Arhiva

Archive for septembrie, 2011

Noua Ordine Mondiala si despiritualizarea fiintei

Asistăm acum, în mod evident, la o schimbare fundamentală de paradigmă. Numai că noua ordine mondială vârâtă forţat pe gât omenirii astăzi este un concept eronat încă dintru început. De ordin spiritual şi economic, această schimbare se vrea a fi una ce va aşeza însă acul balanţei omenirii către un alt timp istoric, a cărui poziţie să depindă de nişte coordonate stricte, impuse, pe care ea, omenirea, să fie nevoită a le înghiţi cu orice preţ, ba încă să fie dirijată în a-şi perpetua starea de confuzie interoară precum că şi le stabileşte singură, coordonate direcţionate în mod obligat, din nefericire, către partea negativă a axei sale evolutive. Schimbarea aceasta obligatorie de paradigmă, în funcţie de interesele meschine ale conducătorilor efemeri ai acestei lumi, poate fi sau nu coincidentă cu noua ordine mondială prefigurată de cei care ţin în mâinile lor frâiele planetei Pământ la ora actuală.

Să analizăm puţin situaţia de fapt şi de drept, aşa cum apare ea în acest moment. In primul caz, al necoincidenţei dintre cele două noţiuni, avem situaţia cea mai fericită, ideală, i-am putea spune, a noii lumi conturate biblic, echivalentă cu o propensiune spirituală mai mult decât necesară a omului în sine privit la nivel individual, dar şi colectiv, într-un tandem de o perfectă simultaneitate firească şi implicită, fapt care poate stabili de facto un alt referenţial de raportare, real, de astă dată, şi privit ca adevărata limită de contur a gândirii umane de tip evoluat.

Cel de-al doilea caz ar fi unul care ar anunţa, practic, sfârşitul programat al omenirii. „Ordine dupa haos!” este un principiu ocult devastator, dacă îl studiem din unghiul de vedere a faptului că dezordinea actuală de tip dirijat, pe care o trăim cu toţii din plin, nu a venit de la sine ca o verigă caracteristică a unui lanţ cauzal complex şi îndelungat, ci ea a fost cu anterioritate regizată de o gândire umană machiavelică şi diformă pentru satisfacerea ignobilă a unor necesităţi economico-politice conjuncturale şi distructive în genere. Prin urmare, lumea nu va avea de ales, iată, decât între două planuri mari, dar nu neapărat late, şi anume, planul infam al omului şi planul pe care-l propune acestuia Universul. Alegerea va fi doar a fiinţei umane însăşi. Şi este, practic, ultima ei şansă de a se mai naşte încă o dată din cenuşa timpului său nedefinit, retrograd şi incert.

Plătită cu sânge şi cu bani, după cum afirma cândva Arthur Schlesinger Jr., dar şi cu mister, adăugăm noi, noua ordine mondială exclude total din ecuaţia filozofiei sale demonice OMUL. Bineînţeles, ca orice tip de gândire se poate naşte în cuprinsul acestei lumi. Totul e ca aceasta să nu îngrădească libertatea sfântă de a fi lăsată fiinţei umane de către Creatorul său – Dumnezeu. Şi tocmai aici se află punctul slab, ahilian al acestei direcţii de gândire şi, totdeodată, precum spunea şi părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, perfidia ei, anume în faptul că adevărata credinţă se încearcă a fi înlocuită azi cu surogatul cu forme imperfecte denumit ecumenism. „Teologii greci numesc miscarea ecumenică cea mai mare erezie a secolului nostru.”, amintea acelaşi mare preot ortodox român Calciu-Dumitreasa. Şi tot ilustrul nostru teolog îşi adresa lui însuşi următorul set de interogaţii mai mult decât fireşti: „De unde confuzia valorilor morale? De unde subminarea tradiţiilor sănătoase care au asigurat durata naţiunilor prin secole? Cine are interesul, chiar în sânul propriei naţiuni, să înceapă demolarea sănătăţii ei morale şi biologice prin proclamarea drepturilor nelimitate ale omului, în sensul libertăţii antisociale a individului?”

“Cred ca subiectul cel mai important (politic) este psihologia maselor… Vom arata ca familia împiedica dezvoltarea individului… Desi acestea vor fi studiate în sistemul de educatie, ele vor fi aservite obiectivelor clasei guvernante… Populatia nu va cunoaste felul în care i se inoculeaza convingerile. Când tehnica se va fi perfectat, fiecare guvern care a educat generatii de oameni în acest fel va putea sa controleze întreaga populatie în mod eficient si sigur, fara a fi nevoie de armate sau politie… Propaganda educationala, cu ajutorul guvernului, va putea sa obtina rezultate într-o singură generaţie. Exista însa doua puternice forte care se opun unei astfel de politici: una este religia, iar cealalta este patriotismul…

O societate stiintifica nu poate fi stabila decât sub conducerea unui guvern mondial.”, spunea pe la mijlocul secolului trecut filozoful Bertrand Russell. Dar, cum memoria lumii îşi întinde trupul său fără de moarte pe secole şi secole de gândire denaturată sau nu, ei bine, în ampla sa circularitate specifică ea, memoria lumii, ştie faptul că oculta mondială nu este altceva decât „o organizaţie secretă internaţională, anticreştină şi satanică, pentru că intenţionează să stabilească o “nouă ordine mondială” (ceea ce, în parte, a şi reuşit), înlocuind adevărul divin al creştinismului cu o religie fabricată, sprijinită pe misterele egiptene ale lui Hermes Trismegistul, pe Cabala evreiască, pe secretele asiro-babiloniene, pe recunoaşterea ca adevăraţi dumnezei a tuturor zeilor păgâni”, “o organizaţie demonică, se închină lui Lucifer, are nişte secrete pe care le păstrează cu tărie, dar se descoperă lumii ca o organizaţie de binefacere, care se ocupă de săraci. …dincolo de aceste fapte nu există Duhul lui Dumnezeu şi toate faptele sunt puse pentru înşelare.” (părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa).

Cu alte cuvinte, avem de-a face aici cu o reeditare continuă a mitului faustic, am putea spune în termeni metaforici, în care sufletul vândut diavolului îşi cere tributul jertfei sale – nimbul nemuririi iluzive. De fapt, practica cea mai la îndemână astăzi a ocultei mondiale o reprezintă tehnica vânzării continue de iluzii ca „realitate foarte reală” omului (dacă facem aici analogia cu definiţia pe care filozoful de la Königsberg, Immanuel Kant, o stabilea noţiunii de timp), precum şi libertatea aparentă a acestuia ca formă de libertate concretă, o artă a seducţiei himerice nesfârşite în plasa căreia cad zilnic foarte multe suflete cu demonul negru lipit stigmatizant de propria-le tâmplă necugetătoare şi rece.

„Vom spânzura ultimul rege cu maţele ultimului preot!” este ceea ce urlau din toţi rărunchii revoluţionarii francezi de la 1789, care urmau un plan stabilit, după cum bine se ştie, cu câţiva ani înainte, pe la 1782, la Wilhemsbaden, unde avusese loc cel de-al doilea Congres ocult. De-a lungul istoriei lumii, iată, se pare că multe sicrie şi, mai ales, numeroase gropi comune au fost umplute cu trupurile şi cu duhurile atâtor oameni nevinovaţi! Vezi cazul înfiorător al practicilor criminale din Războiul Mondial al anilor ’40 ai secolului trecut. Numai cine nu a avut în familia sa participanţi direcţi la masacrul marii conflagraţii anterioare nu cunoaşte ceea ce se numeşte moarte şi suferinţă în adevăratul lor sens denotativ.

Moarte presărată samavolnic la fiecare metru de brazdă în parte şi inhalată anevoie secundă după secundă în mădularele uscate de mizerie şi în plămânii dilataţi excesiv de emfizem – lanţ întreg de vieţi ucise în numele unui principiu abominabil şi antiuman: noua ordine mondială. Însuşi Adolf Hitler – criminalul de război cu însemnul diavolului în suflet, la fel ca şi I. V. Stalin, de altfel – susţinea cu tărie că politica sa naţional-socialistă va fi cea care “se va folosi de propria revoluţie pentru stabilirea unei noi ordini mondiale”. Trist, dar adevărat. Şi el, şi dictatorul rus, şi atâţia alţii au adoptat aceeaşi politică mutilantă: au ucis OMUL sub diferite pretexte pentru a arunca în faţa celor rămaşi stafia schimonosită a răului spiritual maladiv.

Mai nou, conceptul plin de erori multiple denumit simplu „nom” îşi arată colţii săi lungi şi foarte bine ascuţiţi printr-un vădit fenomen de sclavaj la nivel uman desfăşurat pe întreg perimetrul planetar. „Negru pe plantaţie! Sclav, sclav, asta eşti!” Câţi dintre noi nu au simţit în urechi şuierul sticlos şi umilitor al unor astfel de vorbe rostite repetitiv în timp de nişte minţi întunecate ce frizau demenţa înfiorătoare, slugi pline de devotament ale entităţii luciferice cu secera morţii lugubre într-o mână şi nicidecum cu eternitatea Duhului divin în conştiinţă ?!

Cuvinte articulate apăsat de minţi setate nativ şi, ulterior, controlat, în a semăna suferinţă în jurul lor – cu preţul, bineînţeles, al unor funcţii importante, de făcători de nimic în „beneficiul” instituţiilor care îi ţin sub aripa lor protectoare, dar sub auspiciile cărora ei îşi întind tiranic şi cu nesaţul unei caracatiţe bolnave de arivism tentaculele fioroase ale şmenurilor şi ale bişnitărelilor ieftine de „mafioso stradale” în toată puterea faptei – nu trebuie privite drept nişte simple propoziţii ale unui ins prematur caracterizat de o incultură şi de o insolenţă vădite. Nu. Pentru că ele reprezintă, de fapt, diagnosticul grav al unei filozofii actuale deloc paternaliste, ci, dimpotrivă, nefaste şi furibunde, de a subjuga lumea – creaţia lui Dumnezeu, construind, prin uciderea făţisă a noţiunii complexe de OM în toată splendoarea celestă a înţelesurilor sale multiple, schelele unei elite autointitulate, pline de vanitate nemăsurabilă şi îngălate în mocirla puturoasă a desfrâului walpurgic.

De prin 1975 încoace, omenirea sălăşluieşte continuu într-o prăbuşire controlată şi tragică, de unde nu mai poate ieşi curând la Lumină decât prin breşa singulară a credinţei în Dumnezeu. Tot acest experiment eşuat încă din născare al noii ordini mondiale nu reprezintă nimic altceva decât o poziţionare efemeră a unei părţi a mentalului colectiv dominată de neînţelegerea sensului exact al existenţei umane şi de patologia disperării de a fi mai presus decât Voinţa divină – încercând, practic, să-şi autodemoleze limita efemerităţii sale prestabilite prin planul creaţionist şi să îngenunchieze inteligenţa superioară a Universului prin fel şi fel de aşa-zise tehnici specifice de decriptare a cifrajului divin (şi amintim aici de vestitele mijloace cabalistice ce vizau spargerea mesajului încifrat biblic ori de cele moderne de anagramare din prezent, care urmăresc, desigur, acelaşi lucru) – pe treapta inferioară a nedesăvârşirii sale evolutive. Un punct singular cu iz de infern în clocot continuu de pe harta istoriei zbuciumate a lumii…

A fi într-un război continuu unul cu altul este o greşeală fundamentală a tuturor organizaţiilor acestei lumi, care, iată, după atâta amar de timp scurs într-ale ascensiunii pozitiv-umane, se află mereu situate din punct de vedere topografic în acelaşi punct mort al raportului de dominare a maselor de către alte mase şi, mai nou, în cel de disoluţie a identităţii naţional-valorice a popoarelor. Axiologia fiecărei naţii în parte, aşadar, este făcută praf şi pulbere pe neaşteptate prin toată această multitudine de concepte antiumane complet străine de atitudinea unor oameni cu adevărat evoluaţi sub raport spiritualo-intelectual, concepte care sunt înşirate cu o grabă de nedescris şi cu orice preţ, cu sânge şi cu bani, pe taraba învechită a destinului omenirii. O operă de artă mistificată a lumii în care mai mult ca sigur că un om de cultură precum André Gide ar fi căutat foarte multe sensuri precise în simbolistica variată de dinaintea privirii sale profunde.

Ca şi experimentul eşuat de la Geneva a lui Stephen Hawking, conceptul de nouă ordine mondială este unul eronat încă de la naşterea sa şi condamnat, astfel, la ratare sigură în timp. Filozofia sa este una a întunericului şi a despiritualizării complete a fiinţei umane, iar din această stare de înapoiere şi de incultură nu se va putea prea lesne ieşi, se pare, spre Lumina cea adevărată decât cu o singură condiţie, anume aceea ca OMUL să creadă cu adevărat, la fel ca şi Sfinţii Părinţi Mărturisitori creştini, în unicul său Dumnezeu creator şi în măreţia constructului său identitar axiologic ridicat în vreme de întreaga pleiadă a înaintaşilor săi remarcabili. „Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de auto anulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate.”, spunea mult înduhovnicitul părinte Arsenie Papacioc. Şi tot el continua: „Pentru că fiinţa umană – aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa – este copleşitoare, de neînţeles.

Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta Satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu-i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie.

Omul! Lui i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei.” Să veghem, aşadar, ca sfânta creaţie divină, OMUL, să rămână până la finalul destinului său lumesc în starea în care a fost concepută iniţial, iară nu într-aceea transformată, a iluziei că este ceea ce nu este, de fapt, şi că poate gândi altfel de cum este îngăduit şi firesc, totdeodată ! De asemenea metamorfoze demonice nu are nevoie nici măcar noua ordine mondială în sine. De ce? Pentru simplul motiv că s-ar autodistruge definitiv, înfigându-şi singură piroanele răstignirii lui Hristos în palmele mânjite de sânge şi mirosind puternic a moarte ale propriului său trup putregăit şi rânced.

Sursa: http://piatza.net

GARDA MERGE INAINTE !!!

Pledoaria dr. Nicolae Paulescu din cadrul procesului studentilor nationalisti din 23 martie 1924

NicolaePaulescu Pledoaria dr. Nicolae Paulescu din cadrul procesului studentilor nationalisti din 23 martie 1924

“Cauza ajunsă în judecata domniilor d-voastră nu este tentativa decisă sau intenţia neconcretizată a unor tineri studenţi de a întrebuinţa violenţa în raporturile dintre guvernaţi şi guvernanţi. Cauza ajunsă în judecarea domniilor d-voastră nu este vreo ostilitate mai mult sau mai puţin antisocială împotriva populaţiei evreieşti paşnice, muncitoare şi până la proba contrară prezumată a fi loială cu statul care o găzduieşte şi în care trăieşte. Naţiunea Română a creat Statul Român. Naţiunea Română este singura răspunzătoare în Istorie. Dacă piere România, nu alţii, ci singuri noi, românii, vom fi vinovaţi. Responsabilitatea aduce dreptul de a conduce şi, înainte de aceasta, dreptul la apărare. Românii sunt un popor paşnic şi o naţiune conştientă. Suntem toleranţi cu străinii pentru că avem legitimitate pe pământul strămoşesc şi pentru că nu ne lipseşte capacitatea de a asimila de bună voie.

Cauza ajunsă în judecata domniilor d-voastră este cea mai mare primejdie naţională şi socială din istoria de două milenii a poporului nostru. Cauza ajunsă înaintea domniilor d-voastră este conspiraţia Forţelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate şi de a fonda aici în spaţiul carpato-pontodunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-naţional cu evreii clasă conducătoare şi exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare şi cu noi, românii, clasă subordonată şi exploatată în calitate de naţiune învinsă. În România nu există antisemitism nativ scop în sine din ură de rasă sau ură de religie. În România există numai un antisemitism reactiv de legitimă apărare împotriva unei agresiuni din exterior în complicitate cu trădare din interior.

Înainte de a vă retrage în camera de deliberare şi înainte de a lua o decizie, vă adresez o rugăminte. Vă adresez rugămintea să vă gândiţi că sunteţi exponenţii unei naţiuni căreia Dumnezeu îi interzice a se sinucide. Rugămintea că n-aveţi chiar dreptul să uitaţi cele 34 generaţii premergătoare de români care vă privesc din cer şi din pământ. Rugămintea să vă gândiţi că nu aveţi chiar întreg dreptul de a nu ţine seama de ce aşteaptă şi de ce nădăjduiesc de la dvoastră următoarele generaţii de români.

Sunteţi îndreptăţiţi să judecaţi după legile în vigoare şi după propria d-voastră conştiinţă. Umila mea rugăminte şi mare rugăminte a istoriei sunt ca la criteriul legii şi la criteriul conştiinţei să adăugaţi criteriul Naţiunii care nu vrea să moară şi care nu trebuie să moară. Vă însoţeşte rugămintea mea şi eu alături de întreaga Naţiune avem încredere în domniile d-voastră.”

*Nicolae Constantin Paulescu (n. 8 noiembrie 1869, Bucuresti; d. 19 iulie 1931, Bucuresti), om de ştiinţă român, mdeic şi fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din Bucuresti, a descoperit hormonul antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulina.

*In cadrul acestui proces au fost judecati : Corneliu Codreanu, Ion I. Mota, Ilie Gârneata, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Leonida Bandac, Vernichescu, Traian Breazu, Nicolae Dragos, dr. C. Danulescu, Ion Zelea Codreanu in asa-zisul complot al studentimii contra guvernului Romaniei.

sursa: dr. Serban Milcoveanu – Pentru ce a fost ucis Corneliu Zelea Codreanu.

Sa ne ridicam, frati romani!

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Radu Gyr


13 septembrie 1899 – 13 septembrie 2011 – 112 ani de la nasterea lui Corneliu Zelea Codreanu

SFINTE INGER, CAPITAN

 

Inger imbracat in verde
Si prea mandru Capitan
Lumea toata mi te plange
Si ma-ntreaba de Codrean
De-un Arhanghel al dreptatii
Ce-a bagat spaima-n dusman
Tu esti solul libertatii
Si spaima celui viclean

Codrene Arhanghel sfant
Ridica-te din mormânt
Ca ne-au incoltit sacalii
Ne-au furat painea jidanii
Vino ,Sfinte acum la noi
Sa scoti tara din gunoi
Si-om plati noi chiar cu moarte
Scumpa noastra libertate

Tu pogoara-te in lume
Nu mai sta la Domnu-n cer
Si aduna-ti iar legiune
Sa unesti Garda de Fier
Vino sfinte si ne-ajuta
Ca jidanul cel misel
A patruns iarasi in tara
Ca lupul cu chip de miel

Sfinte inger,Capitan
Care-a reinviat un neam
Chip de inger,stea pe cer
Mi-aduc aminte si zbier
Ca pe noi ne-ai mantuit
Dar vrajmasul te-a lovit
El, Satana cel viclean
Si-a venit la noi in neam

Si din focul iadului
Din centru Kremlinului
Rosie si mânioasa
Cu armata dusmanoasa
Ea s-a aruncat flamanda
Peste Biserica sfanta
Si pe bietii ei feciori
I-a varat in inchisori

Varsa flacari spumegand
Si-n mainile ei tinand
O secera si-un ciocan
Declansand un uragan
Peste legea stramoaseasca
Lovind legea crestineasca
Si cand fiara a plecat
Neamul l-a satanizat

Si-a lasat sa ne conduca
Pe-ai credincioasa sluga
Pe un bolsevic jidan
Pe jumatate fiind tigan
Cu armata sa khazara
Declansand furia-n tara
Si-am platit atunci cu moarte
Sfanta noastra libertate

Dar spiritul tau sfinte ne vegheaza
Si-n suflete ne lumineaza
Cat om sta pe-acest pamant
L-om iubi ca este sfant
Si cat Dunarea mai curge
Noi il aparam cu sange
Sangele nostru curat
Din pamantul Traco-Dac.

 

Marti, 19 Aprilie.

E ora 9 seara. Condus de un capitan de jandarmi si de un plutonier, cobor scarile dela Consiliul de Razboiu.

Afara duba. De câte ori vad acest instrument, mi se înacreste sufletul.

Se deschide usa si urc. Inauntru întuneric. Desprind umbrele a patru soldati, «încarcati armele», aud comanda plutonierului. Plecam. Trecem prin strazi luminate. La un moment dat îmi dau seama ca ma aflu pe podul dela Izvor, în dreptul casei D-lui General, unde, pâna acum câteva zile, fusese sediul nostru. Si va mai fi, cu ajutorul lui Dumnezeu.

O apucam la stânga si apoi dealungul, pe Cheiul Dâmbovitei. Ma duc la Vacaresti, îmi zic. Si trec strazile una dupa alta.

La un moment dat simt ca am iesit afara din Bucuresti. Nu mai aud sgomote de trasuri, masini si tramvae si nu mai vad lumini, prin crapaturile dela ferestruica.

Masina fuge pe sosea, în necunoscut.

Intr’un târziu este oprita de un cordon de sentinele. «Stai! Cine-i?» «Da-i drumul, ca-i politia.» Apoi de un altul, însfârsit oprim. Cobor la Jilava în fata cancelariei. Aici e un fort din linia de centura a Bucurestilor, facut pe vremea regelui Carol I, dupa razboiul dela 1877. Acum e închisoare militara.

Aici s’au chinuit Mota, Marin, Ciumeti, Dl. General si sute dintre ai nostri, la 1933-1934.

Intram în cancelarie. Peste câtva timp soseste maiorul comandant al închisorii si doi ofiteri din compania de garda.

Primesc instructiuni la telefon.

Capitanul si plutonierul de jandarmi pleaca, luându-si cu parere de rau ramas bun dela mine. Doua suflete alese, care fac exceptie în corpul acesta al jandarmilor.

Maiorul îmi cere cravata. Apoi banii, 1000 Lei, mi se face perchezitie prin buzunare. Oribil. Dar asa e regulamentul. Plec cu locotenentul Mastacan, încadrat de patru sentinele cu baioneta la arma.

Sunt obosit.

Intram în fort. Acolo patrundem pe niste ganguri întortochiate si lungi, pline de întuneric. Ma izbeste un miros rece si umed de muce-gaiu.

Sunt introdus apoi într’un fel de bolta, lunga de vreo 6 m. si lata de vreo 4 m.

Deoparte si de alta niste scânduri, asezate pe capre de lemn, formeaza doua paturi mari, comune. O fereastra cu gratii de fier da într’un perete al fortului, asezat la vreo 10 m. Deasupra acestei bolti sunt vreo patru metri de pamânt. Peretii exteriori au o grosime de 1,50 m. Jos asfalt.

Daca afara as vedea un om care numai o jumatate de ora ar dori sa doarmaîntr’o asemenea bolta, 1-as opri si i-asi spune: «Nu încerca, te nenorocesti.»

Plutonierul mi-aduce o rogojina si doua paturi groase. Le aseaza pe scânduri. Sub cap nimic.

Locotenentul vede ca este ceva lipsit de cea mai elementara omenie. Se simte jenat si se scuza ca asa e regimul. Ma întreaba daca n’am o basca pentru cap, ca o sa-mi fie frig. De unde sa am?

Imi spune câteva vorbe bune si pleaca, încuind usa cu lacat. De jos, de sus, din peretii grosi, de pretutindeni sageti reci de umezeala îmi strapung trupul. Pare ca acesti pereti straini, în care nu recunosti nimic de al tau si nu vezi pe nimeni dintre ai tai, dusmanosi, abia asteapta o viata de om, pe care s’o mistuie, trimitându-si miile de sageti, ca niste adevarate raze ale mortii, pe trupul bietului condamnat.

M’am culcat. O noapte lunga.

Sf. Pasti, 1938, 24 Aprilie.

Imi intra umezeala în oase.

Respir aerul de pivnita, îmi simt plamânul strapuns de ace, de gloante.

Ma întind pe patul de scânduri. Ma dor oasele. Stau câte cinci minute pe o parte, câte cinci minute pe cealalta.

Ma întorc pe stânga. Aud cum îmi bate inima. Sau picura picaturi de sânge din ea?

Se scurge viata din istovitul trup.

O, tara! Cum îti rasplatesti tu pe fiii tai!

Am adormit. Visez pe Mamaia si pe Elvira Gârneata. Elvira mi-a dat sa beau dintr’o cana mare cu apa. Mamaia mi-a spus: «Tare greu o ducem. M’am mutat aici.» (Era într’un sat la mahalaua Musului, dinspre Prut.)

Eu i-am spus: «Ma duc pâna sus pe deal, cu Nicoleta si Horodni-ceanu si, când ma voiu întoarce, o sa-ti las ceva bani, sa nu ai nicio grije.»

Am plecat. Era noapte. O luna plina, stralucitoare, lumina pamântul.

*

Mi-e teama sa nu i se întâmple ceva.

Ramasa iar singura. Un ginere mort în Spania, o fata ramasa cu doi copii orfani de tata. Eu în închisoare. Alti patru copii si ei în închisoare sau gata de a fi prinsi, în urma unuia dintre ei au ramas patru copii fara nicio bucata de pâine.

Tata-meu plecat de acasa la Bucuresti, pentru a-si lua pensia de sarbatori, nu se mai întoarce. E arestat si dus într’un loc necunoscut.

Nimeni nu stie de soarta lui.

Acasa de Paste, ne asteapta mama pe toti, sa facem sarbatorile cu ea. Sunt asa de putine bucuriile unei mame batrâne, arar numai adu-nându-si puii la un loc.

La noi, de Pasti, e pustiu. Nimeni din cei asteptati. Nu-i niciun suflet lânga mama. Strainii toti o ocolesc si de teama nu-i mai intra în casa.

Bate o inima stinghera si ne cauta pe toti prin închisori, alearga dupa fiecare prin celulele noastre sa ne gaseasca. Sa ne mângâie, sa ne sarute amantele trupuri.

Dar unde, când nimeni nu-ti spune nimic si nu primesti nicio veste.

O, mama, care plângi singura în coltul tau de acasa si pe care nimeni nu te vede, sa stii ca si noi plângem pentru tine, în aceasta zi de Pasti, fiecare prin celulele noastre.

*

Ieri, Sâmbata, am rugat sa mi se trimita un barbier, ca sa-mi rada barba, crescuta zburlit de o saptamâna, pe obrazul înghetat. A venit frizerul închisorii, un biet tigan condamnat. M’a ras si m’am spalat pe ochi pentru prima oara în aceasta saptamâna.

Astept învierea Domnului.

Sa cer o lumânare plutonierului. Aici n’are de unde sa cumpere, dar poate va fi având vreuna în plus acasa la el.

Cei doi ofiteri, locotenentul Mastacan si It… au venit si ei sa-si faca serviciul înainte de închidere. Mai ales ca în camera unde sunt adus de ieri nu arde becul.

Ce nenorocire! îmi trece prin minte ca e un semn rau. Pentru prima oara în viata voiu face învierea fara lumina. Pe întuneric. Singur.

Dar ofiterii si plutonierul… dupa mai multe încercari au aprins lumina.

Mi-au adus si o mica lumânarica de ceara, pe care mi-au dat-o cu deosebita bunavointa.

Ei, în putinele minute de vizita reglementara, de doua sau trei ori pe zi, nu vorbesc cu mine. Nici ei n’au ce sa-mi spuie, nici eu nu-i întreb nimic. Singurele lor cuvinte sunt: «Aveti nevoie de ceva?» La care eu raspund întotdeauna: «Nu.»

Dar simt în ochii lor ca ei înteleg toata tragedia mea sufleteasca, îsi dau seama de importanta culpei mele si de raspunderea conducerii unei miscari de peste un milion de suflete, în care se joaca soarta unei natiuni, ca si de durerile care-mi strapung inima pentru cei de acasa si pentru fiecare din sutele si chiar miile de legionari, care în clipa aceasta primesc aceleasi aspre chinuri.

înteleg si situatia de umilinta în care sunt aruncat. Caci, privatiunea de libertate e una, iar ceeace e cu mine aici e umilire, e degradare pâna la maximum a fiintei umane.

Ceeace nu înteleg sunt poate uneltirile si toate diavolestile planuri care se pun la cale pentru nimicirea mea si a Miscarii mele.

Se cauta cu orice pret ceva, pentru a se smulge o condamnare mare. Ori redeschiderea, în vreo forma a procesului Duca, ori amestecul meu în procesul Stelescu, ori declararea drept anarhica si terorista a Miscarii de pâna acum si încercarea de condamnare pe aceasta tema. O condamnare se obtine usor prin ordin.

Totusi opinia publica va putea discerne în constiinta ei nevinovatia noastra

Si jertfa noastra va creste pâna la cer, iar Dumnezeu, supremul Judecator, ne va auzi si pe noi.

Mi-e sufletul încarcat de nedreptati.

*

M’am întins din nou pe patul acesta de scânduri. Astept ora 11 noaptea, când lumea începe sa plece la biserici. Ma învelesc cu paltonul. Nu pot sa stau pe spate, caci ma doare, dar nu stiu ce, nu pot deslusi: sira spinarii sau rinichii?

Prin crapaturile scândurii, prin rogojina si patura, vine un curent rece de pe cimentul de jos, care trece si prin haine si se opreste prin coastele slabite.

Ma întorc pe dreapta si îmi strâng genunchii la gura. Ma dor soldurile, îmi face impresia ca a copt, ca e puroiu. Nu pot sta pe o parte decât cinci minute. Pe cealalta ma doare la fel.

Ma gândesc la fata mamei (Catalina), cum doarme ea cu degetelele în gura si viseaza la Mos Craciun, care-i aduce jucarii.

De sarbatorile Craciunului dormeam în pat cu ea. Deodata o aud racnind prin somn. O trezesc: «Ce-i mama, ce s’a întâmplat?» «Mos Craciun a cazut depe casa cu un sac de jucarii.» Un înger nevinovat care nu stie de toate durerile noastre, împlineste abia 4 ani.

*

O fi 11. Ma scol, ma spal, ma îmbrac cu paltonul. Ma asez pe marginea patului si ma uit la pustietatea din jurul meu.

Sunt singur.

Mi-aduc aminte: am mai sarbatorit de doua ori Pastile în inchi-soare. în 1925 la Focsani si 1929 la Galata.

Niciodata însa nu am fost asa de trist, cu atâta durere în mine si coplesit de atâtea gânduri.

Iau carticica de rugaciuni si încep a citi. Ma rog lui Dumnezeu pentru toti. Pentru sotia mea, atât de împovarata si îndurerata, pentru mama mea, pe care iar vor fi calcat-o si bruscat-o comisarii din Husi, pentru tatal meu, care cine stie prin ce celula zace, în aceasta noapte, pentru fratii mei deasemenea.

Apoi pentru ostasii legionari, batrâni sau tineri, acesti eroi si martiri ai credintei legionare, ridicati dela casele lor si dusi cine stie prin ce închisori.

Câta jale si câte lacrimi n’or fi acum în sute de familii românesti.

Ma rog apoi pentru toti cei morti. Bunici si rude, cum si prieteni care m’au iubit si ajutat în viata.

Ii vad pe rând pe toti. Iata pe domnul Hristache… si la urma îmi apare Ciumeti, cu grupul de legionari martiri cazuti pe vremea lui.

In fruntea lor, mare, îi vad chipul ca într’un tablou… batrân, batrân de o jumatate de mie de ani, cu plete lungi si cu coroana pe cap: Stefan, Domnul Moldovei.

Ma rog pentru el. El mi-a ajutat în atâtea si atâtea lupte.

Iata-1 si pe Generalul nostru, eroul acesta legendar, cu seria lui de martiri legionari, cu cei cazuti în ultimele lupte.

Iata lânga General, în camase verde si încins, pe Marin, eroul de pe câmpiile spaniole.

Mota, frate drag Mota, mi se rupe inima când te privesc. Am pornit amândoi, eram aproape copii, acum 15 ani în aceasta lupta. Te vad ager si netemator, înfruntând adversitatile. Sfredelind cu ochii de otel inima dusmanilor.

Te vad mai târziu coplesit de greutati si saracie, într’o Tara în care pentru Ion Mota nu se gasea pâine. Pentru aceasta sarmana de pâine în România nu era deajuns numai capul tau mare, îti mai trebuia si o inima de tradator.

Te vad muncind cu disperare. Te vad obtinând succese stralucitoare la examene, în presa, la bara, la catedra.

Te vad târît în închisoare. Umilit si plin de amaraciune, îti vad umerii încovoiati si sufletul îndoliat de atâtea atacuri miselesti. Te vad tremurând si plângând pentru mine.

Te vad plecând la moarte. Sa faci acestui Neam dovada suprema. Sa ne eliberezi pe noi prin moartea ta. Sa ne deschizi cu pieptul tau sfârtecat, cu picioarele tale rupte, drumul biruintei unei generatii.

Si uita-te acum la noi, draga Mota. Eu stau aruncat ca un câine aici… pe aceste scânduri. Ma dor oasele si îmi tremura genunchii de frig.

Ai nostri toti, toata floarea acestei Românii, zace culcata cine stie prin ce temniti.

Doamne, ma rog în noaptea aceasta de înviere, primeste-mi jertfa.

la-mi viata. Caci Tie, o Tara! nu-ti trebuesc puterile noastre, Tu-vrei moartea noastra.

O fi trecut de 12. Poate si de 1.

N’am mai auzit clopotele sunând învierea.

Aprind lumânarea si zic: «Christos a înviat!»

Lumea prin sate si orase se întoarce acasa cu lumânarile aprinse. Ai nostri toti, familiile noastre, plâng în noaptea aceasta.

*

Am desfacut o cutie de sardele si am mâncat una din ele. De Luni seara n’am mâncat nimic. Am baut o jumatate cana de apa. Ghemuit deasupra rogojinei, adorm…

Miecuri, 27 Aprilie.

Au trecut si cele trei zile de Pasti.

La mine n’a venit nimeni dintre cunoscuti, desigur n’au capatat permisiunea de a ma vizita, sau poate vor fi fiind si ei arestati pe undeva.

Greu trece timpul când esti singur, în aceasta bolta nu intra om decât de trei ori pe zi, câte un minut: dimineata la deschidere, la ora 12, când îmi aduce mâncarea dela cazan, si seara.

Soarele nu patrunde înauntru decât câteva minute la ora 5 dupa masa, si atunci numai printr’un colt al ferestrei.

Timpul mi-1 petrec stând ghemuit pe marginea patului si scriind din când în când, pe hârtie de împachetat, aceste rânduri.

Aici nu exista nici masa nici scaun. Un vârf de creionas, ratacit prin buzunare, e pe sfârsite. Abia îl pot tine între degete. Restul de timp stau întins sub patura.

Dar umezeala aceasta trece si prin patura si prin haine. De o

saptamâna de când stau aici nu m’am desbracat niciodata si n’am fost scos afara la soare, macar o jumatate de ora, sa ma încalzesc.

Ieri a fost maiorul Dr. Holban. Un om admirabil. Acelasi care i-a avut în grije pe ai nostri la 1933. îi cunoaste pe toti.

Desi nu voiesc sa ma plâng nimanui si nici sa fac vreo cerere, i-am spus ca simt dureri jos, la sira spinarii si în umeri. Mi-a spus râzând prieteneste: «Aceasta se cheama închisorita si nu se trateaza cu nimic.»

Asta noapte l-am visat pe Mota, care mi-a spus: «Mi-au dat drumul, le-a fost si lor rusine. Acum plec la Craiova.» A iesit, s’a suit într’un taxi si a plecat.

Apoi l-am visat pe dl. General. Era îmbracat cu camasa verde, cu care plecase în Spania. Venise la mine cu tata-meu, Colonelul Zavoianu si Gârneata. Râdea cu hohote ca ma gasise dezbracat.

*

Ma gândesc mereu unde or fi ceilalti? Or fi dat familiile lor de ei? Or fi împrastiati pe la diferitele închisori din tara? Sau concentrati într’un lagar? Pe cine întrebi, nimeni nu-ti da informatie.

în ziare nici macar nu s’a publicat arestarea lor. Nimic. Atâta doar se stie ca în noaptea în care m’au ridicat pe mine i-au ridicat si pe ei de-la casele lor, i-au dus la Liceul Mihai Viteazul, unde au fost tinuti o zi. Apoi urcati în automobile si dusi în directie necunoscuta. Printre ei se afla: talal meu, Colonel Zavoianu, Polihroniade, Simulescu, Vasile Cristescu, Radu Budisteanu, Vergatti, Alexandru Cantacuzino, Cotiga si patru preoti: parintele prof. univ. Cristescu, parintele prof. Duminica lonescu, parintele Georgescu-Edineti si parintele Andrei Mihailescu, care n’are alta vina decât aceea ca e parohul bisericii de care apartine sediul nostru. El nu e înrolat în Miscarea legionara, dupa cum nu-i nici parintele Georgescu-Edineti decât parohul bisericii studentesti.

Banuiesc ca numarul lor, al celor luati din Bucuresti, trece de 100, profesori, avocati, doctori, ingineri: floarea intelectualitatii românesti.

Nimeni dintre ei nu are nicio vina. Sunt ridicati fara mandate de arestare, în afara de lege, pe deasupra legii, în contra oricaror principii de omenie.

*

Atât de mult au fost calcate bietele case de legionari,încât pentru a restabili dreptatea în viitoarea Românie legionara, numele de legionar trebuie sa devina sacru. Nicio forta publica sa nu-i poata patrunde în casa.

In caz de delict, numai seful sau ierarhic va putea sa patrunda în casa sau sa dispuna arestarea lui.

Este un drept indiscutabil la reparatie, pe care-l merita purtatorii acestui nume atât de hulit, încalcat si nedreptatit astazi.

Vineri, 29 Aprilie.

O! Doamne, ca lunga-i ziua.

Duminica, 1 Maiu.

Ieri, prima data am fost scos afara din pivnita aceasta. Mi se împleticeau picioarele.

între patru soldati, cu baionetele la arma, am fost dus pâna sus la cancelarie. Acolo ma astepta capitanul procuror Atanasiu.

M’a apucat groaza. Caci nu mai am nicio încredere în justitie.

Justitia care judeca dupa «ordin» si nu dupa constiinta, nu exista.

Mi-a luat un interogatoriu lung. Dela 6 seara pâna la 2 noaptea.

Alaturi se auzeau dintr’o camera glasuri de copii si viata de familie.

Imi facea impresia ca eu nu o sa mai apuc niciodata aceste zile. Si glasurile acelea de copii îmi aduceau aminte de Catalina, «fata ma-mii». Pareau ca erau un fel de adio pe care lumea îl trimitea unuia, care nu se va mai întoarce în ea.

Si capitanul ma întreba mereu, întrebarile sale se refereau la urmatoarele puncte:

Partidul «Totul Pentru Tara» e fosta garda de fier dizolvata? Juramintele legionarilor. Semnificatia cuvântului «Capitan». Judecatorul legionar nu se suprapune judecatorului Statului?

Ordinele secrete ale Ministerului, cu campania electorala sau cu masurile contra organizatiei mele.

Ce scop avea corpul fostilor militari? Corpul Mota-Marin?

Apologia crimei, prin distinctiunea cu grad si crucea alba a baietilor închisi.

Asociatia secreta. Asociatia «Prietenii legionarilor». Si pe aceasta linie cazul Duca. Daca nu cumva am dat eu ordin pentru «asasinarea lui». Deci, o tendinta de redeschidere a acestui proces, din care eu am iesit achitat cu unanimitate, ca cea mai buna dovada a nevinovatiei noastre, a mea, a domnului General si a celorlalti camarazi.

Senatul Legiunii, regulamentul facut de Dl. General, care ar da organizatiei un caracter para-militar.

Dar aici nu e vorba de nici un proces în care sa te judece omeneste, ci de o prigoana lipsita de dreptate, de legalitate si de omenie: în care numai Dumnezeu mai poate interveni cu puterile lui.

La 2 noaptea ma întorc, între aceleasi baionete, la locul de odihna.

Si o sa-mi fie dor de «fata mamii». Pe drum, la întoarcere, iar ma gândeam ca nu voiu mai iesi de aici. M’a cuprins un dor de fetita. Si mergând printre sentinele, îngânam mereu: «si o sa-mi fie dor de “fata mamii”. Si o sa-mi fie dor de «fata mamii».

Mi se strânge inima de durere.

Astazi, Luni 2 Mai, a venit din nou. Si interogarea s’a terminat.

Joi, 5 Maiu.

Sunt tot aici, în aceasta trista celula.

Stau singur, ceas dupa ceas, si zi dupa zi.

Nu vad chip de om, decât atunci când mi se aduce mâncarea.

De acasa nu a mai venit nimeni, caci nu s’a mai permis.

Am auzit ca într’o alta lature, mai rau decât mine, sta bietul Horia, fratele meu. Mâine are procesul. Dumnezeu sa-i ajute. Ma rog pentru el. Nu face parte din Miscarea noastra si nici nu stiu din ce motive este arestat.

Pe la 4, a venit plutonierul cu încarcerarea si m’a trecut în scriptele închisorii, în calitate de condamnat la 6 luni, anuntându-ma ca ma eliberez la 15 Octombrie.

Ce bine ar fi, daca n’ar fi uneltirile care mi se pun la cale acum, dar cred ca Dumnezeu le va împrastia, cu lumina lui biruitoare.

*

Tot astazi, Joi 5 Mai, am avut prima bucurie, sau a doua, caci prima a fost când mi s’a adus geamantanul în primele zile.

Mi-a adus de acasa un pachetel de sunca, peste prajit, doua saculete cu brânza «Lica» si doua pâini albe, proaspete.

Deasemeni caciula, o bondita cu mâneci, doua perechi ciorapi de lâna si niste papuci de casa. M’am bucurat: un semn dela ai mei.

N’am putut sa-i vad, dar semnul îmi încalzeste inima. Cojocul ma va scapa si de frig.

Pâna acum, de 15 zile, cred ca n’am mâncat mai mult decât o pâine în tot acest timp. Am dormit îmbracat. N’am fost scos afara nici macar 5 minute pe zi. M’au umplut purecii si paduchii si ma pisca toata noaptea.

Duminica, 8 Maiu.

Ieri seara a venit magistratul instructor, Maior Dan Pascu si mi-a adus la cunostinta ca am fost trimis în judecata pentru «tradare». Am ramas un moment uluit. Apoi mi-a explicat ca este vorba de detinerea si publicarea de acte secrete, care intereseaza Siguranta Statului si care se încadreaza în articolul 191 CP sub titlul «Tradare».

Mi-a luat un interogatoriu asupra celor sase ordine, date de prefecti sau comandanti de legiune de jandarmi catre subalterni, toate re-ferindu-se la sicane politice — electorale — îndreptate împotriva organizatiei mele. Niciun ordin din acestea nu intereseaza Siguranta Statului român.

Unul din ordine este al prefectului de Prahova, adresat directorilor de fabrici, jidani de pe Valea Prahovei, cerându-li-se sa dea afara pe muncitorii legionari. Altul al generalului Bengliu, interesând corpul de jandarmi, pe care mi I-a adus cineva din cercurile national-tara-niste dela Corsq sau Athenee Palace.

M’am întors din nou în celula mea, cu inima strapunsa de sageti. *°’ Eu, seful Miscarii nationaliste-legionare, sa fiu judecat pentru tradare.

N’am mai mâncat nimic. Am adormit târziu de tot, pe patul meu de scânduri si m’am zvârcolit toata noaptea. Dimineata m’am trezit strigând în somn: «Auzi, draga Mota, voiu fi judecat pentru tradare!»

*

Doamne, Doamne, lunga e ziua.

Ceasuri întregi si zile întregi nu schimb o vorba cu nimeni.

Ce-or fi facând sotia mea si fata? Am auzit ca sunt închise si retinute la Casa Verde. Nu pot sa-mi imaginez dece. Poate ca sa nu vina la mine.

Dar bietul tatal meu în ce lagar o fi? Va fi ajuns cineva pâna la el sa-i duca ceva de ale mâncarii, de învelit? Nu stiu nimic.

Dar biata mama, cum o fi ducând si aceasta noua povara? Caci casa noastra linistita, ascunsa sub caisii înfloriti, dela 1922 încoace e numai câmp de perchezitii în miez de noapte si de jale. Sa alergi de atâtea ori, din odaie în odaie si sa nu vezi pe nimeni din ai tai, sa nu stii de soarta lor, sa-ti spuna inima de mama ca ei se afla în cele mai grele su-ferinti, sa-ti fie viata numai un plâns si un oftat.

O vad cum îsi pune amândoua mâinile pe fata si plânge. Si simt cum i se frânge inima.

Doamne, Doamne, atâtea dureri în casa noastra. De atâtia ani.

Luni, 9 Maiu.

Astazi a venit din nou maiorul Dan Pascu. Iar am fost dus între baionete, pâna sus la cancelarie.

Când am iesit afara si am dat de soare, de aer si de caldura, am simtit o mângâiere. Parea ca, printre baionetele care ma duceau, ma binecuvânta cerul.

Maiorul mi-a spus ca instructia s’a terminat. Sa-mi aleg aparatorii. Cine sa ma apere? Când toti avocatii nostri sunt arestati, stiu eu cine va primi sa ma apere? A ramas sa ma gândesc pâna Joi. Mi-a spus ca s’a publicat în ziare rechizitoriul capitanului Atanasiu. Ce vor fi spus baietii, toti ai mei, când vor fi citit? Cum trebuie sa fi plâns mama si biata sotia mea! Trimis în judecata pentru tradare…

M’am întors înapoi, în aceasta bolta plina de raceala si stau pe gânduri. N’am cu cine sa ma sfatuiesc.

Nenorocitele de ordine jandarmeresti si politienesti cu caracter politic, ating ele ideia Sigurantei Statului? Se încadreaza în acele articole grozave 190,191 CP, care pedepsesc dela 5-25 ani munca silnica? Stau si ma framânt singur.

Am sa cer o hârtie, am sa fac o cerere comandantului închisorii spre a permite sotiei mele sa vina pentru a-mi putea pregati apararea. Dar cum sa vina, daca e sechestrata acasa? S’o fi zbatând si ea. S’o fi framântând singura cu biata «fata mamii». De nicaeri nicio speranta. Un singur sprijin: Dumnezeu si Maica Domnului.

Marti, 10 Maiu.

De când stau aici, în situatia aceasta grea, n’am suparat pe nimeni, cu niciun fel de cerere. Astazi am înaintat urmatoarea cerere domnului comandant al închisorii:

Domnule Comandant,

«Subsemnatul Corneliu Zelea Codreanu, în calitate de detinut, va rog respectuos sa binevoiti a înainta cererea mea autoritatilor militare în drept, spre a fi rezolvata.

Terminându-se instructia si deschizându-mi-se actiune publica pe baza art. 191 CP, cer sa se permita sotiei mele a ma vizita, fiindu-mi urgent necesar, pentru pregatirea procesului meu, angajarea avocatilor etc., proces ce urmeaza a se judeca dupa procedura rapida.

Actiunea deschisa în contra mea comporta discutiuni doctrinare si cercetari de jurisprudenta, care nu se pot face într’un timp scurt.

Deaceea cer, pentru necesitatile apararii mele, sa permiteti urgent sotiei mele sa vina la mine.

Tot deodata va rog a permite sa se expedieze alaturata telegrama adresata sotiei mele.

Primiti va rog, asigurarea respectului meu. »

Marti, 10 Mai 1938

Corneliu Zelea Codreanu

Vineri, 13 Maiu.

Ieri a fost din nou maiorul Dan Pascu. Trebuia facuta ultima formalitate pentru terminarea instructiei.

Dar, spre surprinderea mea mi s’a deschis actiune publica pentru doua delicte:

I. Ca am înarmat pe cetatenii tarii, cautând sa provoc razboiu civil.

II. Ca m’am pus în legatura cu un Stat strain, pentru a provoca revolutia sociala în România.

Bineînteles, ca nici una din aceste acuzatii nu contine nici cel mai mic adevar.

Ce grozav e sa te zbati sub acuzatii nedrepte!

Dumnezeu le vede pe toate.

E vorba ca Luni sa se faca ultima formalitate a instructiei si sa mi se fixeze un termen.

Astept acum Duminica. Poate o veni cineva din ai mei la mine.

Am auzit ca fratele meu Horia a fost condamnat la o luna închisoare si e tinut tot la secret, într’o situatie cu mult mai rea decât a mea. Ca e foarte slabit. Mi se rupe inima de durere pentru el. Ma rog lui Dumnezeu sa-i ajute si lui.

Aseara am avut un musafir. Când a venit sa-mi aduca mâncarea, s’a strecurat printre picioarele plutonierului un câine. Dupa ce m’a închis la loc, el a iesit de sub pat.

A mâncat cu mine. I-am dat din ce am avut si s’a saturat.

Am mai vorbit cu el si s’a culcat jos pe ciment. M’am întins si eu pe rogojina mea. I-am facut semn sa se urce sus. S’a urcat si s’a culcat lânga mine, dupa ce m’a lins pe mâna. O fi vr’un semn de noroc pentru mine.

A stat cuminte. Simteam alaturi rasuflarea unei fiinte.

Pe la miezul noptii a voit sa iasa afara. L-am ridicat la geam si printre gratii a plecat.

Duminica, 15 Maiu.

A trecut si Duminica si la mine tot n’a venit nimeni.

La prânz mi-a adus de acasa niste bors cald de pasare într’un termos, friptura si pâine alba. Mi le-or fi adus biata mama si sotia mea. Ce-or fi pe sufletul si pe capul lor.

Am gustat câteva linguri din borsul cald, dar slabiciunea trupului si durerile din suflet nu-mi permit sa manânc. Asa ca se usuca ceas cu ceas carnea pe mine. Creste însa în inima mea credinta în Dumnezeu. Ma rog în fiecare zi Maicii Domnului si Sf. Anton de Padova, prin ale caror minuni am scapat la 1934.

In aceste vremuri de urgie sunt singura mea mângâiere.

Luni, 16 Maiu.

Astazi dimineata a venit maiorul Dan Pascu si însfârsit s’a terminat calvarul acestei instructii.

In fiecare clipa ma astept ca cine stie ce acte false sa mi se mai introduca si ce acuzari sa mi se mai arunce pe umerii mei slabiti.

Mi-a spus ca zilele acestea vor da voie mamei si sotiei mele sa vina, pentru a-mi putea pregati apararea.

Ma gândesc: oare ce vor zice când ma vor vedea asa de slab? Cum vor plânge?

Si vor întelege chinurile fizice si mai ales morale la care am fost supus?

Apoi m’au lasat sa stau o ora pe afara. E asa de cald afara… M’am plimbat câteva minute, dar soarele mi-a muiat toate madularele si n’am mai putut sa stau în picioare.

M’am asezat pe o rogojina si mi-am facut rugaciunea, dupa care m’am întins si am stat asa pâna când ora a trecut.

Acum sunt din nou înauntru. Ce frig e aici si câta umezeala.

Tare ma simt slabit.

Acum e seara. Mult îmi mai pare de azi dimineata.

N’am cu cine sa schimb o vorba.

O vrabioara si-a facut cuibul în pervazul ferestrei. Vine si ea sa se culce, îi dau totdeauna faramituri.

Astept sa vina cu mâncarea. Dar nici cu ei nu pot vorbi.

Vin totdeauna locotenentul de serviciu si plutonierul. N’au voie sa vorbeasca cu mine. Dar se poarta atât ei, cât si comandantul închisorii, cu o delicatete care pentru mine este o mângâiere. Ostasul, saracul, aceasta faptura superioara, care-si face datoria corect, executând cu strictete ordinele primite, dar în ochii caruia nu vezi nicio pornire si nicio rautate. Eleganta sufleteasca. Scoala armatei române.

Ce frumoasa e!

Marti, 17 Maiu.

Azi, pe la ora 10, a intrat locotenentul si mi-a spus: «Mergem sus, ti-a venit familia.»

M’am încaltat repede si am plecat, de data aceasta numai între doua sentinele, cautând sa-mi întaresc mai bine picioarele slabite si gândindu-ma cum sa fac ca sa apar mai tare.

Când am ajuns sus, mi-a iesit în prag «fata mamii». Am luat-o în brate si am sarutat-o pe fata si pe ochi, strângând-o lânga inima mea.

Inauntru era mama si cu sotia mea. M’au îmbratisat amândoua si au început sa plânga. Mama, saraca, avea mâinile reci.

15 minute au trecut ca o secunda. Le-am întrebat de tatal meu.

E închis în lagarul dela Miercurea Ciucului. N’a putut sa-l vada nimeni.

Ceilalti frati sunt liberi, afara de Horia, condamnat la o luna închisoare.

Au trecut cele 15 minute.

Nici nu stiu ce am vorbit. Mi-a aratat Lizeta Gheorghiu lista de martori si avocati. Mi-au spus ca mâine ma vor duce la Consiliu. M’am despartit cu inima sfâsiata. Ma doare durerea lor.

Vineri, 27 Maiu.

Acum o saptamâna, dimineata la ora 4, am fost sculat si dus la Consiliul de Razboiu, în vederea studierii dosarelor si a procesului. Acolo am stat mai omeneste, într’o camera cu pat.

Am luat contact cu avocatii în fiecare zi.

Vineri, Sâmbata si Duminica a trebuit sa cercetam 20 de dosare; ceva nemaipomenit.

În trei zile sa-ti poti cauta contraprobe: carti, ziare, dezbateri parlamentare, foi straine. Sa-ti aduni material de al tau, ordine, circulari, acte împrastiate, cine stie pe unde. Si aceasta cu atât mai greu cu cât ai tai, toti care au lucrat cu tine sunt arestati sau trimisi în lagare, sau ascunsi ca sa nu fie prinsi. Au alergat saracii baieti, tinerii avocati legionari, ca albinele în aceste trei zile.

Avocatii mari au refuzat toti sa ma apere, Radu Rosetti, Vasiliu-Cluj, Paul Iliescu, Mora, pâna si Nelu lonescu, Petrache Pogonat, Ionel Teodoreanu, de teama ca sa nu fie dusi în lagare. Teama si lasitate.

Deaceea toata admiratia mea pentru avocatii: Hentescu, Rado-vici, Paul lacobescu, Lizeta Gheorghiu, Caracas, Horia Cosmovici, Zamfirescu, Colfescu-Cluj… si pentru tot acest tineret eroic, care nu s’a plecat în fata niciunei amenintari, care a riscat, care a înfruntat furtuna.

Luni dimeneata s’a deschis prima sedinta. Tribunalul militar era compus din Presedintele Sectiei I, Colonel Dumitru si patru ofiteri de front.

S’a citit apelul martorilor; lipseau toti cei din lagare, adica oamenii cu care am lucrat eu, martorii de fapt. S’a cerut amânarea si aducerea acestor martori.

Tribunalul a respins cererea apararii. S’a citit ordonanta definitiva.

Plina de patima, de rautate si neadevaruri. Afirmatiuni gratuite, nedovedite cu nimic, lipsite de buna credinta, de corectitudine si sentimentul onoarei.

Dupa masa, dela ora 5 pâna la ora 12 noaptea, am vorbit eu, timp de 7 ore încontinuu, spulberând una dupa alta toate acuzatiile ce mi se aduceau.

A doua zi a aparut în Universul, cuvânt cu cuvânt, tot ce am spus, în afara de sedinta secreta si de chestiunea cu depozitele de arme, pe care, de rusine, cenzura le-a oprit.

Marti, mi s’au pus întrebari de catre Procuror, la care am raspuns punct cu punct, în rezumat, am fost dat în judecata pentru tradare, articolul 190,191, detinere si publicare de acte secrete, interesând Siguranta Statului, bazându-se pe 6 ordine politienesti si jandarmeresti de natura electorala; pentru art. 209, legaturi cu o putere straina, pentru a primi instructiuni si ajutoare, în scopul de a declansa revolutia sociala în România (bazându-se pe o scrisoare falsa, care nu-mi apartinea, pe care nu o vazusem niciodata în viata), pentru art. 210, înarmarea populatiei, pentru declararea razboiului civil, bazându-se pe nimic.

In ultimul moment, adica cu 10 minute înainte de a se da cuvântul Procurorului, printr’o adevarata minune dumnezeeasca, se descopera autorul scrisorii, pentru care eram acuzat eu. Un avocat, Mari-nescu din Râmnicul Vâlcea, citind scrisoarea, vede ca este strabatuta de doua idei: 1. Ideea de «economie automata» si «îmbogatire mutuala», cuvinte, definitii si gânduri care nu mi-au apartinut niciodata; 2. Ideea unei «aliante economice».

Îsi reaminteste ca a citit undeva aceste lucruri. Pleaca la Râmni-cul Vâlcea si, în adevar, gaseste cartea, data de autor cu dedicatie scrisa de mâna sa. Pe coperta se gasesc în subtitlu cuvintele: «Economie automata», iar înauntru, în mai multe pagini, explica acest nou sistem economic.

Catre sfârsitul cartii, în vreo 20 de pagini, pledeaza pentru cealalta ideie: «alianta economica», un credit international, un «oficiu international», etc. si, ca ultim noroc al nostru, scrisul de mâna, dedicatia, este acelasi scris, exact ca în scrisoarea de care sunt acuzat eu.

Avocatii freamata cu totii în fata acestei minuni si cer Presedintelui sa fie chemat autorul ca martor, dl. Radulescu-Thanir.

Presedintele respinge cererea.

O parte din avocati se duc la acest domn. El recunoaste ca a scris o asemenea scrisoare. Vine pâna la poarta Tribunalului, dar este oprit de a intra. Ridic din nou chestiunea: Domnule Presedinte si Onorat Tribunal, s’a descoperit definitiv autorul scrisorii pentru care sunt acuzat eu. E domnul Radulescu Thanir, colaborator la Neamul Românesc; nu-i cunosc personal. Nu stiu misterul prin care aceasta scrisoare a ajuns la mine. El recunoaste ca e a lui, ca a scris-o el. Chemati-1 sa dea explicatii. Luati masurile pe care le credeti de cuviinta.»

Presedintele respinge cererea.

In sfârsit pledeaza cei 7 avocati ai mei. Impecabil. E Joi noaptea, ora 12, când Tribunalul se retrage în deliberare.

Pe mine ma duc în camera si dupa vreo jumatate de ora ma suie în duba si ma duc la Jilava.

Sunt linistit si cu constiinta împacata. Stiu ca nu sunt vinovat cu nimic.

Niciuna din acuzatiile care mi se aduceau n’a ramas în picioare, lata-ma din nou în celula mea. Ma culc.

Pe la 4 sunt sculat în zgomotul unor pasi si de zavoarele care se trag. Ma scol în picioare. Intra procurorul Maior Radu lonescu, grefierul Tudor, comandantul închisorii si ceilalti ofiteri de garda.

Grefierul citeste: «Tribunalul Militar a raspuns afirmativ la toate întrebarile. Sunteti condamnat la 10 ani munca silnica.»

Mai ramâne câteva minute si se uita la mine. Maiorul face ochii mari si da din umeri. Pleaca toti.

În fata marei nedreptati care ma loveste, sunt linistit, cu constiinta împacata.

Deschid la întâmplare carticica de rugaciuni a Sf. Anton. Se deschide la pag. 119. Citesc: «Fa ca sa primesc cu liniste orice trimite Dumnezeu, pricepând ca este vointa Lui.»

Duminica, 29 Maiu.

Mi-e dor de Carmen Sylva. De malul marii. Anul trecut, pe vremea aceasta, eram acolo si pregateam cu Totu, deschiderea comertului legionar.

Acum se aduna din nou negustorii si viata începe, în tabara noastra vor creste balariile si spinii si vor acoperi munca noastra.

Unde anii trecuti era numai freamat si viata, de sanatate, de bucu-rie, acum se întinde pustiul. Si totusi cred ca imensa lume care vine acolo în fiecare vacanta, îsi va aduce aminte de mine.

Când m’am întors dela proces, a doua zi, în cuibul vrabiei dela geam s’au nascut puisori. Vrabioara alearga toata ziua si le aduce de mâncare. Ma uit la ea. Totdeauna vine cu ciocul plin. E atâta ciripit în micul lor camin si atâta fericire…

Note dela proces.

Tot timpul am fost tinut într’o paza extrem de serioasa si cu totul neobisnuita. La usa au stat permanent doi jandarmi în post, iar în camera cu mine un plutonier. Deasemenea un plutonier a stat tot timpul în preajma mea.

Discutiile cu aparatorii, pregatirea apararii, care totdeauna e secreta, le-am facut în fata lor si a doi agenti de politie.

Avocatii, ca sa poata patrunde la mine, treceau, începând dela poarta, prin patru cordoane, facându-li-se perchezitie corporala. Salile pline de agenti, care spionau pe aparatori, pe martori si pe ofiteri.

Nu puteau vorbi doi oameni, ca imediat sosea lânga ei un al treilea: agentul, spionul… O atmosfera încarcata, înabusitoare, plutea între zidurile Consiliului si în afara lui.

Fiecare avocat sau martor se astepta din moment în moment sa fie ridicat, arestat, dus în lagar.

Au fost ridicati de pe banca apararii avocati care, în acel moment, erau asimilati magistratilor.

Avocatii: Colonel Radulescu si Vlasto.

Au mai fost arestati: Corneliu Georgescu, Stanicei si Popescu Buzau.

Avocatilor din provincie, care s’au înscris telegrafic, li s’au facut noaptea perchezitii în casa si li s’a pus în vedere ca, daca vor parasi orasul, vor fi arestati si trimisi în lagar.

in fine, cu foarte multa greutate, au putut patrunde la proces, în momentul în care a început apararea, n’au mai fost admisi. Mesele erau goale de astadata.

in afara de cei sapte avocati hotarîti sa vorbeasca, restul n’a mai putut intra.

In timp ce rechizitoriul Procurorului facut de altii si numai citit de el, a fost tras imediat în editii speciale, din ordin, sub amenintarea suspendarii ziarelor si citit la radio în întregime, cuvântul apararii a fost ascultat de Consiliu într’o sala goala si nu s’a bucurat în presa decât de 3-4 rânduri.

Apararea a fost impecabila.

Horia Cosmovici, Hentescu, Radovici, Lizeta Gheorghiu, laco-bescu, Ranetescu, Caracas, toata admiratia mea pentru voi, iubiti prieteni. Si pentru toti ceilalti ce ati fost nedeslipiti de mine, ce ati muncit, ati alergat, v’ati sbatut si ati tremurat asteptând dreptatea.

La ultimul cuvânt am spus:

«Onorat Tribunal, aveti în mâinile dvs. nu viata mea, pe care o dau bucuros, cionoareaîntregeitinerimiaRomâniei. Cred în Justitia militara a Tarii mele.»

Tribunalul avea deci sa raspunda la trei chestiuni:

1. Detinere si publicare de acte secrete, încadrat în art. 190-191.

Ori s’a dovedit pâna la evidenta, ca ordinele, cele 6, aveau un caracter politic. Erau simple ordine de urmarire, politienesti, a membrilor organizatiei mele. Ca ele nu atingeau întru nimic «Siguranta Statului». Ca asemenea ordine, au fost citite în Parlament, au fost publicate în ziare, ca oamenii politici aveau asemenea ordine. Domnul Maniu, într’un singur an, a declarat, ca a avut 16, pe care le-a publicat într’un memoriu.

Însfârsit, ca art. 190-191 se afla în capitolul «Crime contra sigurantei exterioare a Statului» si ca cuvântul «siguranta Statului» din art. 190 se refera la siguranta exterioara, ca nu se pot încadra acele ordine în crima de «tradare». , 2. Tribunalul avea sa raspunda la o a doua chestiune:

Am luat legatura cu un Stat strain, pentru a primi ajutoare si instructiuni în scopul de a declansa revolutia sociala. Afirmatie bazata pe o scrisoare falsa, care nu-mi apartine.

Se descopere autorul scrisorii. Sunt acuzatii ofensatoare si de rea credinta (art. 209).

3. Insfârsit Tribunalul avea sa raspunda la crima de înarmare a populatiei, în scopul de a face razboiu civil, lovitura de stat etc. (art. 210).

Ori, am dovedit cu principii, fapte, acte si martori, ca nici nu ne-a trecut prin gând vreodata sa declansem un razboiu civil. Dar nu numai atât: nici macar sa facem o turburare cât de mica. Primejdia dela Rasarit pândindu-ne fiecare greseala, fiecare pas.

Si totusi Tribunalul, fara a avea nicio dovada, nici cea mai mica dovada, a raspuns afirmativ la toate întrebarile, condamnându-ma la 10 ani munca silnica.

O mare nedreptate!

Primeasca Dumnezeu si suferinta mea, spre binele, spre înflorirea Neamului nostru.

Durere lânga durere, chin lânga chin, suferinta lânga suferinta, rana lânga rana, pe trupuri si în suflet, mormânt lânga mormânt, asa vom învinge…

Vineri, 3 Iunie.

Continuarea notelor dela proces. Campania de ura.

Nu stiu daca a existat vreodata, în viata publica a României, un om care sa fi fost atacat cu atâta înversunare, patima si rea credinta de întreaga presa si de toate cluburile iudeo-politicianiste, asa cum am fost eu dela arestarea mea, în tot timpul instructiei, în scopul de a pregati condamnarea, în fata opiniei publice.

N’a fost nimeni, în tot trecutul politic românesc, asupra nimanui nu s’a concentrat atâta ura. Nimeni n’a fost lovit ca mine fara a avea posibilitatea sa ma apar, fara ca cineva sa ma poata apara.

«Buna Vestire» si «Cuvântul» au fost lovite din primul ceas, suspendându-se aparitia lor.

Nae Ionescu e si el în lagar.

Celelalte ataca cu înversunare, unele din tactica, altele din ordin.

Atacurile erau comunicate oficiale ale Ministerului de Interne.

Cine ar fi refuzat sa le publice sau ar fi îndraznit sa le discute, necum sa le contrazica, era suspendat.

S’au distins în atacuri pline de miselie, Curentul, Neamul Românesc si Capitala: Seicaru, Iorga si Titeanu.

Condamnarea Bisericii

Nu stiu daca ar trebui sa numesc astfel discursul catre tineret al Patriarhului Miron Cristea, în care acesta condamna în cuvinte grele Miscarea legionara a tineretului. Biserica ortodoxa ia atitudine fatis ostila tinerimii românesti.

E dureros, e extrem de dureros!…

Sa lupti pentru Biserica Patriei tale, la marginea lumei crestine.

Focul care arde bisericile de alaturi, îsi întinde para pâna la noi.

Luptam, jertfim, cadem, ne tâsneste sângele din piepturi, sa ne aparam bisericile… si Biserica ne condamna ca «periculosi Neamului», ca «rataciti, ca straini de Neam».

Ce tragedie în sufletele noastre!

Un mic exemplu, pentru a prinde nuanta acestei tragedii.

Un copil care nu si-a vazut de mult pe tatal sau, se repede la el sa-l îmbratiseze. Când copilul se apropie, tatal îl priveste rece si-1 loveste cu palma peste gura, scotându-i doi dinti.

Nu va puteti imagina zdruncinul sufletesc, tragedia din sufletul copilului, în fata acestei neasteptate lovituri.

Dezamagirea, rusinea, durerea fizica, raspunsul la cea mai curata dragoste, durerea morala, nu stii care mai mult, dar toate la un loc strivesc o inima de copil.

«Biserica parinteasca», «Biserica strabuna» ne loveste.

Patriarhul e si Prim ministru, în numele caruia se fac toate, dela care ne vin în fiecare zi atâtea chinuri.

Doamne, Doamne, ce tragedie! Si la ce chinuri ne pui sarmanul suflet.

Ce framântare în piepturile a zeci de mii de tineri, tarani, muncitori, studenti!

Sâmbata, 4 Iunie.

Azi m’am uitat în oglinda si am vazut, pentru prima data, peste zece fire de par alb în barba, albe ca zapada. Deasemenea în cap.

Luni, 6 Iunie.

Din alte hrube aud în fiecare seara cântând:
«Cu noi este Dumnezeu,

Intelegeti Neamuri si va plecati.»

Si apoi pe rând toate cântecele legionare. E plina închisoarea de legionari. Ei stau împreuna, cred, în grupuri de câte 20 în fiecare încapere. Ziua sunt liberi. Eu nu-i pot vedea.

Am auzit ca sunt printre ei Livezeanu, Tâlnaru, Gheorghiescu.

Numarul lor trece de o suta. Sunt în proportii egale, studenti, muncitori si tarani. Acestia din urma, din judetul Ilfov, dar mai ales din judetul Vlasca. Inginerii dela Brasov. Atâta am putut afla, deoarece din nicio parte nimeni nu are voe sa-mi comunice ceva sau sa vorbeasca cu mine.

Acum ma scoate în fiecare dimineata si dupa masa, la început câte o ora, acum trece si peste o ora. M’am refacut, ma simt mai bine, desi ma supara mereu o durere surda în partea de jos a sirei spinarii.

In fiecare Joi si Duminica îmi vin de acasa mama, sotia, fata ma-mii si câte odata si avocatii.

De mâncare am suficient si chiar prea mult.

Astept aprobarea pentru o masina de spirt, ca sa-mi încalzesc ceva, sa-mi fierb oua, sa-mi fac ceaiu.

Toata ziua stau singur si vorbesc pe rând cu cei ce au murit dintre noi. îi vad cum erau vii si stau lânga mine. Merg alaturi prin camera, stau pe scândurile acestea.

Cei mai multi au trecut prin Jilava: Mota, Marin, Ciumetti, Dl. General. Dl. Hristache.

Totdeauna stau toti lânga mine, când ma rog, se roaga si ei.

Acum citesc Evangheliile dela capat si peste timpul lung, dincolo de 2000 de ani, Îl vad pe Domnul nostru lisus Christos, descris din Evanghelie, ca si cum ar fi la zece pasi de mine, îi vad îmbracamintea, îl vad cum paseste rar înaintea apostolilor, cum ridica bratul, cum vorbeste cu ei, cum binecuvinteaza lumea, îl vad cum a cazut jos si se roaga: «Doamne, fa sa treaca paharul acesta dela mine, daca este cu putinta»…

Il vad cum L-au prins si cum îl duc legat spre Ana si Caiafa. Ce trebuie sa fi fost în sufletul lui atunci, în drumul acela?

Ce dureri, ce griji, ce amenintari coplesitoare îi fulgerau pe dinainte!

Ce urias examen trebuia sa dea!

Il vad cum îl bat, cum îl lovesc în fata, la interogatoriul luat în noaptea aceea de catre farisei si carturari, mai marii zilelor de atunci.

Cum cauta sa-L încurce cu tot felul de întrebari si El tace si se uita la fiecare din jurul lui. Se uita în ochii lor, poate va gasi vreun sprijin la vreunul din ei. în nenorocirile lui, omul se leaga de doi ochi prietenesti. O privire calda, prieteneasca, întelegatoare, îi da sperante, puteri.

Nimic … pretutindeni ochi de fiara, plini de ura, de viclenie, de pofta de a chinui.

Atunci II vad cum scârbit, îsi lasa ochii în pamânt…

Marti, 7 Iunie.

«Toti L-au osândit sa fie pedepsit cu moartea» (Marcu 14-64) … «Dupa ce au legat pe Iisus, L-au dus si L-au dat în mâinile lui Pilat» (Marcu 15. 1.).

Si rasuna în inima Lui aceeasi rugaciune din gradina Ghetsema-ni: «Doamne, daca se poate, fa sa treaca paharul acesta dela mine.»

O nadejde I se aprinde în suflet: Poate Pilat îl va gasi nevinovat…

In adevar, simte lupta dintre Pilat si farisei. La urma, fariseii înving.

Inca o nadejde spulberata. Pe fata coplesita de durere, de oboseala, o noua raza apare:

«Sunt Pastile. E obiceiul sa se elibereze condamnatul la moarte.»

«Pilat se va adresa poporului. Poporul e desigur cu mine si va cere eliberarea mea. I-am facut bine. Am vindecat pe atâtia… Nu se poate sa nu fie, afara, în multime, macar câtiva din acei vindecati de mine, caci toti au auzit ca sunt prins. Desigur au venit. Multimea e cu mine.»

Si-i trec pe dinaintea ochilor clipele de acum o saptamâna, ale intrarii în Ierusalim. Toata multimea L-a primit cu crengi înflorite, îngenunchind înaintea Lui.

«Cei mai multi din norod îsi asterneau pe cale vestmintele, altii taiau ramuri de copaci si le presarau pe cale.»

«Iar multimile care mergeau înaintea lui lisus si cele ce veneau în urma strigau: Osana, fiul lui David!»

«Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Osana, întru cei de sus.» (Matei, 21, 8-9.)

Dar cei ce se tineau cu miile dupa mine, la predici! Si ochii I se luminau. Daca Pilat se hotaraste sa ceara poporului eliberarea sa, e salvat!

Greutatea este sa se hotarasca Pilat la aceasta. Însfârsit Pilat se hotaraste. Iese în balcon si striga poporului adunat: (Matei 27.17) «Pe care voiti sa vi-1 slobozesc? Pe Baraba sau pe Iisus care se numeste Christos?»

Iisus aude dinauntru întrebarea si i se pare un veac minutul în care asteapta raspunsul.

Ioan 18.40: «Atunci toti au strigat:

«Nu pe el, ci pe Baraba.» Si Baraba este un tâlhar.
«Dar ce sa fac cu lisus, ce se cheama Christos, caci nu-i gasesc nicio vina?»
«Sa se rastigneasca! striga multimea.» (Matei, 27. 22.)
«Dar ce rau a facut?»
«Si mai vârtos strigau, zicând: Sa se rastigneasca» (Matei, 27. 23.)
Ei strigau în gura mare si cereau de zor sa fie rastignit. Si strigatele lor si ale preotilor celor mai de seama, au biruit.

Iisus aude si I se întuneca privirile. Nu-I vine sa creada. Pare ca si judecata îl paraseste.

E scos afara în brânci… Multimea striga; dar El nu mai vede pe nimeni si nu mai aude nimic … Acum El nu mai are puteri. Minuni nu mai f ace, caci în momentul în care a fost prins, Dumnezeu I-a ridicat puterile si L-a lasat om ca mine, ca noi toti.

Pentruca sa sufere ca om. Adica suferinta Lui sa fie maxima: numai asa va avea puterea rascumpararii, a rascumpararii noianului de pacate depana atunci si de atunci încoace, pâna la noi si pâna la sfârsitul lumii.

Daca ar fi ramas Dumnezeu, n’ar fi suferit. Neexistând suferinta, cu ce s’ar fi rascumparat pacatele lumii? Caci Mântuitorul pentru aceasta a fost trimis.

Deci, El a gândit, a suferit, a sperat pâna la ultimul moment, ca noi.

Pe El loviturile L-au durut ca si pe noi oamenii. Oboseala L-a frânt ca si pe noi. Toate ofensele, toate injuriile, toate nedreptatile I-au strapuns inima ca si noua.

De sub ploaia acestor lovituri si ofense, care curgeau asupra capului Sau, neputincios în fata lor, a oftat omeneste, a oftat ca noi.

Iata cum Isi urca crucea, Il vad cum cade sub greutatea ei: caci madularele noastre omenesti sunt slabe si se încovoaie sub greutatea poverilor, îsi sterge fruntea de sudoare, în jurul Lui sunt numai fiare. Nimanui nu-i este mila. Nimeni nu plânge pentru El. Toti râd. Iata o mica mângâiere; este cineva care îi crede durerile. Doi ochi L-au înteles. O inima care bate la fel cu a Lui, în ceasul durerii supreme.

«In urma, dupa El, veneau doua femei si norod, care plângeau.» (Luca 23,33.)

«Când au ajuns la locul numit Capatâna, L-au rastignit acolo pe El si pe facatorii de rele, unul dea dreapta si altul dea stânga.» El n’a fost un atlet ca sa reziste, sa se împotriveasca, sa se lupte pâna la doborîre.

Il vad slab, uscat si blajin, îsi întinde mâna slaba si sleita de puteri pe lemn, si spune calailor sai :

«Bateti» … Vai! Sunt momente, care, fiecare, par un veac. Ei i-o apuca. Iata cuiul. Simte prima atingere a lui de mâna palida. Oh! Prima lovitura. A doua. îsi simte bratul tintuit pe cruce. Dureri grozave îi strapung tot trupul. Ar racni, dar n’are putere nici pentru aceasta. Geme!

La fel cu mâna cealalta. I-o întinde, ca sa I-o potriveasca bine, caci El sta strapuns de durere si-I tremura si carnea si oasele toate. Acum prin fluerile picioarelor: iata cuiuL Se aud loviturile ciocanului, una dupa alta. Fiecare îl cutremura, îi strapung creerii.

Într’un târziu un glas pierdut: «Mi-e sete» (loan 19, 28). … «Era cam la ceasul al saselea. Si s’a facut întuneric peste tot.

Soarele s’a întunecat si catapeteasma templului s’a rupt în doua. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m’ai parasit? (Matei 15, 46).

Si apoi: «Tata, în mâinile Tale îmi încredintez Duhul» (Luca 23, 46).

Iar eu, în genunchi, la picioarele acestei cruci, de pe care, din trupul de om a plecat la Dumnezeu sufletul Fiului Sau, ma închin: «Tatal nostru, carele esti în ceruri, sfinteasca-se numele Tau. Vie împaratia Ta, faca-se voia Ta, precum în cer asa si pe pamânt; pâinea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi si ne iarta noua gresalele noastre, precum iertam si noi gresitilor nostri; si nu ne duce pe noi în ispita ci ne mântuieste de cel rau. Amin.»

Si catre sufletul care s’a ridicat, deasemenea: «Adu-Ti aminte de toti ai mei. Primeste-i sub scutul Tau. larta-i si odihneste-i. Da-le putere celor vii si biruinta asupra celor potrivnici, spre înflorirea României crestine, legionare si apropierea de Tine, Doamne, al Neamului nostru românesc, întru nadejdea învierii Lui. Amin.»

Hristos a Inviat.

«A înviat a treia zi din groapa. L’am vazut.»
«Nu cred», a zis Toma.
Si a venit în mijlocul lor lisus. L-a chemat pe Toma si i-a zis:
Adu-ti degetul încoace si uita-te la mâinile Mele, si adu-ti mâna si pune-o în coasta Mea» (loan 20, 27).
«Domnul meu si Dumnezeul meu» (loan 20,28) a strigat To
ma, dupa ce a cercetat mâinile Sale, coasta strapunsa si mâinile Mântuitorului.
A înviat Hristos, sadind peste toata lumea, pâna la sfârsitul vremii, speranta, nadejdea, ca niciodata nu vom pieri sub piatra nedreptatilor, oricât de greu ar fî asezata peste firavele noastre trupuri.

Vom învia, vom birui.

A înviat Hristos, sadind nadejdea învierii din morti; ca viata noastra nu se termina aici, la acesti asa de trecatori 60-70 ani; ca se prelungeste dincolo; ca ne vom întâlni iar cu cei dragi ai nostri si nu ne vom mai desparti niciodata.

Ca vom învia din morti în numele lui Hristos si numai prin Hristos, adica în afara de credinta în Hristos nimeni nu va învia si nu va fi mântuit.

Joi, 9 Iunie.

In fiecare noapte visam. Niciodata n’am visat asa de mult ca acum. Asta-noapte am visat o lupta care se dadea la Predeal în trei sectoare: Unul la «pompa», altul pe panta orasului care urca pe Fitifoi, deasupra cazarmii, al treilea era sub comanda mea, între vila Stelian Popescu si Hotel Palace, pâna spre linia ferata cu directia gara. Nu se trageau focuri de arma. Lupta era corp la corp. Sectorul meu a dat inamicul peste cap fulgerator si I-a împins dincolo de gara, punându-1 în debandada. Celelalte doua sectoare, cu oarecare greutati au razbit. La «pompa» am intervenit în ultimul moment cu ai mei. Inamicul era însa respins când am ajuns.

Am fost si pe Fitifoi si ochiam cu un tun, care semana mai mult cu un aruncator de bombe «Aasen». Dar n’am tras. Dintre cei ce erau cu mine, îmi reamintesc bine pe Bordeianu si Miluta Popovici; pe ceilalti i-am uitat.

Am adormit din nou.

In fata unei case, la o masa rotunda cu fata de masa alba, am visat ca eram eu, tatal meu si înca cineva; pe masa era o singura ceasca, plina cu cafea neagra, în dreapta mea era o vale mare, la câtiva metri de noi, iar în fata deasupra noastra, drept în sus se ridica un deal mare, lutos si pietros …

La un moment dat au început sa se surpe de sus bucati mari si sa cada la vale. A cazut si un pom verde care era acolo. Apoi au început sa cada pe masa noastra. Ne-am ridicat si am fugit spre stânga.

Tatal meu mi-a spus: «Bea-ti cafeaua.» Eu m’am apropiat de masa, dar chiar atunci a cazut în mijlocul mesei, peste cafea, o bucata de pamânt ce ardea. M’am retras si a început sa cada pamânt amestecat cu cenuse si cu taciuni… Femeile din casa au iesit sa-si strânga lucrurile, vazându-se în focul acesta.

Eu am vazut geamantanul tatalui meu si m’am repezit deasupra mormanului sa-l iau. Când am ajuns acolo, o femeie se aplecase deasupra geamantanului si a acoperit-o asa pamântul si cenusa care cadeau, încât i se vedeau numai picioarele. Era mama mea. Am scos-o si am ridicat-o pe umeri, iar cu stânga am apucat gemantanul si l-am luat. Si coboram. S’a repezit tatal meu sa-mi ajute, strigând: «Saraca, saraca.» M’am trezit.

Am adormit din nou. Am visat-o dormind în pat, pe sotia mea si pe Nicoleta …

Iesind pe strada, i-am vazut pe Smaradescu si Horodniceanu si-i întrebam: «unde este Nicoleta», caci se sculase si plecase dela noi si vream s’o vad. Am cautat-o într’un loc, dar nu era. Am cautat-o mult, si am gasit-o cu mama ei, într’o casa saraca. Si s’a facut ziua.

Vineri, 10 Iunie.

Astazi dimineata a zburat primul pui de vrabioara din cuibul dela geamul meu … Câta emotie, cât tremur pe el… Primii pasi si primul zbor în viata. Câta grije, câta bucurie pe mama lui! E plina bolta de chemarile ei, de îndemnurile ei. Numai ciripit. Mergi cu bine dragul meu, în sfânta libertate.

De câteva zile pe aici, prin celula, umbla o lacusta verde. Când ma culc, se apropie de asternutul meu. Aseara voia sa se aseze pe cap. Am încercat s’o alung. Ea s’a speriat, a facut un salt si a disparut. Azi dimineata am gasit-o turtita sub rogojina. Am ridicat-o si am îngrijit-o timp de o ora. I-am dat apa, peste care am pus praf de zahar. A baut. S’a refacut si a zburat afara.

Pe la ora l am fost chemat sus la cancelarie. O ancheta. Capitanul Taraneanu, dela Consiliul de Razboiu, a venit sa cerceteze daca am trimis eu, din închisoare, un manifest prin care îndemnam oamenii mei la «razbunare».

Era «apocrif» bineînteles.

Am dat o declaratie în acest sens. Cum vin pe capul meu tot felul de uneltiri?

Condamnat pentru o scrisoare care nu e mea. Acum vine alta.

Cred însa ca s’a convins si procurorul ca e ceva neserios.

Asta noapte, spre dimineata, am visat ca eram într’o sala plina de oameni. Asa de plina ca nu mai puteam rasufla. S’au deschis geamurile, începea procesul meu în recurs … Iacobescu spunea ca va vorbi doua ore. M’am trezit.

Am adormit din nou. M’am visat calatorind într’un tren cu mama, sotia, fata si Silvia. Trenul se apleca asa de tare spre prapastie, încât credeam ca se va rasturna. Atunci am sarit jos, caci mergea încet si am pus umarul. Ceilalti au facut la fel… A deraiat depe linie, dar nu s’a dus în prapastie.

Luni, 13 Iunie.

Toata noaptea n’am dormit. Cred ca ma dor plamânii în partea de sus, în dreptul omoplatilor. Simt în ambele parti o durere slaba si o caldura permanenta. O sa chem doctorul.

Greu o sa urc muntele acesta …

Dupa masa, au fost avocatii la mine, caci la 15, Miercuri, este recursul meu la Casatia Militara.

Ei cred ca se va amâna cel putin 15 zile, pentruca asa e uzul.

Se depun noi motive de casare si se da un nou termen.

Am studiat cu ei motivele; sunt principale:

1. Nu mi s’au adus martorii de fapt, oamenii dela Ciuc, acei cu care am lucrat eu. Niciunul.
2. Am fost condamnat pentru o scrisoare care nu-mi apartinea.
S’a gasit autorul ei, care a dat o alta scrisoare, prin care afirma ca e a lui si ca continut si ca scris. Deci s’a gasit autorul scrisorii.
3. Incadrarea gresita. Am fost încadrat la crima contra sigurantei exterioare a Statului, la tradare, aplicându-mi-se o pedeapsa uriase.
Ordinile nu intereseaza siguranta exterioara a Statului, caci nu sunt o primejdie venind dela o putere din afara, care sa atinga:

a) Integritatea teritoriului.
b) Independenta.
c) Suveranitatea.
4. Nu exista macar nicio dovada, de vreun fel, ca as fi vrut sa provoc razboiu civil, se spune de depozite de munitii, dar nu se arata niciunul. Unde e, ce contine, la cine s’a gasit?

Sunt condamnat pe simple afirmatii.

E ceva unic în analele proceselor, juridic si procedural.

Marti, 14 Iunie.

Astazi a fost Lizeta Gheorghiu. Ceilalti studiaza.

I-am încredintat cu aceasta ocazie un mic testament familiar, pe care l-am facut azi aici în celula la mine.

Pe mâine recursul.

Astazi am terminat de citit «Epistolele Sfântului Apostol Pavel». Am ramas profund impresionat. Marturisesc ca pâna acum citisem numai unele din ele si fara a le aprofunda suficient. Voi scrie mai târziu, caci merita un întreg studiu.

Noaptea aceasta l-am visat pe Gârneata. Se plângea ca a fost rau în tabara la Ciuc. Apoi l-am visat pe Tell. Era escortat. A fugit în casa la Ionica. La urma l-am visat pe Alecu Cantacuzino. Am vorbit cu el într’o casa, dar nu stiu unde.

Miercuri, 15 Iunie.

Când am terminat Evangheliile am înteles ca stau aici în închisoare din voia lui Dumnezeu; ca, desi n’am nicio vina sub latura juridica, El ma pedepseste pentru pacatele mele si-mi pune la încercare credinta mea. M’am linistit. A cazut linistea asupra zbuciumului meu din suflet, cum se lasa seara linistita la tara peste zbuciumul, zvârcolirile si încordarile lumii. Oameni, pasari, animale, copaci si ierburi, pamânt muncit si taiat de fiarele plugurilor, intra în repaos.

Caci tare am fost zbuciumat …

Mult a mai suferit sarmana carne de pe mine. Nu cred sa fi îndurat vreodata mai mult ca acum.

«Credinta» si «Dragostea» nu mi le-am pierdut, dar am simtit ca la un moment dat mi s’a rupt firul nadejdei.

Chinuit fiziceste ca un câine (sunt pline hainele de suferinta, iata sunt acusi 60 de zile de când dorm îmbracat, pe scândura si pe rogojina aceasta. 60 de zile si 60 de nopti de când oasele mele sug, ca o sugatoare, umezeala care tâsneste din pereti si din pamânt).

De 60 de zile nu schimb nicio vorba cu nimeni, caci nimeni din cei de aici nu are voie sa vorbeasca cu mine. Si atacat în acelasi timp în fiinta mea morala, acuzat de tradare, declarat strain, ca nefiind român nici dupa tata, nici dupa mama, aratat ca dusman al Statului, coplesit de lovituri si legat cu mâinile la spate, adica neavând nicio posibilitate de aparare.

Cu inima strânsa la gândul suferintei, jignirilor, maltratarilor celorlalti ai mei, familie si camarazi. A m simtit ca mi s’a rupt unul din cele trei fire nevazute, care leaga pe crestin de Dumnezeu, nadejdea. Mi s’a facut negru înaintea ochilor. Simteam ca ma înec.

Dar mi l-am legat la loc, luptând zi de zi. Cum? Citind cele patru Evanghelii.. Când le-am terminat, am simtit ca am din nou cele trei fire si ca ele sunt bune: credinta, nadejdea si dragostea.

Si acum terminând de citit scrisorile Sf. Apostol Pavel, am desprins din ele, dovezi hotarîtoare despre existenta învierii si puterii Mântuitorului lisus Christos. M’a impresionat: 1. Sinceritatea si curatenia sufleteasca a Sf. Apostol; 2. Viata integral crestina, fara pata; 3. Primejdiile si suferintele prin care a trecut pentru Domnul; 4. Seninatatea si chiar bucuria cu care primea aceste suferinte; 5. Taria de

a mai încuraja si pe altii, ca sa nu se mai clatine în fata suferintelor si prigonirilor; 6. O dragoste sfânta de o înaltime zguduitoare pentru toti fratii crestini sau copiii lui duhovnicesti; 7. O râvna neînvinsa si rar cunoscuta printre apostolii unei credinte de a propovadui neîncetat pe Mântuitorul lisus, la toate neamurile; 8. Marea stiinta si întelepciune.

In fiecare scrisoare, aproape, începe:

«Eu întemnitatul, care ma gasesc în lanturi pentru credinta în Christos, Domnul nostru.»

Apoi scrie lui Timotei; «Sileste sa vii la mine curând» (II Timo-tei, 4, 9). îi era si lui dor sa vada pe cineva.

«Când vei veni, adu-mi mantaua.» îi era frig si lui ca si mie.

Însfârsit, cu cât patrundem mai mult în citirea scrisorilor, ajungem la concluzia:

1. Ca nu suntem crestini, ca suntem departe de a fi crestini. Cât de departe…
2. Ca ne crestinam în forma, dar ca ne descrestinam în continut.

3. Ca omenirea a suferit acest proces de descrestinare dealungul veacurilor pâna la noi, cu mici svâcniri spre adâncuri… Crestinarea în suprafata pare ca a preocupat mai mult lumea.
4. Caracteristica timpului nostru:
Ne ocupam cu lupta dintre, noi si alti oameni, nu cu lupta dintre poruncile Duhului Sfânt si poftele firei noastre pamântesti.

Ne preocupam si ne plac victoriile asupra oamenilor, nu victoriile împotriva Diavolului si pacatului.

Toti oamenii mari ai lumii de ieri si de azi: Napoleon, Mussolini, Hitler, etc., sunt preocupati mai mult de aceste biruinte.

Miscarea legionara face exceptie, ocupându-se dar insuficient, si de biruinta crestina în om, în vederea mântuirii lui.

Insuficient!

Raspunderea unui conducator este foarte mare.

El nu trebuie sa delecteze ochii armatelor sale cu biruinti pamântesti, nepregatindu-le în acelasi timp pentru lupta decisiva, din care sufletul fiecaruia se poate încununa cu biruinta vesniciei sau cu înfrângerea vesnica.

5. Insfârsit, lipsa – cel putin la noi – a unei elite preotesti, care sa fi pastrat focul sacru al vechilor crestini. Lipsa unei scoli de mare înaltime si mare moralitate crestina.

Vineri dimineata, 17 Iunie.

Miercuri pe la cinci a venit sotia mea si cu mama ei. Mi-au spus ca procesul meu în recurs nu s’a amânat cum era uzul, ci se judeca dupa masa la 5, continuând în sedinta de noapte. Sotia mea mi-a spus ca au chemat-o la Legiunea de Jandarmi Baneasa, unde au tinut-o de dimineata pâna la ora l si jumatate, pentru ca sa-i spuna ca nu mai are voie sa intre acasa, la Casa Verde, ca Vineri sa vina sa-si împacheteze lucrurile, iar Duminica, cu carutele, sa le duca unde va sti.

Era neagra la fata de suparare. Sa-ti scoti lucrurile din cuibul tau. Unde sa le duci? Unde sa stai? Eu în închisoare, sotia mea fara niciun scut, aruncata pe drumuri, cu fata de mâna.

Câta lipsa de omenie!… Câta lipsa de bunacuviinta!

Stam toti trei si ne gândim: unde? unde?

Dau si eu câteva adrese, de încercare. N’avem atâtia bani ca sa putem plati o casa cu chirie…

I-am spus ca, daca mi se va respinge recursul, voiu fi dus de aici la Doftana.

Ea vrea sa vina cu fata, sa locuiasca în satul de lânga închisoare.

I-am spus ca am lasat la Lizeta Gheorghiu dispozitii testamentare si am început sa le schitez în câteva cuvinte continutul.

Ele plângeau, si sotia mea si mama ei; fata are abia patru ani, nu întelege nimic din toata tragedia acestor momente, când umbrele mortii încep sa bata peste gândurile unei familii.

Dupa cele 15 minute reglementare, au plecat.

Acum e Vineri dimineata, înca nu mi-a sosit raspunsul cu recursul.

Acasa la noi, la ora aceasta, sotia mea împacheteaza si-si plânge toate nenorocirile.

Dar nu se poate. O sa ne întoarcem înapoi.

Vineri seara, 17 Iunie.

Acum o jumatate de ora au venit avocatii la mine si mi-au spus ca s’a respins recursul meu la Casatia Militara. -

Erau cu totii tristi si abatuti.

Am stat cu ei vreo 15 minute. I-am întrebat cum s’au desfasurat dezbaterile. Mi-au spus în câteva cuvinte; ne-am despartit. M’am reîntors în celula mea, m’am asezat pe marginea patului meu de scânduri si m’am rugat lui Dumnezeu, spunând rugaciunea «Tatal nostru, Doamne fie’ n voia Ta».

Duminica, 19 Iunie.

Astanoapte, pela ora 12 si jumatate, pe când ma munceam sa adorm, am auzit pasi apropiindu-se de celula mea. Zgomot de lacat si usa s’a deschis.

Era locotenentul de serviciu si cu primul gardian. Au venit sa ma anunte ca trebuie sa plec la Doftana. M’am sculat, m’am îmbracat repede, mi-am strâns lucrurile în doua geamantane si în patura, mi-am facut rugaciunea si am parasit, cu gândul aruncat în necunoscut, aceasta locuinta a suferintei si a chinurilor mele.

Ramâneti cu bine, sute de legionari, dragi camarazi, care îndurati între aceste ziduri.

înconjurat de patru sentinele, am ajuns la cancelarie. Aici mi s’a facut o amanuntita perchezitie corporala. Am fost cautat prin buzunare, pipait cu atentie la guler, mâneci, corp, picioare; apoi a trebuit sa ma descalt si sa fiu cautat în ghete.

Cu aceeasi grije mi s’au cercetat si bagajele.

Am salutat pe Colonelul Brusescu, comandantul închisorii si pe ofiteri, care, în executarea serviciului lor, s’au purtat cu mine cu multa eleganta sufleteasca; un maior de jandarmi, un capitan, acelasi care m’a adus dela Predeal si apoi la Consiliul de Razboiu, în ochii caruia am putut citi un sentiment de compatimire pentru toate nenorocirile care se abateau peste mine, un sublocotenent, — fosta mea paza dela proces — deasemeni foarte delicat, un comisar de politie, m’au luat în primire.

M’am urcat într’o masina taxi, având în dreapta pe maior, pe scaunelul din fata pe capitan, iar lânga sofer un sergent instructor.

In fata noastra, la 30 m. mergea o alta masina cu politie, iar în urma un camion cu 30 de jandarmi…

Era ora doua noaptea. Afara e frumos. Pe cer se proecteaza lumina Capitalei, de care ne apropiem.

Iata, pe drumul acesta am fost acum doi ani, în sat la profesorul Dobre, unul din bunii mei comandanti legionari. Aici am oprit odata masina si am stat la masa. Si amintirile încep sa se depene…

Intram în Bucuresti. Cu cât ne apropiem de centru, cu atât îmi sunt mai cunoscute locurile.

Iata masina trece pe soseaua Stefan cel Mare, la câtiva metri de restaurantul pe care l-am avut la Obor. Ma uit, zaresc cladirea posomorita, fara frumoasele firme legionare, care o împodobeau cu doua luni în urma. Urmam drumul obisnuit pe care ma întorceam la Casa Verde.

Apoi în Piata Victoriei, o apucam la dreapta, pe soseaua Ploesti.

Alte amintiri!… E drumul pe care ma duceam adesea cu masina, condusa de credinciosul Ilarie, la Predeal, locul meu de recreatie.

Eram atunci cu sotia, cu fata, cu legionarii. Acum sunt sub paza si ma duc condamnat 10 ani, spre Doftana.

Pe sosea ajungem din urma un car cu fân, la care erau înjugati 6 perechi de boi frumosi. E semn bun. Ne apropiem de Ploesti. E trecut de trei. Puterea noptii începe sa scada si la orizont se arata înaintând cele dintâi patrule ale luminei.

Din când în când vorbesc cu maiorul si descoperim ca am facut împreuna scoala militara de infanterie, acum 20 ani la Botosani, el terminând cu vreo sase luni înaintea mea. Ne reamintim de timpurile acelea, de camarazi, de ofiteri.

Intram în Ploesti. Strabatem strazile tacute ale orasului. Lumea doarme. Iesim spre Câmpina. De dupa dealuri navaleste lumina. Capitanul din fata mea a atipit. Eu ma gândesc la zile mai bune. Rabdare pe drumul suferintei.

Merg înainte cu gândul înfipt în nadejde. Dupa o bucata de vreme, în stânga se deschide frumoasa si luminoasa, valea Prahovei. Apa curge linistita, strecurându-se printre nisipuri. Coborîm pentru a trece podul si a urca spre primele case ale Câmpinei. Femei cu coserci pline merg spre târgul Câmpinei.

Din centrul oraselului curat, apucam la dreapta. Dupa 2 km., în stânga si în dreapta noastra, se deschide plina de maretie, Valea Doftanei.

In fata noastra, pe un deal înalt, o cetate cu un aspect medieval.

E înconjurata numai cu verdeata, închisoarea Doftana, piatra condamnatilor la munca silnica, unde mergem.

E asa de frumos afara. O dimineata din acelea de rara frumusete, încarcata cu binecuvîntarea lui Dumnezeu.

Rasare soarele printre copacii de pe deal si revarsa lumina aurie peste verdele din jur, peste apa din vale.

Am ajuns. Ofiterii si jandarmii s’au dat jos. Au anuntat pe directorul închisorii. Eu mai ramân în masina. Functionarii, sculati din somn, se aduna unul câte unul.

Sunt condus în cancelarie. Director, subdirector, functionari, nu cunosc pe nimeni. Functionarii par oameni cumsecade. Directorul si subdirectorul distinsi.

Aceleasi formalitati ale unei perchezitii minutioase, dela buzunare si pâna la ghete. Este atâta umilinta în aceste perchezitii reglementare.

O suport cu resemnare.

Mi se aduce la cunostinta ca în închisoare nu este permisa culoarea verde. Mi se ia flanela verde, pe care o aveam pe mine si mi se permite sa îmbrac una alba în schimb. Mi se iau deasemeni niste mansete de lâna, tot verzi.

însfârsit, sunt condus înauntrul închisorii, cu înfatisare foarte îngrijita. In fund zaresc o bisericuta. Dumnezeu e nelipsit pretutindeni.

Pe mâna stânga, pe un coridor, drept înainte, o camera alba, de curând varuita, înalta, cu ferestruici sus de tot, de nu poti vedea prin ele. Cam de cinci metri lungime si 2,50 m. latime. Aceasta este noua mea celula în care va trebui sa stau.

In fund are un pat de fier, cu o saltea de paie, cu perna, cu patura. Pe jos e ciment si doua rogojini. O masuta de lemn si doua scaunele.

Mi se pune în vedere ca fiind condamnat definitiv la sase luni închisoare corectionala, voiu avea voie sa ies toata ziua în curtea din fata celulei. Dupa ce va trece prin Casatie si condamnarea la 10 ani, mi se va aplica regimul de munca silnica, care începe în primul an, închis toata ziua în celula, cu o singura ora pe zi afara.

Acum ma poate vizita familia odata la doua saptamâni, atunci odata la doua luni. Am voie sa scriu acasa odata pe saptamâna, acum. Când va veni condamnarea definitiva, odata pe luna.

Greu!… Greu de tot!… Dar ne vom supune fara murmur.

M’am întins pe pat. Sunt obosit. Si mi-e frig. Parca e tot asa de frig ca si la Jilava. Am adormit.

Ma trezesc într’un zgomot. Ma uit înjur. Un soarece se suise pe masa si începuse sa rontaie dintr’un pachetel cu mâncare. L-am alungat. Iar am atipit; iar m’a trezit. Am stat asa pâna la ora 12, sburându-mi gândurile departe.

Mi s’a adus de mâncare, bors cu carne. Am mâncat carnea si câteva linguri de bors.

M’am plimbat prin curte. Am reintrat în celula si am adormit pâna la 5. Am iesit iar prin curte. Masa de seara a fost bors fara carne. N’am pofta de mâncare.

Pe la 7 a fost inspectia D-lui Goranescu, subdirector general al închisorilor.

Seara, dupa închidere, a venit doctorul închisorii si m’a cercetat. O veste rea. M’a gasit cu plamânii la vârfuri si în partea de jos, la spate si în fata, prinsi.

Mi-a dat o reteta. Injectii de calciu, o alifie cu care sa ma ung si ceva pentru pofta de mâncare.

Sarmanii plamâni, nu mai pot de suferinta.

Dupa ce am fost atacat în fiinta mea morala, dupa ce am fost cu barbarie tratat din punct de vedere fizic, acum vine peste mine un al treilea atac: ma ataca microbii.

Dar Dumnezeu vede si va rãsplãti!

Sursa: deveghepatriei.wordpress.com

ORTODOXIA ŞI RELIGIA VIITORULUI

ORTODOXIA ŞI RELIGIA VIITORULUI

Ieromonah SERAFIM ROSE

Traducere din limba engleză de Mihaela Grosu

Traducere după cartea

“ORTHODOXY and the Religion of the Future” by Hieromonk Seraphim Rose

Editura Cartea Moldovei

Chişinău, 1995

Sursa:

Apologeticum, 2003

 

Cuvânt înainte

Cartea de faţă, intitulată “Ortodoxia şi religia viitorului”, pe care o publicăm în traducere românească, a fost scrisă în anul 1972, de Ieromonahul Serafim Rose (+1982), vestit ascet şi scriitor bisericesc, vieţuitor din obştea Mânăstirii Sfântul Paisie din nordul Californiei.

Fără îndoială, cartea a fost scrisă pentru spaţiul american, lipsit de tradiţie şi cultură patristică, cu o populaţie foarte variată, etnic şi religios, lovită de tot felul de rivalităţi şi frământări sectare, creştine şi necreştine furibunde, duse uneori până la crimă.

Încă de la început, cartea a avut un larg ecou în lumea creştină ortodoxă din Statele Unite ale Americii, prin faptul că dezvăluie, cu numeroase argumente biblice şi ştiinţifice, prozelitismul religios de toate nuanţele, care a găsit un teren prolific într-o ţară atât de vastă, cu cel mai mare număr de confesiuni, secte şi grupări religioase din toată lumea.

Autorul a urmărit, în general, două aspecte principale.

Întâi, studierea şi analiza exactă a fenomenului religios autohton, în contextul conglomeratului multinaţional specific.

Al doilea, constatarea unui crud adevăr, că majoritatea grupărilor creştine neoprotestante, ca şi a celor necreştine, de origine oriental-asiatică, acţionează şi fac prozelitism sub influenţa mascată a duhurilor rele, demonice, fapt care tulbură mult şi dă de gândit oricărui creştin adevărat, care crede cu tărie în Hristos.

Între acestea sunt amintite atât organizaţiile asiatice păgâne, de tot felul, mai ales cele hinduse, budiste, yoghine, zen şi meditaţie transcedentală, care acţionează cu forte satanice oculte, ca: vrăjitorie, magie, ocultism, hipnoză, bioenergie, satanism etc., cât şi grupările sectare neoprotestante, cu tot felul de aberaţii religioase.

Toate împreună urmăresc un singur scop: îndepărtarea creştinilor de la Biserica Ortodoxă Apostolică şi realizarea unei religii sincretiste universale, numită şi “Noua Eră”, care va trebui să cuprindă toate confesiunile creştine şi necreştine, în perspectiva aşteptării unui nou “Mesia”, care va fi, desigur, Antihrist, cum citim în Sfânta Scriptură.

Autorul acestei cărţi, fiind un suflet luminat şi devotat lui Hristos, trage un puternic semnal de alarmă în America, ale cărui ecouri au ajuns şi în Europa, prin traducerea acestei lucrări în câteva limbi de mare circulaţie.

Deşi în spaţiul balcanic ortodox nu se întâlnesc atâtea grupări şi organizaţii sectare neoprotestante şi oriental păgâne; ca în America de Nord, totuşi asaltul sectar de toate nuanţele din ultimii ani atrage atenţia tuturor.

Aceasta ne-a obligat şi pe noi să traducem cartea de faţă a Părintelui Serafim Rose, pe care o considerăm cea mai bună, fiind bine documentată şi mai realistă în – ceea ce priveşte prozelitismul religios actual şi scopul lor ascuns, demonic, de distrugere a Bisericii vii, întemeiată de Hristos prin Sfinţii Apostoli şi a moralei evanghelice tradiţionale – sacre, pentru a semăna în locul Ortodoxiei, apostazia, ateismul, haosul, satanismul, sincretismul religios, crima, violenţa, pornografia, homosexualitatea, sinuciderea, sectarismul de tot felul, ura, moartea fără Dumnezeu şi osânda veşnică.

Or, nu putem accepta ca puterile iadului şi ale întunericului sectar şi păgân să se instaureze în ţările noastre ortodoxe bimilenare. Şi credem cu toată tăria că Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi ale tuturor sfinţilor Săi, nu ne va lăsa biruiţi de puterea şi armele satanei, căci Însuşi El a zis Sfântului Apostol Petru: …Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, si porţile iadului (gurile sectarilor) nu o vor birui. (Matei 16,18)

Aşa cum a rezistat Ortodoxia în timpul marilor persecuţii păgâne din primele secole; cum a ieşit biruitoare în faţa marilor eresuri, care au tulburat Biserica lui Hristos peste o mie de ani; cum am supravieţuit în faţa marilor migraţii păgâne din răsăritul asiatic şi în faţa imperiului otoman cotropitor, ca şi în faţa comunismului satanic din secolul nostru, avem toată speranţa că vom rezista şi de acum înainte, cu puterea şi harul lui Hristos

Războiului nedeclarat al grupărilor religioase, creştine şi necreştine, al satanismului şi al forţelor oculte de tot felul, au un singur scop: nimicirea Ortodoxiei şi a trăirii duhovniceşti în Hristos, folosind toate armele întunericului, pregătind astfel venirea lui Antihrist.

Această carte se adresează în special intelectualilor şi tinerilor, studenţi şi adolescenţi, care sunt cel mai afectaţi de practicile demonice, paranormale, fie din curiozitate, fie din mândrie, fie din lipsă de educaţie religioasă, după atâţia ani de ateism şi dezamăgire.

Lor le recomandăm în primul rând această carte, pentru a cunoaşte adevărul despre secte şi practicile orientale şi a nu le cădea pradă din neştiinţă. Căci se ştie că nu puţini tineri şi chiar intelectuali practică yoga, spiritism, ocultism, magic, vrăjitorie, satanism etc., renunţând la biserică, la rugăciune, la Sfânta Liturghie, la tradiţia patristică ortodoxă şi la bucuria învierii în Iisus Hristos.

Toţi aceşti fii ai Bisericii Ortodoxe şi ai Neamului trebuie salvaţi, trebuie reîntorşi în sânul Ortodoxiei şi în braţele lui Hristos. Suntem încredinţaţi că această carte are darul de a descoperi adevărul despre aceste secte şi “mişcări” satanice, şi poate contribui nu puţin la recuperarea tineretului afectat din zilele noastre.

Pentru a birui în această grea luptă profeţită de Însuşi Hristos, trebuie să ne înarmăm cu toate armele Duhului Sfânt, care sunt: dreapta credinţă ortodoxă, rugăciunea neîncetată acasă, pe cale şi la biserică; postul, deasa spovedanie, împărtăşania regulată, ascultarea de duhovnic, citirea cărţilor sfinte, milostenia, viaţa creştină curată, ascultarea, smerenia, cinstirea Sfintei Cruci, şi, mai ales, trăirea în iubire şi iertare, în numele lui Iisus Hristos, Care a spus Sfinţilor Apostoli şi prin ei nouă tuturor:

Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! (Ioan 16,33)

REDACŢIA

Prefaţa editorului la ediţia a patra[1]

Părintele Serafim Rose, autorul acestei cărţi, a fost unul din acei oameni rari, în care geniul intelectual s-a unit cu adâncimea covârşitoare a unei inimi pline de iubire. Preocupat de la o vârstă foarte fragedă de problema fundamentală a Adevărului, el L-a descoperit după căutări chinuitoare, nu sub forma vreunei idei abstracte sau a unui sistem, ci în Însăşi Persoana lui Iisus Hristos, aşa cum i S-a descoperit El în plinătatea Bisericii Creştin Ortodoxe.

Nu mult după ce a descoperit Ortodoxia la începutul anilor 1960, Părintele Serafim[2] a început să studieze, din această nouă perspectivă, curentele filosofice, sociale şi spirituale ale lumii contemporane, cărora le-a demonstrat, la lumina Descoperirii dumnezeieşti, caracterul constitutiv nihilist. Acest studiu avea să rezulte într-o lucrare filosofică de mari proporţii, intitulată Împărăţia omului si Împărăţia lui Dumnezeu.

Dar din cauza unor griji mai urgente, precum organizarea unei frăţii misionare ortodoxe şi a unei reviste aferente, cartea nu a fost terminată niciodată. Unul din principalele capitole despre “noua spiritualitate” a vremurilor din urmă nu a rămas decât sub forma de note şi plan general. Totuşi cu ani mai târziu, când Părintele Serafim avea să plece spre a vieţui ca monah în munţii din nordul Californiei, el a revenit asupra problematicii “noii spiritualităţi”.

De data aceasta însă modul său de a înţelege creştinismul ortodox era considerabil lărgit, atât datorită studiului teoretic cât şi, mai ales, trăirii şi ascezei personale. În acest cadru de studiu întărit de rugăciune apărea şi mai puternic contrastul dintre curentele pseudo-spirituale şi adevărata viaţă duhovnicească mântuitoare care pune accentul pe trezvie. Limbajul folosit de Părintele Serafim pentru descrierea acestor realităţi spirituale complexe nu este nici pe departe dificil sau obscur ci, dimpotrivă, accesibil şi la obiect.

Prezenta lucrare a apărut la mijlocul anilor 1970 şi ea precizează lapidar şi fără echivoc poziţia Ortodoxiei faţă de curentele spirituale contemporane, într-un limbaj ai cărui termeni sunt limpezi şi rostiţi cu voce tare. Chiar dacă Părintele Serafim folosea în lucrările sale un ton întrucâtva mai atenuat, el nu ocolea niciodată adevărul ce trebuia rostit; el avea conştiinţa clară că timpul pe care î1 mai avem la dispoziţie este scurt, şi că el trebuie răscumpărat, mai ales că, azi ca şi ieri, numărul căderilor de la dreapta credinţă creşte văzând cu ochii, iar formele pe care acestea le capătă sunt din ce în ce mai subtile.

Părintele Serafim avea conştiinţa că trebuie să-i scuture pe contemporanii săi din somnul lenevirii şi al înşelării de sine şi să le indice calea adevărului. Această atitudine mulţi cititori o apreciază, alţii în schimb o consideră dură în mod inutil. Acestora din urmă le recomandăm să citească şi conferinţele pastorale ale Părintelui Serafim, apărute atât în volum cat şi în publicaţia “The Orthodox Word”.[3]

În aceste conferinţe, tonul Părintelui Serafim, deşi “sever” în demascarea înşelăciunilor demonice – care le anulează şi celor mai bine intenţionaţi, orice şansă de mântuire -, îşi păstrează cu toate acestea o căldură plină de compasiune faţă de cei cărora le vorbeşte.

La zece ani de la apariţia primei ediţii revizuite, Ortodoxia şi religia viitorului ar putea părea o lucrare depăşită. Dar o carte despre mişcările religioase contemporane cu greu îşi poate păstra noutatea. Multe celebrităţi religioase, asemenea stelelor de cinema, dispar spre a face loc altora noi; unele dintre ele se menţin, schimbându-şi doar numele la fiecare câţiva ani. Nu cu mult înainte de sfârşitul vieţii sale, Părintele Serafim a fost rugat să mai adauge şi alte capitole cărţii sale, precum Sufismul. Dacă ar mai fi trăit, chiar aceasta a şasea retipărire ar fi cunoscut lărgiri substanţiale.

Deşi unele dintre mişcările descrise în aceste pagini nu mai sunt poate atât de la modă, ele sunt totuşi prezente, dar sub alte înfăţişări; căci manifestările religioase noi nu sunt altceva decât variante ale altora vechi. Astfel, observaţiile Părintelui Serafim sunt la fel de valabile astăzi ca şi în ziua în care le-a formulat întâia oară. Mai mult. Trecerea timpului nu a făcut decât să confirme exactitatea interpretării lor. “Noua spiritualitate” s-a conturat tocmai în direcţia descrisă de Părintele Serafim.

În societatea americană termenul de “New Age” este deja consacrat în limbajul cotidian şi acceptat de către societate. Faptul acesta a provocat un adevărat val de publicaţii creştine mai ales din direcţia Bisericilor Protestante – care semnalau pericolele noilor orientări. Una dintre ele, care a devenit foarte repede cunoscută şi care se intitulează “The Seduction of Christianity” (Seducţia Creştinismului) dă la iveală modul în care “noua spiritualitate” se infiltrează chiar în sânul Bisericilor creştine principale.

Astfel de lucrări demonstrează că societatea contemporană devine din ce în ce mai conştientă de realităţi pe care Părintele Serafim le văzuse prefigurându-se cu mulţi ani înainte. Însă, lipsa unei viziuni ortodoxe asupra existenţei, singura care totalizează întreaga experienţă a creştinismului de-a lungul veacurilor, nu le permite din păcate acestor autori să scoată convingător în evidenţă superioritatea învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos în faţa acestei aşa-zise “noi spiritualităţi”. Aceşti autori indică just pericolele care se ascund în practicile mistice necreştine, dar ei nu pot opune acestor practici modelul unei vieţi spirituale cu adevărat duhovniceşti, prin care persoana umană se poate ridica până la contemplarea lui Dumnezeu, aşa cum ne apare descris în operele ascetice ortodoxe (filocalice) şi în Vieţile Sfinţilor.

Mai mult. Aceşti autori nu sesizează că tocmai climatul de sărăcire spirituală a unui creştinism diminuat şi atenuat din lumea (mai ales) occidentală este cel care a favorizat apariţia acestei “noi conştiinţe religioase”. În multitudinea curentelor religioase care de care mai ispititoare se află antrenate multe persoane de bună credinţă. Dar cel însetat să afle adevărul şi sincer cu sine însuşi va trebui să aibă curajul de a merge până la capăt în acceptarea Adevărului, aşa cum ni s-a descoperit el în Persoana lui Hristos.

Astăzi în Rusia diferitele forme de pseudo-spiritualitate se bucură de o popularitate uluitoare, lucru pe care îl prevăzuse deja Părintele Serafim. Poporul rus, asfixiat de atmosfera groasă de materialism în care statul sovietic l-a silit să trăiască, crede că orice doctrină sau curent care îşi spune “spiritual” îi şi poate aduce mântuirea. Dar în atmosfera actuală “de deschidere” din interiorul Rusiei, se poartă discuţii aprinse, nu numai pe tema noilor curente spiritualisto-religioase, ci şi pe tema Ortodoxiei tradiţionale. La nivel oficial avem de-a face cu un discurs ortodox patetic datorat faptului că ierarhii numiţi de Statul Sovietic sunt ei înşişi adepţii unui creştinism diminuat şi confortabil ai unui creştinism dispus la compromisuri, adică ai unui Creştinism lipsit de Crucea lui Hristos.

Acest fel de creştinism face şi el parte din “religia viitorului”, adică religia mondial-universalistă a lui Antihrist, al cărui ţel suprem este să incorporeze creştinismul în propria sa doctrină, dar după ce va fi eliminat din el, pe neobservate, însăşi arma mântuirii noastre, adică Sfânta Cruce a lui Hristos.

La un nivel care scapă ochiului public şi camerelor de luat vederi, există oameni în Rusia (ca şi în întreaga lume ortodoxă (n. tr.)), care predică cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu şi mulţi care au o trăire autentică în duhul curat ortodox. Credincioşii însetează după literatura religioasă autentică şi mulţi dintre ei au capacitatea duhovnicească de a deosebi adevărul de minciună. Aceştia sunt oamenii care se hrănesc cu cele mai adânci învăţături ale Sfintei Tradiţii Ortodoxe la focul cărora s-a lămurit şi format şi Părintele Serafim Rose.

Ieşind căliţi de pe urma terorii celor şaptezeci de an de persecuţii, aceşti oameni sunt gata să-L urmeze pe Hristos pe Golgota iar eroismul lor este un imbold şi pentru noi, cei din Occident, să rezistăm şi să luptăm contra ispitelor care ne înconjoară şi care sunt cel mai adesea de o subtilitate perversă şi subversivă.

În acest context cartea Părintelui Serafim Rose poate fi socotită fără teamă o scriere spirituală clasică a vremurilor noastre şi credem că aceasta a şasea reeditarea va mai fi urmată şi de altele. Reacţiile pe care tipărirea ei deja le-a suscitat sunt cu totul remarcabile. Anul trecut de exemplu, doamna Constance Cumbey, avocată creştină, autoare a cărţii de mare popularitate: “Pericolele curcubeului” The Hidden Dangers of the Rainbow[4], ne-a scris că lectura cărţii Ortodoxia şi religia viitorului este comparabila, pe lângă alte lucrări din domeniu, cu tăria unui izvor de apă vie. Ea a recomandat această carte publicului şi a prezentat-o în interviuri televizate.

Reacţia din interiorul Rusiei a fost şi mai surprinzătoare. Fără ca cineva din Vest să încerce să-l facă cunoscut pe Părintele Serafim publicului rus, acesta l-a descoperit singur, în pofida tuturor piedicilor şi riscurilor ridicate de regimul ateist. Au apărut traduceri ruseşti ale cărţilor, Ortodoxy and the Religion of the Future (Ortodoxia şi religia viitorului), The Soul after Death (Sufletul după moarte), God’s Revelation to the Human Heart (Descoperirea lui Dumnezeu din inimă) şi ale multora din articolele sale; aceste materiale sunt distribuite în texte bătute la maşină căci nu este permisă tipărirea lor.

Judecând după corespondenţa pe care continuăm să o primim, putem afirma că Părintele Serafim este cunoscut în întreaga Rusie. Oamenii de acolo ne cer mereu alte şi alte lucrări ale “gânditorului ieromonah Serafim Rose”. Ortodoxia si religia viitorului îi interesează cu deosebire pentru că ea răspunde unei realităţi stringente: ritmul alarmant în care noi curente spiritualiste se infiltrează prin fraudă în Rusia de azi.

Fie ca această carte să continue să lumineze, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe cei ce doresc să iasă din întuneric, şi să-i întărească spre Hristos pe cei ce păşesc în lumina convingerii că strâmtă este calea ce duce la viaţa veşnică.

Părintele Damaschin

Mânăstirea Sf. Gherman de Alaska

Platina, California, 1989

Prefaţa autorului[5]

Orice erezie îşi revendică propria “spiritualitate” şi propria metodă de practicare a vieţii religioase. Romano-catolicismul de exemplu a avut până de curând o notă a sa distinctivă concretizată prin “cultul inimii sacre”, primatul papal, purgatoriul şi indulgenţele, revelaţiile diferiţilor “mistici” şi alte asemenea elemente, în care observatorul creştin-ortodox atent detectează tot atâtea manifestări practice ale erorilor teologice ale Romei în cadrul spiritualităţii romano-catolice contemporane.

Şi protestantismul fundamentalist are propriul său mod de a practica rugăciunea, cântările sale tipice şi propria sa cale către o “renaştere” spirituală, elemente care reflectă şi ele, la rândul lor, erorile dogmatice fundamentale proprii protestantismului. În cartea de faţă însă, ne vom ocupa de “spiritualitatea” ecumenismului, erezia de căpetenie a secolului XX.

Până de curând se putea considera că Ecumenismul este ceva prea artificial şi prea sincretic pentru a i se putea atribui o spiritualitate specifică: agendele de lucru cu program “liturgic” ale întrunirilor ecumenice mari şi mici presupuneau, nimic mai mult, decât o slujbă protestantă de duminică, ceva mai elaborată decât una obişnuită.

Ecumenismul este erezia care are la bază credinţa că, de fapt, nu există o Biserică văzută a lui Hristos şi că structura sa vizibilă la nivelul societăţii umane se formează de abia acum, prin eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate Bisericile creştine (şi chiar pe cele necreştine) într-o unică Biserică mondială. Natura însăşi a Ecumenismului este aceea de a crea în sufletele adepţilor săi anumite atitudini spirituale care, cu timpul, să producă o “pietate” şi o “spiritualitate” tipic ecumeniste.

Privind în jurul nostru nu se poate să nu remarcăm o anumită atitudine de “expectaţie” şi “căutare” religioasă pe care sufletele pustiite ale deşertului ecumenist şi-o rezolvă în “spiritul” unei “pietăţi” care nu mai este simplu protestantă în esenţa sa. Odată realizată această constatare nu se poate să nu vedem că timpul “spiritualităţii” şi “pietăţii” tipic ecumeniste deja a sosit.

Această carte a început să fie scrisă în 1971 şi ea a constat dintr-un studiu al celei mai noi iniţiative “ecumenice” şi anume “deschiderea dialogului cu religiile necreştine”.

Patru din capitolele acestei cărţi s-au tipărit în periodicul “The Orthodox Word” (Cuvântul Ortodox) în anii 1971 şi 1972, şi anume cele conţinând un raport al evenimentelor petrecute începând cu ultima parte a anilor 1960 şi până la începutul anului 1972. Ultimul dintre aceste capitole constă dintr-o discuţie amănunţită asupra “renaşterii harismatice”, care tocmai fusese adoptată de mai mulţi preoţi din America, mişcare identificată a fi o variantă a “spiritualităţii ecumeniste ce însumează experienţe religioase specific necreştine”.

Mai cu seamă acest din urmă capitol a stârnit un mare interes printre creştinii ortodocşi, convingându-i pe mulţi dintre ei să nu se alăture mişcării “harismatice”. Alţii, care deja participau la întrunirile “harismatice”, au hotărât, în urma lecturii acestui capitol, să părăsească mişcarea şi au confirmat prin mărturiile lor multe din concluziile articolului privitoare la ea. De atunci încoace, “mişcarea harismatică” a parohiilor “ortodoxe” din America a adoptat în întregime limbajul şi tehnicile unei reînnoiri tipic protestante, după cum aflăm din periodicul The Logos (Logosul) editat de Pr. Eusebius Stephanou; şi orice observator serios remarcă imediat caracterul eminamente neortodox al unei atari “reînnoiri”.

Însă, în pofida mentalităţii protestante a iniţiatorilor şi animatorilor săi, “renaşterea harismatică” este, în calitate de mişcare “spirituală”, un curent care depăşeşte sfera de definiţie protestantă. În articolul menţionat am caracterizat aceste practici harismatice folosind expresia de “mediumism creştin”, pe care mi l-au sugerat chiar mărturiile celor care au făcut experienţa lor în mod direct – şi am demonstrat sorgintea lor “spiritualist-ecumenistă” care generează, sub ochii noştri, noua religie necreştină a viitorului.

În vara anului 1974, una din mânăstirile Bisericii Ruse din Exil aflate în America a primit vizita unui tânăr care fusese îndreptat într-acolo (la chilia unui anumit monah) de către un anumit “spirit” care îl însoţea pretutindeni, nepărăsindu-l niciodată.

În timpul scurtei sale şederi la mânăstire, monahii au aflat, din vorbă în vorbă, care era povestea acelui tânăr. Provenea dintr-o familie protestantă de tip conservator a cărei atmosferă de uscăciune spirituală îl nemulţumea profund. Deschiderea către experienţele cu adevărat “spirituale” i-a fost provocată prin intermediul bunicii sale penticostale. La contactul cu Biblia dăruită de aceasta, el a primit brusc “daruri spirituale”, dintre care mai cu seamă acel “spirit” invizibil care îi dădea instrucţiuni precise referitoare la direcţia în care să se îndrepte şi în ce locuri să călătorească. Tot printre “darurile” primite se număra şi capacitatea de hipnoză a eventualilor interlocutori, cărora le putea induce chiar fenomenul de levitaţie (cu care adeseori îi teroriza, în glumă, pe ateii din anturajul său).

Uneori i se întâmpla să se îndoiască de provenienţa divină a “darurilor” sale, dar aceste îndoieli îi erau spulberate la gândul că “uscăciunea” sa spirituală dispăruse, că prin contactul cu Biblia el renăscuse “spiritual” şi că acum ducea o viaţă foarte bogată în rugăciune şi în “spiritualitate”.

În urma vizitei la acea mânăstire ortodoxă şi mai ales după lectura articolului despre “renaşterea harismatică”, acest tânăr a admis că pentru întâia oară a aflat o explicare clară experienţelor sale “spirituale”. El a mărturisit chiar că se prea poate ca “spiritul” care îl însoţea pretutindeni să fi fost unul malefic. Dar această constatare nu a părut să-l afecteze şi el părăsi mânăstirea fără să se fi convertit la Ortodoxie.

Doi ani mai târziu, când acest tânăr vizită din nou mânăstirea, el declară că renunţase la activităţile “harismatice” ca fiind prea primejdioase şi că îşi găsise liniştea sufletului în meditaţia Zen.

Această strânsă legătură dintre experienţele spirituale “creştine” şi cele orientale este o caracteristică inconfundabilă a spiritualităţii “ecumenice” contemporane. La această a doua ediţie la cartea de faţă s-au adăugat noi informaţii de ultimă oră privitoare la cultele religioase orientale şi la un anume fenomen “secular” major care contribuie la formarea unei “noi conştiinţe religioase”, chiar şi printre rândurile aşa-zişilor atei.

Este adevărat că nici unul dintre aceste elemente nu are semnificaţie hotărâtoare în orientarea spirituală a omului contemporan, dar fiecare dintre ele exemplifică într-un mod propriu setea cu care omul contemporan doreşte aflarea unei căi sufleteşti care să nu semene cu creştinismul lipsit de vlagă cu care l-a obişnuit protestantismul şi catolicismul din lumea occidentală. Dar toate aceste elemente însumate dau la iveală o înspăimântătoare unitate a demersului lor, iar scopul final şi malefic al acestui demers concertat luceşte deja la orizont.

La scurtă vreme după publicarea acestui articol despre “renaşterea harismatică”, am primit o scrisoare la redacţia publicaţiei “The Orthodox Word” prin care un teolog şi trăitor recunoscut şi respectat din ierarhia Bisericii Ortodoxe Ruse ne-a spus: “Ceea ce aţi descris în această carte nu este altceva decât religia viitorului, religia lui Antihrist”.

Pe măsură ce astfel de forme de falsă spiritualitate pun stăpânire până şi pe acei oameni care îşi spun creştini ortodocşi, ne înspăimântăm de dimensiunile înşelăciunii care îi pândeşte pe creştini neavertizaţi şi neîntăriţi duhovniceşte.

Această carte se doreşte a fi un semnal de alarmă şi un îndemn la trăire în dreapta credinţă a lui Hristos, conştientă şi conştientizată, mai ales în lumea posedată de duhuri necurate în care trăim. Cartea de faţă nu este o tratare exhaustivă a noii religii, care nici nu a atins de altfel faza sa finală de dezvoltare. Ea este doar o explorare preliminară a acelor tendinţe spirituale care pregătesc doar drumul adevăratei religii anticreştine, o religie care îşi va menţine doar o faţadă de creştinism, dar al cărei conţinut se va baza pe experienţe “iniţiatice” de natură demonică.

Fie ca acest raport asupra activităţilor satanice, care se duc din ce în ce mai evident şi mai pe faţă, adeseori în chiar rândurile creştinilor ortodocşi, să-i facă pe aceştia din urmă să înţeleagă că din nebăgare de seamă ei pot pierde harul Duhului Sfânt. Fie ca Duhul Sfânt să-i îndemne, pe de altă parte, să nu se îndepărteze niciodată de adevăratele izvoare ale trăirii creştine: Sfânta -Scriptură şi învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.

Strâmtă şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află.

Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor ii veţi cunoaşte…

Nu oricine îmi zice “Doamne, Doamne”, va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.

Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: “Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?” Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.

De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte asemăna se va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă.[6]

Introducere

1. “Dialogul cu religiile necreştine”

Trăim într-o epocă de adânc dezechilibru spiritual, epocă în care mulţi creştini ortodocşi sunt ca nişte copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii (Efeseni 4,14). Pare într-adevăr să fi sosit timpul când oamenii nu mai suferă învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi grămădesc învăţători după poftele lor, şi îşi întorc auzul de la adevăr şi se abat către basme (II Tim 4,3-4).

Ne încearcă un sentiment de consternare când citim cele mai recente documente şi luări de poziţie ale mişcării ecumenice. Reprezentanţi ai Conferinţei Permanente a Episcopilor Ortodocşi din America împreună cu alte persoane oficiale ale ierarhiei ortodoxe se întrunesc la nivel înalt cu Romano-catolicii şi cu Protestanţii şi dau publicităţii “declaraţii comune” pe teme cum ar fi Sfânta împărtăşanie sau trăirea creştină.

Dar în cadrul unor astfel de întruniri la vârf se omite să li se comunice eterodocşilor (neortodocşilor) că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos la care suntem chemaţi cu toţii, că numai prin tainele acestei Biserici lucrează harul Duhului Sfânt, că membrii ei sunt membri ai Trupului lui Hristos care se împărtăşesc de acest har prin efort personal nemijlocit de curăţire a trupului şi sufletului în interiorul Bisericii Ortodoxe şi că fără înţelegerea acestor aspecte fundamentale toate “dialogurile” şi “declaraţiile comune” nu sunt decât o caricatură cu pretenţii de ţinută academică a adevăratului dialog creştin – dialog al cărui ţel unic nu poate fi altul decât mântuirea sufletelor omeneşti.

Dar mulţi dintre participanţii ortodocşi la aceste “dialoguri” bănuiesc, ori s-au convins deja, că ele nu constituie nici pe departe cadrul în care să se poată face auzită vocea Ortodoxiei; ei văd că însăşi atmosfera de “liberalism” ecumenic a acestor întruniri anulează orice adevăr care s-ar putea rosti în cadrul lor. Aceşti participanţi rămân însă tăcuţi, pentru că “spiritul vremilor” pe care le trăim este adesea mai tare decât glasul conştiinţei ortodoxe.[7]

La nivele mai puţin înalte, “conferinţele” şi “discuţiile ecumenice” se organizează de obicei cu participarea unui “vorbitor” din partea Ortodoxă şi chiar cu oficierea unei “Liturghii Ortodoxe”. Atmosfera acestor “conferinţe” este într-atât de marcată de diletantism şi de superficialitate, încât ele, departe de a sluji la crearea unei “unităţi” atât de dorite de animatorii lor, pun mai curând în evidenţă abisul de necuprins ce se cască între adevărata Ortodoxie şi viziunea “ecumenistă” asupra lumii şi vieţii.[8]

La nivelul acţiunii, activiştii ecumenişti profită de atitudinea nehotărâtă a intelectualilor ortodocşi invitaţi la aceste conferinţe şi de faptul că ei nu sunt ferm ancoraţi în tradiţia ortodoxă; se merge până într-acolo încât expresii formulate de aceştia, precum “acordul de fond asupra punctelor liturgice şi dogmatice”, sunt folosite de activiştii ecumenişti ca bază pentru cele mai incredibile inovaţii, precum oferirea Sfintei împărtăşanii şi ereticilor.

La rândul ei, această stare de confuzie permite ideologilor ecumenişti să lanseze în rândul maselor declaraţii lipsite de acoperire care fac din aspectele fundamentale ale teologiei dogmatice ortodoxe o comedie ieftină. Iată în ce termeni îşi permite să vorbească Patriarhul Athenagoras: “Vă cere vreodată soţia dvs. părerea câtă sare să pună în mâncare? Cu siguranţă că nu, căci în această privinţă ea are infailibilitatea. Să o aibă aşadar şi Papa, dacă asta doreşte”.[9]

Creştinii ortodocşi conştienţi se pot întreba pe bună dreptate unde vor sfârşi toate acestea şi până unde va fi împinsă limita trădărilor, falsificărilor şi demolării din interior a Ortodoxiei. Nu s-a făcut până acum nici un studiu atent în această privinţă, dar ţinând cont de logica desfăşurării evenimentelor, nu este imposibil să vedem în ce direcţie se îndreaptă ele. Ideologia care stă în spatele mişcării ecumenice, care a inspirat declaraţii şi acţiuni de felul celor menţionate mai sus, este o erezie ai cărei termeni sunt deja clar definiţi: “Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu se află în posesia Adevărului absolut. Biserica se constituie de-abia acum, în zilele noastre”.

Dar nu trebuie să dezbatem prea mult pentru a ajunge la concluzia că demolarea din interior a Ortodoxiei, adică a Bisericii lui Hristos, ar însemna de fapt distrugerea a însuşi Creştinismului. Că, dacă nici una dintre Bisericile actuale nu poate pretinde că este adevărata Biserică a lui Hristos, atunci o combinare a lor nu va duce nici ea la alcătuirea acestei Biserici unice, sau nu în modul şi în sensul în care a întemeiat-o Hristos.

Şi dacă toate aceste Biserici creştine nu există decât în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o Biserică absolută, căci o atare însumare va trebui şi ea să se raporteze la alte organizaţii “religioase”. Şi iată cum ecumenismul “creştin” nu va putea să sfârşească decât in sincretismul unei religii mondiale.

Căci, într-adevăr, acesta este scopul nemărturisit al ideologiei de tip masonic, care inspiră şi animă “Mişcarea Ecumenică”, ideologie care, la ora actuală, a pătruns atât de adânc în conştiinţa celor care participă la aşa-zisul dialog ecumenic, încât pentru creştinismul denaturat de astăzi următorul pas logic care se prefigurează este intrarea în comuniune cu religiile necreştine. Dăm, în cele ce urmează, câteva exemple care indică liniile de dezvoltare a Mişcării Ecumenice din afara Creştinismului.

1. Pe 27 iunie, 1965, s-a convocat la San Francisco o Conferinţă religioasă pentru pacea mondială, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea unei filiale a Organizaţiei Naţiunilor Unite în acel oraş. în faţa unui public de 10000 de persoane reprezentanţi ai religiilor Hindusă, Budistă, Musulmană, Mozaică, Protestantă, Catolică şi Ortodoxă au ţinut cuvântări despre fundamentarea “religioasă” a noţiunii de pace mondială, iar un cor “inter confesional” de 2000 de voci a intonat imnuri religioase aparţinând tuturor denominaţiunilor.

2. Într-o declaraţie oficială la cel de-al 19-lea Congres al clerului şi laicatului din Dioceza Greacă a Americii de Nord şi de Sud (Atena, iulie 1968), s-a afirmat: „Credem că Mişcarea Ecumenică, chiar dacă a luat naştere în sânul Creştinismului, trebuie să fie o mişcare a tuturor religiilor care îşi dau mâna”.

3.  “The Temple of Understanding, Inc”. (Templul înţelegerii), o fundaţie Americană iniţiată în 1960 ca un soi de “Asociaţie a Religiilor Unite” cu scopul de a “clădi Templul simbolic în diferite colţuri ale lumii” (în perfect acord cu doctrina Francmasoneriei), a ţinut până în prezent mai multe “conferinţe la vârf”. La prima dintre ele, organizată la Calcutta în 1968, trapistul[10] Thomas Merton[11] a declarat: „Suntem deja în unitate. Ceea ce trebuie să ne redobândim însă este unitatea primordială”.

La cea de a doua conferinţă, organizată la Geneva în aprilie 1970, s-au întâlnit optzeci de reprezentanţi a zece dintre religiile existente pentru a discuta probleme precum: “Proiectul de Creare a Comunităţii Mondiale a Religiilor”. Secretarul General al Consiliului Mondial al Bisericilor, Dr. Eugene Garson Blake a lansat un mesaj de unire către toţi conducătorii spirituali ai tuturor religiilor din lumea întreagă; iar pe 2 aprilie la Catedrala Sfântul Petru a avut loc o slujbă supraconfesională “fără precedent”, descrisă de către pastorul protestant Babel ca fiind „un eveniment epocal din istoria religiilor”. Cu acest prilej, fiecare participant s-a rugat în limba lui şi potrivit tradiţiei propriei sale religii.

De asemenea, “credincioşii tuturor religiilor au fost invitaţi să coparticipe la cultul aceluiaşi Dumnezeu; slujba s-a încheiat cu rugăciunea ‘Tatăl nostru” (La Suisse, 3 aprilie 1970).

Materialele de popularizare pe care le-a redactat “Templul înţelegerii” dau la iveală că la conferinţa ”la vârf” organizată în toamna anului 1971 în S.U.A., au fost invitaţi şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi că Mitropolitul Emilianos din Patriarhia de Constantinopol este membru al “Comitetului International” al Templului.

Aşadar, “conferinţele la vârf oferă delegaţilor ortodocşi ocazia să intre în dialoguri care duc la “crearea unei comunităţi mondiale a religiilor”, care “grăbesc realizarea visului de pace şi de înţelegere al omenirii”, potrivit filozofiilor întemeiate de Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Schweitzer, şi potrivit fondatorilor altor felurite religii; aceiaşi reprezentanţi participă, de asemenea, la rugăciuni supraconfesionale “fără precedent”, la care “fiecare se roagă potrivit propriei sale religii”.

Ne întrebăm: cam care ar putea fi starea inimii unui creştin ortodox, care participă la asemenea conferinţe şi se roagă împreună cu musulmani, cu mozaici şi cu păgâni?

4. La începutul anului 1970 Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a finanţat conferinţa de la Ajaltoun (Liban) dintre hinduşi, budişti, creştini şi musulmani, care a fost urmată de o conferinţă de evaluare în iunie al aceluiaşi an la Zurich, unde 23 de “teologi” din cadrul CMB au declarat necesitatea “dialogului” cu religiile necreştine. La întâlnirea Comitetului Central al CMB de la Addis Abbeba din ianuarie anul acesta[12],  Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a şocat până şi pe delegaţii protestanţi când nu numai că a lansat apelul la “dialog” cu aceste religii dar, călcând în picioare  nouăsprezece  secole  de  istorie  a  Bisericii Mântuitorului Hristos, i-a urgentat pe creştini să “investigheze viaţa de autentică spiritualitate a celor nebotezaţi” şi să-şi îmbogăţească experienţa cu “comorile ce se află în sânul comunităţii religioase universale” (Religious Press Service), căci atunci când “brahmanul, budistul sau musulmanul îşi citeşte scriptura sa, el primeşte în lumină pe însuşi Hristos”.[13]

5. La întâlnirea de la Addis Abbeba din ianuarie 1971 Comitetul Central al Consiliului Mondial al Bisericilor a încurajat şi a aprobat ca reprezentanţii diferitelor religii să se întâlnească cât mai des posibil, menţionând că, “în prezenta fază de dezvoltare putem începe să acordăm prioritate   întâlnirilor   bilaterale   axate   pe   probleme specifice”.

În acord cu această directivă, s-a programat pentru mijlocul anului 1972 un “dialog” major creştino-musulman cu circa patruzeci de participanţi de ambele părţi, la care au fost prezenţi şi delegaţi ortodocşi.[14]

6. În februarie 1972 un alt eveniment ecumenic “fără precedent” a avut loc la New-York, Aici, pentru prima oară în istorie – potrivit Arhiepiscopului Iakovos al New-Yorkului – Biserica Ortodoxă Greacă (Arhidioceza Greacă a celor două Americi) a intrat într-un “dialog” teologic oficial cu reprezentanţii cultului mozaic, în cele două zile de discuţii s-a ajuns la rezultate foarte precise care pot fi considerate simptomatice pentru rezultatele viitoarelor “dialoguri cu religiile necreştine”. “Teologii” greci au căzui de acord cu “revizuirea textelor lor liturgice referitoare la iudei şi iudaism, atunci când ele sunt negative sau ostile” (Religious News Service).

Mai poate exista vreo îndoială în ceea ce priveşte intenţia acestor “dialoguri”? în mod evident ea este aceea de a “reformula” Creştinismul Ortodox aşa încât el să nu mai creeze senzaţii de disconfort religiilor acestei lumi.

Acestea sunt evenimentele care au marcat începutul “dialogului cu religiile necreştine” la sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70.

De atunci încoace ele s-au înteţit, iar dialogurile şi chiar rugăciunile “creştinilor ortodocşi” cu reprezentanţii religiilor necreştine sunt acceptate ca un aspect normal şi cotidian al vieţii contemporane. “Dialogul cu religiile necreştine” a devenit chiar moda intelectuală a zilelor noastre; această modă reprezintă actuala fază de progres a ecumenismului în drumul său către un sincretism religios universal. Dar să examinăm acum “teologia” şi scopul acestui “dialog” accelerat şi să vedem ce îl distinge de ecumenismul aşa-zis creştin care a predominat până acum.

2. Ecumenismul “creştin” şi cel necreştin

În cel mai bun caz ecumenismul aşa-zis creştin poate să reprezinte greşeala neintenţionată şi care, deci, se poate bucura de circumstanţe atenuante – prin care Bisericile Protestantă şi Romano-Catolică nu îşi dau seama că Biserica lui Hristos există deja şi că ele fiinţează în afara ei. “Dialogul cu religiile necreştine” însă este cu lotul altceva, el însemnând o îndepărtare conştientă şi voluntară de o anumită conştiinţă de sine a creştinului, conştiinţă de care nu se leapădă nici unii dintre protestanţii şi catolicii de astăzi (din ce în ce mai rar, e drept). Acest dialog nu poate fi nicidecum socotit dialog al bunelor intenţii, ci mai curând o “sugestionare” de tip demonic care nu poate prinde decât la cei care deja s-au îndepărtat atât de mult de învăţătura creştină, încât au devenit practic păgâni, închinători la “dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4,4). Sau altfel spus “închinători ai lui Satan şi următori ai feluritelor mode intelectuale pe care acest puternic dumnezeu este capabil să le inspire”.

Ecumenismul “creştin” se bazează mai ales pe sentimentul vag, dar care cuprinde un sâmbure de adevăr, că există “un creştinism comun” împărtăşit de mulţi inşi, care nu cugetă prea mult la Biserică, sau care nu prea respectă preceptele ei. Acest ecumenism doreşte cumva să “clădească” o Biserică care să-i cuprindă pe toţi aceşti “creştini” indiferenţi. Dar atunci care este suportul comun pe care se bazează “dialogul cu necreştinii”? Care ar putea fi terenul pe care să se realizeze o unitate oricât de slabă între creştini şi cei care, nu numai că nu cunosc pe Hristos, ci – aşa cum este cazul tuturor reprezentanţilor religiilor necreştine care vin în contact cu creştinismul -, Îl resping hotărât pe Hristos?

Acei care, precum Mitropolitul Georges Khodre al Libanului, se află în fruntea avangardei apostaţilor ortodocşi (căci aşa se numesc cei care “cad”, fără putinţă de tăgadă, de la dreapta credinţă), vorbesc de “comorile spirituale” şi de o viaţă de autentică spiritualitate prezentă în religiile necreştine; dar numai pentru că abuzează de sensul cuvintelor şi numai pentru că atribuie experienţei altora propriile lor fantezii sunt ei în stare să afirme că păgânii îl găsesc pe “Hristos” şi “harul” Său atunci când îşi citesc scripturile lor sau că “orice martir pentru adevăr şi orice om prigonit pentru dreptatea lui moare în comuniune cu Hristos”[15].

Cu siguranţă că cei în cauză (fie budistul care îşi dă foc, fie comunistul care moare pentru “cauza” în care crede sincer, sau fie oricine) nu ar afirma niciodată că ei mor pentru Hristos sau că se împărtăşesc cu El – iar ideea unei mărturisiri sau împărtăşiri neconştiente cu Hristos este contra esenţei însăşi a Creştinismului. Dacă vreun necreştin răzleţ pretinde să-L fi experiat vreodată pe Hristos, atunci el nu a putut-o face decât în felul lui Swami Vivekananda: „Noi, hinduşii, nu numai că tolerăm, dar chiar ne unim cu oricare religie, căci ne rugăm la moschee cu musulmanul, ne închinăm la foc cu zoroastrul şi îngenunchem în faţa crucii împreună cu creştinul”; experienţa “creştină” a acestui necreştin nu ar fi decât una între multe alte experienţe spirituale, la fel de valabile toate.

Nu. Creştinismul, indiferent cât de departe se merge cu reinterpretările şi redefinirile sale, nu are cum fi numitorul comun al “dialogului cu religiile necreştine”. Numele de Creştinism este doar adăugat pe deasupra ca ornament unei unităţi care se defineşte şi se identifică la un alt nivel. Singurul numitor comun posibil al tuturor religiilor este conceptul foarte vag de “spiritualitate”, care oferă deja “liberalilor” religioşi teren aproape nelimitat pentru teologizările lor ceţoase.

Cuvântul pe care l-a adresat Î.P.S. Georges Khodre la întâlnirea Comitetului Central al CMB de la Addis-Abbeba, din ianuarie, 1971, poate fi socotit un experiment în încercarea de a pune bazele unei astfel de teologii “spirituale” a “dialogului cu religiile necreştine”. Ridicând problema “dacă creştinismul este într-adevăr atât de exclusiv faţă de alte religii pe cât s-a afirmat până acum, cu excepţia celor câteva proiecţii ale sale asupra religiilor necreştine, absurde în idilismul lor – mitropolitul are mai ales un lucru de subliniat: “Duhul Sfânt” este Acela care, în mod total independent faţă de Hristos şi de Biserica Sa, constituie cu adevărat numitorul comun al tuturor religiilor.

Referindu-se la profeţia: Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (Ioil, 3:1), mitropolitul spune: „Acest verset trebuie citit ca însemnând Cincizecimea universală, de la începutul veacurilor. Pogorârea Duhului în lume nu este subordonată Fiului… Duhul lucrează prin energiile Sale potrivit propriei Sale iconomii şi din această perspectivă putem considera religiile necreştine ca locuri asupra cărora lucrează insuflarea Sa”. După părerea acestui ierarh, noi trebuie “să dezvoltăm o eclesiologie şi o misiologie pe tema predominantă a Duhului Sfânt”.

Toate acestea se constituie fără nici o îndoială într-o erezie care neagă însăşi natura Sfintei Treimi şi care nu are alt scop decât să submineze şi să distrugă întreaga realitate şi semnificaţie a Bisericii lui Hristos. De ce să fi întemeiat Hristos o Biserică, dacă Duhul Sfânt acţionează independent de ea şi, nu numai de ea, dar chiar de Hristos însuşi? Trebuie să recunoaştem însă că erezia aceasta este prezentată deocamdată cu destulă prudenţă, desigur pentru a testa mai întâi posibila reacţie a altor “teologi” ortodocşi; numai după aceea îşi va permite ea să devină mai categorică în demersurile şi formulările sale.

Adevărul este că “ecleziologia Duhului Sfânt” deja s-a scris, şi chiar de un gânditor “ortodox”, unul dintre “profeţii” recunoscuţi ai mişcării aşa-zise spirituale de astăzi. Să-i examinăm aşadar ideile pentru a vedea ce perspectivă ne oferă el asupra naturii şi scopului mişcării “spirituale” mai largi, în care se încadrează şi “dialogul cu religiile necreştine”.

3. “Noua eră a Duhului Sfânt”

Nicolae Berdiaev (1874-1949)[16], nu ar fi fost niciodată considerat un credincios al Bisericii Ortodoxe în vremuri normale. El este de fapt un filosof umanist gnostic ce şi-a găsit inspiraţia mai curând în sectele “mistice” occidentale decât în izvoarele Ortodoxiei.

Faptul că el este numit în unele cercuri ortodoxe – chiar până în zilele noastre (1979, n.tr.) – “filosof ortodox” şi chiar “teolog”, este o dovadă tristă a ignoranţei religioase a fi vremurilor pe care le trăim. Vom cita în continuare din scrierile sale.[17]

Privind cu dispreţ la Sfinţii Părinţi şi la “duhul monahal ascetic al Ortodoxiei istorice” cât şi la întregul “Creştinism conservator care îndreaptă puterile sufleteşti ale omului numai către înfrânare şi mântuire”, Berdiaev este mai curând interesat de “Biserica interioară”, de “Biserica Duhului Sfânt”, de “acea viziune spirituală asupra vieţii, care, în cursul secolului XVIII, şi-a găsit expresia şi sălaşul în lojile masonice”. “Biserica – crede el – , se află doar într-un stadiu potenţial”, ea fiind “incompletă”, Berdiaev aşteptând cu nerăbdare venirea unei “credinţe ecumenice”, a unei “plinătăţi de credinţă” care să reunească nu doar diferitele formaţiuni creştine (căci “Creştinismul trebuie să fie capabil să existe într-o mare varietate de forme în Biserica Universală”), ci şi “adevărurile parţiale ale tuturor ereziilor” şi “toate activităţile umanist-creatoare ale omului modern… ca experienţă religioasă consfinţită în Duhul”.

Trăim vremurile apariţiei unui “Nou Creştinism”; ale unui “nou misticism, a cărui adâncime va depăşi nivelul pur-religios şi care trebuie să înglobeze în sine toate religiile”. Căci “există o mare frăţie spirituală… căreia îi aparţin nu doar Bisericile Apusului şi Răsăritului, ci şi toţi aceia ale căror voinţe sunt îndreptate către Dumnezeu şi către divin, adică toţi aceia care aspiră la elevaţie spirituală”- adică, precizăm noi, oameni aparţinând tuturor religiilor, sectelor şi ideologiilor religioase.

Berdiaev prezicea venirea unei “noi şi finale revelaţii dumnezeieşti”, a unei “noi ere a Duhului Sfânt”, resuscitând predicţiile lui Gioacchino da Fiore[18],  monahul latin din secolul al XII-lea, conform cărora marile ere a Tatălui (Vechiul Testament) şi a Fiului (Noul Testament) vor face loc celei de a treia şi finale “Era Duhului Sfânt”.

Berdiaev scrie: “Lumea se îndreaptă către o nouă spiritualitate şi către un nou misticism; în ele nu va mai încăpea nimic din vechea viziune ascetică asupra vieţii”. “Succesul mişcării către unitatea creştină presupune ca însuşi creştinismul să intre într-o epocă nouă, într-o noua şi mai adâncă spiritualitate, ceea ce înseamnă o nouă revărsare a Duhului Sfânt”.

Aceste fantezii supra-ecumeniste nu au nimic de-a face cu creştinismul ortodox pe care Berdiaev de fapt îl dispreţuia. Dar cine este conştient de climatul religios al timpului actual vede că aceste fantezii corespund de fapt tendinţelor majore ale gândirii religioase contemporane. Berdiaev pare într-adevăr să fi fost un “profet” sau cel puţin să fi fost sensibil la un curent de gândire şi simţire religioasă care nu erau foarte evidente în timpul vieţii lui, dar care au devenit aproape dominante astăzi.

Auzim acum pretutindeni de “puternica mişcare a Duhului Sfânt” iar un preot ortodox grec, Părintele Eusebius Stefanou, îi invită pe creştinii ortodocşi să se alăture acestei mişcări atunci când scrie despre “puternica revărsare a Duhului Sfânt din zilele noastre”[19].

În aceeaşi publicaţie din Martie, 1972, p.8, co-editorul Ashanin invocă nu doar numele lui Berdiaev, ci şi programul său: “Recomandăm cu căldură scrierile lui Nicholae Berdiaev, marele profet spiritual al epocii noastre. Acest geniu spiritual… (este) cel mai mare teolog al creativităţii spirituale… Acum germenele Ortodoxiei dă în sfârşit rod… Logosul divin al lui Dumnezeu dăruieşte poporului Său o nouă înţelegere a istoriei şi misiunii sale în El. The Logos (este) vestitorul acestei noi ere, al acestei noi chemări a Ortodoxiei”.

4. Cartea de faţă

Cele prezentate până acum constituie cadrul prezentei cărţi, care este un studiu asupra “noului” duh religios al vremurilor noastre, duh care se află la bază şi constituie sursa de inspiraţie a “dialogului cu religiile necreştine” şi asupra diferenţei radicale dintre ele şi Creştinism, atât în ceea ce priveşte teologia, cât şi în ceea ce priveşte viaţa spirituală.

Primul capitol este un studiu teologic semnat de preotul Basile Sakkas despre “Dumnezeul” religiilor din Orientul Apropiat cu care speră ecumeniştii creştini să se unească pe baza unui “monoteism” comun. Al doilea capitol se referă la cea mai puternică dintre religiile orientale, hinduismul, şi el se bazează pe îndelungata experienţă personală a autoarei lui, care în final s-a convertit de la hinduism la Creştinismul Ortodox. Găsim aici şi o evaluare interesantă a ceea ce înseamnă “dialogul” cu creştinismul din perspectiva hindusă.

Al treilea capitol este o mărturisire personală a întâlnirii dintre un ieromonah ortodox şi un “făcător de minuni” din Extremul-Orient, adică a unei confruntări directe dintre creştinism şi “spiritualitatea” necreştină, în capitolele patru şi cinci se examinează “noua conştiinţă religioasă”, cu referire specială la mişcările de “meditaţie”, care revendică prezenţa în mijlocul lor a multor “creştini” (şi din ce în ce a mai multor “foşti creştini”).

Capitolele cinci, şase şi şapte sunt studii specifice asupra unora dintre cele mai semnificative mişcări spirituale ale anilor 1970. În capitolul şase se prezintă implicaţiile spirituale ale fenomenelor contemporane nereligioase în aparenţă, dar care contribuie la formarea “noii conştiinţe religioase”, chiar în rândul celor care cred că nu sunt interesaţi deloc de religie.

Capitolul şapte este o discuţie amănunţită a celei mai controversate mişcări religioase “creştine” de astăzi, “mişcarea (sau “renaşterea”) harismatică” şi în el se încearcă o definire a acestei mişcări în lumina învăţăturii ortodoxe.

“Noua conştiinţă religioasă”, cu semnificaţia şi scopurile sale, este examinată în paginile din “Concluzie” (Capitolul opt) în lumina profeţiilor creştine referitoare la vremurile de pe urmă. “Religia viitorului”, către care se îndreaptă această “nouă conştiinţă”, este analizată în contrast cu singura religie care se află în conflict ireconciliabil cu ea: Creştinismul autentic Ortodox. Pe măsură ce ne apropiem de înspăimântătoarea decadă a noua a acestui secol, “semnele timpului” devin cum nu se poate mai clare. Creştinii ortodocşi şi toţi acei care vor să-şi mântuiască sufletele în veşnicie trebuie să ia seama la ele şi să acţioneze.

I. RELIGIILE “MONOTEISTE”. AVEM ACELAŞI DUMNEZEU CA ŞI NECREŞTINII?

„Evreii, mahomedanii şi creştinii sunt trei expresii ale aceluiaşi monoteism, iar glasul tradiţiei lor autentice şi străvechi este şi cel mai cutezător şi mai plin de încredere din istorie. De ce nu ar fi posibil atunci ca, în loc să genereze opoziţii ireconciliabile, numele acestui unic Dumnezeu să ducă la un respect reciproc, la înţelegere şi coexistenţă paşnică? De ce să nu privim cu încredere la ziua în care, fără nici un prejudiciu adus dezbaterii teologice, vom descoperi ceea ce este atât de evident şi totuşi atât de greu de acceptat – şi anume că, în calitate de fii ai aceluiaşi Tată, suntem prin urmare cu toţii fraţi?”

Papa Paul al Vl-lea, La Croix, aug.11, 1970

În ziua de joi, 2 aprilie 1970, a avut loc o mare manifestare religioasă la Geneva, în cadrul celei de a II-a Conferinţe a “Asociaţiei Religiilor Unite”, reprezentanţii a zece mari religii au fost invitaţi să se reunească în Catedrala Sfântului Petru. Această rugăciune comună a avut la bază următoarea motivaţie: “Credincioşii tuturor acestor zece religii au fost invitaţi să se reunească în comuniune în cadrul cultului aceluiaşi Dumnezeu”. Să vedem cât de validă este această afirmaţie în lumina Sfintelor Scripturi

Pentru a explica mai bine problema, ne vom limita în analiza noastră la trei mari religii care s-au succedat istoric după cum urmează: Iudaismul, Creştinismul şi Islamismul. Toate aceste trei religii se revendică de la o origine comună, ca religii ale Dumnezeului lui Avraam. Astfel, s-a împământenit părerea că, din moment ce suntem toţi fii ai lui Avraam (evreii şi musulmanii, în mod trupesc, iar creştinii în mod duhovnicesc), atunci noi cu toţii îl avem ca Dumnezeu pe Dumnezeul lui Avraam, (la care ne închinăm fiecare în felul nostru, se înţelege), care este ca atare “Unul şi acelaşi Dumnezeu”. Şi acest Dumnezeu constituie, într-un oarecare mod, punctul nostru de unire şi de “înţelegere reciprocă”, lucru care ne îndeamnă la o “relaţie de frăţie” şi de “înţelegere reciprocă”, aşa după cum a apăsat Marele Rabin Dr. Safran, citându-l pe psalmist: Ce este mai bun şi mai frumos, decât numai a locui fraţii împreună… (Ps. 132,1)

Din această perspectivă este evident că Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, Fiul co-etern cu Tatăl mai înainte de veci, întruparea şi Crucea Sa, învierea Sa minunată şi preaslăvită şi cea de-a doua şi înfricoşata Sa venire nu mai sunt decât nişte detalii secundare care nu pot să ne împiedice să “fraternizăm” cu cei care îl consideră pe Hristos “un simplu profet” (potrivit Coranului) sau “fiul desfrânatei” (potrivit anumitor tradiţii talmudice)! Iisus din Nazaret nu se mai deosebeşte, deci, prin nimic de Mahomed. Ne întrebăm care creştin vrednic de acest nume ar admite aceste fapte în conştiinţa sa?

S-ar putea totuşi crede că, ţinând cont de spiritul acestor trei religii şi lăsând la o parte pentru moment trecutul, am putea să cădem de acord că Iisus Hristos este o fiinţă excepţională trimisă de Dumnezeu.

Dar pentru noi creştinii, dacă Iisus Hristos nu este însuşi Dumnezeu, ci simplu “profet” sau “trimis al lui Dumnezeu”, atunci El este nimic mai mult decât un impostor fără seamăn, Care S-a făcut pe Sine “Fiu al lui Dumnezeu” şi asemenea cu Dumnezeu! (Marcu 14,61-62)

Potrivit acestei soluţii ecumenice la nivel supra-confesional, Dumnezeul Treimic al Creştinilor ar trebui să fie ceva asemănător cu monoteismul Iudaismului şi Islamismului, cu vechea erezie a lui Sabelie, cu anti-trinitarismul modern şi cu anumite secte iluministe. Nu ar mai fi vorba de Trei Persoane şi o singură Dumnezeire, ci de o singură Persoană, neschimbătoare pentru unii, sau care-şi schimbă succesiv măştile (Tatăl-Fiul-Duhul) pentru alţii. Şi în pofida acestor neconcordanţe ar trebui să credem că ne închinăm la “acelaşi Dumnezeu”!

Totuşi ar putea să se ridice şi următoarea naivă propunere: “Dar aceste religii au un punct comun: toate trei îl mărturisesc pe Dumnezeu Tatăl!”

Răspuns: Potrivit Sfintei Tradiţii ortodoxe, acest lucru este o absurditate. Iată mărturisirea noastră: „Slavă Sfintei, Celei de o fiinţă, de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi”. Cum deci L-am putea despărţi pe Tatăl de Fiul, când Iisus Hristos afirma clar: Eu şi Tatăl Meu una suntem! (Ioan 10,30) Şi când Sfântul Ioan, Apostol, Evanghelist şi Teolog al iubirii, afirmă şi el: Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl (I Ioan 2,23).

Şi chiar dacă toate cele trei religii îl numesc pe Dumnezeu, Tată, al cui Tată este El cu adevărat?

Pentru Evrei şi Musulmani El este Tată al oamenilor în plan creatural, trupesc, câtă vreme pentru noi, creştinii, El este Tată al nostru, rânduindu-ne spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos (Efeseni 1,5) în planul mântuirii. Ce asemănare poate fi atunci între Paternitatea Dumnezeiască din Creştinism şi cea din celelalte religii?

Alţii ar putea încă spune: “Totuşi, Avraam s-a închinat la Unul Dumnezeu; Iar evreii prin Isaac şi musulmanii prin Agar sunt descendenţii acestui adevărat închinător al lui Dumnezeu”.

Aici ar trebui clarificate însă mai multe lucruri: Avraam nu s-a închinat nicidecum la un Dumnezeu unipersonal şi monoteist, ci la Dumnezeul Cel prezent în Sfânta Treime, după cum citim în Sfânta Scriptură: Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri… Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni stăteau înaintea lui; şi cum i-a văzut, a alergat din pragul cortului în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ (Facerea, 18,1-2).

Deci în ce chip era Domnul, Căruia I S-a închinat Avraam? Într-o formă unipersonală, sau în forma Treimii Dumnezeieşti? Noi creştinii ortodocşi cinstim această arătare vechi testamentară (veterotestamentară) a Sfintei Treimi la Ziua Cincizecimii, când ne împodobim bisericile cu ramuri ce închipuie acel străvechi stejar şi când aşezăm în mijlocul lor icoana cu Cei Trei îngeri şi o cinstim, întocmai cum a făcut-o părintele Avraam!

Descendenţa trupească din Avraam nu ne poate fi de nici un folos dacă nu suntem înnoiţi prin apele Sfântului Botez în credinţa lui Avraam. Iar credinţa lui Avraam era credinţa în Iisus Hristos, după cum Domnul însuşi a spus-o: Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat (Ioan 8,56).

Aceasta a fost şi credinţa proorocului David, care L-a auzit pe Tatăl ceresc vorbind cu Fiul Cel de o fiinţă cu Sine: Zis-a Domnul Domnului Meu (Ps. 109,1; Fapte 2,34).

Aceasta a fost şi credinţa celor trei tineri din cuptorul de foc care au fost scăpaţi de Fiul lui Dumnezeu (Daniel 3,25); şi tot aceeaşi a proorocului Daniel care a văzut în duh cele două firi ale lui Iisus Hristos în taina întrupării Sale atunci când L-a văzut pe Fiul Omului îndreptându-se către Cel vechi de zile (Daniel 7,13). De aceea spune Domnul, adresându-se posterităţii (incontestabile) după trup a lui Avraam: Dacă aţi fi fiii lui Avraam aţi face faptele lui Avraam (Ioan 8,39), iar aceste fapte sunt să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis (Ioan 6,29).

Cine sunt deci urmaşii lui Avraam? Fiii lui Isaac după trup sau ai Agarci egipteanca? Sunt Isaac sau Ismael, urmaşii lui Avraam? Ce ne învaţă pe noi Scriptura prin gura dumnezeiescului Apostol? Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi urmaşului său. Nu zice: “şi urmaşilor” – ca de mai mulţi – ci ca de unul singur: “şi Urmaşului tău”, Care este Hristos. (Galateni 3,16) Şi mai departe …Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă (Galateni 3,29). Deci în Iisus Hristos a devenit Avraam tată al multor neamuri (Facerea 17,5; Romani 4,17). După asemenea făgăduinţe şi asemenea adeveriri, ce înţeles mai poate avea a fi urmaş al lui Avraam după trup? După Sfânta Scriptură, Isaac este considerat sămânţă sau urmaş, dar numai ca chip al lui Iisus Hristos.

Spre deosebire de Ismael, fiul Agarei (Facerea 16,1 şi urm.) Isaac s-a născut din libertatea miraculoasă a unei mame sterpe şi înaintate în vârstă. Deci, contrar legilor naturii, întocmai ca Mântuitorul, Care S-a născut din Fecioară în chip minunat. El a fost urcat în muntele Moria, întocmai cum Iisus a urcat pe Golgota, purtând pe umerii Săi lemnul Crucii.

Un înger l-a scăpat pe Isaac de la moarte, după cum tot un înger a prăvălit piatra pentru ca să putem noi privi mormântul gol şi să vedem că Cel înviat nu mai este acolo. La ceasul rugăciunii, Isaac a întâlnit-o pe Rebeca în câmpie şi a dus-o în cortul maicii sale Sara, aşa cum şi Hristos îşi va întâmpina Biserica Sa pe nori pentru a o duce la sălaşurile veşnice, în Noul Ierusalim, patria mult dorită.

Deci răspunsul este: Nu. Noi nu avem nicidecum acelaşi Dumnezeu pe care îl au şi necreştinii.

Condiţia obligatorie de a-L cunoaşte pe Tatăl este Fiul: cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl; nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine (Ioan 14,6-9). Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al întrupării, pe Care L-am văzut cu ochii noştri şi cu mâinile noastre L-am pipăit (l Ioan 1,1).

Nematerialnicul a devenit astfel material pentru mântuirea noastră, aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „…şi ni S-a arătat, purtând chip ca al nostru…”

Dar oare când S-a arătat El printre evreii şi musulmanii de astăzi, aşa încât să presupunem noi că şi ei îl cunosc pe Dumnezeu? Dacă ei au o cunoştinţă despre Dumnezeu care este în afara lui Iisus Hristos, atunci înseamnă că Hristos S-a întrupat, a murit şi a înviat în zadar!

Nu. Ei nu-L cunosc pe Tatăl. Ei au diverse concepţii despre Tatăl; însă fiecare concepţie despre Dumnezeu este un idol, pentru că este un rod al imaginaţiei lor, o creaţie după chipul şi asemănarea lor. Pentru noi, creştinii, Dumnezeu este de necuprins, de neînţeles, de nedescris şi nematerial, aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare. Iar pentru mântuirea noastră, El S-a făcut (în măsura în care ne împărtăşim de El) cuprins, descris şi material prin aceea că S-a arătat în Taina întrupării Fiului Său. A Lui fie slava în vecii vecilor. Amin.

De aceea spune şi Sfântul Ciprian al Cartaginei că cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată!

Fie ca Dumnezeu să ne păzească de lepădarea de credinţă a Antihristului ce va veni, şi ale cărui semne se înmulţesc pe zi ce trece. Fie ca El să ne păzească de grozăviile care nu le-ar putea îndura nici cei aleşi dacă prin harul lui Dumnezeu nu s-ar scurta acele zile. Şi fie ca El să ne păzească pe noi, “turma cea mică”, “rămăşiţa cea după alegerea Duhului”, aşa încât să ne putem şi noi bucura

Împreună cu Avraam în lumina feţei Sale, prin rugăciunile Preasfintei, de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea Fecioarei Măria, a dumnezeieştilor puteri şi a mulţimii de mucenici, prooroci, mărturisitori, ierarhi, apostoli şi propovăduitori care au fost credincioşi până la moarte, şi care şi-au vărsat sângele pentru Hristos, Care ne-a câştigat pe noi prin Evanghelia Lui şi prin apa Sfântului Botez. Noi suntem fiii lor – slabi, păcătoşi şi nevrednici, aşa cum suntem; dar nu ne vom întinde niciodată mâinile noastre către un dumnezeu străin! Amin.

Părintele Basile Sakkas

La Foi Transmise, 5 apr. 1970

II. PUTEREA ZEILOR PĂGÂNI: ASALTUL HINDUISMULUI ASUPRA CREŞTINISMULUI

Toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli

(Psalm 95,5)

Articolul următor se bazează pe experienţa unei femei, care, după ce a urmat liceul într- mănăstire romano-catolică şi a practicat hinduismul timp de douăzeci de ani, s-a convertit, prin mila lui Dumnezeu, la  Credinţa Ortodoxă, aflând în ortodoxie limanul căutărilor sale. Ea este în prezent membră a Bisericii Ruse din Exil. Fie ca mărturia ei să deschidă inimile acelor creştini ortodocşi tentaţi să-i urmeze pe teologii modernişti, care îşi fac acum apariţia până şi în Biserica Ortodoxă şi care intră orbeşte “în dialog” cu înşişi vrăjitorii cultelor neopăgâne, care asaltează Biserica lui Hristos, alăturându-se astfel lor în închinarea chiar la dumnezeii păgânilor.

1. Atracţia Hinduismului

Aveam doar şaisprezece ani când două evenimente au schimbat cursul vieţii mele. Unul a fost când am luat hotărârea să urmez liceul la mănăstirea catolică dominicană din San Rafael (California), în care am aflat prima dată despre creştinism! Al doilea a fost când, în cursul aceluiaşi an, am făcut cunoştinţă şi cu hinduismul în persoana unui călugăr hindus, un anume swami, care în scurt timp mi-a devenit guru (învăţător). A început atunci o bătălie de care nu aveam să-mi dau seama decât douăzeci de ani mai târziu.

La mănăstire ne învăţau adevărurile creştine de bază. Şi în ele stă tăria celor smeriţi dar şi poticnirea pentru cei mândri. Adevărat a scris Sfântul Apostol Iacob: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (4,6). Şi cu adevărat eram mândră! Nu voiam să accept păcatul strămoşesc şi nici existenţa iadului. Mă certam tot timpul, aducând argumente împotriva lor. O soră dominicană foarte blândă de acolo mi-a spus lucrul cel mai important de care aveam nevoie: “Roagă-te să ţi se dea darul credinţei”.

Dar învăţătura acelui swami se întărise deja asupra mea şi mi se părea culmea degradării să mă rog cuiva pentru ceva, chiar dacă acel cineva era Dumnezeu. Abia mult mai târziu mi-am amintit de cuvintele ei. După ani îndelungaţi acea sămânţă a credinţei creştine a rodit în mine din mijlocul unui ocean nesfârşit de disperare.

Cu timpul la liceu mi-a descoperit ce fel de cărţi citeam, chiar dacă le înveleam în coperţi ca să nu atragă atenţia. Citeam Bhagavad Gita, Upanişadele, Vedantasara, Ashtavakra Samhita. Nu mă îndoiesc că surorile credeau că toate acestea îmi vor trece, aşa cum trec, în general, mofturile intelectuale ale adolescenţilor. Dar una dintre ele mi-a spus într-o zi adevărul în faţă, un adevăr foarte neplăcut, pe care rareori îl mai auzim rostit astăzi. Mi-a spus că o să mă duc în iad, dacă mă prinde moartea în hinduism, mai ales după ce am cunoscut adevărul creştinismului.

Sfântul Apostol Petru spune: Ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte. Căci dacă după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi. Li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor (II Petru 2,19-21).

Ce-am mai dispreţuit-o pe acea soră pentru bigotismul ei! Dar dacă astăzi ar mai trăi i-aş mulţumi din inimă. Nu mi-a convenit ce mi-a spus atunci, aşa cum adevărul nu convine niciodată; dar acest adevăr m-a condus pe mine la plinătatea Ortodoxiei. Marele avantaj pe care l-am avut de la acel liceu catolic a fost că mi-a oferit un punct de reper, care, mai târziu, avea să mă ajute să descopăr ce mare înşelătorie este hinduismul.

Dar la ora actuală situaţia s-a schimbat. Dacă atunci hinduismul nu era decât ceva izolat, acum s-a transformat într-o epidemie. Acum este necesară foarte multă inteligenţă pentru a pătrunde dogmatica hindusă, mai cu seamă dacă vrem să-i punem in garda pe tinerii creştini că prin apropierea lor de religiile orientale ei riscă o sinucidere spirituală.

Seducţia hinduismului este totală. El încântă toate facultăţile sufletului, ca şi toate patimile lui, dar mai ales mândria. Şi cum sufeream de o mare aroganţă, chiar dacă aveam doar şaisprezece ani, am căzut victima acestor seducţii. Cel mai tare mă frământau problemele legate de păcatul strămoşesc şi suferinţa fizică şi sufletească, care nu mă preocupaseră mai de loc dinaintea venirii mele la acel liceu.

După aceea, conştientizându-le mai bine, călugărul hindus a fost acela care mi-a oferit alternative “valide din punct de vedere intelectual”, pentru cele mai incomode dintre dogmele creştine. Iadul nu era decât o stare temporară a sufletului, produs de o karma rea (acţiuni rele) din viaţa prezentă sau din vreo viaţă trecută. Iar o cauză finită în mod evident nu poate să aibă un efect infinit. Păcatul originar se transfera astfel cu ingeniozitate în chiar interiorul Divinităţii originare, Divinitate la care aveam astfel dreptul prin naştere, şi de care nimeni şi nimic nu mă putea lipsi, indiferent de faptele mele. Eu eram de esenţă divină, eram chiar Dumnezeu; eram “Visătorul Infinit care visează visuri finite”.

Cât despre problema durerii, ea este rezolvată printr-un raţionament foarte elegant în cadrul sistemului filosofic hindus Vedanta: durerea nu este altceva decât Maya, adică iluzie. Ea nu are nici o existenţă reală, iar un advaitin pretinde chiar că poate dovedi aceasta.

Hinduismul este şi pe gustul acelora care nutresc respectabilul, dar eronatul sentiment al perfectibilităţii umane în sens evoluţionist – şi anume pe calea unei educaţii în “sistem guru” şi pe baza conceptului de “evoluţie”, conform căruia există o dezvoltare progresivă a spiritualităţii umane. Relativismul cultural îşi găseşte şi el locul său în cadrul acestui sistem. Respectabilitatea sa este atât de nedisputată, încât punerea la îndoială a oricărui fel de relativism constituie o adevărată erezie, mai ales pentru cei care nu cred în dogmele Bisericii Creştine.

Ce poate fi mai raţional şi mai rezonabil (spun ei) decât ca fiecare popor să aibă propriul său mod de a concepe şi de a se închina lui Dumnezeu? La urma urmelor Dumnezeu este Acelaşi pretutindeni, iar varietatea modurilor de închinare nu face decât să contribuie la “îmbogăţirea” armoniei religioase generale.

Dar atracţia cea mai indiscutabilă a hinduismului o constituie pragmatismul său. Hinduismul este o religie eminamente pragmatică a cărei întreagă construcţie filozofică este susţinută de instrucţiuni religioase, pe care discipolul le primeşte în permanenţă de la guru. Prin ele discipolul este continuu invitat să verifice noua filosofie prin propria experienţă. Nimic nu este nevoie să fie acceptat pe baza credinţei. Şi contrar celor ce se cred în general despre hinduism, el nu conţine nici un fel de taine, sau mistere – ci doar un imens material ezoteric -, aşa încât credinţa nu este câtuşi de puţin necesară.

Ţi se spune doar atât: “încearcă şi vezi dacă merge”. Iar mentalitatea occidentală este evident sedusă de acest fel de religie, pentru că ea apare atât de “ştiinţifică”. Dar aici urmează inevitabil o eroare tocmai de ordin pragmatic: dacă aceste instrucţiuni se verifică într-adevăr (şi ele întotdeauna se verifică), atunci tânărul trage concluzia că sistemul este adevărat şi implicit bun. Concluzia finală de “bun” nu are însă cum să se impună cu necesitate, pentru că dacă un sistem funcţionează nu înseamnă că el este neapărat şi bun. În cazul respectivului sistem nu se poate afirma decât pur şi simplu că el funcţionează, că instrucţiunile sale se verifică. Dar tânărul ucenic, neînvăţat să deosebească noţiunile, face dintr-o verificare de ordin experimental-psihic o convingere şi o religie.

Ajung acum şi la ultima seducţie hinduistă, aceea a experienţei spirituale. Acestea sunt psihice şi/sau demonice la origine. Novicilor însă, lipsindu-le un punct de referinţă solid, nu le este posibil să deosebească între o experienţă spirituală autentică şi una falsă. Ceea ce nu înseamnă că ceea ce văd, aud, miros şi ating ei este rezultatul unei stări mintale aberante. Dimpotrivă, ei se află într-o situaţie foarte concretă, care, în tradiţia ortodoxă, se numeşte înşelăciune diavolească. Expresia este foarte importantă, pentru că ea descrie exact condiţia persoanei care trece prin “experienţe spirituale” de tip hinduist.

Dar acest tip de înşelăciune acoperă practic toată gama de experienţe spirituale false: de la simpla iluzie şi ispitire, până la starea propriu-zisă de posedare demonică. Peste tot, ceea ce este fals se ia ca fiind adevărat şi real iar efectul global este acela al unei creşteri accelerate a sentimentului de mândrie. Se instalează senzaţia plăcută a importanţei personale, iar cel care o încearcă, victima inconştientă a înşelăciunii diavoleşti, se simte recompensat pentru toate austerităţile şi suferinţa pe care a trebuit să le suporte pentru a ajunge la aceste “performanţe”.[20]

În epistola întâia a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan se spune: Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu… (4,1)

Sfântul Grigorie Sinaitul îşi avertizează şi el ucenicii despre pericolele unor astfel de experienţe: “Pretutindeni, şi mai ales pe lângă cei începători şi pe lângă cei mândri, dracii aruncă întotdeauna mrejele gândurilor şi închipuirilor celor rele şi le pregătesc gropi prin care să-i piardă…”.

Pe el l-a întrebat un monah: “Ce va face călugărul, căruia dracul i se înfăţişează ca un înger de lumină?”. Iar Sfântul i-a răspuns: “Acel călugăr are mare nevoie de dreaptă socoteală (discernământ), ca să poată deosebi între bine şi rău. Deci, nu fiţi cu nebăgare de seamă şi nu vă lăsaţi mişcaţi cu uşurinţă de ceea ce vedeţi; ci staţi tari şi puneţi cu grijă totul la încercare, ţinând ceea ce este bine şi alungând ceea ce este rău.

Întotdeauna trebuie să cercetaţi cu grijă toate şi numai după aceea să le credeţi. Şi ca să cunoaşteţi că lucrarea harului se simte întotdeauna şi că dracii, cu toate înşelăciunile lor, nu o pot imita, aflaţi că ea se simte după roadele ei, care sunt: blândeţea, faţa luminoasă, smerenia, ura faţă de slava lumii acesteia, tăierea patimilor şi poftelor. Pe când roadele lucrării diavoleşti sunt: mândria, închipuirea, dispreţul faţă de altul şi tot răul.

Acestea sunt roadele şi lucrările prin care îţi vei da seama, dacă lumina pe care o ai în inimă este de la Dumnezeu sau de la diavol. Frunza de salată se aseamănă cu cea de muştar, iar vinul are aceeaşi culoare ca oţetul; dar gustându-le, vei şti ce mănânci. Tot aşa şi sufletul are puterea sa de deosebire (discernământ) şi poate socoti drept, prin gustul cel mintal, care sunt lucrări ale Duhului Sfânt şi care sunt înşelăciuni şi închipuiri ale satanei”.

Cel mai vulnerabil faţă de înşelăciunea diavolească este începătorul care se află sub rea îndrumare sau cel care suferă de mândrie. El este cel mai susceptibil de lunecare către un fals misticism, pe care hinduismul îl transformă cu mult succes într-un proces de durată. Le-a fost foarte uşor nenumăraţilor swami, care au proliferat în Occident în ultimele decenii, să-i înşele pe tinerii setoşi de “experienţe mistice”. Ei au sesizat imediat ce şansă imensă de celebritate şi îmbogăţire le oferă această piaţă de suflete deja existentă şi au profitat de ea.

2. Războiul dogmelor

Creştinismul contemporan este luptat pe viaţă şi pe moarte de către un duşman invizibil. Metoda lui este de a ucide, dacă îi stă în puteri, înainte de a-şi declara numele. Acest duşman este hinduismul, iar războiul care se dă acum este un război al dogmelor.

La începutul secolului când s-au înfiinţat primele societăţi Vedanta în Statele Unite, preocuparea lor imediată a fost aceea de a lansa convingerea că nu există nici o diferenţă reală între hinduism şi Creştinism. Mai mult. Nu numai că ele nu se află în conflict, dar un bun creştin va deveni încă şi mai bun, dacă va studia cu sârguinţă şi va practica Vedanta. De abia atunci va ajunge el la adevărata înţelegere a Creştinismului.

În primele lor conferinţe, swami-i încercau să arate că simbolurile fundamentale ale Creştinismului – Logosul şi Crucea -, îşi au de fapt originea în India. Şi că acele idei caracteristice hinduismului precum reîncarnarea, transmigraţia sufletului şi samadhi (fenomenul de transă) se găsesc de fapt şi în Sfintele Scripturi, atunci când ele sunt interpretate corect.

Cu această momeală au fost prinşi mulţi creştini bine intenţionaţi dar rău îndrumaţi. Deci prima preocupare a fost aceea de a lupta pentru discreditarea dogmelor aşa-zis “înguste” şi “sectare”, şi pentru acreditarea unei religii “ştiinţifice”, care să se bazeze pe studiul comparativ al tuturor religiilor. Accentul iniţial a căzut întotdeauna pe ideea că nu există nici un element de separaţie între cele două religii. Totul este unul. Diferenţele sunt superficiale, iluzorii, relative, nicidecum reale. Acestea sunt ideile conferinţelor publicate la începutul anilor 1900. Iar astăzi pericolul în care ne aflăm este cu atât mai mare cu cât ele au avut atunci un succes colosal.

Într-adevăr, în limbajul nostru cotidian cuvintele “dogmă” şi “dogmatic” au conotaţii puternic peiorative şi chiar negative. Iar această atitudine plină de dispreţ în modul folosirii lor nu putea să aparţină celor care ştiau că ele înseamnă ceea ce are Biserica mai sfânt. Oricum, odată împământenită această conotaţie negativă, cei mai timizi, cărora nu le place niciodată să facă notă discordantă cu ceea ce este în general acceptat, au început şi ei să folosească termeni precum “dogme rigide”, expresie depăşită, dar care indică atitudinea negativă a autorului faţă de ele. Atitudinea aceasta a fost indusă în mod viclean, de criticii cu “vederi largi”, care, fie nu ştiau că dogmele expun esenţa Creştinismului, fie nu agreau Creştinismul.

În consecinţă, tendinţa ulterioară a multor creştini de a bate în retragere în faţa acuzaţiei de dogmatism a constituit un avantaj real pentru hinduişti.

Lucrul incredibil este că puţini îşi dau seama că dogma creştină nu poate fi răsturnată, decât de un sistem opus de dogme. Or, cele două religii, creştină şi hinduistă, nu au cum să se “îmbine” şi să se “îmbogăţească” reciproc, pentru că ele sunt radical opuse.

Dacă credincioşii sunt lămuriţi să renunţe la dogmele lor creştine sau să şi le modifice – ceea ce tactic este mult mai inteligent -, astfel încât să aibă şi ei un creştinism mai modern sau mai “universal”, atunci ei au pierdut tot, pentru că tăria lor, ca şi a hinduiştilor, provine din dogme. Iar dogmele hinduse sunt o respingere directă a dogmelor creştine. Ceea ce ne conduce la următoarea concluzie uluitoare: Ceea ce ortodocşii creştini cred că este rău, hinduşii cred că este bine, şi invers: ceea ce hinduşii cred că este bine, creştinii cred că este rău!

Iar adevărata luptă aici stă: că ceea ce constituie cel mai mare păcat pentru creştin este cea mai mare realizare a hindusului. Acest păcat recunoscut întotdeauna ca fiind cel mai mare, din care ies toate celelalte, este mândria. Iar prototipul ei este Lucifer, care spune: Ridica-mă-voi în Ceruri si mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza tronul meu! Sui-mă-voi deasupra norilor si asemenea cu Cel Preaînalt voi fi (Isaia 14,13-14). Iar la niveluri subordonate, tot mândria este cea care transformă până şi calităţile omului în păcate. Dar pentru hindus, în general, şi mai cu seamă pentru advaitin sau vedantin, cel mai mare “păcat” este acela să nu crezi în propriul tău “sine” şi în “umanitate”, ca în însuşi Dumnezeu. Iată ce spune Swami Vivekananda, cel mai mare apologist modern al filozofiei Vedanta: “Voi încă nu înţelegeţi India! Noi indienii suntem de fapt închinători ai Omului! Dumnezeul nostru este Omul! Iar doctrina mukti (a mântuirii) este următoarea: “Omul trebuie să devină divin prin înfăptuirea în sine a Divinului”.

Este deci limpede pentru oricine vrea să vadă că Hinduismul şi Creştinismul, în esenţa lor dogmatică, se află într-un conflict ireductibil ce priveşte aspecte fundamentale, precum natura dumnezeiască şi natura umană şi scopul vieţii omului pe pământ.

Dar dacă cei ce-şi spun creştini acceptă propaganda hinduistă, conform căreia nu se dă de fapt nici o bătălie, că diferenţele dintre creştinism şi hinduism sunt de suprafaţă şi n-au legătură cu realitatea, atunci idei inamice Creştinismului au cale liberă să se desfăşoare în interiorul său şi el pierde bătălia, fără să-şi dea seama măcar că bătălia a şi avut loc. Iar rezultatul este dezastruos, căci puterea de corupere spirituală a hinduismului este de neimaginat.

În propriul meu caz, în ciuda educaţiei destul de solide pe care am primit-o la mănăstire, cei douăzeci de ani de hinduism au reuşit să mă aducă până în pragul iubirii răului. Vedeţi, în India, “Dumnezeu” este adorat şi ca Rău, în persoanei zeiţei Kali. Voi vorbi despre ea în secţiunea următoare care se referă la practicile hinduiste.

Şi de fapt închinarea la rău constituie ţelul final al Hinduismului. Mărturisesc aceasta din proprie experienţă, ca una ce m-am închinat zeiţei Kali, atât în India cât şi în America. Din experienţa personală am cunoscut că, cu ea, care este Satan, nu este de glumit. Dacă renunţăm la închinarea la Dumnezeul Cel viu, locul Lui nu are cum să rămână gol.

3. Locuri şi practici hinduiste

În 1956 am făcut parte dintr-o expediţie de teren împreună cu un grup de jurnalişti reporteri în insulele Filipine. Mă interesau religiile primitive, mai cu seamă cele din aşa zisele zone de “ne-aculturaţie[21] “, religii care să nu fi fost semnificativ expuse activităţilor de misiune creştină.

La ora la care am păşit în interiorul tribului Ifuago nu credeam în magie neagră, dar la plecarea mea de acolo am crezut. Preotul tribului (un munbaki) pe nume Talupa a devenit prietenul meu cel mai bun. El îmi dădea toate informaţiile. Cu timpul am aflat că era faimos pentru măiestria cu care practica magia neagră. Ceremonia lor rituală, “baki”, are loc aproape în fiecare seară în anotimpul recoltatului şi pentru ea se strâng într-o colibă în jur de doisprezece vraci (preoţi).

Pe parcursul întregii nopţi se invocă diferite zeităţi şi strămoşi, se bea vin de orez şi se aduc ofrande în faţa a două mici figurine numite “bulol”. Ofranda constă în sânge de pui colectat într-un vas. Sângele este folosit mai întâi la ghicirea viitorului pe baza mărimii şi numărului bulelor cere se formează în el, şi a timpului necesar pentru coagulare. Viitorul se mai ghiceşte şi după configuraţia şi culoarea organelor din puiul sacrificat.

În acest sânge se îmbăiază apoi cele două figurine, ceea ce constituie momentul propriu-zis al ofrandei. Iar eu, în fiecare noapte cu lună luam notiţe cu conştiinciozitate. Nu voi intra însă în detaliile de magie neagră practicată de tribul Ifuago.

Ideea principală este că eu venisem cu prejudecata că magia de orice fel poate fi explicată ştiinţific. Or, la plecarea mea de acolo, văzusem cu proprii mei ochi o atât de mare varietate de fapte şi incidente supranaturale că orice explicaţie ştiinţifică a lor era virtual imposibilă. Cauza pentru care am părăsit acel trib, eu nefiind deloc o persoană care se sperie uşor, nu a fost însă aceea că am constatat efectul incontestabil al ritualurilor lor, ci că l-am constatat cel puţin de două ori manifestându-se asupra mea.

Unsprezece ani mai târziu am fost într-un pelerinaj la Peştera Amarnath din munţii Himalaya. Este locul de închinare la zeul Shiva şi considerat cel mai sfânt de tradiţia hindusă, în el se spune că zeul se arată celor care îl slujesc cu credinţă, acordându-le în acelaşi timp şi daruri. Călătoria până la peşteră este lungă şi anevoioasă, în ea traversându-se culmea Mahaguna printr-o trecătoare de 5200 de metri altitudine, care, pe o anumită porţiune, este practicată peste un gheţar.

În timpul acelei lungi călătorii petrecute în tăcere totală (călăuza mea nevorbind engleza iar eu nevorbind hindusa) speram cu sinceritate că zeul, căruia mă închinasem şi la care meditasem atâţia ani, mi se va arăta în sfârşit şi mie.

Dar chipul lui Shiva din peşteră este el însuşi o curiozitate: este o formaţiune de gheaţă alcătuită prin picurarea apei, care creşte şi descreşte odată cu fazele lunii. Când este lună plină, mărimea naturală ajunge până la nivelul peşterii – aprox. 4, 5 m înălţime -, iar când luna este întunecată nu mai rămâne aproape nimic din ea. Şi aşa creşte şi descreşte în fiecare lună. Din câte ştiu, nimeni nu a dat până acum o explicaţie ştiinţifică acestui fenomen.

Eu ajungeam într-o perioadă potrivită. Statuia era la mărimea ei maximă. Eram pregătită cu nuci verzi de cocos, cu tămâie, cu bucăţi de textile roşii şi albe, cu nuci, stafide şi zahăr, adică toate cele prescrise pentru jertfă. De emoţie îmi erau ochii plini de lacrimi. Dar îmi este greu să povestesc ce a urmat.

Atmosfera din peşteră vibra într-un mod care numai în nopţile de magie neagră din tribul Ifuago îmi mai fusese dat să o simt. Practic, de cum am pus piciorul înăuntru, m-a izbit o senzaţie inexplicabilă de rău în atmosferă şi am ieşit cu convulsii de vomă încă înainte de a termina preotul să ardă jertfa mea marii imagini de gheaţă.

Credinţa mea în hinduism primise o lovitură la Peştera lui Shiva, dar a mai trecut timp până să mă eliberez total de ea. A fost o perioadă în care încercam să găsesc ceva care să susţină edificiul care începea să se prăbuşească, dar nu găseam nimic. Privind retrospectiv, am părerea că ne dăm seama că ceva e cu adevărat rău cu mult înainte de a ne veni s-o credem, iar lucrul acesta a fost valabil pentru mine cu privire la “practicile spirituale” şi “locurile sacre” hinduse.

La începutul iniţierii sale de către guru, novicelui i se dă o “mantră sanscrită” (o formulă magică personală), şi practici religioase speciale, care sunt în întregime ezoterice si nu se găsesc decât în tradiţia orală. Menţionarea lor în scris este interzisă şi nici un iniţiat nu are voie să le dezvăluie, secretul lor fiind păzit prin sancţiuni extrem de dure. Aceste practici sunt însă dezvăluite progresiv de guru învăţăcelului său, care este invitat să le “verifice” conform filosofici pragmatice hinduse de care am vorbit mai sus. Şi aceste practici dau într-adevăr rezultate, învăţăcelul dobândeşte anumite puteri, “siddhis”, cum ar fi citirea gândurilor, puterea de a vindeca sau a distruge, de a produce obiecte, de a prezice viitorul şi aşa mai departe, adică toată gama celor mai periculoase experienţe psihice.

Lucrul cel mai grav însă este că discipolul cade invariabil într-o stare de prelest (înşelăciune diavolească), când ia înşelătoria drept realitate. Aceasta nu înseamnă că “experienţele” pe care le încearcă nu sunt reale, ci că ele nu provin nicidecum de la Dumnezeu. Este vorba de senzaţii extrem de plăcute, de viziuni de zeităţi în lumină etc. (să ţinem minte că şi Satan se poate transforma în înger de lumină), care se susţin foarte bine cu afirmaţiile filosofici hinduse, totul rezultând într-un sistem practic şi teoretic foarte compact

În realitate însă, Hinduismul nu este atât o preocupare intelectuală cât un sistem de practici care nu înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, decât magie neagră. Adică dacă faci gestul x, obţii lucrul y; nimic mai mult, decât un simplu contract. Termenii acestui contract însă nu sunt niciodată lămuriţi clar şi rareori noul iniţiat este curios să afle care este originea acestor experienţe şi de unde îi vin lui puterile “miraculoase”. Situaţia este clasic faustiană şi ceea ce practicantul nu ştie este că preţul pentru toate acestea îl constituie chiar propriul său suflet nemuritor.

Aria acestor practici este foarte vastă, capabilă să satisfacă orice temperament. Zeitatea poate să aibă forma unui zeu sau a unei zeiţe, sau poate să fie lipsită de formă -”brahmanul absolut”. Tipul de relaţie cu acest “ideal” ales, variază şi el în funcţie de cum este identificat acest ideal -copil, mamă, tală, prieten, iubit, slugă -, sau, în cazul sistemului Advaita Vedanta, “relaţia” însăşi fiind socotită identitate. Gurul nu numai că îi indică novicelui mantra personală şi practicile pe care trebuie să le urmeze, dar îi hotărăşte şi cum trebuie să-şi trăiască viaţa personală şi care trebuie să-i fie programul zilnic.

În cadrul sistemului Vedanta (monistic), de exemplu, discipolii care nu sunt căsătoriţi, nici nu mai au voie s-o facă; toate forţele lor sunt direcţionale în sensul atingerii performanţelor de ordin practic. Este interzis şi consumul de carne, pentru că el distruge acuitatea percepţiei. Gurul este literalmente însuşi “dumnezeul” şi “mântuitorul” respectivului discipol.

Aceste practici atât de diverse se reduc de fapt la câteva tipuri generale. Este vorba, în primul rând, de o idolatrie. Persoana se închină la o statuetă sau la o imagine, aducându-i jertfă lumânări, camfor, tămâie, apă şi dulciuri. De asemenea, zeităţii alese i se face vânt cu un evantai din coadă de iac, i se face baie, este îmbrăcată şi dusă la culcare.

Toate acestea par copilării, dar ele se constituie în tot atâtea experienţe psihice al căror efect este bine să nu-l subestimăm. Idolatria Vedanta, pe de altă parte, ia forma adulării de sine, fie într-un mod interior, mental, fie în mod exteriorizat, cu toată recuzita rituală. Proverbul indian “So Ham, So Ham” sau “Eu sunt el, eu sunt el”, ilustrează această adulare de sine.

“Japa” este repetarea mantrei sanscrite desemnate de la început fiecărui discipol. Este, de fapt, incantarea unei formule magice.

“Pranayama” constă din exerciţii de respiraţie executate împreună cu rostirea formulelor magice. Există şi alte practici specifice sistemului “Tantra”, în care Dumnezeu este privit ca “Mamă”; principiu feminin, putere, energie, principiu de evoluţie şi acţiune. Mai este cunoscut si sub numele celor 5 M-uri. Conotaţia lor fiind nedisimulat malefică, nu le voi mai descrie aici. Ele şi-au făcut însă drum până în America. Swami Vivekananda le prescria împreună cu Vedanta.

Iată ce afirmă el despre sine şi în general: “Eu unul mă închin celui teribil! Este o greşeală sa credem că plăcerea este dorită în mod egal de toţi oamenii. Foarte multora le place, dimpotrivă, durerea, printr-un sentiment care le este înnăscut. Să ne închinăm deci terorii de dragul terorii însăşi. Foarte puţini sunt acei care au curajul să se închine morţii, sau zeiţei Kali. Noi însă să fim nişte adoratori ai morţii”.

Alte cuvinte ale lui swami despre zeiţa Kali: “Unii iau în derâdere existenţa zeiţei Kali. Dar la ora actuală ea este în mijlocul oamenilor. Ei sunt încremeniţi de spaimă şi armata a fost chemată să împartă moartea. Cine poate spune că Dumnezeu nu se manifestă El însuşi ca Rău Precum şi Bine? Dar numai hindusul îndrăzneşte să se închine şi Răului”[22]. Marele păcat este că această practică cu un caracter satanic de netăgăduit este săvârşită cu convingerea că este bună. Iar mântuirea, care este în zadar căutată în hinduism prin eforturi de sine, pline de ardoare, poate fi lucrată doar de Dumnezeu prin lepădarea de sine creştină.

4. “Evanghelizarea” Vestului

În 1893 un călugăr hindus necunoscut sosea la “Parlamentul Religiilor” din Chicago. Era Swami Vivekananda pe care l-am pomenit mai sus. A făcut o impresie uluitoare asupra celor prezenţi atât prin felul de a vorbi şi prin ceea ce a spus, cât şi prin felul cum arăta: îmbrăcat într-o robă portocalie cu stacojiu pe deasupra şi purtând turban. A devenit imediat steaua saloanelor din înalta societate bostoniană şi new-yorkeză iar filozofii de la Harvard erau impresionaţi de el la culme, în scurtă vreme şi-a creat un nucleu foarte puternic de discipoli şi partizani pentru planul său grandios de evanghelizare hinduistă a întregii lumi occidentale mai ales din perspectiva hinduismului vedantic (monist).

S-au stabilit astfel societăţi Vedanta în marile oraşe americane şi europene, însă aspectul cel mai important al activităţii lui a fost acela că a reuşit să-şi introducă ideile în marele circuit al gândirii şi practicii universitare.

Scopul său acesta era! Să-şi facă cunoscute ideile cât mai rapid şi cât mai eficace. Puţin conta pentru Vivekananda dacă ele erau crezute sau nu, câtă vreme mesajul lor ajungea pretutindeni. De multe ori el chiar spunea: “Bateţi la fiecare uşă. Spuneţi-le tuturor că toţi sunt de natură divină”.

Astăzi părţi şi ecouri ale mesajului său se găsesc în orice librărie, în mii de exemplare ieftine, iar autorii lor sunt: Christopher Isherwood, Somerset Maugham, Aldous Huxley[23], Teilhard de Chardin şi chiar Thomas Merton.

Thomas Merton este, fără discuţie, cazul cel mai special şi în acelaşi timp mai periculos, pentru că el avansează ideile lui Vivekananda de pe poziţiile unui monah creştin iar cărţile lui, afectând instituţia vitală a creştinismului occidental, au dat o lovitură puternică Romano-Catolicismului în ansamblu. Cu puţin înainte de moartea sa, părintele Merton a scris un studiu foarte apreciativ ca introducere la o nouă traducere a Bhagavad Gitei, care este manualul spiritual sau “biblia” hindusă şi piatra de temelie a monismului sau Advaita Vedanta.

Trebuie să nu pierdem nici un moment din vedere că Gita se opune pas cu pas tuturor învăţăturilor creştine fundamentale. Cartea sa Maeştrii Zen, publicată postum, este de asemenea, demnă de menţionat pentru că se bazează în întregime pe o eroare foarte insidioasă: premisa că toate aşa numitele “experienţe mistice” din indiferent ce religie sunt adevărate. Lucrurile însă nu stau deloc aşa, şi o persoană de talia lui Thomas Merton ar fi trebuit s-o ştie. Că ele nu stau aşa o afirmă şi o dovedeşte prin fapte Sfânta Scriptură şi întreaga tradiţie a Sfinţilor Părinţi.

Personal cunosc o mănăstire catolică din California unde călugării experimentează practici religioase hinduse, sub îndrumarea unui indian care a devenit preot catolic. Şi cred că dacă terenul nu ar fi fost deja pregătit, asemenea lucruri nu s-ar fi putut întâmpla. Dar prin sosirea sa în Vest, Vivekananda aceasta a şi făcut, a pregătit terenul.

Mesajul vedantic al lui Vivekananda este foarte simplu de fapt. El pare mai mult decât este din cauza unui jargon sanscrit care face impresie şi datorită structurii sale filosofice mai complexe. Dar mesajul lui esenţial este acesta: Toate religiile sunt adevărate dar Vedanta reprezintă adevărul ultim. Diferenţele sunt doar o chestiune de “nivele de adevăr”. Avem de-a face, deci, cu mai multe “nivele ale adevărului”. Sau în cuvintele lui Vivekananda: “Progresia omului nu este de la fals la adevărat, ci de la ceea ce este adevărat, la ceea ce este şi mai adevărat, de la adevăruri inferioare la altele superioare. Ceea ce este materie astăzi devine spirit mâine. Viermele de astăzi este şi dumnezeul de mâine. “Vedanta se bazează pe convingerea că omul este Dumnezeu. Deci, omul este cel care se mântuieşte singur. Vivekananda a formulat astfel: “Cine să aibă puterea de a ajuta Infinitul? Chiar mâna care îţi vine în ajutor pe întuneric trebuie să fie propria ta mână”.

Vivekananda era însă destul de orientat, încât să-şi dea seama că o Vedanta prezentată în toate implicaţiile ei şi dintr-o dată ar fi fost prea mult pentru mentalitatea creştină. “Nivelurile de adevăr” însă erau o noţiune cum nu se poate mai potrivită pentru a asigura puntea de legătură către ecumenismul ideal: acela în cadrul căruia nu se iveşte nici un conflict pentru că toată lumea are dreptate.

Sau cum afirma swami: “Dacă una singură din religii este adevărată, atunci toate celelalte trebuie şi ele să fie adevărate. Astfel credinţa hindusă este a tuturor – deci şi a voastră -, tot atât de mult pe cât este şi a mea. Noi hinduşii nu numai că tolerăm, dar ne unim chiar cu toate religiile, rugându-ne la moschee cu mahomedanul, închinându-ne focului împreună cu zoroastrul şi îngenunchind la piciorul crucii împreună cu creştinul. Noi ştim că toate religiile, în mod egal, de la cel mai primitiv fetişism, până la cel mai înalt absolutism, sunt tot atâtea încercări ale sufletului omenesc de a cuprinde Infinitul. Deci noi suntem cei care strângem toate aceste flori într-un minunat buchet, căruia, legându-l cu panglica iubirii, ne închinăm plini de încântare”.

Cu toate acestea, toate religiile nu sunt considerate în hinduism decât trepte către adevărata şi suprema religie, care este Advaita Vedanta. Vivekananda, în realitate, dispreţuia Creştinismul pe care îl considera “un adevăr de ordin inferior”, dualist, în conversaţiile lui particulare spunea că numai un laş ar fi capabil să întoarcă şi celălalt obraz. Şi orice ar fi apreciat la celelalte religii, întotdeauna revenea la necesitatea Advaitei Vedanta. “Arta, ştiinţa şi religia – spunea el -, nu sunt decât cele trei căi diferite care exprimă un singur adevăr. Dar ca să înţelegem acest lucru trebuie să fi pătruns mai întâi în teoria Advaitei”.

Atracţia pe care o exercită aceste idei asupra tineretului de astăzi este incontestabilă. Vedanta declară libertatea absolută a fiecărui suflet de a fi el însuşi. Ea neagă orice distincţie între sacru şi profan, între ceea ce este sfânt şi ceea ce înseamnă lumea obişnuită. Aceste dualităţi nu reprezintă decât căi de exprimare diferită a unui singur adevăr. Şi singurul scop al religiei este acela de a satisface nevoile de absolut ale tuturor, indiferent de temperamentul lor: un dumnezeu şi o închinare pe placul fiecăruia, într-un cuvânt, religia este “fă ceea ce-ţi convine”.

Vă voi arăta cât a fost de eficace în a introduce aceste idei hindu în romano-catolicism, unde succesul său a fost cel mai impresionant.

Swami Vivekananda a sosit pentru prima oară în America ca reprezentant al Hinduismului în “Parlamentul Religiilor” (1893). în 1968 s-au sărbătorit 75 de ani de la acel eveniment, ocazie cu care a avut loc un “Simpozion al Religiilor”, sub auspiciile Societăţii Vivekananda Vedanta din Chicago. Romano-Catolicismul era reprezentat de un teolog dominican de la Universitatea De Paul, preotul Robert Campbell. Swami Bhashyananda a deschis lucrările cu un mesaj de bune urări din partea a trei mari personalităţi, între care un cardinal american.

În sesiunea de după amiază, Campbell a vorbit despre conflictul dintre tradiţie şi modernism în Catolicismul contemporan. El a spus: “La universitatea în care lucrez testele de opinie arată că studenţii catolici manifestă de cinci sau şase ani încoace atitudini vădit mai liberale decât s-a putut constata în trecut. Şi sunt convins că marele Swami Vivekananda însuşi ar fi privit favorabil cele mai multe mişcări în direcţia unei liberalizări a Creştinismului”. Confuzia pe care o făcea preotul Campbell însă era că tendinţele manifestate de studenţi şi numite de el “creştine”, nu erau în realitate deloc creştine; ele erau pur şi simplu atitudini şi practici Vedanta.

Şi ca să nu se ivească nici o îndoială în privinţa acestei interpretări, voi cita cuvintele acestui preot romano catolic referitoare la poziţia moderniştilor asupra a cinci aspecte de credinţă, aşa cum au fost ele formulate în trei reviste de specialitate internaţionale: Prabuddha Bharala, publicată la Calcuta; Vedanta Kesheri, publicată la Madras, şi Vedanta and the West (Vedanta şi Occidentul), care apare la Londra.

Despre dogme: “Adevărul este o noţiune relativă, doctrinele şi dogmele acestea (adică natura lui Dumnezeu, scopul vieţii pe pământ, natura sufletului) nu sunt lucruri imuabile, ci schimbătoare, oamenii aflându-se mereu în situaţia de a nega astăzi ceea ce ieri afirmau că sunt adevăruri sfinte”.

Despre Dumnezeu: “Este adevărat că Iisus este divin, dar oricare dintre noi poate fi divin. De fapt cred că atitudinea creştină liberală se mişcă foarte clar în direcţia filozofiilor orientale – atât în ceea ce priveşte concepţia despre un Dumnezeu impersonal, cât şi în legătură cu conceptul că suntem divini cu toţii”.

Despre păcatul originar: “Acest concept degradant şi jignitor despre fiinţa umană este respins de creştinismul liberal, care afirmă că persoana umană este perfectibilă prin instrucţie şi educaţie corectă”.

Despre lume: “…liberalii afirmă că lumea în care trăim poate fi îmbunătăţită şi că ar trebui să ne dedicăm cu toţii construirii unei societăţi mai umane, în loc să suspinăm să ajungem la Rai”.

Despre alte religii, “grupul liberal” afirmă: Trebuie abandonată calea demodată a misiunii de convertire. Ci, mai bine să dezvoltăm mai bune relaţii cu alte religii”.

Deci acestea sunt afirmaţiile preotului romano-catolic Campbell, purtătorul de cuvânt al “Grupului Catolic Modernist”. Modernistul a fost momit ca un copil de generozitatea unor adevăruri mai înalte, a unei filozofii mai adânci şi a unui sublim mai inefabil, care se obţine subordonându-L pur şi simplu pe Hristos Cel viu, omului modern.

Astfel, iată vedem succesul spectaculos al hinduismului, sau al lui Swami Vivekananda, sau al puterii din spatele lui.

Iată cum s-a făcut curăţenie în romano-catolicism. Câinii săi de pază au luat hoţul drept prieten al stăpânului, iar casa este devastată sub ochii lor. Hoţul a spus: “Haideţi să fim mai toleranţi în dialoguri interconfesionale”, intrând pe poartă. Mai departe era simplu. Hindusul “creştin” (swamis-ul) nu avea decât să expună filozofia Vedanta, folosind terminologie creştină.

Pe de altă parte, creştinii hinduişti (adică grupul catolicilor “modernişti” sau “liberali”), au trebuit să-şi lărgească cadrul propriei religii, pentru a cuprinde în ea şi hinduismul. Astfel, în mod necesar, adevărul a devenit eroare, iar eroarea adevăr. Dar, vai! Unii ar vrea acum să târască în această casă a dezolării şi Biserica Ortodoxă. Dar să le amintim moderniştilor cuvintele lui Isaia:

Vai de cei care zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul, dulce şi dulcele, amar. Vai de cei care sunt înţelepţi în ochii lor si pricepuţi după gândurile lor! (Isaia 5,20-21)

5. Scopul Hinduismului: “Religia Universală”

Nu mi-a venit să cred când am văzut ce avans colosal căpătase hinduismul pe teritoriul credinţei creştine în timpul cât eu o abandonasem. Eu am descoperit toate aceste schimbări fără efort, tocmai pentru faptul că în toţi aceşti douăzeci de ani am fost practic izolată din punct de vedere intelectual de restul lumii, pentru că mă subordonasem filtru totul gurului meu. Trebuia să respect cu stricteţe toate prescripţiile lui, indiferent cât de severe, fără înţeles sau absurde mi se păreau. Printre ele se afla şi interzicerea de a citi cărţi cu conţinut creştin sau de a sta de vorbă cu creştinii, în pofida vorbăriei lor despre adevărul religiilor, swamii ştiu că Hristos este duşmanul lor de neînvins.

Deci, douăzeci de ani nu am făcut altceva, decât să studiez filozofia orientală şi să practic ascetismul hindus. Gurul mi-a trasat să urmez cursuri universitare şi să obţin o diplomă în filozofie şi antropologie. Dar privind retrospectiv, acele studii nu au constituit altceva decât o diversiune, care să-mi dea sentimentul că fac ceva foarte important, adevărata activitate fiind de fapt timpul petrecut cu swami şi cel în care puneam în practică învăţăturile Vedanta.

Misiunea trasată de Swami Vivekananda s-a îndeplinit te mai toate aspectele ei. Un singur punct a rămas încă nerezolvat: instaurarea unei religii universale. Iar instaurarea unei astfel de religii în lume va echivala cu victoria finală a diavolului, pentru că “Religia Universală” nu are voie să conţină “nici o idee individualistă şi sectară”, ea nemaimenţinând din creştinism decât o terminologie goală.

Instaurarea “Religiei Universale” va trebui să echivaleze cu conflagraţia totală a creştinismului. Şi aduc aici, spre ilustrare, opera preotului iezuit Theillard de Chardin, care deja fundamentează “Noul Creştinism” tocmai în termenii în care Swami Vivekananda îşi specifică propria sa “Religie Universală”.

Theillard de Chardin constituie un caz special tocmai pentru faptul că, spre deosebire de teologii catolici tradiţionalişti, el este foarte apreciat de clerul catolic academic, care însă, după părerea mea, fie nu au nici o idee despre ceea ce este de fapt opera lui Theillard, fie că se prefac că nu văd. Această operă plagiază în mare parte doctrincle Vedanta şi Tantra, pe care le combină în liantul unui jargon de sonoritate creştină şi le prezintă apoi sub masca de mare efect a evoluţionismului.

Iată un citat: “Lumea în care trăiesc devine dumnezeiască. Şi totuşi focul ei nu mă arde, iar apele ei nu mă topesc. Căci, spre deosebire de formele false ale unui monism care să mă împingă spre un inconştient al pasivităţii, eu descopăr un pan-creştinism care mă conduce printr-un proces intens de disociere, la o unificare finală. Voi ajunge la spirit doar prin cea mai adâncă şi totală dezlănţuire a forţelor materiei… Mărturisesc că, urmând exemplul Dumnezeului întrupat, Care mi S-a revelat în credinia catolică, nu pot să mă mântuiesc, decât unindu-mă cu Universul”.

Aceasta ce nu este altceva decât cel mai pur hinduism! Are câte puţin din toate: un vers din una din Upanişade şi bucăţi din câteva sisteme filozofice împreună cu practicile lor.

Într-o conferinţă de presă a prelatului Arrupe, generalul “Societăţii lui Iisus”, care a avut loc în iunie 1965, lui Theillard de Chardin i s-a luat apărarea pe temeiul că “nu este teolog sau filosof de profesie, şi, deci, poate să nu fie conştient de toate implicaţiile teologice şi filozofice pe care le pot căpăta intuiţiile sale”. După care, respectivul prelat l-a lăudat pe Theillard de Chardin, astfel:

“Părintele Theillard este una din marile voci ale gândirii filozofice contemporane, iar succesul său nu trebuie să ne mire. Marele lui merit este acela de a fi reuşit să reconcilieze ştiinţa şi credinţa religioasă”. Iar modul în care a reuşit el aceasta, adaug eu, este prin fundamentarea unei noi religii.

Iată ce spune Theillard însuşi: “Noua religie nu va fi a altceva decât vechiul nostru creştinism, dar îmbogăţit cu un suflu nou ce provine din evoluţia firească şi legitimă a dogmelor sale în contactul lor cu noile idei ce apar în societate”. Să examinăm în această lumină “Religia Universală” a lui Vivekananda, alături de “Noul Creştinism” al lui Theillard. Aşa cum este ea propusă de Vivekananda, “Religia Universală” trebuie să aibă cinci caracteristici.

În primul rând trebuie să fie ştiinţifică şi construită pe principiul legilor spirituale, adică va fi o religie adevărată şi ştiinţifică. Căci într-adevăr, atât Vivekananda, cât şi Theillard folosesc scientismul teoretic ca articole de credinţă.

În, al doilea rând, fundamentul său este , unul evoluţionist. Sau, în cuvintele lui Theillard: “O formă religioasă necunoscută până acum, una pe care nimeni nu a putut până în prezent să o imagineze sau să o descrie, Pentru că universul nu era destul de larg şi de organic să o încapă. O nouă formă de religie ia fiinţă acum în inimile oamenilor, dintr-o sămânţă semănată de ideea de evoluţie”. Şi în continuare: “Păcatul originar… este un concept care ne leagă de mâini şi de picioare şi ne goleşte sângele din vene” pentru că ,”aşa cum este el formulat acum apare ca un concept static, ce reprezintă un anacronism pentru sistemul nostru evoluţionist de gândire”.

Este locul să afirmăm aici că acest concept pseudoreligios de “evoluţie” pe care Creştinismul l-a respins întotdeauna, este de milenii un concept constitutiv al gândirii hinduse şi el nu lipseşte din nici una din aplicările ei practice.

În al treilea rând, “Religia Universală” nu prezintă în centrul ei nici o personalitate unificatoare, ci ea este fondată de nişte “principii eterne”. Theillard este în mod cert pe drumul spre un Dumnezeu impersonal, când scrie: “Hristos îmi devine din ce în ce mai indispensabil… dar în acelaşi timp, persoana istorică a lui Hristos îmi devine din ce în ce mai lipsite de substanţă şi mai indistinctă”. “Viziunea mea despre El mă poartă din ce în ce mai sus pe axa ortodoxiei”.

Ne pare rău să spunem, dar acest spirit al unui “Hristos” nonistoric este “ortodoxie” hindusă, nu creştină.

În al patrulea rând, scopul principal al “Religiei Universale” este acela de a satisface nevoile spirituale ale diferitelor tipuri de caractere umane; lucru ce nu poate fi oferit de aşa zisele religii individualiste şi sectare. În viziunea lui Teillard de Chardin, Creştinismul însuşi este o astfel de religie, pentru că el nu răspunde tuturor tipurilor de aspiraţii religioase. Iată cum îşi exprimă el nemulţumirea sa: “Creştinismul rămâne în continuare oarecum un refugiu. E1 nu mai îmbrăţişează sufletul, nu-l mai satisface, sau, într-un anumit fel, nu mai este în stare să călăuzească viaţa omului modern”.

În al cincilea şi ultimul rând, în cadrul “Religiei Universale”, sau al “Noului Creştinism”, noi ne îndreptăm cu toţii către aceeaşi destinaţie, indiferent de tradiţia religioasă din care provenim. Pentru Teillard de Chardin această destinaţie este “Punctul Omega” situat dincolo de posibilitatea oricărei reprezentări. Pentru Vivekananda această destinaţie este întruchipată de “OM”: “Întreaga umanitate se îndreaptă către poalele acelui loc pe care se află înălţat simbolul care nu este simbol, numele care este mai presus decât toate sunetele”.

Unde se va sfârşi această deformare a Creştinismului şi triumful hinduismului? Vom avea pe “OM[24] ” sau vom avea pe Omega (adică pe Hristos)?

III. “MINUNEA” UNUI FACHIR ŞI RUGĂCIUNEA LUI IISUS

De Arhimandritul Nicholas Drobyazgin

Autorul acestei mărturii, ucis prin moarte martirică în timpul regimului comunist, pe atunci proaspăt instaurat în Rusia, s-a bucurat de o carieră plină de succes în calitate de ofiţer în flota imperială rusă, fiind în acelaşi timp un pasionat al practicilor oculte şi editor al jurnalului de ocultism Rebus.

Salvat dintr-un tragic accident naval printr-o minune a Sfântului Serafim de Sarov, el a întreprins un pelerinaj la Sarov, în urma căruia a renunţat la cariera sa militară şi la practicile sale oculte şi a devenit monah. După ce a fost hirotonit preot, a plecat ca misionar în China, India şi Tibet, slujind la capelele diferitelor ambasade, birouri consulare şi legaţii şi ca stareţ al mai multor mânăstiri.

După 1914 s-a retras la Marea Lavră a Peşterilor Kievene (Pecerska), unde sfătuia îndelung pe mulţi tineri care îl căutau, cerându-i lămuriri despre ocultism şi practicile oculte, şi despre influenţa lor asupra evenimentelor pe atunci în plină desfăşurare în Rusia. În toamna anului 1924, la o lună după ce primise vizita unui anume Tuholx, autor al cărţii intitulate Magia Neagră, el a fost asasinat în chilia sa de “persoane necunoscute” dar în mod clar nu fără  ştirea bolşevicilor. Stiletul cu care fusese înjunghiat avea un mâner cu semnificaţii oculte.

Incidentul descris în povestirea ce urmează şi care dezvăluie natura unuia dintre “darurile” mediumistice întâlnite frecvent în religiile orientale, a avut loc cu puţin înainte de anul 1900 şi a fost consemnat în scris în jurul anului 1922 de Dr. A. P. Timofievich stabilit ulterior la Mânăstirea Nov – Diveyevo, N.Y.[25]

În acea minunată dimineaţă tropicală, vasul nostru tăia valurile Oceanului Indian în direcţia Insulei Ceylon. Pasagerii, în cea mai mare parte englezi care mergeau la posturile sau afacerile lor din colonia indiană, erau vioi şi nerăbdători să vadă pământul de vis pe care îl aveau în faţă, insula misterioasă ale cărei basme minunate le încântaseră copilăria. Încă nu se vedea insula, când vasul era deja învăluit de mireasma grea şi îmbătătoare adusă de briză, a arborilor aromaţi de la ţărm.

La un moment dat un nor albastru cuprinse orizontul, mărindu-se din ce în ce mai mult pe măsură ce vasul se apropia. Deja începeau să se vadă clădirile de la ţărm îngropate în verdeaţa palmierilor maiestuoşi şi se vedea şi mulţimea multicoloră care aştepta sosirea vasului.

Pasagerii, care deja se împrieteniseră în timpul călătoriei, duceau conversaţii animate admirând peisajul insulei de poveste care se desfăşura în fala ochilor lor. Vaporul se legăna încet, pregătindu-se să ancoreze în portul oraşului Colombo.

Aici vasul se oprea să încarce cărbune, aşa încât pasagerii aveau timp suficient să iasă la ţărm. Ziua era atât de caniculară, încât mulţi se hotărâseră să nu iasă din cabină până seara, când fierbinţeala zilei avea să fie înlocuită cu o răcoare plăcută. Aşa încât, spre seară, un grup de opt persoane, cărora m-am alăturat şi eu, ghidaţi de colonelul Elliot, care mai fusese la Colombo şi cunoştea bine oraşul şi împrejurimile, a pornit la explorarea frumuseţilor insulei.

Colonelul chiar a făcut o propunere foarte ispititoare: “Doamnelor şi domnilor, ce-aţi spune de o vizită la câteva mile în afara oraşului spre a-i vedea şi noi pe vestiţii fachiri magicieni de prin părţile locului? Poate vom avea posibilitatea unor experienţe interesante!” Toţi au acceptat cu entuziasm propunerea colonelului.

Pe când străzile zgomotoase ale oraşului rămaseră mult în urma noastră, seara se lăsase deja de-a binelea iar drumul nostru şerpuitor prin jungla minunată era luminat de milioane de licurici. La un moment dat drumul s-a lărgit brusc şi ne-am aflat deodată în interiorul unui luminiş înconjurat de junglă. La marginea lui se afla un copac înalt sub care se vedea o colibă şi un om subţire, bătrân, cu turban pe cap, ce şedea turceşte şi privea fix la un foc mic ce ardea în faţa lui.

În pofida sosirii noastre zgomotoase, bătrânul nu s-a clintit din nemişcarea sa şi nu ne-a acordat nici cea mai mică atenţie. De undeva a apărut un tânăr care s-a îndreptat către colonel şi l-a întrebat încet ceva. Imediat după aceea a adus câteva scaune pe care grupul nostru s-a aşezat în semicerc nu prea departe de foc. Am simţit în jurul nostru un miros de fum plăcut parfumat. Bătrânul era în aceeaşi poziţie, neobservând pe nimeni şi nimic, din câte puteam să ne dăm noi seama. Pătrarul de lună care răsărise mai împrăştia întrucâtva întunericul nopţii şi în lumina aceea fantomatică toate contururile căpătau un aer ireal. Toţi au tăcut fără să vrea, aşteptând să vadă ce o să se întâmple.

Miss Mary a şoptit la un moment dat cu însufleţire:

“Priviţi acolo sus, pe copac!”. Ne-am uitat cu toţii într-acolo. Şi într-adevăr, vârful coroanei copacului sub care stătea fachirul parcă se topea în lumina moale a lunii şi copacul pur şi simplu dispărea treptat de sub ochii noştri, şters parcă de o mână nevăzută, până când nu a mai rămas nici o urmă de copac şi în faţa noastră a apărut marea. Îi vedeam valurile rostogolindu-se unele după altele şi rândurile de spumă albă; pe cerul, devenit deodată albastru, pluteau nori uşori. Eram uluiţi.

Apoi la orizont a apărut un vapor alb. Din cele două hornuri ale sale ieşea un fum gros. Se apropia cu repeziciune de noi, tăind valurile. Spre uluirea noastră am văzut că este propriul nostru vas, cel cu care sosiserăm la Colombo! Un murmur a trecut printre noi, când am citit la pupa chiar numele vasului nostru, “Luiza”, cu litere mari, aurii. Dar lucrul cel mai uluitor a fost că pe vapor ne vedeam chiar pe noi înşine! Vă reamintesc că la acea oră nu se pomenea de cinematografie, şi asemenea efecte nu erau de conceput.

Deci fiecare dintre noi se vedea pe el însuşi pe punte, printre oamenii care râdeau şi conversau unul cu celălalt. Dar lucrul cel mai uluitor era că ne vedeam nu numai pe noi, ci până şi cele mai mici detalii de pe punte, ca şi când ne-am fi aflat într-un elicopter ceea ce hotărât că nu era în realitate. Eu de exemplu m-am văzut pe mine printre pasageri, pe marinari lucrând la capătul celălalt al vasului, pe căpitan în cabina sa şi până şi pe maimuţica Nelly, favorita tuturor, mâncând banane pe catargul mare. Toată lumea comenta în şoaptă şi era emoţionată la culme de ceea ce vedea.

Eu aproape că uitasem cu totul de mine, de faptul că eram la urma urmei un preot monah ortodox şi că n-ar prea fi fost locul meu acolo, într-o aşa situaţie. Vraja era atât de puternică, încât inima şi mintea mea erau ca paralizate. Pulsul mi s-a accelerat deodată, ca în faţa unei primejdii, şi m-a cuprins o spaimă de moarte.

Am început să-mi mişc buzele şi să rostesc: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. M-am simţit deodată uşurat. Parcă s-ar fi desfăcut şi ar fi căzut de pe mine nişte lanţuri grele, invizibile. Rugăciunea mea a devenit mai concentrată şi odată cu ea sufletul meu s-a liniştit. Priveam în continuare copacul, când, deodată, tabloul mării dispăru, suflat parcă de vânt. Nu se mai vedea decât copacul scăldat de lumina lunii, fachirul şezând tăcut lângă foc şi însoţitorii mei, care continuau să privească marea, ce pentru ei încă nu dispăruse. Dar la un moment dat fachirul însuşi păţi ceva: se răsturnă într-o parte şi tânărul, alarmat, alergă să-l ridice. Spectacolul se întrerupse brusc.

Adânc mişcaţi de ceea ce văzuseră, spectatorii se ridicară, împărtăşindu-şi cu însufleţire impresiile şi neînţelegând de ce totul se terminase atât de brusc şi de neaşteptat. Tânărul a explicat că din cauza epuizării fizice a fachirului, care acum şedea ca şi mai înainte, cu privirea îndreptată în jos şi neacordând nici o atenţie celor prezenţi.

După ce l-am răsplătit cu generozitate prin intermediul tânărului, mulţumindu-i pentru că ne dăduse ocazia acestui uluitor spectacol, şi când deja ne porniserăm cu toţii să plecăm, mi-am întors fără să vreau capul pentru a-mi imprima mai bine întregul tablou. Atunci am întâlnit privirea plină de ură a fachirului. Nu a durat decât o secundă, pentru că imediat şi-a întors capul în poziţia obişnuită; dar acea privire de o secundă, mi-a fost de-ajuns pentru a înţelege odată pentru totdeauna a cui fusese puterea care produsese acel “miracol”.

“Spiritualitatea” orientală nu se limitează nicidecum la asemenea “trucuri” mediumistice, de soiul celor pe care le practica fachirul. În capitolul ce urmează vom constata aspecte cu mult mai adânci şi mai periculoase. Dar toate aceste fenomene au la bază acelaşi mediumism, a cărui caracteristică esenţială este o pasivitate totală faţă de realitatea “spirituală” respectivă, care permite intrarea în contact cu “zeii religiilor necreştine”. Acest fenomen se constată şi în “meditaţia orientală” (chiar dacă uneori ea mai este numită şi “creştină”) şi în acele ciudate “daruri” sau “puteri”, cărora, în vremurile noastre de declin spiritual, li se zice “harismatice”…

IV. MEDITAŢIA ORIENTALĂ INVADEAZĂ CREŞTINISMUL

Ca răspuns la posibilitatea “dialogului” între Creştinismul Ortodox şi diferitele religii necreştine, cititorilor li s-au prezentat mărturiile a trei creştini ortodocşi, care, pe baza învăţăturii ortodoxe de credinţă şi a propriei lor experienţe, confirmă ceea ce Biserica Ortodoxă a mărturisit întotdeauna: că ortodocşii creştini nu au nicidecum “acelaşi Dumnezeu”, ca şi aşa-zisele religii monoteiste, care nu recunosc Sfânta Treime; că dumnezeii păgânilor sunt de fapt idoli; şi că experienţele pe care le procură aceşti “dumnezei”, cu puterile lor, sunt de natură satanică.

Această învăţătură nu se contrazice deloc cu cuvântul Sfântului Apostol Petru, care spune că Dumnezeu nu este părtinitor. Ci, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El (Fapte 10,34-35). Sau al Sfântului Apostol Pavel, care zice: Dumnezeu, în veacurile trecute, a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile lor. Deşi El nu S-a lăsat pe Sine nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi si timpuri roditoare, umplând de hrană, si de bucurie inimile voastre (Fapte 14,16-17).

Dar cei care trăiesc în robia lui Satan, stăpânitorul lumii acesteia, în întunericul lipsit de lumina Evangheliei lui Hristos, vor fi judecaţi de glasul propriei lor conştiinţe, pe care Dumnezeu le-a lăsat-o tuturor, indiferent de robia în care se află.

Dar pentru creştinul, căruia i s-a dăruit dumnezeiasca descoperire de sus şi care este vrednic de numele de creştin, nu este posibil vreun “dialog” în afara credinţei sale sfinte.

Să ascultăm deci, cuvântul Apostolului Pavel, care zice: Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar? Sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu si idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu. a zis: „Voi locui în ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu”. De aceea: ,,Ieşiţi din mijlocul lor si vă osebiţi” , zice Domnul (II Cor. 6,14-17).

Chemarea creştinilor este mai curând aceea de a aduce ei lumina Creştinismului ortodox la popoarele păgâne, aşa cum a făcut odinioară şi Sfântul Apostol Petru cu casa temătoare de Dumnezeu a sutaşului Cornelie (Fapte 10, 34-48), ca astfel să părăsească şi ei întunericul necredinţei şi să se unească cu turma Bisericii lui Hristos, la care şi ei sunt chemaţi.

Toate acestea le sunt clare şi evidente creştinilor ortodocşi, care sunt conştienţi de adevărul descoperirii dumnezeieşti şi fii credincioşi ai Bisericii lui Hristos. Dar mulţi dintre cei care se consideră creştini, nu-şi dau seama de diferenţa radicală şi ireductibilă dintre Creştinism şi toate celelalte religii păgâne. Şi chiar cei care îşi dau seama de această diferenţă, nu au discernământul duhovnicesc de a deosebi între diferitele “experienţe spirituale”, discernământ despre care se vorbeşte în scrierile ortodoxe patristice şi în Vieţile Sfinţilor – numit acolo “dreaptă socoteală” -, pe care Sfânta Biserică Ortodoxă l-a avut şi îl are de aproape 2000 de ani.

In absenţa acestei conştiinţe şi a acestui discernământ, prezenţa din ce în ce mai intensificată a religiilor orientale în mijlocul maselor occidentale şi, de asemenea, est europene (n.tr.), seamănă confuzie şi în minţile multora ce îşi zic creştini. Cazul lui Thomas Merton este izbitor! Convertit sincer la catolicism şi devenit apoi călugăr catolic – în urmă cu aproape patruzeci de ani (1940), cu mult înainte de inovaţiile radicale ale Conciliului Vatican II -, el şi-a sfârşit zilele, proclamând egalitatea dintre experienţele creştine şi cele ale budismului Zen şi ale altor religii păgâne.

Ceva “a pătruns în atmosferă” cam în ultimii douăzeci de ani, care a erodat şi ultimile rămăşiţe ale unei mentalităţi creştine sănătoase, rămase în Bisericile Protestantă şi Catolică. Acest ceva atacă acum şi adevărata Biserică, adică Sfânta Ortodoxie. “Dialogul cu religiile necreştine” este mai curând rezultatul decât cauza apariţiei acestui nou “duh”.

În capitolul ce urmează vom examina câteva din aceste mişcări religioase orientale care au avut o influenţă covârşitoare asupra Vestului prin anii 1970, oprindu-ne cu deosebire asupra încercărilor de dezvoltare a unui sincretism între creştinism şi religiile orientale care s-a manifestat mai ales în zona “experienţelor spirituale”.

În cadrul acestor încercări s-a mers până la îndrăzneala de a afirma că tradiţiile filocalice ale Ortodoxiei îşi au, de fapt, originea în Extremul Orient şi că de acolo ne vine şi rugăciunea lui Iisus şi contemplaţia mistică ortodoxă!

După ce vom fi lămurit statutul unor astfel de afirmaţii, vom putea să arătăm clar ce diferenţă, ca de la cer ‘la pământ, există între “experienţele spirituale” creştine şi cele necreştine, cât şi extremul pericol care se ascunde în filosofia religioasă, care stă la baza acestui sincretism mincinos.

1. “Yoga creştină”

Yoga hindusă este cunoscută în Vest de mai multe decenii, ea dând naştere, mai ales în America, nenumăratelor secte şi mai ales nenumăratelor forme de fizioterapii, care nu-şi afirmă nici un conţinut religios.

Acum aproape douăzeci de ani, un călugăr francez benedictin şi-a notat experienţele încercate, pe când se străduia să facă din Yoga o practică creştină. Descrierile ce urmează sunt luate din cartea lui.[26]

Yoga hindusă este o practică ce presupune o viaţă disciplinată până la asceză, care include controlul respiraţiei şi anumite poziţii fizice, ce produc o stare de relaxare, stare ce favorizează efortul de meditaţie. Cu ajutorul “mantrelor” şi diferitelor rostiri de formule sacre se obţine o concentrare psihică mai bună.

Esenţială în yoga nu este atât disciplina în sine, cât meditaţia la care trebuie să se ajungă. Autorul are dreptate, atunci când scrie: “Scopurile pe care le urmăreşte yoga hindusă sunt strict spirituale. A uita acest fapt şi a reţine doar aspectul fizic al acestei discipline străvechi, prin care să se urmărească doar frumuseţea şi sănătatea fizică, echivalează cu o trădare”. Trebuie însă să se ştie că cel care nu urmăreşte decât aspectul fizic al practicii Yoga, se predispune deja către anumite atitudini spirituale şi chiar experienţe, de care nici măcar nu este conştient, după cum se va vedea în continuare.

Acelaşi autor spune mai departe: “Arta unui yoghin este aceea de a obţine tăcerea totală, de a se goli de orice gânduri şi iluzii, de a elimina şi uita toate ideile pe care le-a nutrit vreodată, cu excepţia uneia: că sinele adevărat al omului este de natură divină, că el (omul) însuşi este Dumnezeu şi că restul este tăcere”.

Bineînţeles că aceasta nu este o idee creştină, ci una păgână. Căci scopul “Yogăi creştine” este de a folosi tehnica yoga sub numele de “meditaţie creştină”, pentru a obţine efecte de relaxare, mulţumire şi pasivitate mentală, care să favorizeze receptarea fără impedimente a ideilor şi experienţelor cu finalitate demonică. “De îndată ce veţi executa respectiva “mudra” sau “asana” (poziţii yoga) corpul dumneavoastră se va relaxa şi vă va cuprinde o senzaţie generală de bine”.

Exerciţiile produc “un efect de un calm excepţional”. “Relaxarea generală se instalează încă de la început, cu o senzaţie foarte durabilă de bine şi chiar euforică. Dacă nervii ne sunt tensionaţi şi surmenaţi, ei, prin aceste exerciţii, se calmează şi oboseala dispare în scurt timp”. “Scopul eforturilor unui yoghin este acela de a-şi amuţi sinea gânditoare şi de a închide ochii în faţa tuturor ispitelor”.

Starea euforică pe care o produce yoga “se poate numi foarte bine: o stare de sănătate, care ne îngăduie să facem mai mult şi mai bine pe plan fizic mai întâi, apoi pe planul spiritual al religiei creştine. Cuvântul cel mai apt să descrie această stare, este acela de mulţumire; o mulţumire atât trupească, cât şi sufletească, care ne predispune…la o viaţă spirituală”.

Această stare schimbă întreaga personalitate a celui ce o încearcă: “Hatha Yoga influenţează caracterul în bine. După câteva săptămâni de exerciţii, persoana adultă admite că nu se mai recunoaşte pe sine, şi oricine va putea constata schimbări în modul său de a fi şi de a reacţiona. El este mai blând şi mai înţelegător. Primeşte cu calm orice întâmplare. Este mulţumit… Întreaga sa personalitate este schimbată şi el însuşi şi-o simte din ce în ce mai deschisă; de aici decurge o condiţie aproape permanentă de euforie şi de “mulţumire””.

Dar acestea nu sunt decât fazele intermediare premergătoare atingerii scopului, la care se ajunge nu după mult timp. “Devenind în doar câteva săptămâni foarte contemplativ, am observat că rugăciunea mea capătă caracteristici cu totul noi”.

Ajungând la o stare extraordinară de calm, autorul remarcă “uşurinţa cu care se putea concentra asupra unui obiect oarecare”. El devenea “mai receptiv la impulsurile şi sugestiile ce-i veneau din cer”. “Prin practica Yoga persoana devine mai receptivă şi mai suplă în gândire, şi astfel mai deschisă faţă de schimburile personale dintre suflet şi Dumnezeu, care sunt semnele unei vieţi cu adevărat mistice”. Chiar şi pentru un “yoghin începător” rugăciunea este “dulce” şi “îmbrăţişează omul în întregime”.

Persoana este relaxată şi “gata să vibreze la atingerea Duhului Sfânt, şi să primească cu bucurie ceea ce Dumnezeu, în bunătatea Sa, binevoieşte să ne lase să simţim”. “Ne vom pregăti fiinţa, astfel încât ea să fie în permanenţă pregătită pentru această cuprindere, această apucare, care este, fără îndoială, cea mai înaltă formă a contemplaţiei creştine”. “În fiecare zi exerciţiile şi întreaga disciplină Yoga facilitează curgerea în mine a harului lui Hristos. Foamea de Dumnezeu creşte în permanentă, la fel şi setea mea de dreptate şi dorinţa arzătoare de a fi creştin în adevăratul sens al cuvântului”.

Oricine înţelege natura înşelăciunii diavoleşti sau a falsei experienţe duhovniceşti (vezi mai jos capitolul despre “Înşelăciunea diavolească”) şi va identifica în descrierea acestei mostre de “Yoga creştină” tocmai trăsăturile persoanei, care, din punct de vedere spiritual, rătăceşte, fie în direcţia religiilor păgâne, fie în cea a experienţelor “creştine” sectare. În amândouă aceste direcţii avem de-a face cu aceeaşi “deschidere” şi cu aceeaşi dorinţă de a fi “cuprins” sau “apucat” de un “duh”; aceeaşi căutare, nu de Dumnezeu, ci de “consolări spirituale”, aceeaşi auto-intoxicare care este luată drept “stare de graţie”; aceeaşi uşurinţă de necrezut cu care oricine devine deodată “contemplativ” şi “mistic”; aceleaşi “revelaţii mistice” şi stări pseudo-spirituale.

Acestea sunt trăsăturile distinctive ale tuturor acelora care se află în această stare aparte de înşelăciune diavolească. Însă autorul acestei aşa-zise “Yoga creştină”, fiind călugăr benedictin, mai adaugă nişte “meditaţii” speciale, atât de grăitoare pentru duhul “misticii” romano catolice din ultimele sute de ani, în care este îngăduit jocul pe teme creştin al tuturor fanteziilor.

Astfel, în urma meditaţiei pe o temă din slujba catolică de Crăciun, el începe “să vadă” Pruncul în braţele Mamei Sale: “Privesc; nimic altceva. Idei, imagini, asociaţii de idei: Mântuitor-Rege-Lumină-Nimb-Păstor-Prunc, – din nou Lumină – se perindă unele după altele şi trec pe lângă mine… Toate aceste piese dintr-un joc magic de cuburi puse la un loc îmi naşte în minte o idee… o viziune tăcută a întregului mister al Naşterii lui Hristos”.

Orice persoană, cât de puţin avizată asupra trăirii duhovniceşti ortodoxe, vede că acest biet “yoghin creştin” este victima unor demoni mai mărunţi, care îi pândesc pe căutătorii de “experienţe spirituale”. El nici măcar n-a văzut un “înger de lumină”, ci a căzut pradă propriilor sale “închipuiri religioase”, produse de o minte bolnavă şi de o inimă total nepregătite pentru purtarea unui război nevăzut contra înşelăciunilor diavoleşti.

Astfel de “meditaţii” se practică astăzi într-un număr important de mânăstiri romano-catolice.

Faptul că această carte se încheie cu un articol semnat de traducătorul francez al Filocaliei, dându-se chiar şi câteva fragmente de texte filocalice, nu demonstrează altceva decât prăpastia care îi desparte pe aceşti diletanţi de adevărata spiritualitate ortodoxă, spiritualitate ce rămâne cu desăvârşire ascunsă de ochii “înţelepţilor” contemporani, care nu îi pricep nici măcar limbajul.

O indicaţie suficientă pentru incompetenţa autorului de a recepta corect mesajul Filocaliei, este că el numeşte “rugăciune a inimii”, gestul facil de a recita silabe în ritmul bătăilor inimii. Or, în tradiţia patristică ortodoxă rugăciunea inimii este una din cele mai înalte forme de rugăciune, dobândită foarte rar de monahi, după mulţi ani de nevoinţe ascetice şi sub îndrumarea unui duhovnic încercat.

Vom comenta pe larg pericolul practicării acestei yoga aşa-zise creştin, când vom vedea că are trăsături comune cu alte forme de meditaţie orientală, care li se oferă credincioşilor creştini din zilele noastre.

2.”Zen-ul creştin”

Cartea preotului catolic irlandez William Johnston Christian Zen (Harper & Row, New York, 1971) descrie mai pe înţelesul tuturor o altă practică religioasă orientală. Acest autor porneşte, ca şi autorul cărţii “Yoga creştină” din acelaşi punct: un sentiment de adâncă nemulţumire Faţă de creştinismul occidental, în general, şi dorinţa de a-l îmbogăţi cu dimensiunea unei contemplaţii pierdute. “Foarte mulţi, pierzând legătura cu vechile forme de rugăciune, şi care, în acelaşi timp, nu mai sunt mulţumiţi de pietatea trecutului, caută ceva care să satisfacă aspiraţiile sufletului modern”.

“Contactul cu spiritualitatea Zen… a deschis noi căi, descoperindu-mi că există în creştinism posibilităţi la care nici nu visasem”. O persoană poate “să practice Zen-ul ca pe o modalitate de a-şi lărgi şi adânci propria credinţă creştină”.

Tehnica zen-ului japonez este foarte asemănătoare cu yoga indiană – din care de fapt şi derivă -, deşi este cu mult mai simplă. Este vorba tot de o postură corporală (dar lipseşte varietatea posturilor fizice din yoga), de o tehnică a respiraţiei, de repetarea unei formule “sacre” după dorinţă, precum şi alte mici detalii caracteristice zen-ului.

Scopul lor este, însă, identic cu cel din yoga: Părăsirea gândirii raţionale şi atingerea unei stări de linişte şi de meditaţie calmă. Poziţia şezând “împiedică raţiunea discursivă şi gândirea” şi facilitează “coborârea în centrul propriei fiinţe, printr-o contemplare tăcută şi lipsită de imagini”. Senzaţia astfel obţinută este asemănătoare aceleia de pe urma consumului de droguri, căci “persoanele care au folosit sau folosesc droguri înţeleg întrucâtva natura experienţelor Zen, fiind sensibilizaţi asupra faptului că în mintea omenească există adâncimi demne de explorat”.

Toate acestea nu împiedică deschiderea “către o nouă abordare a lui Hristos, mai puţin dualistă şi mai apropiată de concepţia religioasă orientală”. Chiar şi cel mai începător în meditaţia Zen are posibilitatea să atingă “o senzaţie de comuniune şi să aibă sentimentul unei prezenţe supranaturale”, împreună cu savoarea unei “tăceri mistice”; prin Zen, starea de contemplaţie, care până acum le era rezervată doar câtorva “mistici” iniţiaţi, este “lărgită”, astfel, încât “cu toţii au viziuni şi ajung la “samadhi” (iluminare).

Autorul cărţii “Christian Zen” vorbeşte de o înnoire a creştinismului afirmând că experienţele care duc la ea pot fi avute de oricine, fie el creştin sau necreştin. “Cred că există un sentiment esenţial al iluminării, care nu este nici creştin nici budist, ci pur şi simplu omenesc”.

Şi cu adevărat, la o Convenţie pe temele meditaţiei Zen, care a avut loc lângă Kyoto, “lucrul surprizător a fost absenţa desăvârşită a unei credinţe comune, care să-i unească pe cei prezenţi. Pe nimeni nu părea să intereseze câtuşi de puţin ce credea sau ce nu credea celălalt şi nimeni, din câte pot să-mi amintesc, nu a pomenit nici măcar o singură dată numele lui Dumnezeu”.

Acest tip de meditaţie agnostică prezintă mari avantaje din perspectiva scopurilor “misionare”, pentru că “poate fi acceptabilă şi pentru cei care nu (mai) au credinţă, dar au o conştiinţă încărcată sau le e teamă că Dumnezeu a murit. Astfel de oameni nu au niciodată nimic împotrivă să stea jos şi să respire adânc. Pentru ei această “meditaţie” reprezintă o căutare, şi mi-am dat scama că …cei ce caută astfel, găsesc până la urmă pe Dumnezeu. Nu pe Dumnezeul antropomorfic pe care l-au respins, ci fiinţa infinită în care trăim, ne mişcăm şi suntem”.

Experienţa de “iluminare” descrisă mai sus este deci esenţial aceeaşi cu experienţele “cosmice” întâlnite în şamanism şi în multe alte religii păgâne. “Eu însumi sunt convins că se află zăgăzuite în noi torente nesfârşite de bucurie, care pot fi eliberate prin meditaţie, care uneori izbucnesc cu o forţă ce ne umple fiinţa de o bucurie atât de extraordinară, încât nici nu ne dăm prea bine seama de unde ne vine”.

Autorul chiar a fost surprins să constate că experienţele Zen sunt foarte asemănătoare cu cele penticostale, ceea ce l-a hotărât să primească “Botezul Duhului” la una din “întâlnirile harismatice”. După care a concluzionat: “Revenind la adunarea penticostală, mi se pare că punerea mâinilor, rugăciunile fraţilor, ajutoarele lor către ceilalţi, toate acestea constituie forţe capabile să elibereze potenţialul uman de iluminare psihică, mai ales în cazul persoanei care practică cu perseverenţă meditaţia zazen”.

Natura experienţei penticostale sau “harismatice” va fi examinată în capitolul şapte al acestei cărţi.

Modul şi motivele pentru care Ortodoxia respinge aceste practici sunt aceleaşi ca şi în cazul yogăi aşa-zis creştine. Deosebirea între “Zenul creştin” şi “Yoga creştină” este că, primul este mai popular şi nu atât de ezoteric ca cea de-a doua. Iar persoanele capabile să afirme că experienţele agnostic-păgâne, de tip Zen, pot constitui “baza unei reînnoiri mistice creştine”, sunt cu totul străine de adevărata şi marea tradiţie patristică ortodoxă, care presupune o credinţă arzătoare, convingeri adevărate şi luptă intensă ascetică.

Vedem însă cum acest autor ignorant al tradiţiei filocalice nu ezită să târască Filocalia şi “marile şcoli ale Ortodoxiei” în paginile cărţii sale, zicând că şi ele ajută la obţinerea unei stări de “linişte şi pace contemplativă” şi că sunt tot atâtea exemple de “practici Zen din interiorul tradiţiei creştine”. El recomandă chiar şi rostirea rugăciunii lui Iisus în timpul meditaţiei Zen, pentru cei care doresc.

Dar această ignoranţă devine cu deosebire periculoasă atunci când ea se sălăşluieşte în cineva chemat să instruiască pe alţii şi care, la cursurile sale, recomandă studenţilor săi să experimenteze “misticismul şezând în poziţie zazen, timp de patruzeci de minute în fiecare seară”.

Toate acestea se întâmplă pentru că trăim vremuri când proorocul mincinos se află şi în persoana câte unui ins bine intenţionat dar ignorant, care, cu convingerea că luptă pentru fericirea aproapelui, nu face altceva decât să-l împingă la dezastrul psihic şi spiritual.

3. Meditaţia transcendentală

Tehnica de meditaţie orientală cunoscută sub numele de “Meditaţie Transcendentală” (sau pe scurt MT), a atins în puţini ani un asemenea grad de popularitate, mai ales în America, şi este propovăduită prin mass-media într-un mod atât de zgomotos, încât orice persoană care vrea să studieze serios curentele religioase contemporane, este tentată să o lase la o parte, considerând-o un produs supradimensionat al industriei publicitare americane. Tentaţie care ar constitui o greşeală, pentru că în aspectele sale de bază MT nu diferă semnificativ de Yoga sau de Zen, iar la o privire mai atentă, se dovedeşte chiar a fi mai autentic “orientală”, decât oricare din formele sincretice şi artificiale ale “yogăi creştine” sau “zenului creştin”.

Potrivit unui manual, devenit deja clasic despre această mişcare[27], “meditaţia transcendentală” (MT) a fost adusă în America (unde a avut un succes spectaculos) de un yoghin indian destul de “neortodox”, pe nume Maharishi Mahesh Yogi, începând să capete un puternic avânt mai ales după 1961. În 1967 publicitatea sa a ajuns la apogeu când binecunoscutul grup de muzică “Beatles” s-a convertit la MT, renunţând astfel la droguri; dar grupul a abandonat în scurtă vreme mişcarea (continuând însă să mediteze) şi Maharishi a intrat astfel în declin, cu atât mai tare cu cât turneul său american din anul următor, de data aceasta efectuat împreună cu un alt grup de cântăreţi convertiţi (pe nume “Beach Boys”) s-a dovedit a fi un dezastru financiar.

Totuşi mişcarea a continuat să crească: până în 1971 existau cam 100.000 de “meditatori” şi 2000 de instructori calificaţi, ceea ce o făcea de departe cea mai importantă mişcare de “spiritualitate orientală” din America. În 1975 mişcarea a atins apogeul, cu aproape 40.000 de cursanţi în fiecare lună şi cu peste 600.000 de simpatizanţi. În toţi aceşti ani ea s-a folosit intens în cadrul armatei, în învăţământul de stat, în închisori, spitale, anumite grupuri religioase, şi chiar în interiorul unor parohii ale Arhiepiscopiei greceşti din America, fiind considerată o formă neutră de “terapie mentală”, compatibilă cu orice practică sau credinţă religioasă.

Cursurile MT sunt, trebuie s-o spunem, parcă special croite pentru modul de viaţă american, ele fiind chiar numite cu simpatie “cursuri despre cum să fii fericit fără să încerci cu adevărat”. Maharishi însuşi le numeşte tehnici care sunt la fel de uşoare “precum spălatul pe dinţi”. Maharishi a fost chiar aspru criticat de alţi yoghini hinduşi pe motivul că vulgarizează vechea tradiţie indiană Yoga şi că pune la îndemâna maselor, pentru bani, practici ezoterice milenare (în 1975 taxele pentru un curs erau de 125 $, 65 $ pentru studenţi, şi progresiv mai ieftine pentru elevi de liceu, elevi de gimnaziu şi preşcolari).

În scopurile, premisele şi rezultatele sale, MT nu diferă semnificativ de “Yoga creştină” sau de “Zen-ul creştin”; sau diferă doar printr-o simplificare extremă a tehnicilor şi a întregii sale filosofii, prin uşurinţa cu care se ajunge la rezultatele dorite.

Ca şi ele, MT nu necesită nici un fel de convingeri, capacitate de înţelegere sau coduri morale şi nici măcar să fii de acord cu filosofia sau ideile sale”. Ea este pur şi simplu o tehnică, care “se bazează pe tendinţa naturală a minţii de a căuta fericirea şi plăcerea… În timpul meditaţiei transcendentale mintea cursantului trebuie să urmărească exact lucrul care i se pare mai firesc şi mai plăcut în acel moment”.

“Meditaţia transcendentală este în primul rând o practică şi numai după aceea o teorie. Şi este esenţial ca la început persoana să nu-şi folosească deloc capacitatea de gândire intelectuală”.

Tehnica concepută de Maharishi este aceeaşi în toate centrele MT din lume: După două cursuri introductive, persoana plăteşte taxa şi apoi merge la “iniţiere”, ducând cu sine o colecţie aparent bizară de obiecte, dar invariabil aceeaşi: trei varietăţi de fructe dulci, cel puţin şase flori proaspete, şi o batistă curată.

Aceste articole sunt puse într-un coş şi introduse în “camera de iniţiere” care este foarte mică şi în care se află o masă cu portretul guru-lui lui Maharishi deasupra; pe această masă, pe care arde tămâie şi pe care se află o lumânare aprinsă în permanenţă, se plasează şi coşul cu ofrande. Discipolul se află singur în acea încăpere împreună cu învăţătorul său, care trebuie să fi fost şi el obligatoriu iniţiat şi instruit de Maharishi personal.

Ceremonia din faţa portretului durează o jumătate de oră şi constă dintr-o intonare uşoară a unei melodii în cuvinte sanscrite (al căror înţeles rămâne necunoscut iniţiatului) şi, de asemenea, din intonarea numelor “maeştrilor” yoga din trecut. La sfârşitul ceremoniei, iniţiatului i se desemnează o “mantra”, adică un cuvânt sanscrit secret, care trebuie repetat fără întrerupere în timpul meditaţiei şi pe care nu are voie nimeni să-l cunoască în afară de maestrul celui în cauză.

Traducerea engleză a acestei ceremonii nu este niciodată dezvăluită celor ce se iniţiază; ea este cunoscută doar de învăţători şi de cei care sunt ei înşişi iniţiatori. Ea există însă într-un manual nepublicat, intitulat “The Holy Tradition” (Sfânta Tradiţie) iar textul său a fost tipărit mai nou ca pamflet separat de “Spiritual Counterfeits Proiect” (Dosarul Falsuri Spirituale) din Berkeley.

Această ceremonie nu este nimic altceva decât tradiţionalul ritual hindus de închinare la zeii (puja), în care se includ guru zeificat al lui Maharishi (Shri Guru Dev) şi întregul şir de “maeştri”, prin care el însuşi şi-a primit iniţierea.

Ritualul se încheie cu o serie de douăzeci şi două de “ofrande” aduse în faţa guru-lui lui Maharishi (adică a portretului său), după fiecare ofrandă adusă rostindu-se cuvintele “Mă plec în faţa lui Shri Guru Dev”. La încheierea ceremoniei, iniţiatorul se pleacă până la pământ în faţa portretului lui Shri Guru Dev şi îl invită şi pe cel ce se iniţiază (novice) să facă la fel; numai după acest moment se câştigă statutul de iniţiat. (Plecăciunea nu este obligatorie pentru iniţiat, dar ofrandele sunt).

Iată cum este introdus agnosticul modern, de cele mai multe ori pe nesimţite, în sfera practicilor hinduiste; el este condus spre a executa un gest la care strămoşii săi creştini nu ar fi consimţit niciodată, preferând să fie mai curând ucişi în cele mai sângeroase torturi. Acest gest se numeşte închinare la idoli. În plan spiritual, explicaţia succesului spectaculos al meditaţiei transcendentale constă în “simpla” comitere a acestui păcat capital şi nu neapărat în respectarea tehnicii psihice în sine.

Odată iniţial, practicantul meditaţiei transcendentale meditează câte douăzeci de minute de două ori pe zi (exact timpul recomandat şi de “Yoga creştină”), lăsându-şi mintea să se desfăşoare liber şi repetând “mantra” cât mai des consideră el necesar; experienţele care apar sunt supuse frecvent controlului maestrului.

Foarte curând persoana începe deja să pătrundă într-o nouă stare de conştiinţă, care nu este nici de somn şi nici de veghe. Ea este starea de “meditaţie transcendentală”. Căci “meditaţia transcendentală produce o stare de conştiinţă, care nu se poate compara cu nici o experienţă trecută a persoanei respective sau care se poate compara doar cu starea de meditaţie Zen la care se ajunge însă după ani îndelungaţi de practică intensă”.

“Spre deosebire de tehnicile orientale de tip yoga, care cer eforturi de ani de zile pentru a se ajunge la o performanţă, practicând meditaţia transcendentală, se ajunge practic la aceleaşi rezultate într-un interval de minute”. Din unele mărturii personale aflăm că este vorba de o “stare de împlinire”, asemănătoare senzaţiei din urma consumului de droguri. Dar Maharishi preferă să o descrie în termeni hinduşi mai tradiţionali: “Când individul a atins performanţa de a-şi conştientiza permanent această stare, se cheamă că a atins nivelul conştiinţei cosmice, ţelul oricărui adevărat meditator”. În stările avansate de MT se trece la executarea de poziţii yoga, dar acestea nu sporesc neapărat calitatea tehnicii de bază; şi nici nu sunt cerute exerciţiile de disciplină fizică obişnuite.

Odată “starea de existenţă transcendentală” atinsă, nu se mai cer decât cele patruzeci de minute de meditaţie zilnică, căci MT nu este destinată pentru o viaţă dusă în recluziune, ca în India, ci se adresează (în America) celor cu o viaţă activă în societate. “Meritul” lui Maharishi constă, aşadar, în aceea că el a pus la îndemâna tuturor practici care până atunci fuseseră rezervate doar câtorva aleşi.

Aceste mase găseau în MT rezolvarea tuturor problemelor lor: Drogaţii reuşeau să se lase de droguri, familiile se refăceau, toată lumea devenea mai fericită şi mai sănătoasă; feţele instructorilor MT erau în permanenţă zâmbitoare şi plesnind de bucurie. Căci MT nu înlocuieşte alte religii, ci “le întăreşte” pe cele care există deja, indiferent de credinţa lor. “Creştinii” protestanţi sau catolici găsesc şi ei că această practică le adânceşte propria religie şi le-o îmbogăţeşte cu noi înţelesuri.

Succesul facil şi spectaculos al MT, deşi simptomatic pentru pierderea progresivă a valorilor şi a mentalităţii autentic creştine în omenirea contemporană, a fost in acelaşi timp cauza declinului meditaţiei transcendentale însăşi. Poate mai mult decât oricare alta din mişcările de “spiritualitate orientală”, MT a avut caracterul unei “mode”, iar ambiţia proclamată de Maharishi de a “iniţia” întreaga omenire este în mod evident condamnată la eşec.

După anul de vârf 1975, înscrierile la cursuri MT au scăzut stabil şi atât de dramatic încât în 1977 organizaţia a anunţat deschiderea unei noi serii de cursuri pentru “avansaţi” cu scopul vădit de a recâştiga popularitatea pierdută. Ele ambiţionau să-i înveţe pe iniţiaţi cum să dobândească “siddhis” sau “puteri supranaturale”, adică cum să treacă prin zid, cum să devină invizibili, cum să leviteze şi să zboare în aer, şi aşa mai departe.

Noul program a fost întâmpinat cu cinism, în pofida faptului că broşura sa publicitară afişa pe copertă un “meditator” în plină “levitaţie” (vezi revista Time, 8 aug.1977). Dacă aceste cursuri (care costă până la 3000 de dolari) vor produce sau nu rezultatele pretinse – care ţin de recuzita fachirului din Ceylon (vezi mai sus) – nu ştim. Dar în orice caz, MT este dovedită a fi o fază a interesului pentru ocultism, manifestată de societatea umană în a doua parte a secolului XX. Iar rezultatele acestui interes sunt şi ele grăitoare. S-au dat publicităţii multe cazuri de instructori şi discipoli MT, care au fost loviţi de maladiile obişnuite ale celor care se ocupă cu practici oculte: boli mintale şi nervoase, sinucideri, tentative de crimă, posedări de natură demonică.

În 1978, Curtea Federală a Statelor Unite a luat până la urmă hotărârea că MT este într-adevăr de natură religioasă şi deci predarea ei în şcoli este interzisă[28]: textul complet al deciziei federale în cazul Malnak contra Maharishi Mahesh Yogy[29]. Această decizie va limita fără îndoială şi mai mult influenţa “MT” în care mulţi vor continua poate să vadă o formă de meditaţie compatibilă cu creştinismul; atitudine care, din păcate, există şi constituie şi ea un trist semn al vremilor.

V. “NOUA CONŞTIINŢĂ RELIGIOASĂ”. CULTELE ORIENTALE DIN AMERICA ANILOR ’70

În general se poate afirma că influenţa ideilor şi practicilor religioase orientale asupra unui Occident odinioară creştin a atins în decada anilor ’70 proporţii nemaiîntâlnite. Sub formă de culte şi mişcări religioase orientale (şi pseudo-orientale), aceste idei au proliferat mai ales în America, ţara care cu cel mult două decenii în urmă era considerată încă “provincială” (cu excepţia câtorva oraşe mari), datorită faptului că orizontul ei spiritual era constituit în cea mai mare parte de religiile protestantă şi romano-catolică.

Cauza acestei proliferări se găseşte în amara deziluzie a generaţiei de după cel de-al II-lea Război Mondial, care s-a manifestat în anii 1950 prin protestele sterile şi libertinismul moral al aşa numitei generaţii “beat”[30], al cărei interes pentru religiile orientale pornise dintr-o nemulţumire faţă de “creştinism”, fiind iniţial o preocupare a cercurilor universitare şi studenţeşti.

A urmat apoi generaţia “hippie” a anilor 1960 împreună cu muzica “rock”, cu consumul de droguri halucinogene şi cu dorinţa de a obţine cu orice preţ stări de “conştiinţă lărgită”.

Tineretul american se avânta, fie în mişcările politice protestatare (în special contra războiului din Vietnam), fie într-o practicare ferventă a cultelor religioase orientale. Este perioada când guru indieni, lama tibetani, maeştri de zen japonez şi multe alte feluri de “înţelepţi”, vin în Occident spre a găsi aici mulţimi de tineri setoşi să le soarbă învăţătura şi să le asigure astfel un succes şi o notorietate la care swamii din deceniile anterioare nici nu visaseră să ajungă vreodată.

Aceşti tineri au început astfel să călătorească până la marginile lumii în căutarea înţelepciunii sau a învăţătorului sau a drogului, care să le aducă “pacea” şi “libertatea” atât de mult dorită.

În anii 70 generaţia “hippie” este urmată de o a treia, mai liniştită, mai puţin înclinată spre demonstraţii şi mişcări de stradă şi mai puţin zgomotoasă în comportament; dar în acelaşi timp mult mai implicată în religiile orientale, a căror influenţă pătrunsese deja în mentalitatea generală cu mult mai adânc decât înainte.

Pentru mulţi componenţi ai acestei generaţii, “căutările” pe plan spiritual şi religios erau încheiate: ei găsiseră în doctrinele orientale o filozofie pe gustul lor, pe care acum o practicau cu seriozitate. Mai ales în America, un număr de mişcări religioase orientale se aclimatizaseră deja, devenind “occidentale”: există în prezent “mănăstiri” budiste compuse în întregime din convertiţi americani şi europeni şi apar, ca noutate absolută, guru şi maeştri Zen proveniţi din etnici occidentali.

Vom oferi în continuare câteva tablouri ale unor evenimente semnificative de la mijlocul anilor ’70 privitoare la ideile şi practicile dominante din mediile tinerelului american, care constituie fără îndoială “avangarda” tineretului din întreaga lume. Primele două tablouri prezintă o mai superficială implicare în religiile orientale, de felul celei caracteristice anilor ’60; ultimele două în schimb sunt revelatorii pentru o transformare de substanţă a mentalităţii americane în direcţia indicată de mişcările religioase orientale.

1. Hare Krishna la San Francisco

“Pe o stradă mărginaşă parcului Golden Gate din zona rezidenţială Haight-Ashbury a oraşului San Francisco se află un templu al Conştiinţei Krishna… Deasupra intrării în templu stau scrise cu litere de lemn lungi de două picioare cuvintele “Hare Krishna”. Ferestrele mari ca nişte vitrine din faţă sunt acoperite cu pături în culorile roşu şi portocaliu.

Sunetul muzicii dinăuntru şi al vocilor care cântă pătrund până afară, în stradă, în interior, pereţii sunt plini de tablouri în culorile cele mai vii, pardoseala este acoperită cu covoare roşii groase iar în aer pluteşte fum de lămâie, semn că ritualul este în plină desfăşurare. Cei dinăuntru murmură o melodie în cuvinte sanscrite de abia auzite. Camera este aproape plină, vreo cincizeci de persoane ce şed pe jos, şi par cu toţii foarte tineri. Grupaţi în faţă se află alţi douăzeci, bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi în robe largi, în culorile portocaliu şi galben şofran şi având nasurile vopsite în alb. Mulţi dintre bărbaţi au capetele rase cu excepţia unei şuviţe în formă de coadă de cal, iar femeile au câte un mic semn roşu în mijlocul frunţii. Tinerii care stau pe jos sunt îmbrăcaţi în mod obişnuit, cu nimic deosebiţi de rezidenţii din Haight-Ashbury, legaţi cu benzi late la frunte, purtând plete, bărbi (bărbaţii) şi diverse combinaţii de inele, brăţări, clopoţei şi mărgele; cu toţii participă cu entuziasm la ceremonie. Cei cam zece care stau mai în spate par că se află acolo pentru prima dată.

Vocile care intonau mantrele ceremoniale îşi intensifică ritmul şi volumul. Două din fetele în robe galben-şofran au început să danseze în ritmul cântului. Dirijorul acestui cor a început să strige unele din cuvintele cântecului, pe care apoi întregul grup le repetă, străduindu-se să imite intonaţia şi ritmul liderului-dirijor. Mulţi dintre participanţi au în mâini instrumente muzicale la care cântă. Liderul are o tobă în care bate în ritmul cântatului. Fetele care dansează cântă în acelaşi timp la ţimbale. Un tânăr sufla într-o scoică de mare, altul cânta la tamburină. Pe pereţi sunt peste o duzină de tablouri cu scene din Bhagavad-Gita.

La un moment dat cu toţii au început să cânte foarte tare, atât din gură cât şi la instrumente. Tobele bat fără contenire. Mulţi dintre discipoli au început să strige unele cuvinte cu voce tare, ridicându-şi mâinile în sus în mijlocul cântării generale. Conducătorul ceremoniei a îngenuncheat în faţa portretului înfăţişându-l pe “maestrul spiritual” al grupului, care se afla într-o mică urnă în faţa încăperii. Cântarea a culminat cu un crescendo asurzitor după care s-a curmat brusc. Celebranţii au îngenuncheat şi ei cu capetele la pământ în vreme ce conducătorul a rostit o rugăciune scurtă în sanscrită. După care se strigă de cinci ori “slavă şi mărire discipolilor adunaţi aici”, cuvinte pe care toţi ceilalţi le repetă înainte de a se ridica.[31]

Acesta este un ceremonial tipic al mişcării “Krishna Consciousness” (conştiinţa Krishna) întemeiate în America în 1966 de un fost om de afaceri american pe nume A. C. Bhaktivedanta. Scopul lui a fost acela de a oferi disciplina bhakti yoga hindusă tineretului dezorientat şi căutător de nou din lumea occidentala. Dacă în fazele mai timpurii (anii ’50 şi începutul anilor ’60) interesul pentru religiile orientale se limitase mai mult la o investigare intelectuală fără mari implicări personale, în noua fază se cerea să participi la partea concretă a cultului cu toată inima. Bhakti Yoga înseamnă să te uneşti total cu “zeul” pe care ţi l-ai ales, adică să-l iubeşti şi să i te închini, şi să-ţi transformi întreaga viaţă în funcţie de această preocupare centrală. Prin intermediul acestor mijloace iraţionale de adorare (cântări, muzică, dans, gestică) mintea se “extinde” şi intră în starea de “conştiinţă Krishna” care – dacă participă la ea un număr suficient de persoane – se presupune că reuşeşte să pună capăt zbuciumului şi haosului contemporan şi să deschidă larg porţile unei epoci noi (new age) a păcii, iubirii şi comuniunii.

Togele cele viu colorate ale “Krishni-lor” au devenit în scurt timp un spectacol obişnuit pe străzile din San Francisco, mai ales într-o anumită zi pe an când o imensă statuie reprezentând “zeul” lor a fost transportată prin Golden Gate Park către ocean, ceremonie la care toţi au participat conform întregului ritual hindus, un spectacol tipic pentru India păgână, dar o adevărată noutate pentru America “creştină”. De la San Francisco mişcarea s-a răspândit în întreaga Americă şi în Europa de Vest, până în 1974 aflându-se în întreaga lume 54 de temple Krishna, multe dintre ele pe lângă colegii (licee) şi universităţi, dat fiind că membrii cultului sunt cu toţii foarte tineri.

Moartea recentă (raportată la anul 1979, n. tr. ) a fondatorului acestei mişcări a ridicat unele probleme privitoare la viitorul acesteia; şi într-adevăr, numărul membrilor săi a mai scăzut, deşi a rămas în continuare important. Semnificaţia acestei mişcări este oricum foarte clară: ea constituie încă un “semn al vremilor” de care credincioşii creştini ar face bine să ţină seama; căci astăzi mulţimi de tineri îşi caută un dumnezeu la care să se închine şi cad astfel într-o idolatrie care nu pare să-i tulbure deloc.

2. Guru Maharaj-ji pe Astrodomul din Houston

Până în toamna lui 1973 un număr de guru orientali din şcoala mai nouă condusă de Maharishi Mahesh Yogi cu a sa meditaţie transcendentală făcuseră deja în Vest un număr imens de prozeliţi, devenind – desigur, pentru1 un foarte scurt timp – regii efemeri ai spectacolelor publicitare.

Guru Maharaj-ji a fost cazul cel mai extravagant şi poate mai revoltător, în vârstă de cincisprezece ani, el fusese deja proclamat “dumnezeu” iar familia lui (compusă din mamă şi trei fraţi) era “sfânta familie”; organizaţia lui, “Misiunea Luminii Divine”, avea comunităţi (ashram-uri) în întreaga Americă. Cei 80.000 de prozeliţi ai lui, ca şi cei ai lui Krishna, trebuiau să renunţe la plăcerile lumeşti şi să mediteze în scopul de a obţine starea de conştiinţă “lărgită” (sau “extinsă”) care să le aducă pacea desăvârşită, fericirea şi “extazul” – adică o stare în care totul în jur este minunat şi perfect exact aşa cum este. Cu ocazia unei iniţieri speciale în care ei “primesc ştiinţa”, discipolilor li se arată înăuntrul lor o lumină foarte intensă şi încă trei semne pe baza cărora mai târziu pot să-şi continue meditaţia singuri (The New Religious Consciousnes). Pe lângă această “ştiinţă”, discipolii aceştia mai sunt uniţi şi în credinţa că Maharaj-ji este “Stăpânul Universului”, care a venit să instaureze o nouă eră (new age) de pace pentru întreaga omenire.

Timp de trei zile în noiembrie 1973 “Misiunea Luminii Divine” a închiriat Astrodomul din Houston (o bază sportivă imensă în întregime acoperită), cu scopul de a organiza acolo “evenimentul cel mai sfânt şi mai semnificativ din istoria omenirii”. Prozeliţii din întreaga lume (cu toţii foarte tineri şi în marea lor majoritate adolescenţi) aveau să vină acolo pentru a se închina “zeului” lor şi pentru a începe convertirea Americii (prin intermediul mass-mediei pe care organizatorii avuseseră deja grijă s-o invite); toţi aveau să fie uniţi în această închinare, punând astfel un nou început noii epoci (new age, în engl. în orig.) a omenirii. Evenimentului i s-a ales titlul potrivit de “Mileniul 73″.

Un exemplu tipic de prozelit Maharaj-ji care acţionează din convingere a fost Rennie Davis, agitator politic de stânga şi unul dintre “Cei 7 din Chicago” acuzat de a fi incitat la revoltă în timpul Convenţiei Democratice Naţionale din 1968. Vara anului 1973 şi-a petrecut-o ţinând conferinţe de presă şi discursuri pentru oricine voia să-l asculte, mesajul lui către America fiind următorul: “Guru Maharaj-ji este cel mai mare eveniment din istoria omenirii şi noi habar nu avem… îmi vine să urlu pe străzi. Dacă am şti cine este, ne-am târâ în patru labe din toate colţurile Americii ca să ne odihnim la picioarele lui”.[32]

Căci într-adevăr aşa i se şi închinau prozeliţii lui Guru Maharaj-ji: prosternându-se cu fruntea până la pământ şi rostind o expresie sanscrită de adorare. Apariţia lui la “Mileniul 73″ a fost primită cu ovaţii colosale, în timpul spectacolului el stând pe un tron înalt şi având pe cap coroana de aur “a lui Krishna”. Pe tabelele de afişaj electronic ale astrodomului apărea în flaşuri cuvântul “D-U-M-N-E-Z-E-U”. Masele de tineri ajunse la un paroxism isteric plângeau de bucurie; numeroase grupuri dansau pe scenă iar orchestra cânta ‘The Lord of the Universe” (Stăpânul Universului) – cu textul şi muzica adaptate după un imn protestant.[33]

Toate acestea, să reţinem, într-o Americă totuşi “creştină”. Evenimentul relatat depăşeşte deja sfera închinării la “dumnezei” păgâni. Până acum câţiva ani o asemenea adulare a unei persoane în viaţă ar fi fost de neînchipuit în orice ţară civilizată (i. e. creştină); dar acum el este un fapt obişnuit pentru mulţi dintre cei care-şi “caută” o religie în lumea occidentală de astăzi. Ceea ce am descris mai sus nu este decât o “vizionare ” a închinării la Antihrist ce va fi la sfârşitul timpului, de închinare adică la cel care se va “înălţa mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes 2, 4).

“Mileniul 73″ pare să fi atins culmea celebrităţii lui Maharaj-ji, deşi la eveniment nu au participat decât 15000 de persoane, cu mult mai puţine decât s-a scontat. In plus, nu s-au produs nici un fel de “minuni” sau semne extraordinare care să demonstreze că “noua eră” (new age) a început. Un eveniment care a depins atât de mult de eforturile publicitare şi de gustul unei anumite generaţii nu putea să dureze (muzica pentru “Mileniul ’73 ” a constat dintr-un aranjament al melodiilor lansate de aşa-numita “contra – cultură” şi foarte populare în anii ’60); iar recenta căsătorie (raportat la anul 1979, n. tr. ) a lui Guru Maharaj-ji cu secretara lui i-a slăbit şi mai mult popularitatea de “dumnezeu”.

Alte mişcări “spirituale” nu mai pot fi însă considerate apanajul unor mode pasagere, ele indicând fără greş marea putere de influenţă a religiilor orientale în lumea occidentală.

3. Tantra Yoga în munţii din New Mexico

Pe un platou situat la o altitudine de 2250 m înălţime în Munţii Jemez din nordul statului New Mexico s-au strâns o mie de tineri americani (cei mai mulţi între 20 şi 25 de ani) pentru a petrece zece zile de exerciţii spirituale; era perioada solstiţiului de vară din iunie 1973. Se sculau la ora 4 dimineaţa în fiecare zi şi se adunau la un loc înainte de răsăritul soarelui (înfăşuraţi în pături căci dimineţile erau îngheţate) pentru a şedea în şiruri, direct pe sol, în faţa unei estrade în aer liber. Ei îşi încep ziua rostind o mantra în limbaj Punjabi (varietate de sanscrită) pentru a “se încălzi” în vederea exerciţiilor ce urmează.

Mai întâi era vorba de mai multe ore de yoga kundalini, adică nişte exerciţii fizice extrem de obositoare, de cântări şi meditaţie, cu scopul de a atinge un control conştient al proceselor fizice şi mentale din propriul corp, care astfel să devină pregătit pentru “o revelaţie interioară a lui Dumnezeu”.

Apoi are loc ceremonia înălţării celor două drapele: al celui american şi al celui care reprezintă “naţiunea Vărsătorului” – această “naţiune” fiind de fapt poporul “Epocii Vărsătorului” sau al “mileniului” pentru care se pregăteşte acest cult; în timpul înălţării acestor steaguri se cântă “God Bless America” (Doamne, binecuvântează America) şi se rosteşte o rugăciune pentru poporul american. Se serveşte apoi un mic dejun vegetarian (care este comun aproape tuturor noilor culte) şi încep conferinţele pe teme spirituale şi practice; după care cu toţii se pregătesc pentru o lungă şedinţă de tantra yoga.

Până acum (1979) tantra yoga nu s-a practicat de loc în Vest, iar de auzit s-au auzit foarte puţine lucruri despre ea. Specialiştii sunt cu toţii de acord că practicarea ei este extrem de periculoasă, ea având întotdeauna loc între bărbaţi şi femei, obţinându-se astfel potenţiale de energie psihică foarte puternice care necesită control şi supraveghere strictă. Se mai afirmă că există un singur maestru de tantra yoga în viaţă pe pământ la un moment dat; iar exerciţiile “Solstiţiului” din New Mexico au fost conduse de “Marele Tantric” al zilelor noastre, Yogi Bhajan.

Toţi, îmbrăcaţi cu costume identice albe, stau aşezaţi pe jos, în şiruri drepte, bărbaţi faţă în faţă cu femei, strânşi umăr la umăr în lungul şirurilor şi aflându-se cu spatele la şirul de alături. Cam zece astfel de şiruri duble se întind pe o lungime de peste 20 m dinspre estrade; iar supraveghetorii au în permanenţă grija ca şirurile să fie perfect drepte pentru a se asigura perfectul “flux” al “câmpului magnetic”.

Începe intonarea mantrelor, cu o invocare specială a duhului acelui guru care este “protectorul special” al lui Yogi Bhajan. Yogi Bhajan în persoană, care este el însuşi un bărbat foarte impresionant la vedere (foarte înalt (l, 95m) îmbrăcat complet în alb, cu barbă neagră şi purtând turban) apare pe scenă şi începe să prezinte “visul” său despre “o naţiune nouă, puternică şi creatoare” în America, care se poate făuri cu ajutorul exerciţiilor spirituale de astăzi; adică cu ajutorul exerciţiilor tantra, cheia acestei pregătiri pentru noua naţiune, care îi poate ajuta pe oameni să treacă de la nivelul de “conştiinţă individuală” la cel de “conştiinţă de grup” şi în final la un nivel de “conştiinţă lărgită universală”.

Şi exerciţiile încep. Ele sunt extrem de dificile, cerând efort fizic foarte mare care provoacă dureri precum şi stări foarte puternice de teamă, furie, iubire etc. Toată lumea trebuie să facă exact acelaşi lucru în exact acelaşi moment; trebuie rămas un timp îndelungat nemişcat în aceeaşi postură dificilă; exerciţii şi mantre complicate trebuie executate în perfectă coordonare cu partenera (partenerul) şi cu toţi ceilalţi de pe acelaşi şir; un singur exerciţiu poate să dureze între 31 şi 61 de minute, în această activitate intensă de grup conştiinţa individuală într-adevăr dispare şi apar efecte deloc surprinzătoare: epuizare fizică şi uneori paralizie temporară, sau epuizare emoţională şi euforie. Mai mult, dat fiind că în cadrul “Solstiţiului” comunicarea cu celălalt este interzisă, cei prezenţi nu au nici o posibilitate de a evalua raţional experienţa prin care trec împreună; scopul fiind acela de a efectua o schimbare radicală în chiar interiorul fiinţei.

După orele de după amiază petrecute în studiul artelor marţiale (de autoapărare), al medicinii practice şi al modului în care se organizează un ashram, se mai serveşte o dală masa (tot vegetariană) şi se trece la o seară de “cântece spirituale”; este vorba de mantre sanscrite aranjate pe muzica “rock” la modă sau pe muzica folk; se obţine astfel atmosfera unui “festival rock” de “adorare entuziastă” sau “rugăciune veselă” prin care Yogi Bhajan se străduieşte să facă din această religie o religie “tipic americană”.[34]

Religia descrisă mai sus este o adaptare modernă a religiei Sikh[35] din India de nord, combinată cu o serie de practici yoga.

Supranumită “Organizaţia celor 3H” (Healthy-Happy-Holy Organization – Organizaţia Sănătate-Fericire-Sfinţenie), ea a fost fondată în 1969 la Los Angeles de Yogi Bhajan care venise iniţial în America pentru a preda într-o universitate şi doar din întâmplare a devenit lider religios; sau mai curând printr-un concurs de împrejurări: a remarcat interesul pe care cursurile sale de yoga îl stârniseră tinerilor “hippie” din California de Sud. Combinând setea de “spiritualitate” a acestora cu propriile sale cunoştinţe despre religiile indiene, el a pus bazele unei religii “americane” care diferă de cele mai multe din religiile indiene prin accentul pe care îl pune pe aspectul practic al vieţii în această lume. Tuturor membrilor acestei religii li se cere să aibă o viaţă de familie stabilă, un loc de muncă serios (nu o sinecură) şi o implicare în viaţa socială.

De la înfiinţarea ei în 1969, “3HO” (Org. celor 3 H) s-a extins la peste 100 de ashram-uri (comunităţi ce servesc ca locuri de întruniri pentru nerezidenţi) în oraşe americane şi de asemenea în Europa şi Japonia. Deşi la suprafaţă ea este foarte distinctă de noile culte orientale (membrii plini trec ulterior în mod formal la religia Sikh prin aceea că arborează turbanul şi îmbrăcămintea albă), “3HO”se identifică totuşi cu ele prin aceea că scopul declarat (prin care îi şi câştigă pe tinerii “hippie”) este acela de a atinge starea de conştiinţă “lărgită” sau “universală”, sau “transcendentală”, văzându-se pe sine ca “avangarda” ce va schimba faţa lumii în sensul grăbirii noii epoci (new age) milenariste (al cărei simbol astrologie este considerat de cele mai multe grupuri a fi “Epoca Vărsătorului”).

Pe lângă cultele hinduiste care promovează în mod evident o mentalitate bazată pe autosugestionarea sistematică că lumea e minunată aşa cum e ea, “Organizaţia celor 3 H” este şi ea un “semn al vremilor”, prin faptul că militează pentru o Americă “sănătoasă, fericită şi sfântă” din care însă Hristos lipseşte cu desăvârşire. Nu mai există nici o îndoială că, atunci când auzim pe câte un american “fericit” vorbind. cu convingere şi seninătate despre Dumnezeu şi îndatoririle lui religioase fără nici cea mai vagă referire la Hristos, epoca “post-creştină” nu mai este o exagerare sau o figură de stil, ci o realitate de netăgăduit.

4. Meditaţie Zen în nordul Californiei

În munţii împăduriţi din nordul Californiei, la poalele muntelui Shasta – munte “sfânt” al vechilor triburi de amerindieni, devenit apoi centru al unor activităţi şi aşezări oculte ce se află acum din nou în plin avânt – funcţionează din 1970 o “mănăstire” Zen budistă, în oraşele mai mari de pe Coasta de Vest pe care se află stabilite comunităţi de japonezi existaseră temple Zen şi înainte de 1970, după cum existaseră şi încercări de a înfiinţa “mănăstiri” Zen în California; Dar “Mănăstirea Shasta” (căci despre ea este vorba) este primul succes în materie de mănăstiri în care se practică zen-ul american, (în zen budism “mânăstire” înseamnă şcoala în care se pregătesc “preoţi” zen, atât bărbaţi, cât şi femei).

La “mănăstirea” Shasta domneşte o atmosferă de ordine şi profesionalism. Vizitatorilor li se permite accesul doar între anumite ore şi doar însoţiţi de un ghid, nu şi stabilirea de contacte personale cu cei dinăuntru. “Călugării” de la Shasta poartă tradiţionala îmbrăcăminte neagră şi au capetele rase; ei au în permanenţă lucruri clare de făcut, pe care le execută cu o vizibilă seriozitate şi simţ al datoriei.

Programul de la Shasta este foarte strict şi durează cinci ani sau mai mult. Absolvenţii devin “preoţi” sau profesori de Zen şi obţin certificate pe baza cărora pot organiza şi conduce ceremonii budiste. Ca la orice şcoală şi la Shasta se plătesc taxe ce includ cazare şi masă (175 de dolari pe lună, care se plătesc în avans – la începutul fiecărei luni – deci o metodă clară de a descuraja candidaţii neserioşi, căci suma nu se mai rambursează celor care se răzgândesc).

Programul în sine este unul de completă asceză şi austeritate, nu unul obişnuit studenţesc. Există reguli de îmbrăcăminte şi comportament, hrana este complet vegetariană şi se consumă în tăcere în cadrul meselor comune, nu se admit vizitatori şi nici conversaţii ce ar putea primi calificativul de “deşarte”; centrul de greutate îl constituie sala de meditaţie unde cursanţii dorm şi mănâncă, pe lângă faptul că meditează. De asemenea, sunt interzise practicile religioase care nu sunt Zen. Viaţa la Shasta este foarte intensă şi riguroasă şi orice eveniment al zilei (inclusiv spălatul şi mersul la toaletă) este însoţit de o rugăciune budistă specifică, care este rostită mental.

Deşi “mănăstirea” aparţine unei secte Soto Zen “reformate”, pentru a sublinia independenţa ei faţă de Japonia şi adaptarea ei la condiţiile de viaţă americană, ceremoniile şi ritualurile ei sunt în tradiţia Zen-ului japonez. Există ceremonii legate de convertirea la budism, ritualuri ale echinocţiului ce serbează “transformarea lăuntrică a persoanei”, ceremonialul “hrănirii stafiilor flămânde” (adică comemorarea morţilor), ceremonia “Zilei Fondatorului” care exprimă recunoştinţa faţă de cei care au menţinut vie tradiţia Zen până la actualul maestru, festivalul iluminării lui Buda, şi altele. Semnul de cinstire este acela al plecăciunilor în faţa icoanei lui Buda, dar accentul principal cade pe ideea că fiecare om poartă în sine “natura lui Buda”.[36]

Actualmente maestrul de Zen de la Shasta este o femeie occidentală, practica budistă permiţând acest lucru; este vorba de englezoaica Jiyu Kennet, născută în 1924 din părinţi budişti, şi care şi-a primit educaţia în Extremul Orient (în mai multe tradiţii budiste) şi a fost “hirotonită” la o “mănăstire” Soto Zen din Japonia. Ea a sosit în America în 1969 şi a organizat în chiar anul. următor comunitatea budistă Shasta cu câţiva tineri adepţi. De atunci comunitatea s-a dezvoltat rapid, atrăgând mai ales tineri şi tinere între 20 şi 25 de ani.

Cauza acestui succes – în afara atracţiei explicabile pe care o exercită Zen-ul asupra unei generaţii scârbite de raţionalism şi de o educaţie care rămâne de ordin exterior, neafectând interiorul persoanei – pare să constea în mistica unei “transmiteri autentice” a experienţei şi tradiţiei Zen, pe care o întruchipează “stareţa”, prin educaţia şi certificările ei japoneze. De asemenea, calităţile ei personale de străină (de britanică în teritoriu american), de persoană care s-a născut în religia budistă şi în acelaşi timp de om occidental cunoscător al mentalităţii contemporane (posedând evident mult admiratul simţ practic “american”) par să asigure acestei maestre de zen o influenţă de nezdruncinat în rândurile tinerei generaţii de americani care se converteşte la budism.

Scopul cursurilor Zen de la Shasta este acela de a umple întreaga viaţă a acelora care le frecventează de un “Zen pur”. Meditaţiile zilnice (care pot să ajungă de la opt până la zece ore pe zi) sunt expresia unei intense vieţi religioase care în mod ideal trebuie să conducă la o stare “durabilă de, pace şi armonie a trupului şi a minţii”; publicaţiile de la Shasta – un jurnal bilunar şi mai multe cărţi scrise de “stareţă” – avertizează chiar împotriva falsei spiritualităţi şi a şarlatanismului. Comunitatea se opune adoptării obiceiurilor naţionale Japoneze (privite în opoziţie cu cele budiste); semnalează pericolele trecerii de la un guru la altul, cât şi al idolatrizării maestrului de Zen; interzice astrologia, ghicirea viitorului (chiar şi cartea IChing), călătoriile astrale şi orice alt fel de activităţi psihice şi ocultiste; priveşte cu dispreţ abordările teoretice şi intelectualiste ale doctrinei Zen (ca alternativă la cele experimentaliste) şi pune accentul pe munca riguroasă şi susţinuta, de luptă contra iluziilor şi închipuirilor minţii, şi pe “viaţa spirituală”. Stilul dezbaterilor “spirituale” la care participă “preoţii” Zen, aşa cum se desprind ele din paginile Jurnalului care se publică la Shasta, seamănă izbitor, prin aerul de competenţă şi prin realismul lor cu tonul discuţiilor între tineri convertiţi la Ortodoxie sau între monahi ortodocşi care dezbat cu convingere diferite aspecte ale vieţii duhovniceşti.

Tinerii creştini ortodocşi ar putea afirma cu îndreptăţire astfel: “Dacă nu m-ar fi păzit harul lui Dumnezeu, eu însumi m-aş putea afla acum acolo”; atât de autentică şi de convingătoare pare viziunea spirituală a acestei “mănăstiri”, care oferă tânărului însetat de religie de astăzi, tot ceea ce crede că-şi poate dori, în afară de un singur lucru: viaţa veşnică şi fericită pe care numai singur Hristos Adevăratul Dumnezeu poate să o dea.

Comunitatea budistă Shasta învaţă că budismul nu este o “disciplină distantă şi rece”, ci una plină de “iubire şi compasiune”. Contrar celor cunoscute în general despre budism, “stareţa” susţine că esenţa credinţei budiste nu este topirea finală în “nimicul nirvanic” ci un “dumnezeu” viu (esenţă identificată de ea cu credinţa ezoterică budistă): “Secretul învăţăturii Zen… este să cunoşti cu certitudine şi în mod personal că Buda cel cosmic există. Adevăratul maestru (sau adevărata maestră) este cel (cea) care nu ezită nici o clipă în această convingere că Buda cel cosmic există, şi în iubirea totală pentru el. Eu m-am simţit copleşită de bucurie când în sfârşit am fost convinsă că el există; iubirea şi recunoştinţa mea nu au cunoscut margini. De asemenea, iubirea pe care am simţit-o venind dinspre el a fost nemăsurată. Aşa doresc s-o simtă fiecare”.[37]

Există în prezent în jur de 70 de cursanţi (ce urmeazăsă devină “preoţi”, la Shasta şi în “filiale”), mai ales în California. Comunitatea este acum într-o situaţie de expansiune rapidă, atât ca sediu cât şi în ceea ce priveşte “misiunea” sa în rândurile poporului american; există o mişcare crescândă de budişti laici care fac din Shasta un centru de pelerinaj unde au loc numeroase întâlniri şi conferinţe la care sunt invitaţi psihologi psihiatri şi alte persoane interesate, în tabere de durate diferite. Ţinând cont de activităţile publicistice şi cele misionare şi de “counselling” din oraşele californiene, precum mai ales de proiectata şcoală şi cămin de bătrâni, “mănăstirea” Shasta înregistrează într-adevăr progrese remarcabile în atingerea scopului său de a “dezvolta budismul zen în Occident”.

Faţă de Creştinism, “stareţa” şi discipolii săi au o atitudine condescendenta; ei susţin că respectă Filocalia şi celelalte scrieri spirituale ortodoxe, afirmând că Ortodoxia le este cea mai apropiată dintre doctrinele “creştine”, dar se consideră pe ei înşişi a se situa “dincolo de astfel de teologii, dispute doctrinare şi “-isme” pe care le exclud din preocupările “Adevăratei Religii”[38]

Zen-ul nici nu are de altfel vreo fundamentare teologică, el bazându-se în întregime pe “experienţă” şi căzând astfel în “eroarea pragmatică” care deja s-a discutat în această carte la capitolul despre hinduism: “dacă merge, înseamnă neapărat că este şi bun”. Zen-ul, lipsit de teologie cum este, nu e mai capabil decât hinduismul să distingă între experienţele spirituale bune şi cele rele; el nu poate afirma decât ceea ce pare bun din perspectiva “simţirii” unei “păci” şi “armonii” apreciate pe baza puterilor naturale ale minţii şi nu pe baza unei revelaţii; în acest fel, respingând orice altceva ca fiind iluzoriu (în afară de certitudinea propriei minţi), atracţia Zen-ului constă în aceea că hrăneşte şi stimulează un foarte subtil sentiment de mândrie, atât de răspândit în zilele noastre, şi anume mândria că omul se poate mântui prin eforturile personale, fără să aibă nevoie de vreun Mântuitor.

Dintre toate curentele religioase orientale de astăzi, Zen-ul oferă poate cel mai înalt grad de complexitate intelectuală şi sobrietate spirituală. Cu învăţătura sa despre “compasiune” şi despre un “Buda cosmic” iubitor, el reprezintă probabil idealul cel mai înalt de spiritualitate fără Hristos. Şi tocmai în aceasta constă tragedia sa, că Hristos lipseşte din el, şi deci mântuirea. Gradul înalt de intelectualism şi aşa-zisa trezvie spirituală sunt tocmai elementele (foarte eficace) care îl împiedică pe acest tip de budist să-şi caute scăparea la Hristos.

Cu toată compasiunea şi asceza sa tăcută, acest soi de Zen este poate rămăşiţa cea mai tristă a vremurilor “post-creştine” pe care le trăim. Spiritualitatea “necreştină” încetează deci de a mai fi o formă de import în Occident; ea a devenit deja o religie a etniei americane care-i afectează mentalitatea până la rădăcină. Şi este cazul să ţinem minte că religia viitorului nu va fi o simplă sectă sau un cult printre multe altele, ci o orientare religioasă puternică şi profundă, care va fi absolut convingătoare pentru mintea şi inima omului modern.

5. “Noua spiritualitate” faţă în faţă cu Creştinismul

Prezenţa cultelor orientale în Vest s-ar putea exemplifica la nesfârşit; în fiecare an apar culte noi, sau variante noi ale altora vechi. Fapt interesant, însă, este că pe lângă cultele specific religioase, se manifestă prezenţa din ce în ce mai intensă, în ultimele decenii mai ales, a aşa numitelor culte de conştiinţă (cum sunt ele numite de foarte populara revistă de ştiri U. S. News and World Report, 16 Feb. 1976), culte ce se delimitează clar de orice preocupare religioasă.

Aceste grupuri de “terapie mintală” includ organizaţii, precum “Erhard Seminars Training” (fondat în 1971), “Rolfing”, “Silva Mind Control” (Controlul mintal Silva) şi încă multe alte forme de “seminarii” (întâlniri) şi “bio-răspuns” (biofeedback), care oferă cu toatele o “descătuşare a tensiunilor” şi o “captare a potenţialelor ascunse” ale omului, exprimate într-un jargon “ştiinţific” de secol XX, mai mult sau mai puţin plauzibil. De asemenea, se menţionează şi alte mişcări de “conştiinţă”, care sunt mai puţin la modă astăzi, de la “Ştiinţa creştină” şi “Ştiinţa mintală”, până la “Scientologie”.

Toate aceste mişcări sunt incompatibile cu Creştinismul. Creştinii ortodocşi nu trebuie să aibă absolut nimic de-a face cu ele.

Şi iată de ce suntem atât de categorici:

1.  Aceste mişcări nu au nici o fundamentare în tradiţia şi practica creştină, ci sunt pur şi simplu fructul religiilor păgâne orientale sau al practicilor spiritiste moderne, mai mult sau mai puţin diluate, şi prezentate adesea ca fiind “lipsite de conţinut religios”.

Nu numai că învăţătura lor este greşită şi în totală discordanţă cu doctrina creştină despre viaţa duhovnicească; dar prin experienţele lor religios – păgâne şi prin experimentele lor psihiste ele pun în pericol sănătatea mintală a celor care le devin victime, ducând la dezastru psihic şi la pierderea sufletului pentru totdeauna, ştiind că fără Hristos şi fără Biserică, nu este mântuire.

2.   Mai precis, experienţele de “tăcere spirituală” pe – care le oferă diferitele tipuri de meditaţie, fie cele aşa-zis lipsite de conţinut religios (precum meditaţia transcendentală, unele forme de Yoga şi Zen şi cultele seculariste), fie cele cu conţinut religios păgân (precum Hare Krishna, “Divine Light Mission”, “Organizaţia celor 3H” etc. ), conduc în întregime într-o zonă spirituală “cosmică” unde partea cea mai profundă a personalităţii umane intră în contact cu fiinţe spirituale reale.

Aceste fiinţe, pentru omul aflat în starea de după căderea din Rai, nu sunt altceva decât demonii sau spiritele căzute, care se află în cea mai mare apropiere faţă de om[39]. Chiar cei care practică meditaţia zen-budistă, în pofida eforturilor lor de a trata cu precauţie “experienţele spirituale”, vorbesc şi ei despre întâlniri cu aceste spirite (în care se amestecă bineînţeles şi o anumită doză de imaginaţie), pretinzând că nu se lasă în nici un fel “contaminaţi” de ele[40].

3. Partea cea mai periculoasă a acestor “iniţieri” constă în aceea că ele scapă controlului conştient al voinţei omului; astfel, odată “iniţiat” în aceste “culte de conştiinţă”, este adesea cu neputinţă să te mai opui participării la experienţe psihice nedorite.

Rezultă că “noua conştiinţă religioasă” este un duşman al Creştinismului cu mult mai puternic şi mai periculos decât au fost vechile erezii din trecut. Deoarece atunci când se pune accentul pe experienţă în detrimentul doctrinei, atunci însăşi învăţătura după care putem distinge şi identifica binele de rău cade sau devine inoperantă, iar duhurile necurate au cale liberă de atac, datorită pasivităţii şi “deschiderii” pe care le exaltă toate aceste noi culte; ele nu fac altceva decât să transforme persoana umană în unealtă pasivă a manifestărilor demonice.

Faptul acesta este demonstrat de numeroasele studii care s-au făcut asupra acestor “culte de conştiinţă”. Ele dau în vileag evoluţia progresivă a acestor experienţe, care la început sunt “bune” sau “neutre”, pentru a deveni în final ciudate, terifiante şi în ultimă instanţă indubitabil demonice. Chiar latura strict fizică a unor discipline psihice, precum Yoga este periculoasă, pentru că aceasta derivă din ea şi predispune la atitudini şi experimente psihice care sunt de fapt scopul iniţial şi permanent al practicii Yoga.

Puterea de seducţie a “noii conştiinţe religioase” este atât de mare încât ea se poate înstăpâni chiar şi asupra acelora care afirmă cu tărie că sunt creştini. Nu este vorba aici doar despre cei care se complac în sincretismele sau combinaţiile artificiale dintre creştinism şi cultele orientale la care ne-am referit mai sus; ci, mai grav, este vorba şi despre cei care se consideră pe ei înşişi nişte creştini înflăcăraţi. Profunda ignorare a autenticei trăiri creştine din zilele noastre creează condiţiile proliferării unei false “spiritualităţi” creştine, a cărei natură este strâns înrudită cu “noua conştiinţă religioasă”.

În capitolul VII vom studia îndeaproape cel mai răspândit curent de “spiritualitate creştină” de astăzi. Din el se desprinde clar spectrul terifiant şi ameninţător al “noii conştiinţe religioase” care îşi recrutează victimele mai ales dintre rândurile creştinilor bine intenţionaţi, chiar ortodocşi, la o scară atât de întinsă, încât este cu neputinţă să nu vedem în acest fenomen un alt semn apocaliptic al vremilor, în care înşelăciunea va fi atât de mare, încât ea va cuprinde aproape întreaga omenire. Asupra acestui subiect vom reveni la sfârşitul cărţii de faţă.

VI. “SEMNE DIN CER”. PERSPECTIVA CREŞTIN-ORTODOXĂ ASUPRA OBIECTELOR ZBURĂTOARE NEIDENTIFICATE (OZN-urilor)

Deceniile care au urmat celui de al II-lea Război Mondial au fost marcate nu numai de proliferarea uluitoare a cultelor orientale (mai ales în Occident) ci şi de un fenomen paralel care, deşi în aparenţă neavând nici o legătură cu religia, se dovedeşte a fi la o privire mai atentă un semn tot atât de clar al erei “post-creştine” ca şi “noua conştiinţă religioasă” sau cultele orientale. Acesta este fenomenul obiectelor zburătoare neidentificate”, care virtual au fost văzute în toate părţile lumii, începând cu prima “farfurie zburătoare” reperată în 1947.

Credulitatea şi superstiţia omenească, care sunt la fel de mult răspândite astăzi ca oricând în istoria omenirii, au făcut ca acest fenomen să fie întrucâtva asociat cu “manifestările bizare” ale diferitelor pseudo-religii contemporane. Într-o măsură nu mai mică însă, el a suscitat şi interesul responsabil al unor reputaţi oameni de ştiinţă şi chiar al unor echipe guvernamentale, interes ce s-a concretizat în publicarea unor studii şi cărţi.

Aceste investigaţii nu au ajuns de fapt la nişte rezultate pozitive în identificarea fizică a acestor obiecte zburătoare. Dar ipotezele cele mai noi, pe care le-au avansat cercetătorii pentru a explica fenomenele, sunt cu mult mai plauzibile decât vechile teorii de până acum.

În acelaşi timp însă, aceste ipoteze de ultimă oră ne aduc în prezenţa unei “graniţe a realului” (chiar aşa se şi intitulează una din lucrările ştiinţifice menţionate), adică la limita unei realităţi psihice şi spirituale pe care, oamenii de ştiinţă respectivi nu sunt pregătiţi să o investigheze. În schimb, bogăţia de informaţii referitoare tocmai la această realitate, aşa cum o aflăm din textele patristice şi din Sfânta Scriptură, îl plasează pe observatorul creştin ortodox în poziţia privilegiată din care el are toate datele care să-i permită să evalueze aceste noi ipoteze şi fenomene “OZN” în general.

Dar observatorul creştin ortodox este interesat nu atât de fenomenele ca atare, cât de mentalitatea asociată cu ele: cum interpretează oamenii în general OZN-urile şi de ce? Printre primii care au abordat problema OZN-urilor în acest mod se numără şi celebrul psiholog elveţian C.G. Jung, în foarte seriosul său studiu din 1959, Flying Saucers: A Modern Myth of Things Seen in the Skies. (Farfuriile zburătoare: un mit modern al obiectelor văzute pe cer).

În această carte Jung abordează fenomenul în primul rând din perspectiva semnificaţiei lui psihologice şi religioase. Şi, deşi nu l-a clasat ca aparţinând “realităţii obiective”, el a identificat cu toate acestea în mod just zona cunoaşterii umane, căreia îi aparţine. Oamenii de ştiinţă contemporani, chiar dacă pornesc de la latura “obiectivă” iar nu cea psihologică a problemei, sunt şi ei nevoiţi să apeleze la ipotezele “psihice” pentru a putea explica aceste fenomene.

În abordarea laturii religioase şi psihice a fenomenelor OZN, este mai înainte de toate important pentru noi să înţelegem cadrul general în limitele căruia s-au interpretat în general fenomenele OZN (de către cei care au crezut în existenţa lor, desigur), încă de pe vremea primelor lor manifestări la sfârşitul anilor ’40. Ce anume erau oamenii pregătiţi să vadă pe cer? Răspunsul la această întrebare se poate afla aruncând o privire rapidă asupra literaturii “ştiinţifico-fantastice” de mare popularitate.

1. Atmosfera science-fiction

Originile acestui gen de literatură sunt îndeobşte plasate la începuturile secolului XIX. Unii preferă să-l considere precursor pe Edgar Allan Poe, care combină un stil de un realism foarte persuasiv cu o substanţă narativă atinsă întotdeauna de “misterios” şi de “ocult”. Alţii o consideră precursoare a literaturii ştiinţifico-fantastice pe contemporana lui Poe, scriitoarea Mary Wollstonecraft Shelley (soţia celebrului poet), care, în cartea sa “Frankestein, or the Modern Prometheus” (Frankestein sau Prometeul modern, tradusă recent şi în româneşte, n. tr.) combină ştiinţă fantezistă şi ocultism într-un mod ce caracterizează multe scrieri ştiinţifico-fantastice de atunci încoace.

Povestirea ştiinţifico-fantastică tipică avea să apară însă la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, odată cu Jules Verne şi H. G. Wells. Apoi, trecând prin faza manifestărilor literare de mâna a doua, aşa cum apăreau ele în periodicele ieftine din America anilor 1939 şi 1940, genul science-fiction a ajuns la maturitate şi a devenit o formă literară de prestigiu internaţional în deceniile din urmă. Mai mult, un număr de filme de maximă audienţă atestă cât de mult atmosfera SF captivează imaginaţia maselor.

Filmele SF ieftine şi mai curând de senzaţie ale anilor ’50 au făcut loc în ultimii aproximativ zece ani altora mai moderne, care îşi spun “de idei”, cum ar fi Odiseea spaţială 2001, Războiul stelelor, sau Întâlnirea de gradul III, fără a mai menţiona unul din cele mai lungi şi mai gustate seriale de televiziune americane, Star Treck (distribuit şi pe postul nostru naţional de televiziune, n. tr.).

Filozofia sau mai curând ideologia care stă la baza spiritului SF şi care îl generează, este împărtăşită, chiar dacă numai implicit, de toţi creatorii de SF. Această filozofie ar putea fi rezumată astfel:

1. Religia în sens tradiţional este fie cu totul absentă, fie prezentă în mod accidental sau artificial. Chiar ca formă literară, SF-ul este în mod vizibil produsul unei perioade deja “post-creştine” (aşa cum este cazul povestirilor lui Poe şi Shelley). Universul SF este cu totul secularist, deşi în el se amestecă adesea nuanţe oculte sau orientale. “Dumnezeu”, atunci când este menţionat, este prezentat ca o putere vagă şi lipsită de contur, iar nu ca o fiinţă personală (de ex. “Forţa” din Războiul Stelelor, o energie cosmică care are atât un aspect pozitiv cât şi unul negativ). Fascinaţia crescândă a omului contemporan faţă de temele SF este o reflectare directă a pierderii valorilor religioase tradiţionale.

2. În centrul universului SF nu se mai situează Dumnezeu, ci omul, dar nu omul aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, ci aşa cum va “deveni” el în viitor, conform mitologiei evoluţioniste moderne. Deşi eroii povestirilor SF sunt în general oameni obişnuiţi, nu ei sunt cei care ies în prim plan, ci întâlnirile lor cu diferite tipuri de “supraoameni” ce reprezintă rase “supraevoluate” ale viitorului (sau uneori ale trecutului) care de cele mai multe ori provin “din alte galaxii”.

Ideea că există forme de viaţă inteligentă “mult evoluată” pe alte planete a devenit atât de înrădăcinată în mentalitatea contemporană, încât până şi în cele mai respectabile speculaţii ştiinţifice (sau semiştiinţifice) ea este socotită ca ceva de la sine înţeles.

Astfel, într-o foarte populară serie de cărţi (Erich von Daniken, Chariots of the Gods – Carele zeilor -, Gods from OuterSpace – Zeii din spaţiul cosmic) se aduc aşa zise dovezi ale prezenţei fiinţelor “extraterestre” sau ale unor “zei” în preistorie, cărora li s-ar datora apariţia subită a inteligenţei la om, inteligenţă care este anevoie de explicat prin teoria evoluţionistă obişnuită.

Cercetători de prestigiu din Rusia speculează că distrugerea Sodomei şi Gomorei s-ar datora unei explozii nucleare, că în urmă cu secole pământul a fost vizitat de fiinţe “extraterestre”, că Iisus Hristos se poate să fi fost un astfel de “cosmonaut” şi că astăzi “este posibil să ne aflăm în pragul unei “a doua veniri” a acestor fiinţe inteligente din spaţiul extraterestru.[41]

Cercetători la fel de reputaţi din lumea occidentală cred destul de serios în existenţa “inteligenţelor extraterestre”, din- moment ce de aproape 18 ani încoace ei încearcă, prin intermediul telescoapelor radio, să intre în legătură cu ele. Există în întreaga lume cel puţin şase programe de cercetare conduse de astronomi, care încearcă să recepţioneze semnale radio de la fiinţe inteligente din spaţiul extraterestru.

De asemenea, “teologi” protestanţi şi romano-catolici contemporani, care s-au obişnuit să urmeze orice idee nouă pe care o lansează “ştiinţa”, fac la rândul lor speculaţii în cadrul noului domeniu al “exoteologiei” (adică “teologia spaţiului cosmic”), cu privire la natura raselor “extraterestre” (v. rev. Times, 24 aprilie 1978). Este de netăgăduit că mitul SF îi fascinează cu putere până şi pe cei mai luminaţi intelectuali şi oameni de ştiinţă ai zilelor noastre.

Fiinţele “evoluate” ale viitorului, aşa cum apar ele în literatura SF, sunt prezentate invariabil ca unele ce au “depăşit” limitele umanităţii obişnuite, mai ales cele ale “personalităţii”. Asemenea lui “Dumnezeul” din povestirile SF, “omul” a devenit şi el o impersonalitate bizară. În cartea Childhood’s End (Sfârşitul copilăriei) a lui Arthur C. Clarke, noua rasă de oameni are fizionomia caracteristică vârstei copilăriei, însă chipurile sunt total lipsite de personalitate; aceste fiinţe sunt pe cale de a suferi transformări “evolutive” încă şi mai înalte, până la absorbirea într-o “Supraminte” impersonală.

În general literatura SF – ale cărei idei se află în opoziţie diametrală faţă de învăţătura creştină, dar în concordanţă perfectă cu unele şcoli filozofice orientale – vede “progresul evoluţionist” şi “spiritualitatea” în termenii unei depersonalizări crescânde.

3. Umanitatea şi lumea viitorului sunt văzute, în termenii SF, ca “proiecţii” ale descoperirilor ştiinţifice celor mai noi; “proiecţii” care nu sunt câtuşi de puţin lipsite de substanţă, pentru că ele corespund remarcabil cu realitatea cotidiană a experienţelor ocultiste şi demonice, aşa cum s-au desfăşurat ele de-a lungul tuturor veacurilor.

Iată câteva dintre caracteristicile acestor fiinţe “supraevoluate” ale viitorului: comunicarea prin telepatie, capacitatea de a zbura, de a apărea şi a dispărea, transformarea aspectului unor obiecte sau crearea de scene şi creaturi iluzorii prin “gândirea pură”, mişcarea la viteze ce depăşesc cu mult mijloacele tehnologiei moderne, capacitatea de a supune alte persoane propriei voinţe, precum şi propovăduirea unei filozofii “spirituale” care se plasează “dincolo de orice religie” şi care promite sosirea unui timp în care “inteligenţele avansate” nu vor mai depinde de materie.

Într-adevăr, toate aceste lucruri se obţin prin nimic altceva decât prin practici sataniste şi vrăjitoreşti tipice. Într-o istorie a literaturii SF se notează că, “un aspect persistent al creaţiilor SF este dorinţa de a transcende experienţa normală prin intermediul unor personaje şi evenimente care depăşesc condiţiile de spaţiu şi de timp normale”[42].

Scenariile unor filme ca “Star Treck”, precum şi multe alte povestiri SF, seamănă foarte bine prin unele locuri (mai ales în amănuntele lor “ştiinţific” – viitorologice) cu unele descrieri din “Vieţile Sfinţilor Părinţi”, pe vremea cărora activităţile vrăjitoreşti erau ceva obişnuit la popoarele păgâne, printre care sfinţii erau de multe ori nevoiţi să-şi ducă viaţa.

Literatura ştiinţifico-fantastică nu are mai nimic ştiinţific, şi nici prea “viitorologică” nu este. Ea se prezintă mai degrabă ca o întoarcere la originile “mistice” ale ştiinţei moderne – ştiinţa dinaintea “iluminismului” secolelor XVII şi XVIII, care era foarte apropiată de ocultism.

In aceeaşi istorie a literaturii SF se notează că “rădăcinile literaturii SF, ca şi rădăcinile ştiinţei, se situează în zonele magicului şi miticului” (Scholes şi Rabkin). Cercetările şi experimentele contemporane din aşa-zisul domeniu al parapsihologiei indică şi ele o viitoare joncţiune între “ştiinţă” şi ocultism, dezvoltare care se află în deplină armonie cu literatura SF.

Literatura SF din Uniunea Sovietică (care se bucură acolo de aceeaşi popularitate ca şi în Vest, deşi cunoaşte dezvoltări uşor diferite), cunoaşte exact aceleaşi teme ca şi literatura SF din aria occidentală. În general, temele “metafizice” ale literaturii SF sovietice (care se scrie sub ochiul atent al cenzorului “materialist”), sunt de influenţă occidentală sau sunt inspirate direct de spiritualitatea hinduistă, aşa cum se remarcă în cazul scriitorului Ivan Efremov. Cititorul sovietic de literatură SF rămâne, potrivit unui critic, “cu o capacitate vagă de a distinge demarcaţiile critice dintre ştiinţă şi magie, dintre omul de ştiinţă şi vrăjitor, dintre viitor şi fantezie”.

Literatura SF, atât din Vest cât şi din Est, ca şi celelalte aspecte ale culturii contemporane, „confirmă în întregime – spune acelaşi autor -, faptul că faza superioară a umanităţii o constituie ocultismul”.[43]

4. Prin însăşi natura sa “viitorologică”, literatura SF tinde să devină utopică. Câteva romane sau povestiri chiar descriu o societate perfectă a viitorului, dar cele mai multe dintre ele se ocupă de “evoluţia” societăţii moderne la o stare mai avansată, sau cu întâlnirea cu civilizaţii superioare de pe altă planetă, cu speranţa (care uneori este prezentată ca realitate) că problemele cotidiene ca şi limitările condiţiei umane pot fi depăşite. În creaţiile lui Efremov (şi nu numai), comunismul devine “cosmic” şi “începe să dobândească calităţi nemateriale”, iar “civilizaţia post-industrială va fi ca aceea de tip hinduist”[44].

“Fiinţele avansate” din spaţiul cosmic sunt adesea înzestrate cu calităţi “mântuitoare”, iar aterizările navelor spaţiale sunt semnul unor evenimente “apocaliptice” – de obicei sosirea unor fiinţe binevoitoare care să conducă oamenii în “progresul lor evolutiv”.

Într-un cuvânt, literatura SF a secolului XX este în ea însăşi un semn grăitor al pierderii valorilor şi mentalităţii creştine în interpretarea lumii. Ea a devenit un puternic vehicul de diseminare a unei filozofii necreştine asupra vieţii şi istoriei, manifestând mai curând, pe faţă sau în ascuns, influenţe ocultiste şi orientale. Şi tot această literatură, într-o perioadă crucială de criză şi tranziţie a civilizaţiei umane, a constituit o forţă de prim ordin în crearea speranţei şi a stării de aşteptare actuale a „fiinţelor extraterestre”, care vor veni şi vor rezolva problemele omenirii, călăuzind-o către o nouă eră “cosmică” a istoriei sale.

Pretinzând că este “ştiinţifică şi nereligioasă”, literatura SF în realitate este un mijloc propagandistic de vârf (de formă secularistă) în mediatizarea “noii conştiinţe religioase” ce invadează omenirea, pe măsură ce creştinismul autentic supravieţuieşte în arii etnice şi geografice tot mai restrâns.

Toată această prezentare a constituit cadrul necesar pentru introducerea cazurilor concrete de apariţii OZN, care corespund în mod ciudat cu aşteptările pseudoreligioase spre care este stimulat omul “civilizaţiei postcreştine”!

2. Apariţii ale OZN-urilor şi investigarea lor ştiinţifică

Deşi ficţiune, ar putea spune cineva, literatura SF a pregătit întrucâtva omenirea pentru apariţia OZN-urilor, noi în mod evident, neputând înţelege realitatea lor “obiectivă” pe baza literaturii sau aşteptărilor şi fanteziilor omeneşti.

Înainte de a încerca să aflăm ce sunt OZN-urile, trebuie mai întâi să cunoaştem natura şi gradul de încredere pe care îl putem acorda observaţiilor care s-au făcut asupra lor. Există cu adevărat OZN-uri? Sau este vorba doar de percepţiile false, pe de o parte şi dorinţa de împlinire psihologică şi pseudo-religioasă pe de altă parte?

Un rezumat foarte solid documentat al fenomenului OZN a fost dat de către Dr. Jaques Vallee, un cercetător francez care în prezent locuieşte în California, expert în astrofizică şi în ştiinţa computerelor, şi care a făcut parte, mai mulţi ani, din comisiile de investigare ştiinţifică a rapoartelor referitoare la OZN-uri. Mărturia lui este cu atât mai preţioasă, cu cât el a studiat cazurile de apariţii OZN şi din afara Statelor Unite, mai ales din Franţa, ceea ce întregeşte considerabil tabloul general al fenomenului.

Dr. Vallee afirmă[45] că, deşi obiecte zburătoare ciudate au mai fost observate în secolele trecute, “istoria lor modernă” începe odată cu transformarea lor într-un fenomen de masă, adică odată cu anii celui de-al doilea Război Mondial şi de atunci înainte. Pe continentul american fenomenul a fost receptat prima oară în 1947, dar el se repetase de mai multe ori până atunci în ţări ale Europei.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial., mulţi piloţi raportau luminiţe ciudate ce păreau că se află sub un control inteligent, iar în 1946, mai ales în luna iulie, a fost un adevărat val de astfel de apariţii, în Suedia şi în alte ţări nord-europene. Iniţial s-a presupus că obiectele percepute în acest val scandinav sunt “meteori”, apoi că ar fi “rachete” (sau “rachete fantomă”) sau chiar “bombe”, şi uneori că sunt “un nou tip de navă spaţială”, capabilă de mişcări cu totul neobişnuite în spaţiu şi care nu lasă nici o urmă pe sol, nici măcar atunci când par că aterizează.

Presa europeană era plină de ştiri referitoare la valul acestor apariţii şi toată lumea în Suedia vorbea despre ele; ele se comunicau de ordinul miilor, dar în nici măcar unul dintre cazuri nu s-a emis ipoteza originii lor “extraterestre” sau “interplanetare”. Dr. Vallee conchide că “valul” a constat din apariţia unor obiecte reale, dar rămase neidentificate şi că el nu se poate pune pe seama “rumorilor” pre-existente despre OZN-urile sau despre “vizitatorii din spaţiul extraterestru”.

Conform cercetărilor sale, din acest “val de farfurii zburătoare” şi din altele ce i-au urmat, lipseşte orice asociere între interesul crescând al maselor pentru literatura SF şi curbele maxime ale apariţiei bizarelor obiecte după cum nici cu ani înainte, când Orson Wells panicase întreaga opinie publică americană în 1938, cu a sa adaptare radiofonică după Războiul lumilor (H. G. Wells), nu existase nici o idee despre vreun “val de farfurii zburătoare”.

El concluziona că “naşterea, creşterea şi extinderea unui val OZN este un fenomen obiectiv, independent de influenţa conştientă sau inconştientă a martorilor oculari sau a reacţiilor lor faţă de el”.

Prima reperare, care s-a înregistrat în Statele Unite şi care a fost preluată şi difuzată în masă de mass-media americană, a avut loc în iunie 1947, când Kenneth Arnold, un comis voiajor care îşi pilota la acea oră propriul avion, a văzut nouă obiecte în formă de disc, asemenea unor “farfurii” ce zburau în apropiere de Muntele Rainier din Statul Washington. Ziarele au preluat imediat vestea şi astfel a început era “farfuriilor zburătoare”.

Ceea ce este totuşi interesant, este că aceasta nu a fost prima apariţie OZN americană; s-au făcut alte observări nepopularizate, în lunile de dinaintea acesteia. Mai devreme, în aceeaşi lună, avusese loc un val OZN în Ungaria, atestat de cincizeci de martori oculari.

Deci, se vede clar că apariţiile OZN din 1947 nu se datorează nicidecum peste tot isteriei colective generate de incidentul Arnold. S-au mai semnalat şi alte apariţii în cadrul valului american din 1947, mai cu seamă în lunile iunie, iulie şi august. Deşi unele ziare făceau speculaţii despre “vizitatorii interplanetari”, apariţiile erau totuşi luate în serios de oamenii de ştiinţă, care presupuneau că se află în faţa unei tehnologii foarte avansate, după toate probabilităţile americane, sau poate chiar ruseşti.

Un al doilea val s-a manifestat în iulie 1948, cu apariţii în America şi în Franţa. În Statele Unite nişte piloţi aflaţi în zbor de noapte la bordul unui DC-3 al companiei Eastern Airline au văzut o navă de zbor în formă de torpilă cu două rânduri de “hublouri”, înconjurată de un soi de aură albăstruie şi emiţând o coadă de flăcări portocalii. În august al aceluiaşi an s-au înregistrat numeroase apariţii la Saigon şi în alte părţi ale Asiei de sud-est, ale unui “obiect prelung în formă de peşte”.

1949 a fost anul în care s-au semnalat discuri şi sfere ciudate în Suedia şi noi OZN-uri în America, două dintre ele observate de specialişti şi experţi în astronomie. Valuri OZN mai mici, precum şi apariţii izolate, au continuat în 1950 şi 1951, în Statele Unite mai ales, dar şi în Europa.

În 1952 a apărut primul val OZN cu adevărat internaţional, care s-a manifestat în apariţii repetate în S.U.A., Franţa şi Africa de Nord. Apogeul acestui val l-au constituit două apariţii senzaţionale ce s-au manifestat deasupra Casei Albe din Washington, D. C. şi deasupra Capitoliului, adică deasupra unor clădiri care se află sub permanentă supraveghere radar. În septembrie, un alt val a cuprins Danemarca, Suedia, Germania şi Polonia de nord. În acelaşi interval s-a comunicat în Franţa prima “aterizare” OZN, care include şi prezenţa unor “omuleţi”.

În 1953 nu s-au mai înregistrat valuri OZN, ci doar apariţii izolate. Una dintre ele a avut loc la Bismarck, Dakota de Nord, când, într-o noapte, patru obiecte au plutit şi au făcut manevre de zbor deasupra unei staţii de filtrare a aerului timp de trei ore. Raportul oficial al acestui eveniment se întinde pe mai multe sute de pagini, cu declaraţii din partea unui foarte mare număr de martori oculari, cei mai mulţi dintre ei fiind piloţi şi personal militar.

Anul 1954 a fost anul celui mai mare val OZN internaţional de până atunci. Franţa a fost practic copleşită de apariţii comunicate zilnic pe parcursul lunilor septembrie, octombrie şi noiembrie. Valul francez este caracteristic pentru dificultăţile cu care se confruntă o investigaţie ştiinţifică solidă a fenomenului OZN: “Fenomenul a fost atât de intens, impactul asupra opiniei publice atât de profund, reacţia ziarelor atât de emoţională, încât reflexia ştiinţifică ajunsese la saturaţie cu mult înainte de a fi posibilă o investigare serioasă. Drept urmare, nici un cercetător nu-şi putea risca reputaţia ştiinţifică studiind pe faţă un fenomen prezentat cu atâta patimă şi care inevitabil putea duce la distorsiuni; oamenii de ştiinţă francezi au păstrat tăcerea până când valul a trecut şi s-a mai estompat în conştiinţa oamenilor”.

În timpul valului francez au apărut caracteristicile tipice ale întâlnirilor extraterestre de mai târziu: “aterizări” OZN (în împrejurări bine descrise de cele mai multe ori), fascicole luminoase dinspre OZN înspre privitor, oprirea motorului maşinii (martorului ocular) în vecinătatea locului apariţiei (OZN-ului), mici fiinţe ciudate îmbrăcate în “costume de scafandri”, tulburări fizice şi psihice grave la martorii oculari.

Din 1954 încoace s-au semnalat în fiecare an astfel de apariţii în diferite ţări, cu valuri internaţionale majore în anii 1965-67 şi 1972-73. Aceste apariţii sunt îndeosebi numeroase şi cu efecte foarte adânci în ţările Americii de Sud.

Cea mai cunoscută investigaţie guvernamentală a fenomenului OZN este cea întreprinsă de Flota Americană a SUA, la scurt timp după primele apariţii OZN americane din 1947. Această investigaţie, cunoscută din 1951 sub numele de “Project Blue Book” (“Cartea Albastră”) a durat până în anul 1969, când a fost abandonat la recomandarea “Raportului Condon” din 1968 – raport ce constituie opera unei comisii ştiinţifice condusă de un fizician renumit de la Universitatea Colorado.

Cei care s-au ocupat îndeaproape cu studiul ambelor rapoarte, au observat însă imediat că în nici unul dintre ele nu se ia în serios existenţa fenomenelor OZN şi că preocuparea lor este mai curând aceea de a calma opinia publică prin explicarea “oficială” a unor fenomene spaţiale considerate a fi derutante pentru populaţie.

Unele grupuri de persoane interesate de înţelegerea fenomenului “Farfuriilor Zburătoare”, au mers chiar până la a afirma că Statele Unite se folosesc de aceste investigaţii ca de un paravan în spatele căruia ţin ascunsă cunoaşterea “adevăratei naturi” a fenomenului OZN.

După toate indiciile nu se poate afirma clar despre aceste cercetări decât că au fost făcute cu neglijenţă, pentru simplul motiv că obiectul lor central, fenomenul OZN, era privit ca neavând nici o legătură cu realitatea. Mai mult. Ca urmare a unor întâmplări cu OZN-uri, care mai de care mai ciudate, chiar oamenilor de ştiinţă începu să nu le mai placă această temă de cercetare, din aceleaşi motive, am putea spune, care au determinat-o pe vulpe să nu-i mai placă strugurii.

Primul director al “Cărţii Albastre”, căpitanul Edward Ruppelt, a mers până la a mărturisi că “dacă scopul Forţelor Aeriene a fost acela de a crea şi mai multă confuzie în jurul acestui fenomen, atunci ei nu ar fi putut face o treabă mai bună… Se poate vorbi despre o confuzie organizată în abordarea acestei probleme… Totul în acest raport se bazează pe premisa că de fapt nu există OZN-uri”[46].

Raportul Condon conţine câteva explicaţii “clasice” ale Fenomenului OZN; în una din ele, de exemplu, se afirmă că “această apariţie neobişnuită trebuie considerată aşadar ca făcând parte dintr-o categorie de fenomene aproape cu siguranţă naturale, dar care sunt atât de rare, încât nu au putut fi descrise sau evaluate până la momentul apariţiei lor, sau de la acel moment înainte”.

Consultantul ştiinţific principal al “Cărţii Albastre” pentru mai bine de jumătate din cei 22 de ani, cât au durat investigaţiile, a fost astronomul J. Allen Hynek de la Northwestern University; el a numit pe faţă toată această activitate drept un “proiect pseudo-ştiinţific”[47].

În cei 22 de ani de investigaţii, aşa cum au fost ele, “Cartea Albastră” a reunit totuşi peste 12000 de cazuri de fenomene aeriene uimitoare, dintre care 25% au rămas “neidentificate” în pofida chiar a “explicaţiilor” adeseori forjate. Mii de alte cazuri s-au colectat şi se mai colectează încă de către organizaţii particulare din S.U.A. şi din alte ţări, în condiţiile în care aproape toate organele guvernamentale se feresc să facă comentarii asupra lor.

În Uniunea Sovietică subiectul a apărut menţionat public pentru prima oară în 1967 (ceea ce înseamnă implicit aprobarea oficială), când Dr. Felix U. Ziegel de la Institutul de Aviaţie din Moscova afirma, într-un articol din revista sovietică Smena, că “radarul sovietic recepţionează obiecte zburătoare neidentificate încă de acum douăzeci de ani”.[48]

In aceeaşi perioadă a avut loc o conferinţă ştiinţifică (sovietică) pe tema “Civilizaţii Spaţiale”, condusă de astronomul armean Victor Ambartsumyam, care sublinia urgenţa unor studii preliminare privind problemele ştiinţifice şi tehnice ridicate de comunicarea cu astfel de “civilizaţii” a căror existenţă el o considera de la sine înţeleasă.[49] În anul următor însă, tema OZN-urilor a fost din nou interzisă în Uniunea Sovietică, iar de atunci cercetătorii sovietici îşi comunică rezultatele colegilor lor din vest doar pe căi neoficiale.

În Statele Unite subiectul se situează “în afara ariei” de cercetare, atât pentru cercurile de resort militare, cât şi pentru oamenii de ştiinţă propriu-zişi, dar este demn de notat faptul că în anii din urmă un număr din ce în ce mai mare de specialişti (mai ales tineri) iau foarte în serios fenomenul OZN şi se întrunesc pentru a studia cele mai adecvate metode de cercetare; Cercetătorii Hynek şi Vallee vorbesc despre un “colegiu invizibil” al unor oameni de ştiinţă foarte activi în cercetarea problemei, dintre care cei mai mulţi refuză să-şi vadă menţionat numele (în massmedia) în contextul cercetărilor fenomenului OZN.

Există desigur şi alţii care neagă existenţa OZN-urilor, punându-le pe acestea pe seama unor percepţii deformate, după ei OZN-urile nefiind altceva decât obiecte naturale, baloane, avioane etc., sau simple trucuri sau “proiecţii” psihologice. Unul dintre aceşti autori este Philip Klass; el “demască” cu delectare fenomenul OZN, şi trage concluzia, în urma câtorva investigaţii, că OZN-urile sunt fie fenomene naturale, fie falsuri grosolane. Investigaţiile sale l-au convins că “ideea unor nave spaţiale miraculoase aparţinând altor civilizaţii este un basm confecţional pe măsura mentalităţii adulte”.[50]

Asemenea cercetători de neclintit se bazează mai ales pe faptul că practic nu există dovezi concrete (fizice) ale existenţei OZN-urilor, chiar partizanii cei mai vajnici ai existenţei lor, fiind nevoiţi să recunoască puţinătatea dovezilor de ordin fizic din chiar cele mai bine documentate rapoarte.

Dar, ceea ce a convins un număr de savanţi, în anii din urmă, să ia în serios fenomenul, nu este dovada fizică a existenţei lor, ci faptul că o multitudine de persoane, a căror probitate şi seriozitate nu poate fi pusă la îndoială, au văzut lucruri ce se situează dincolo de orice explicaţie şi care au avut asupra lor un efect puternic.

Iată cum descrie Dr. Hynek aceste mărturii: “Aveam invariabil sentimentul că mă aflu în faţa unor oameni care îmi descriu desfăşurarea unui eveniment foarte real. Acest eveniment se constituia pentru acea persoană într-o experienţă capitală, pe care şi-o aminteau în cele mai mici detalii şi care nu avea nici o legătură cu imaginaţia; un eveniment pentru care de obicei respectiva persoană nu era câtuşi de puţin pregătită – şi a cărui înţelegere o depăşea cu desăvârşire” (The UFO Experience).

Această experienţă a intensei realităţi a fenomenului OZN, conjugată cu lipsa totală a dovezilor fizice care să ateste existenţa lor, plasează fenomenul mai curând în sfera studiilor de psihologie, decât în cea a investigărilor unor fenomene fizice; mai precis, în sfera cercetărilor prin care se studiază mai curând rapoartele decât întâlnirile extraterestre în sine, şi gradul de credibilitate şi consistenţă a acestor rapoarte.

Activitate care ţine deja de domeniul psihologiei, din care în mod firesc abordările care urmăresc exclusiv dovezile palpabile ale existenţei OZN-urilor se exclud ca neadecvate. Dar din această perspectivă poate că nici părerea d-lui Klass cum că aceste “nave spaţiale miraculoase” nu sunt decât nişte “basme pentru oameni mari” – nu este cu totul neîndreptăţită. Pentru că a vedea cu proprii ochi un OZN este una, iar a interpreta ceea ce ai văzut (sau ceea ce altcineva a văzut) este cu totul altceva: experienţa în sine poate să fie reală, în timp ce relatarea sau interpretarea ei poate să ţină de domeniul “basmului” sau a miturilor contemporane.

Prin activitatea sa, Dr. Hynek a contribuit mult la înlăturarea prejudecăţilor despre întâlnirile sau observările obiectelor extraterestre. El a arătat clar că de cele mai multe ori persoanele care declară asemenea întâlniri sau observări nu sunt nici sectanţi superstiţioşi şi nici oameni needucaţi sau labili psihic. Declaraţiile unor astfel de indivizi (care nu prezintă credibilitate) sunt uşor de identificat şi orice cercetare asupra lor este automat sistată.

Dimpotrivă, relatările cele mai coerente şi mai precise vin din partea unor oameni normali şi responsabili (adesea de formaţie ştiinţifică), pe care respectiva experienţă i-a surprins sau chiar şocat şi căreia ei nu îi găsesc nici o explicaţie (The UFO Experience); şi cu cât experienţa este mai puternică iar OZN-ul văzut mai de aproape, cu atât mai puţin dispusă este respectiva persoană să o relateze.

Dosarele OZN sunt o colecţie de “evenimente incredibile povestite de către persoane perfect credibile”, după cum declară un general din cadrul Forţelor Aeriene. Faptul că există ceva în spatele atâtor mii de declaraţii credibile nu poate fi pus la îndoială.

3. Cele şase tipuri de întâlniri extraterestre

Dr. Hynek, care a studiat mai în amănunţime problema decât cei mai prestigioşi dintre experţi, distinge şase categorii generale de fenomene OZN sau extraterestre[51].

Prima dintre ele, a “luminiţelor nocturne”, este şi cea mai frecvent menţionată şi cea mai puţin stranie dintre toate. Acestea pot fi uşor asimilate cu corpuri cereşti, meteori etc. şi nu sunt considerate propriu-zis OZN-uri. “Luminiţele nocturne” cu adevărat ciudate (acelea care rămân “neidentificate”), cele care par manevrate în mod inteligent şi nu pot fi considerate nave spaţiale, sunt de cele mai multe ori reperate de mai mulţi martori, printre care ofiţeri de poliţie, piloţi, sau operatori ai turnurilor de control.

A doua categorie de OZN-uri o constituie “discurile diurne”, al căror comportament este similar cu al luminiţelor de noapte. Aceste discuri sunt aşa numitele “farfurii zburătoare” şi ele apar în toate relatările incluse în această categorie; ceea ce diferă este forma OZN-ului, care variază de la cilindrică până la circulară. Au un aspect metalic şi depăşesc capacitatea celor mai sofisticate nave spaţiale cunoscute până în prezent. Se afirmă că OZN-urile de gradul doi sunt, ca şi “luminiţele nocturne”, silenţioase, şi că pot apărea în grupuri de două sau mai multe.

În a treia categorie întră descrierile “radar-vizuale”, adică reperări de OZN-uri care se fac cu ajutorul radarului (reperările radar fiind şi ele susceptibile de diferite erori). Cele mai multe din aceste cazuri au loc noaptea, când sunt reperate simultan de mai multe avioane (uneori trimise special să urmărească OZN-urile deja semnalate), de la distanţe relativ mici.

În astfel de cazuri, avioanele sunt întotdeauna depăşite de OZN-uri, care uneori se plasează ele în urmărirea avionului şi apoi dispar la viteze uluitor de mari (până la 6640 km pe oră şi chiar mai mult). Uneori, ca şi în întâlnirile de gradul 1 şi 2, obiectul pare că se divide (în două sau chiar mai multe părţi distincte), iar alteori radarul nici măcar nu înregistrează obiective reperate clar de piloţi în timpul zborului. Aceste întâlniri, ca şi cele din primele două categorii, durează de la câteva minute până la câteva ore.

Există un număr de cazuri documentate din primele trei categorii, fiecare dintre ele fiind observate de numeroşi martori oculari, izolaţi, credibili şi cu experienţă. Dr. Hynek notează însă că oricare din aceste cazuri ar putea fi produs de un set de împrejurări său condiţii extrem de neobişnuite şi nu neapărat de un fenomen total necunoscut.

Dar când se acumulează cazuri bine documentate şi toate asemănătoare între ele, posibilitatea ca ele să fie puse pe seama unor condiţii naturale excepţionale devine foarte mică (The UFO Experience). Din acest motiv cercetătorii fenomenului se concentrează acum asupra studiului celor mai bine documentate cazuri, comparând dosarele cel mai bine articulate şi mai credibile pentru fiecare din ele, şi reuşind să discearnă astfel caracteristici şi structuri comune clare ale manifestărilor OZN.

Reacţia emoţională a celor care au văzut astfel de obiecte în cadrul întâlnirilor aparţinând primelor trei categorii, este una de perplexitate şi uimire; ei nu îşi pot explica câtuşi de puţin comportamentul lor şi rămân cu dorinţa manifestă de a mai vedea odată obiectul “măcar un pic mai de aproape”. Cazurile în care martorii au încercat un sentiment acut de teamă sunt puţine la număr şi de cele mai multe ori se referă la piloţi care, încercând să urmărească obiectele necunoscute, îşi dădeau seama că au de-a face cu o tehnologie ce depăşeşte cel mai înalt nivel cunoscut şi că respectivele obiecte sunt pilotate clar de cineva. Pe de altă parte, în cazul “întâlnirilor la mică distanţă”, reacţia “psihică” a persoanelor în cauză este foarte puternică şi cu consecinţe durabile.

“Întâlnirile de gradul I” sunt cele în care un obiect luminos este văzut de la 150 m sau chiar mai puţin, luminozitatea lui fiind atât de puternică, încât luminează şi solul de pe raza lui. Ele adesea plutesc la o distanţă foarte mică deasupra solului, parcurgând în acest mod distanţe considerabile, pentru a decola apoi brusc la viteze incredibile, silenţios, şi mai întotdeauna pe verticală.

Cazurile de “Întâlniri de gradul I”, atât de numeroase şi documentate întotdeauna de mai mulţi martori, sunt atât de asemănătoare între ele, încât cel care le studiază are impresia că este vorba invariabil de acelaşi obiect zburător. Trăsătura specifică a “Întâlnirilor de gradul I” este însă aceea că ele au loc mai ales noaptea în zone mai puţin locuite şi că numărul martorilor oculari nu depăşeşte în general trei sau patru (în cazurile examinate de Dr. Hynek).

“Întâlnirile de gradul I” întotdeauna intimidează şi sunt adesea terifiante, dar ele nu lasă urme vizibile asupra martorilor oculari; aceştia sunt de obicei atât de copleşiţi de ceea ce văd, încât pierd cu totul din vedere să fotografieze obiectul, în ciuda faptului că uneori au aparat de fotografiat asupra lor. Efectul tipic al acestor întâlniri asupra martorilor oculari este redat de unul dintre ei astfel:

“Vă asigur că oricine a văzut un astfel de obiect de atât de aproape, fie chiar şi pentru un singur minut, nu îl mai uită toată viaţa” (The Hynek Report ). Experienţa este atât de neobişnuită, încât cei care o povestesc nu sunt crezuţi, ceea ce îi face pe aceştia să nu o mai povestească deloc sau să o povestească doar unui cerc restrâns de prieteni, sau de abia peste ani de zile. Este un tip de experienţă care este foarte reală pentru cei care au trăit-o, dar incredibilă pentru cei care ascultă relatări despre ea.

O “Întâlnire de gradul I” tipică a avut loc în 1966 şi i-a avut drept protagonişti pe doi şerifi din Portage County, Ohio. Pe la ora 5 dimineaţa ei au văzut un obiect “mare cât o casă” ridicându-se cam la 30 m înălţime. Pe măsură ce obiectul se apropia de ei, luminozitatea lui creştea, luminând tot locul dimprejur, oprindu-se deasupra lor. Când a început iar să se mişte, poliţiştii l-au urmărit. Aproape de zori, obiectul a mai fost reperat de alţi doi poliţişti, la o înălţime mai mare, după care a dispărut în spaţiu printr-o mişcare bruscă pe verticală.

Presiunea exercitată din partea Congresului american a obligat comisia însărcinată cu dosarul “Cărţii Albastre” să investigheze în amănunţime acest caz, concluzia trasă fiind aceea că poliţiştii avuseseră de-a face cu o “observare a planetei Venus”. Poliţiştii au fost supuşi unei masive campanii de ridiculizare în presă, care a dus la distrugerea familiei unuia dintre ei şi la ruinarea sănătăţii şi carierei sale.

Astfel de tragedii personale în rândurile celor care au experienţa “Întâlnirilor de gradul I” sunt atât de obişnuite, încât ele trebuie, sau ar trebui neapărat considerate caracteristice tipic fenomenului OZN.

“Întâlnirile de gradul II” sunt similare celor de gradul I, cu diferenţa că obiectele zburătoare lasă urmă pe sol iar efectul psihic asupra privitorului este violent şi durabil. Urmele constau în pârjolirea sau uscarea vegetaţiei pe suprafaţa pe care a aterizat obiectul.

Acest tip de întâlnire este deci cu mult mai potrivit pentru investigaţia ştiinţifică, căci în afară de relatările verbale ale fenomenului, mai există şi dovezi materiale ale manifestării lui. Cu toate acestea, investigaţiile ştiinţifice sunt aproape inexistente, pe de o parte pentru faptul că celor mai mulţi cercetători le este teamă să abordeze problema OZN-urilor în general, iar pe de alta pentru că dovezile materiale însăşi ale existenţei lor sunt de obicei neconcludente din punct de vedere ştiinţific sau sunt subiective.

Există un catalog care conţine peste 800 de cazuri de acest tip din 24 de ţări (The Hynek Report). Dovezile materiale sunt neconcludente pentru că nici o porţiune sau bucată de OZN nu a fost autentificată până acum şi pentru că urmele lăsate pe sol sunt uneori la fel de greu de explicat ca şi întâlnirile însăşi. Aceste urme sunt de cele mai multe ori de formă circulară cu un diametru de 6 până la 9 m şi cu o adâncime de 30 cm până la 1 metru; pământul în interior este ars sau deshidratat şi se afirmă că porţiunea rămâne sterilă timp de unul sau doi ani. Analizele chimice ale solului din aceste suprafeţe nu au permis nici o concluzie clară cu privire la posibilele cauze ale acestei sterilităţi.

“Întâlnirile de gradul II” au loc cel mai frecvent, noaptea, în secţiuni mai puţin circulate ale şoselelor. Este vorba aproape invariabil de un obiect luminos care aterizează pe câmpul de lângă şosea sau chiar în mijlocul ei, în faţa unor maşini ale căror motoare sau faruri se opresc sau se sting brusc; pe cei dinăuntru îi cuprinde spaima, ei nerevenindu-şi decât odată cu decolarea OZN-ului; după decolare motorul sau farurile maşinii (martorului ocular) pot fi din nou acţionate, sau îşi revin de la sine.

Cele mai bizare dintre toate rapoartele OZN sunt cele care relatează aşa numitele “Întâlniri de gradul III”, pentru că în ele apar şi “fiinţe vii” aşa numiţii “ocupanţi”, “omuleţi”, “humanoizi” sau “creaturi”. Prima reacţie la citirea acestor rapoarte este aceea de a imagina “omuleţi verzi” şi de a considera ca incredibil întregul fenomen, categorisindu-l drept fals sau halucinaţie.

Totuşi, succesul recentului film american SF, numit chiar cu numele acestei categorii de fenomene OZN, “Întâlnire de gradul III” (pentru care Dr. Hynek a fost consultant tehnic), împreună cu rezultatele sondajelor de opinie din 1974, care demonstrează că 54% din cei care ştiu ceva despre OZN-uri cred că ele sunt reale, iar 46% din cei chestionaţi cred în existenţa vieţii inteligente pe alte planete[52], indică gradul din ce în ce mai sporit al acceptării din partea contemporanilor noştri a posibilităţii existenţei reale a inteligenţei “non umane”.

Cu alte cuvinte, putem sintetiza situaţia astfel: literatura ştiinţifico-fantastică a oferit imaginile, “evoluţionismul” a oferit filozofia, iar tehnologia erei spaţiale a asigurat plauzibilitatea acestor întâlniri extraterestre.

Ceea ce este surprinzător şi uluitor în acelaşi timp este că asemenea întâlniri au loc încă astăzi, conform mărturiilor multor martori oculari credibili. Deci de importanţă capitală este interpretarea care trebuie dată acestor fenomene: să fie vorba într-adevăr de contacte cu “vizitatorii din spaţiul cosmic”, sau avem de-a face cu întâlniri de o cu totul altă natură, explicate însă conform cu “spiritul veacului”? Acestea sunt întrebările care îi preocupă pe cercetătorii fenomenului OZN.

Dr. Hynek recunoaşte că îi vine greu să admită existenţa “Întâlnirilor de gradul III”: “Dacă nu mi-ar fi teamă că ultragiez integritatea ştiinţifică, mărturisesc că aş fi gata să omit din toată inima acest capitol al cercetărilor referitoare la OZN-uri” (The UFO Experience).

Dar cum scopul Dr. Hynek este acela al obiectivităţii ştiinţifice, lui îi este imposibil să ignore multitudinea cazurilor atât de bine documentate ale acestui ciudat fenomen. Dintre cele aproape 1250 de cazuri de întâlniri extraterestre la mică distanţă descrise de Dr. Jacques Vallee, 750 menţionează aterizarea unei nave spaţiale, şi mai mult de 300 dintre acestea specifică prezenţa “humanoizilor” în interiorul sau în jurul navei; o treime din aceste cazuri sunt documentate de mai mulţi martori pentru fiecare caz în parte.

Într-unul din cazurile cu “humanoizi” ce a avut loc in noiembrie 1961 în nordul SUA, patru bărbaţi care se întorceau de la vânătoare au observat prăbuşirea unui obiect în flăcări, ce parcă era un avion. Când au ajuns la locul “prăbuşirii” toţi au văzut un obiect alungit de formă cilindrică înfipt oblic în pământ şi cu patru figuri, după toate aparenţele omeneşti în jurul lui.

Bărbaţii s-au deplasat în oraşul din apropiere pentru a anunţa poliţia, iar când s-au întors la locul respectiv n-au mai văzut decât nişte luminiţe roşii, obiectul dispărând fără a lăsa nici un fel de urmă, deşi terenul era noroios. După ce ofiţerul de poliţie a plecat cuprins de uimire, cei patru au văzut din nou obiectul venind spre sol ca o lumină roşiatică. S-au întors la casele lor cu sentimentul ciudat că a existat o porţiune de timp “pierdută” în timpul nopţii.

În ziua următoare, unul din cei patru a fost vizitat la lucru de către mai mulţi indivizi “cu înfăţişare oficială”, care i-au pus întrebări despre incident şi apoi l-au condus acasă în maşina lor, cerându-i să nu dezvăluie nimănui cele întâmplate. Vânătorul a presupus că respectivii erau anchetatori ai Forţelor Aeriene ale SUA care încearcă să escamoteze existenţa vreunei “maşini secrete”.

Toţi cei patru protagonişti ai întâmplării au rămas extrem de marcaţi de pe urma ei şi după şase ani unul dintre ei s-a simţit obligat să povestească totul unui agent al Trezoreriei Statelor Unite (Edge of Reality).

Momentele principale ale acestei relatări sunt tipice pentru multe din seria “Întâlnirilor de gradul III”. Un caz uşor diferit îl constituie faimoasa “aterizare” OZN de la Kelly, care a fost investigat în amănunţime, atât de poliţie şi de Forţele Aeriene, cât şi de cercetători independenţi.

În seara şi noaptea de 21 august, 1955, locuitorii unei ferme patru adulţi şi şapte copii – au avut o întâlnire prelungită cu “umanoizii”.

Fiul cel mare al acestei familii (adolescent) a văzut un obiect zburător “aterizând” în spatele casei. Nu l-a crezut nimeni, însă o oră mai târziu “un omuleţ” ce emitea o “lumină ciudată” se apropia de casă. Au mai fost văzuţi şi alţi “omuleţi” (sau poate aceiaşi omuleţi care reapăreau). Se apropiau invariabil de casă din direcţia cea mai întunecoasă, şi niciodată când luminile erau aprinse. l)

1) Vallee, UFOs în Space – OZN-urile din spaţiul cosmic 187-191; Hynek, The UFO Experience – Dosarul OZN – pp. 172-177

Doctorul Hynek face distincţie clară între “Întâlnirile de gradul III” şi cazurile “indivizilor de legătură” (persoanelor care declară că au avut contact cu extratereştii (n. tr)). Aceste persoane “de legătură” au deseori întâlniri cu fiinţe extraterestre, primesc adesea de la ele “mesaje” pseudo-religioase privind existenţa unor fiinţe “superior dezvoltate” de pe alte planete care vor veni curând să “aducă pace pe pământ”.

Astfel de indivizi sunt mai întotdeauna membri ai unor culte religioase iscate de pe urma fenomenelor extraterestre. Pe de altă parte, “Întâlnirile de gradul III” obişnuite sunt foarte asemănătoare celorlalte tipuri de “întâlniri extraterestre”; ele li se întâmplă unor oameni cu ocupaţii similare şi prezentând un înalt grad de credibilitate, au loc întotdeauna pe neaşteptate şi produc întotdeauna un şoc, fiind atât de incredibile. “Ocupanţii” observaţi în astfel de situaţii, sunt văzuţi mai întotdeauna (de obicei de la distanţe foarte mici) culegând mostre de rocă şi de sol, cercetând cu interes instalaţiile şi vehiculele omeneşti sau “reparându-şi” propriul vehicul de zbor.

Aceşti “umanoizi” prezintă caracteristici cu totul neumane: capete foarte mari (care fie nu au ochi deloc fie îi au aşezaţi la mare distanţă unul de altul, cu nas foarte mic sau deloc şi cu o fantă în loc de gură), picioare foarte subţiri şi lipsa gâtului; unii au înălţimea normală a omului, dar alţii nu sunt mai înalţi de 1m, ca în cazul Kelly din Hopkinsville. Recent s-a compilat un catalog ce însumează peste 1000 de “Întâlniri de gradul III”.[53]

S-au raportat şi cazuri în care ocupanţii obiectelor zburătoare au “răpit” persoane de la sol, cel mai adesea în scop de “testare”. Credibilitatea celor care au făcut astfel de relatări poate fi cu greu pusă la îndoială. Aproape toate dovezile privitoare la aceste cazuri, (excluzându-i pe indivizii “de legătură”) s-au obţinut cu ajutorul hipnozei regresive; experienţa este atât de traumatică pentru martori, încât ei nu şi-o mai amintesc decât mai târziu, când ei înşişi acceptă să fie hipnotizaţi şi să înţeleagă astfel misteriosul “salt peste timp” din urma întâlnirii extraterestre – întâlnire care până la un anumit punct şi-o amintesc perfect.

Unul dintre cazurile cele mai cunoscute de “abducţie” a avut loc pe 19 Septembrie, 1961, la miezul nopţii, lângă localitatea Whitfield din New Hampshire. El a devenit şi subiectul cărţii lui John Fuller (The Interrupted Journey – Călătorie întreruptă), publicată într-o formă rezumată în revista Look. În seara în care Barney şi Betty Hill se întorceau din vacanţă, un OZN ateriza pe şosea exact, în faţa maşinii lor. De ei s-au apropiat nişte “umanoizi” şi, ultimul lucru pe care şi-l mai amintesc este că, două ore mai târziu s-au trezit la o distanţă de 35 de mile de locul respectiv, tot pe şosea.

Această amnezie le procură ambilor soţi stări de mare tensiune psihică şi disconfort fizic, ceea ce-i făcu in final să recurgă la un psihiatru. În stare de hipnoză ambii au relatat, independent unul de celălalt, că au fost transportaţi la bordul unei “nave”, unde “umanoizii” i-au supus la diferite analize, luându-le probe de ţesut cornos (unghii, piele). Au fost eliberaţi după două ore, după ce li s-a dat în prealabil sugestia hipnotică de a nu-şi aminti nimic din ceea ce li se întâmplase. Ei au relatat această experienţă (tot în condiţii de hipnoză) într-o stare psihică deosebit de zbuciumată (The UFO Experience).

Un caz similar a avut loc pe 3 Decembrie, 1967 la ora 2:30 dimineaţa, când un poliţist din Ashland, statul Nebraska a văzut pe şosea un obiect ce emitea puncte luminoase şi care la apropierea lui a decolat. Raportând apoi superiorilor săi prezenţa unei “farfurii zburătoare” în zonă, s-a îndreptat spre casă cu o durere de cap îngrozitoare, cu un zgomot asurzitor în urechi şi cu urma unei lovituri roşii sub urechea stângă.

Mai târziu s-a descoperit că a existat o perioadă de 20 de minute de care el nu-şi mai aminteşte nimic; sub stare de hipnoză însă a mărturisit că a pornit în urmărirea OZN-ului, care a aterizat din nou. Ocupanţii au îndreptat un fascicul luminos asupra lui şi l-au luat la bord, într-un loc plin de pupitre de control şi de aparate asemănătoare computerelor.[54]

La prima vedere aceste incidente par pur şi simplu de necrezut, produse ale halucinaţiei sau ale unei imaginaţii bolnave. Dar ele sunt prea numeroase pentru a ne putea îngădui să le tratăm cu uşurinţă. În măsura în care relatează întâlniri cu aparate de zbor concrete, reale, aceste rapoarte nu sunt desigur foarte convingătoare.

Mai mult, psihanaliştii înşişi atrag atenţia asupra faptului că rezultatele “hipnozei regresive” nu sunt foarte sigure; adesea persoana aflată sub hipnoză nu este capabilă să distingă între experienţele reale şi “sugestionările” inculcate în subconştientul său, fie de hipnotizor, fie de altcineva, în momentul presupusei “Întâlniri de gradul III”.

Dar chiar dacă aceste experienţe nu sunt cu totul “reale” (ca fenomene obiective în spaţiu şi în timp), faptul însuşi că ele au fost “implantate” în minţile oamenilor în proporţii atât de masive în anii din urmă este deja semnificativ. Fără îndoială că “ceva” există şi în spatele acestor cazuri de “abducţie”, iar recent cei care investighează fenomenele OZN au început să caute explicaţiile lor în alte direcţii.

Asemenea experienţe, şi mai ales “Întâlnirile de gradul III” ale anilor ’70, sunt în mod vizibil legate de fenomenele paranormale sau oculte. Uneori, cu puţin înainte de a întâlni OZN-uri, cei care urmează a fi protagoniştii lor visează lucruri ciudate, sau aud bătăi în uşa în condiţiile în care nu se află nimeni în apropiere, sau primesc vizite ciudate după aceea; unii primesc mesaje telepatice de la cei din interiorul OZN-ului.

OZN-urile chiar ajung să dispară şi să apară în loc să decoleze şi să aterizeze cu viteze mari; alteori au loc “vindecări miraculoase” în prezenţa lor sau când cineva este expus la lumina emisă de ei.[55]

Alteori însă “Întâlnirile de gradul III” au dus şi la leucemie, precum şi la boli produse de radiaţii; adesea efectele produse asupra psihicului sunt tragice: deteriorarea pesonalităţii, demenţă, sinucidere[56].

Sporirea şi intensificarea “componentei psihice” a întâlnirilor extraterestre i-a determinat pe cercetători să le asemene pe acestea cu fenomenele oculte, care produc efecte psihice asemănătoare cu cele declanşate de apariţia OZN-urilor (The Invisible College).

Mulţi cercetători au remarcat asemănarea dintre fenomenele OZN şi spiritismul secolului al XIX-lea, în care fenomenele psihice se combină cu efecte fizice stranii, “tehnologia” acelora fiind desigur mai primitivă. În general, în anii ’70 a început să dispară distincţia între fenomenele OZN “propriu-zise”, sau “normale”, şi diferitele culte OZN, şi aceasta datorită faptului că în această decadă omenirea a devenit din ce în ce mai receptivă la practicile oculte.

4. Explicarea fenomenelor OZN

Cea mai recentă carte a Dr. Jacques Vallee despre OZN-uri, The Invisible College dezvăluie care sunt opiniile unora dintre cei mai prestigioşi cercetători asupra acestei probleme. Dr. Vallee consideră că ne aflăm astfel “foarte aproape” de o înţelegere clară a naturii acestui fenomen.

El observă că ideea existenţei unei forme de inteligenţă “extraterestră” a devenit la modă, atât printre oamenii de ştiinţă, cât şi în cercurile celor care ghicesc norocul (astrologii zilelor noastre), mai ales ca rezultat “al setei neostoite de a contacta inteligenţe superioare care să aducă rezolvarea miraculoasă a tuturor problemelor ce sfâşie şi agită biata noastră planetă”.

În mod semnificativ el mai notează că ideea unor vizitatori din spaţiul extraterestru a devenit marele mit, sau “superbul neadevăr” al vremurilor noastre.

Totuşi credinţa în acest mit i se pare o naivitate: “Explicaţia aceasta este prea rudimentară; ea nu acoperă diversitatea interacţiunilor dintre ocupanţii obiectelor zburătoare şi pământeni, şi nici marea varietate comportamentală a celor dintâi”. Dr. Hynek notează că, pentru a explica diversitatea efectelor produse de OZN-uri, trebuie să plecăm de la ideea că ele sunt “un fenomen cu efecte fizice fără îndoială, dar care prezintă şi atribute ce ţin de sfera psihicului” (The Edge of Reality, p. 259). Dr. Vallee crede că ele sunt “atât obiecte fizice, cât şi instrumente psihice, ale căror proprietăţi specifice rămân să fie definite de acum înainte” (The Invisible College, p. 200).

Teoria că OZN-urile nu există de fapt ca obiecte concrete şi că ele ţin doar de fenomenele psihice sau parafizice a fost înaintată de un număr de cercetători încă de la începutul anilor 1950. Pe parcurs însă ea s-a erodat, pe de o parte datorită proliferării grupurilor de tip sectar ce exaltau ideea originii “extraterestre” a OZN-urilor, şi pe de alta datorită chiar explicaţiilor oficiale, ce corespundeau perfect marii majorităţi a opiniei publice, conform căreia întregul fenomen este pură imaginaţie.[57]

Dar, în prezent, cercetători de mare prestigiu sunt de acord în a considera că, deşi OZN-urile prezintă indubitabil caracteristici “fizice”, ele nu pot fi nicidecum socotite “nave spaţiale” aflate în posesia cuiva, ci ele ţin în mod clar de domeniul parafizic sau ocult.

Într-adevăr, de ce atât de multe OZN-uri aterizează atât de des exact pe mijlocul şoselelor? De ce aceste aparate atât de sofisticate şi demonstrând o tehnologie atât de “avansată” au nevoie atât de des să fie “reparate”? De ce este nevoie ca ocupanţii lor să ia atât de des probe de la sol (pe parcursul unei perioade care însumează deja 25 de ani!) şi să “testeze” un număr atât de mare de oameni dacă ele sunt într-adevăr misiuni de recunoaştere aşa cum pretind “umanoizii” de la bordul lor?

Dr. Vallee se întreabă pe bună dreptate dacă nu cumva ideea cu “vizitatorii din spaţiul cosmic” este o pură diversiune, având “scopul precis de a disimula natura infinit mai complexă a tehnologiei, care mai ales dă amploare acestor fenomene” (The Invisible College, p. 28). El crede că “de fapt noi nu avem de-a face cu valuri succesive de vizitatori extratereştri; noi ne confruntăm de fapt cu un sistem de control”. “De fapt prin “Întâlnirile de gradul III” se realizează un foarte eficace sistem de control al convingerilor şi credinţelor individului”. “Fiecare val de OZN-uri are un impact social din ce în ce mai mare. Mase din ce în ce mai largi de tineri sunt atraşi până la fascinaţie de problemele cosmosului, de fenomenele psihice şi para-psihice, de noi frontiere ale conştiinţei. Apar mereu pe această temă sumedenii de cărţi şi articole care modifică în profunzime mentalităţile şi întreg spaţiul cultural în care trăim”.

Într-o altă carte a sa, Dr. Vallee notează: “A devenit deja posibilă determinarea a mari segmente ale populaţiei să creadă în existenţa unor rase supranaturale, în posibilitatea maşinilor zburătoare, în pluralitatea lumilor locuibile, şi aceasta doar cu ajutorul câtorva scene şi imagini atent regizate, ale căror detalii sunt adaptate desigur culturii şi superstiţiilor existente într-un anumit spaţiu geografic la un moment dat”[58].

Există însă unele mici detalii care pot arunca lumină asupra înţelesului acestor “scene regizate” şi care nu au scăpat cercetătorilor atenţi ai fenomenului, mai ales atunci când s-au avut în vedere “Întâlnirile de gradul III” şi cele de “contact direct” cu umanoizii; şi anume, acestea sunt detalii de o factură profund “absurdă” sau care sunt de un raţionament a căror raţionalitate nu poate nicicum anula latura lor absurdă (Valle, The Invisible College).

În mod şi mai semnificativ, întâlnirile sunt în întregime gratuite, fără vreun scop sau înţeles clar. Un psihiatru din statul Pennsylvania a avansat chiar ideea că absurditatea ce caracterizează aproape toate “Întâlnirile de gradul III”, nu este altceva decât o foarte clară tehnică hipnotică. “Când persoana este tulburată de elemente absurde sau contradictorii, pe care se luptă să le înţeleagă, atunci psihicul său este foarte deschis şi receptiv la transferul de idei, la vindecări miraculoase, şi aşa mai departe”.

Dr. Vallee compară această tehnică cu iraţionalitatea koan-urilor[59] din budismul zen şi remarcă similaritatea dintre întâlnirile extraterestre şi diferitele ritualuri oculte de iniţiere care “predispun mintea” la “nou set de structuri simbolice”. Toate acestea indică în opinia lui trecerea “la o nouă formă de religie”.

Înţelegem aşadar că întâlnirile extraterestre nu sunt altceva decât formele moderne ale unui ocultism vechi de când lumea. Abandonând credinţa în Iisus Hristos, omenirea îşi caută acum “mântuitori” în spaţiul extraterestru, iar fenomenele în discuţie nu fac altceva decât să furnizeze, prin materialitatea lor – OZN-uri, extratereştri -, recuzita externă necesară credibilităţii. Dar în ce constă totuşi acest fenomen? Cine să fie cei care “îl regizează” şi, mai ales, în ce scop ar face-o?

Răspunsul la cel puţin primele două întrebări îl dau oameni de ştiinţă înşişi, deşi, neavând competenţă în domeniul religios, ei nu sesizează. semnificaţiile mai profunde ale descoperirilor lor. Unul dintre ei, profesorul Brad Steiger de la Universitatea statului Iowa, care a şi scris mai multe cărei în domeniul ce ne interesează, a făcut, după o cercetare amănunţită a documentelor susţinute în “Cartea Albastră” redactată de Forţele Aeriene, următoarea declaraţie: “Avem de-a face aici cu un fenomen parafizic multidimensional, ale cărui rădăcini ţin de sfera planetei Pământ” (Canadian UFO Report, Summer, 1977).

John Keel, care a pornit în cercetările sale asupra OZN-urilor cu mult scepticism şi care în materie de religie este un agnostic, scrie: “În esenţa lor, OZN-urile, …sunt manifestarea unei lumi pline de duhuri şi de fantome, al cărei univers mintal este straniu şi aberant; este realitatea unei lumi dominate de iluzie… în care realitatea însăşi este distorsionată de forţe stranii, care în mod vădit pot manipula spaţiul, timpul şi materia fizică – forţe care se situează aproape în totalitate dincolo de puterea noastră de înţelegere… Apariţiile OZN par a fi pe de-a întregul variaţii minore ale fenomenelor demonice vechi de când lumea” (UFOs: Operation Trojan Horse).

Într-o bibliografie recentă a fenomenelor OZN pregătită de Biblioteca Congresului, se notează la prima pagină următoarele: “Multe dintre rapoartele asupra OZN-urilor, care se publică în prezent în presa de mare audienţă la public, relatează incidente care sunt izbitor de asemănătoare fenomenelor de posedare demonică, psihice sau de alt fel, pe care teologii şi parapsihologii le cunosc de multă vreme”[60]. Cei mai mulţi cercetători ai fenomenului OZN caută de acum explicaţia lui în sfera demonologicului şi a ocultului.

În câteva studii recente efectuate de cercetători protestanţi (evanghelici) toate aceste dovezi sunt unite şi sistematizate, iar concluzia care se impune este că fenomenele OZN sunt de origine demonică[61]. Este adevărat că unele dintre ele s-au dovedit a fi rezultate ale şarlataniei sau halucinaţiei, dar acesta nu este nici pe departe cazul tuturor miilor de dosare care s-au acumulat până în prezent asupra fenomenului. Că frauda este de asemenea întâlnită în cadrul şedinţelor de spiritism – este foarte adevărat. Dar spiritismul însuşi, atunci când este autentic, produce negreşit stări “paranormale”, care nu sunt altceva decât rezultate ale acţiunilor demonice. La fel stau lucrurile cu fenomenele OZN.

Istoriile de caz din grupa contactului direct cu OZN-urile dezvăluie caracteristici tipice, identice cu cele care se regăsesc în practicile oculte sau demonice. De exemplu, un ofiţer de poliţie din California a văzut primul OZN în iunie, 1966, şi de atunci înainte a avut foarte des astfel de întâlniri.

“Devenisem complet obsedat de OZN-uri. Eram convins că ceva absolut măreţ mi se va întâmpla în curând. Am renunţat la lecturile zilnice din Biblie, nu m-am mai gândit la Dumnezeu, dar în schimb am început să citesc cu înverşunare toate cărţile despre OZN-uri care-mi cădeau în mână… Vegheam nopţile, aşteptând în zadar să mai primesc vreun semn, încercam să comunic mental cu ceea ce eu credeam că sunt fiinţe extraterestre, aproape că mă rugam la ei să-mi apară în faţă sau să intre într-un fel în legătură cu mine”.

In cele din urmă a cunoscut ce înseamnă o “Întâlnire de gradul III”; o “navă” cam de 24 m în diametru i-a apărut în faţă, dar a decolat imediat, lăsându-l perplex şi cu expectativa unui moment “măreţ”  dar nimic n-a mai urmat după toate acestea. OZN-urile au încetat să mai apară, iar omul, frustrat în aşteptările sale, a început să bea până la atingerea unei stări depresive în care îl încerca din ce în ce mai des gândul sinuciderii. Nu a reuşit să iasă din acest iad decât prin convertirea la Hristos.

Cei care însă au intrat în contact nemijlocit cu înşişi extratereştrii, au lucruri cu mult mai înfricoşătoare de povestit. Ei devin literalmente “posedaţi” de aceste fiinţe care încearcă mai întâi să-i ucidă pe cei care le opun rezistenţă. (UFOs: A Better Explanation).

În afară de semnificaţia generală a fenomenului OZN, “Întâlnirile de gradul III” mai ales ne obligă să înţelegem că scopul lor precis este acela de a înşela individul care participă la ele şi de a-l împinge, fie spre a căuta noi “contacte” al căror “mesaj” mai apoi să-l popularizeze, fie – şi aceasta întotdeauna – spre stări de acută confuzie şi dezorientare personală.

Dacă amestecul ciudat de elemente fizice şi psihice ce caracterizează fenomenele OZN este şi aspectul ce intrigă cel mai mult pe cercetători, rămânând din punctul lor de vedere fără soluţie, el este însă cu totul explicabil celor care cunosc textele de spiritualitate ortodoxă şi mai cu seamă Vieţile Sfinţilor.

În interiorul acestei spiritualităţi se ştie că şi demonii dispun de “trupuri fizice”, numai că “materia” din care sunt făcute ele este atât de subtilă, încât nu poate fi sesizată decât de oameni cu “uşile spirituale ale percepţiei” deschise, fie prin voinţa lui Dumnezeu, ca în cazul sfinţilor, fie împotriva ei – în cazul vrăjitorilor sau celor care acceptă să fie mediumi în şedinţele de spiritism[62].

Literatura ortodoxă oferă numeroase exemple de manifestări demonice, care se potrivesc perfect cu scenariul întâlnirilor extraterestre: fiinţe şi obiecte concrete (adică prezenţe şi contrafaceri demonice) care “apar” şi “dispar” brusc, care au întotdeauna menirea de a înspăimânta şi semăna confuzie între oameni, ducându-i în final la distrugere. Viaţa Sfântului Antonie cel Mare şi a Sfântului Ciprian al Cartaginei, care mai înainte fusese vrăjitor, sunt pline de astfel de incidente[63].

Viaţa Sfântului Martin Milostivul (+397, episcop de Tours, menţionat în Proloage vol. I, 13 feb.) conţine un exemplu interesant de acţiune demonică care prin puterea ei de a manipula obiecte “fizice” se potriveşte perfect cu momente similare din cadrul “Întâlnirilor de gradul III”.

Un anume tânăr Anatolie se face monah lângă Mânăstirea Sfântul Martin, dar din falsă smerenie devine victima înşelăciunii diavoleşti. I se pare că stă de vorbă cu “îngerii”, iar ca să-l încredinţeze de “sfinţenia” sa, aceşti “îngeri” au promis să-i dăruiască ”o mantie strălucitoare din cer” ca semn al “puterii dumnezeieşti” ce se sălăşluia deja în el.

“Deci, într-una din nopţi, pe la miezul nopţii, se făcu zgomot mare de paşi ce parcă jucau, şi de murmure ca de multe voci în schit, iar chilia lui Anatolie se umplu de lumină. Apoi se aşternu liniştea, iar cel înşelat ieşi din chilia sa, purtând “straiul cel dumnezeiesc”. Cineva a adus o lumânare şi toţi fraţii au cercetat cu atenţie haina. Era peste măsură de moale şi de lucioasă, iar culoarea era roşie ca para. Nimeni nu putea spune din ce anume era făcută, însă la vedere şi la pipăit părea o haină şi nimic mai mult”.

În zori, duhovnicul tânărului Anatolie vrea să-şi ia ucenicul pentru a-l duce la Sfântul Martin, ca să se descopere dacă întâmplarea nu era cumva o înşelăciune diavolească. De frică, ucenicul refuză, “şi când fraţii îl traseră cu de-a sila, haina cu pricina se făcu nevăzută din mâinile lor”.

Autorul acestei mărturisiri (care fie a asistat personal la întâmplare, fie a aflat-o de la participanţii direcţi la ea) încheie istoria astfel: “diavolul nu a putut să-şi ţină până la capăt înşelăciunea, sau să şi-o ascundă, când a auzit că va ajunge înaintea feţei Sfântului Martin”.

“Era în puterea Sfântului Martin să recunoască pe diavol în orice chip s-ar fi arătat, fie cu firea sa proprie, fie preschimbat în vreo altă formă a răutăţii cu care să-i înşele pe oameni” – inclusiv în forma idolilor şi chiar în chipul lui Hristos Însuşi, îmbrăcat ca Împărat, lumina din jurul trupului său fiind însă roşie (semn că este de la diavolul, după Sfinţii Părinţi, vezi Filocalia vol. 1-12, trad. Pr. D. Stăniloae – n. tr.)

Deci nu încape nici o îndoială că “farfuriile zburătoare” ale zilelor noastre se încadrează perfect în “tehnologia” diavolească; cu adevărat, nimic altceva nu le-ar putea explica la fel de bine. Astfel, feluritele înşelăciuni diavoleşti despre care ne avertizează scrierile patristice, s-au adaptat la mitologia contemporană a spaţiului cosmic – nimic mai mult.

De exemplu, Anatolie cel din povestirea de mai sus s-ar fi numit “individ de legătură”. Iar scopul “obiectului neidentificat” nu este greu de lămurit. El este acela de a-i impresiona şi de a-i umple pe spectatori de un sentiment de teamă în faţa “misterului”. In acelaşi timp, de a produce “dovada” existenţei unor “inteligenţe superioare” (care se numesc “îngeri”, pentru cei care le cad victime dintre rândurile credincioşilor, sau “extratereştri”, pentru omul ateu contemporan), ale căror mesaje transmise oamenilor să aibă astfel o autoritate care să nu poată fi pusă la îndoială. Vom analiza aceste mesaje în cele ce urmează.

În viaţa Sfântului Nil de Sorska (cel care în secolul XIV a întemeiat schiturile ca centre de viaţă monahală în Rusia), se descrie o “răpire” demonică care este aproape identică cu “abducţia” extraterestră.

La câtăva vreme după moartea Sfântului Nil locuiau în mănăstirea lui un preot şi fiul său. “Odată, pe când băiatul fusese trimis cu o treabă la cineva, îi apăru deodată în faţă un om ciudat care îl apucă de mână şi îl duse, ca şi când ar fi fost purtat de vânt, în mijlocul unei păduri foarte sălbatice”. Şi pe când preotul şi monahii se rugau la Sfântul Nil să-i ajute să descopere copilul pierdut, Sfântul veni în ajutorul băiatului şi stătu afară, în faţa ferestrei la care era aşezat copilul; iar când lovi tocul uşii cu toiagul ce-l ţinea în mână, clădirea se zgudui din temelii şi toate duhurile necurate căzură la pământ. Sfântul porunci diavolului să ducă băiatul înapoi de unde îl luase şi se făcu nevăzut.

Apoi, după oarece strigăte şi ceartă între diavoli, “acelaşi străin apucă băiatul şi-l duse la Schit ca vântul, … aşezându-l pe o căpiţă de fân, după care dispăru”. Când l-au găsit călugării, băiatul le povesti tot ce i se întâmplase, ce văzuse şi ce auzise. De atunci încolo umbla foarte smerit, purtând în el parcă o anumită teamă”.[64]

Într-o “răpire” demonică similară din Rusia secolul XIX, un tânăr, blestemat fiind de mama sa, deveni timp de 12 ani sluga unui diavol întruchipat într-un “bunic”, având puterea de a sta nevăzut în mijlocul oamenilor, ajutându-l astfel pe diavol să semene confuzie printre ei[65].

În secolele trecute astfel de întâmplări adevărate despre acţiunile drăceşti nu uimeau pe nimeni (pentru că omenirea acelor vremuri era conştientă de realitatea puterii diavolului – n. tr.). Astăzi însă, unul din semnele crizei spirituale la care asistăm, constă din aceea că omul modern, în pofida “iluminismului” şi a “înţelepciunii” sale, fiind confruntat din nou cu astfel de experienţe nu mai este capabil să şi le explice, pentru că a pierdut trăirea vieţii duhovniceşti care să-l ajute la aceasta.

Cercetătorii actuali ai fenomenelor extraterestre, în încercarea lor de a explica fenomene care au devenit prea evidente pentru a mai fi ignorate, s-au alăturat cercetătorilor din domeniul psihiatriei şi psihologiei, pentru a formula o “teorie unificată”, care să permită analiza globală a acestor fenomene atât psihice, cât şi fizice. Dar aceşti cercetători nu fac altceva decât să perpetueze metoda modernă “raţională” a gândirii de sorginte luministă pentru a cerceta un domeniu spiritual, nedându-şi seama însă că acesta nu poate fi investigat cu mijloacele ştiinţifice “obiective”, ci exclusiv cu instrumentul credinţei.

Lumea fizică este neutră din punct de vedere moral, ea putând fi cunoscută relativ uşor în urma observaţiei ştiinţifice; dar lumea nevăzută a spiritului comportă entităţi (fiinţe) atât ale binelui cât şi ale răului, pentru care cercetătorul ştiinţific nu poate avea instrumente “obiective” de discriminare, decât în condiţiile în care el acceptă revelaţiile referitoare la ele pe care Adevărul întrupat, adică Iisus Hristos, le-a adus oamenilor.

Astfel, cercetătorii contemporani ai fenomenului extraterestru plasează cărţile Sfintei Scripturi, scrise sub insuflarea Duhului Sfânt, pe acelaşi plan cu textele spiritiste de inspiraţie demonică, neputând din această cauză distinge între activităţile demonice şi cele efectuate de îngeri.

Dar ei acum ştiu (după o lungă perioadă în care ştiinţa a fost dominată de prejudecăţi materialiste) că există un domeniu al realului de esenţă nefizică ale cărui efecte sunt observabile în fenomenele extraterestre. Dar câtă vreme ei vor persista să abordeze acest domeniu în mod “ştiinţific”, ei vor continua să fie duşi în eroare, cu aceeaşi uşurinţă cu care este înşelat cel mai naiv “individ de legătură”.

Când încearcă să determine cine sau ce se află în spatele fenomenelor extraterestre şi care ar putea fi semnificaţia lor, aceşti cercetători cad pradă, inevitabil, celor mai fanteziste speculaţii. Vallee însuşi se mărturiseşte dezarmat în fala manifestărilor extraterestre, neputând spune dacă ele sunt “un mecanism scăpat de sub control”, o “reuniune solemnă de înţelepţi” plină de bunăvoinţă (aşa cum ar vrea să ne facă să credem mitul “extraterestru”), sau o “teribilă monstruozitate superumană a cărei simplă contemplare duce orice fiinţă omenească în pragul demenţei”, adică o monstruozitate care este, prin natura ei, demonică.[66]

O evaluare justă a fenomenelor extraterestre nu poate fi atinsă decât din interiorul revelaţiei şi al experienţei hristice, fiind accesibilă doar creştinului credincios care trăieşte real şi cu smerenie pe aceste coordonate. Nimeni nu poate afirma că omului îi este dat să “explice” în amănunt şi pe de-a întregul lumea nevăzută a îngerilor şi a demonilor; dar cunoaştem destul prin descoperirile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii, pentru a fi încredinţaţi de realitatea acestor fiinţe spirituale (îngeri şi diavoli) şi de modul în care trebuie să reacţionăm noi la influenţele lor, mai ales atunci când trebuie să dejucăm şi să învingem înşelăciunile diavoleşti.

Cercetătorii fenomenelor extraterestre au ajuns la concluzia că ele sunt identice cu fenomenele numite “demonice”; dar numai creştinul – şi anume cel ortodox, care este instruit şi luminat de 2000 de ani de experienţă patristică a luptei cu demonii – este capabil să înţeleagă semnificaţia adâncă a acestei concluzii.

5. Semnificaţia fenomenelor OZN

Care este deci semnificaţia fenomenelor extraterestre contemporane? De ce au apărut ele, din punctul de vedere al timpului istoric, tocmai acum? Care este mesajul lor? Ce viitor anunţă ele omenirii?

În primul rând, fenomenele extraterestre nu constituie decât unul din multitudinea de evenimente “paranormale” care uluiesc omenirea la ora de faţă. Cu doar câţiva ani în urmă, cei mai mulţi le-ar fi considerat “minuni” de domeniul fanteziei. Dr. Vallee, în cartea sa Colegiul invizibil se exprimă astfel: “Observăm în mediul nostru înconjurător evenimente neobişnuite şi neaşteptate ce se numără cu miile”. Ele produc “o mutaţie generală în structurile de credinţă religioasă ale oamenilor, în întreaga lor mentalitate privitoare la conceptul de invizibil”. “Se întâmplă ceva ciudat cu conştiinţa oamenilor zilelor noastre”; “aceeaşi putere sau forţă care a marcat rasa umană în trecut se manifestă din nou asupra ei în prezent”.

În limbaj creştin, aceasta înseamnă că avem de-a face cu o nouă dezlănţuire demonică asupra omenirii. În viziunea apocaliptică creştină (a se vedea sfârşitul cărţii), se ştie de existenţa unui timp (pe care tocmai îl trăim) în care puterea ce ţine în frâu cele mai de pe urmă şi cele mai sălbatice manifestări demonice pe pământ nu se va mai manifesta la un moment dat (II Tes. 2,7).

Dispariţia modurilor de guvernare şi a ordinii publice bazate pe concepţia creştin-ortodoxă , asupra lumii, întruchipată de persoana regelui, domnului creştin-ortodox sau împăratului, este deja de multă vreme un fapt istoric.

Viziunea creştin-ortodoxă asupra lumii nu mai există ca un tot organic nealterat, căci Satan a fost “dezlegat din închisoarea lui” în care a fost ţinut închis prin harul Bisericii lui Hristos. El a ieşit acum, “să amăgească neamurile” (Apoc. 20, 7-8), spre a le pregăti pentru închinarea la Antihrist spre sfârşitul vremurilor.

Poate că niciodată de la începuturile Creştinismului încoace puterile demonice nu s-au manifestat într-un număr atât de mare şi atât de pe faţă ca în zilele noastre. Teoria “vizitatorilor din spaţiul extraterestru” nu este decât unul din multele pretexte pe care le folosesc aceste puteri pentru a disemina şi a acredita ideea existenţei unor “fiinţe superioare” care îşi vor asuma responsabilitatea destinului omenirii.

În al doilea rând, OZN-urile nu sunt altceva decât tehnici mediumistice de ultimă oră, prin care diavolul îşi câştigă aderenţi pentru sfera lui ocultă. Ele sunt un semn teribil al marii susceptibilităţi a omului contemporan la influenţele demonice, aşa cum nu s-a mai întâmplat niciodată în era creştină. În secolul trecut de exemplu, era de obicei necesară participarea la şedinţe de spiritism pentru a intra în contact cu demonii, pe când astăzi privirea cerului este suficientă în acest scop (este adevărat, de preferinţă noaptea).

Omenirea a pierdut în prezent şi ultima rămăşiţă a unei viziuni creştine asupra existenţei, plasându-se acum în mod pasiv la dispoziţia multiplelor “puteri” coborâtoare din văzduh. Recentul film Întâlnire de gradul III este o dezvăluire şocantă despre cât de superstiţios a putut deveni omul contemporan, omul aşa-zis “eliberat” de sub imperiul credinţei creştine “obscurantiste”; acest om este gata într-o clipă să creadă, fără să pună nimic la îndoială, orice “experienţă” neobişnuită, indiferent unde l-ar duce ea, fără să-ţi treacă prin cap măcar că are de-a face cu grosolane contrafaceri diavoleşti[67].

În al treilea rând, “mesajul” adus de OZN-uri este de natură să pregătească lumea pentru apariţia lui Antihrist; “mântuitorul” omenirii apostaziate soseşte pentru a stăpâni lumea. Poate că vor sosi chiar din văzduh, pentru a imita mai bine venirea Mântuitorului (Matei 24,30; Fapte 1,11). Sau poate că “vizitatorii extratereştri” vor ateriza în locuri publice pentru a declanşa o închinare “cosmică” în faţa stăpânului lor. Sau poate că  “focul pogorât din cer” (Apoc. 13,13) nu va fi decât o parte a marelui spectacol demonic rezervat vremilor din urmă. Oricum, mesajul adresat omenirii zilelor noastre acesta este: “mântuirea aşteptaţi-o nu de la Adevărul creştin aflat prin descoperire dumnezeiască şi nu de la credinţa în Dumnezeu Cel nevăzut, ci de la vehiculele din spaţiu”.

Este unul din marile semne al vremilor de pe urmă acesta: … şi spaime şi semne mari din cer vor fi (Luca 21,11). Nu mai departe decât acum o sută de ani, Episcopul Ignatie Briancianinov nota în cartea sa Despre semne si minuni:[68]“…cu câtă aviditate caută creştinii noştri să vadă minuni, sau chiar să facă ei înşişi minuni! Această căutare nu dă altceva la iveală decât înşelăciunea de sine, care se naşte din buna părere de sine şi din slava deşartă, şi care se sălăşluieşte în suflet punând stăpânire pe el”.

“Adevăraţii făcători de minuni aproape că au dispărut, dar oamenii sunt mai setoşi de minuni ca niciodată. Ne apropiem de timpurile când calea va fi larg deschisă pentru o mulţime de false minuni mari şi grozave, care să ducă la pierzare nenorocita înţelepciune cea după trup, care se va lăsa atrasă şi înşelată de ele”.

Iată în această carte şi câteva rânduri pentru cercetătorii fenomenului extraterestru: “Antihrist va face mai cu seamă minuni în văzduh, adică acolo unde îşi are satan împărăţia. Minunile vor izbi cel mai tare simţul văzului, pe care îl vor fermeca şi înşela. Sfântul Ioan Teologul, văzând în duh semnele ce au să fie înaintea sfârşitului lumii, afirma că Antihrist va face semne mari încât si foc să pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor (Apoc. 13,13). Sfânta Scriptură indică această minune ca fiind cea mai mare dintre minunile lui Antihrist, iar locul apariţiei ei este văzduhul. Va fi un spectacol splendid şi înfricoşător”.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune şi el: “cel care se nevoieşte cu rugăciunea, să nu privească des în văzduh, căci într-acolo se află sălaşul duhurilor rele, care lucrează mari şi felurite înşelăciuni” (Philokalia, “The Three Forms of Heedfulness” – “Cele trei feluri de pază”).

“Oamenii nu vor înţelege că minunile lui Antihrist nu au în ele nici un fel de noţiune de bine sau scop raţional, nici un înţeles clar, că sunt străine de adevăr şi pline de minciună, de toată sălbăticia şi răutatea, că sunt scamatorie goală menită să uluiască şi să lase cu gura căscată, mai ales pentru a-i da pradă uitării ca să-i poată înşela, seduce şi fascina cu efecte spectaculoase, găunoase şi prosteşti”.

“Toate înşelăciunile diavoleşti au în comun aceea că, dacă li se dă cea mai mică atenţie, ele devin periculoase; această mică atenţie, chiar dacă este lipsită de simpatie pentru ceea ce se vede, poate să ducă pe omul respectiv în ispită şi poate să lase asupra lui o influenţă rea”.

Mii de indivizi care au intrat “în legătură” cu OZN-uri sau care au fost pur şi simplu martori oculari, au simţit pe pielea lor efectul acestui înfricoşător adevăr; iar dintre acei care s-au lăsat copleşiţi de acest fenomen, puţini au scăpat. Chiar cercetătorii care nu-şi afirmă nici o apartenenţă religioasă avertizează în termenii cei mai categorici opinia publică împotriva acestui pericol.

John Keel, de exemplu, spune: “Să nu tratăm cu uşurinţă fenomenul extraterestru; a te juca cu el este ca şi cum te-ai juca cu magia neagră. Acest fenomen îi seduce mai ales pe cei neurotici, pe creduli şi pe imaturi. El poate duce la schizofrenie paranoică, la demonomanie şi chiar la sinucidere – după cum s-a şi întâmplat într-un număr de cazuri. Cea mai uşoară curiozitate la adresa fenomenelor extraterestre se poate transforma într-o obsesie distructivă. Din această cauză recomand energic părinţilor să le interzică aceste preocupări copiilor lor. Educatorii şi alte categorii de adulţi să nu încurajeze astfel de interese la adolescenţi” (OZN – Operaţiunea Calul Troian).

Într-un alt loc, Episcopul Ignatie Briancianinov însemna groaznica viziune a unui modest fierar rus dintr-un sat de lângă Petersburg, care a avut loc în zorii epocii noastre marcate de necredinţă şi de revoluţii (1817): “el văzu odată, în plină amiază, mulţime de diavoli în chip omenesc şezând pe crengile copacilor din pădure, îmbrăcaţi în haine ciudate, cu tichii ascuţite, care cântau acompaniaţi de instrumente parcă vrăjitoreşti, un cântec plin de groază: “Vremea noastră a sosit, facă-se voia noastră!”[69]

Noi trăim la capătul acestei perioade înspăimântătoare de triumf demonic în care “umanoizi” siniştri (noile întruchipări diavoleşti) se arată la mii de oameni şi pun stăpânire, prin apariţiile lor absurde, pe sufletele acelora de care harul lui Dumnezeu s-a îndepărtat. Fenomenele extraterestre sunt pentru creştinii ortodocşi un semn că trebuie să calce cu mult mai multă hotărâre, trezvie şi băgare de seamă pe calea mântuirii, cunoscând că putem fi ispitiţi şi înşelaţi nu doar de religiile mincinoase, ci şi de fenomene fizice care uluiesc privirea.

În secolele de demult, creştinii erau mai circumspecţi cu privire la fenomenele noi şi străine, cunoscând dinainte înşelăciunile diavolilor; dar în epoca noastră, a “luminilor”, curiozitatea celor mai mulţi este aţâţată de ele, oamenii urmărindu-le chiar cu pasiune, pentru că ei cred că diavolul este un personaj imaginar, de basm.

Cunoaşterea exactă a naturii fenomenului extraterestru poate să-i impulsioneze pe creştinii ortodocşi să trăiască o viaţă duhovnicească mai conştientă şi mai conştientizată, care să le permită o viziune ortodoxă mai generalizată asupra lumii, astfel încât ei să nu cadă pradă cu atâta uşurinţă ideilor şi modelor la ordinea zilei.

Creştinul ortodox conştient trăieşte fără putinţă de tăgadă într-o lume căzută. Toată natura înconjurătoare este străină şi înstrăinată de paradisul pe care el îl caută şi pe care se luptă să-l obţină. El este parte a unei umanităţi în suferinţă, urmaşă a întâiului om, Adam, care, întreagă, are nevoie să fie mântuită prin răscumpărarea dăruită liber tuturor de Fiul lui Dumnezeu, prin Jertfa Sa mântuitoare de pe Cruce.

Creştinul Ortodox ştie că pentru persoana umană nu există nici un fel de “evoluţie” spre forme “superioare”, şi el nici nu are motive să creadă că există “fiinţe evoluate” pe alte planete; el în schimb ştie că există într-adevăr în univers şi alte “inteligenţe avansate” în afară de el. Acestea sunt de două feluri: îngeri şi diavoli. Efortul său este acela de a fi în comuniune cu “îngerii”, care îi slujesc lui Dumnezeu şi de a refuza orice contact cu “duhurile rele” care L-au respins pe Dumnezeu (adică diavolii), iar acum se luptă, din invidie şi răutate, să-l ducă şi pe om la pierzare.

El ştie că omul, din cauza iubirii de sine şi a slăbiciunii sale, înclină cu uşurinţă spre greşeală, crezând în “basme”, care promit contacte cu “stări de existenţă superioare” şi cu “fiinţe evoluate”, fără efortul unei vieţuiri creştine – de fapt care promit tocmai această scutire sau eliberare de orice efort ascetic. Mai departe, el nu se va baza doar pe capacitatea sa de a dejuca înşelăciunile demonilor, ci se va ţine strâns şi cu hotărâre de rânduielile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, pe care i le pune la îndemână Biserica lui Hristos spre a-şi salva viaţa.

Un astfel de creştin ortodox are, aşadar, posibilitatea să reziste înşelăciunilor religiei viitorului, care  nu este altceva decât religia lui Antihrist, în orice formă i s-ar prezenta ea. Restul omenirii, cu excepţia unei minuni dumnezeieşti, nu poate decât să fie pierdută.

VII. “RENAŞTEREA HARISMATICĂ” – UN SEMN AL VREMILOR

“Costa Deir luă microfonul şi ne povesti cum i se frânge inima când se gândeşte la Biserica Ortodoxă Greacă. El îi ceru părintelui episcopalian Driscoll să se roage ca să coboare Duhul Sfânt şi în Biserica lor, aşa cum coborâse în Biserica Catolică. În timp ce părintele Driscoll se ruga, Costa Deir plângea în microfon. După rugăciune urmă un lung mesaj în limbi şi o interpretare la fel de lungă prin care eram înştiinţaţi că rugăciunile fuseseră auzite şi că Duhul Sfânt va sufla cu putere şi va trezi Biserica Ortodoxă Greacă… În acest răstimp era atâta plânset şi strigare în jurul meu, încât am început să mă retrag, nemairezistând din punt de vedere nervos… Şi totuşi m-am auzit spunând un lucru surprinzător: “Într-o bună zi, când toată lumea va şti că Duhul mişcă Biserica Ortodoxă Greacă, să ţinem minte că ne-am aflat aici în momentul în care a început”.[70]

Şase luni după evenimentul descris mai sus (care a avut loc la o întâlnre “harismatică” interconfesională la Seattle), comunitatea creştinilor ortodocşi începu într-adevăr să afle că “duhul harismatic” se mişcă în Biserica Ortodoxă Greacă. Părintele Stephanou în revista Logos consemnează acest eveniment, care începuse să se manifeste deja într-un număr de parohii greceşti şi siriene din America şi acum se împânzea peste tot, fiind activ promovat de Părintele Eusebius.

După ce cititorul va parcurge descrierea acestui “duh” în paginile care urmează, descrierile aparţinând reprezentanţilor de frunte ai acestei mişcări, el va vedea cum a pătruns acesta în lumea ortodoxă tocmai prin propaganda acerbă a unor astfel de “creştini interconfesionalişti”.

O concluzie se desprinde cu siguranţă din relatarea de mai sus: spectaculoasa “renaştere harismatică” la care suntem în prezent martori nu este atât un fenomen incontestabil de hiper-emoţionalism şi revivalism protestant, cat. mai ales rezultatul lucrării unui “duh” care poate fi invocat şi. care poate face “minuni”. Întrebarea la care ne vom strădui să răspundem în paginile ce urmează este următoarea: ce sau cine este acest duh?

Noi suntem avertizaţi, în calitatea noastră de creştini ortodocşi, că nu numai Dumnezeu are puterea de a face minuni, ci şi diavolul. Şi el e capabil de “minuni” prin care de fapt imită virtual oricare dintre minunile autentice ale lui Dumnezeu. Ne vom strădui deci în paginile ce urmează să cercăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (1 Ioan 4, 1).

Vom începe cu o scurtă incursiune istorică, dat fiind că “renaşterea harismatică” a pătruns în lumea ortodoxă prin confesiunile protestantă şi catolică, care la rândul lor au primit-o de la sectele penticostale.

1. Mişcarea penticostală în secolul XX

Deşi are rădăcini încă în secolul trecut, Mişcarea Penticostală modernă datează exact din ajunul Anului Nou 1900, la ora 7 seara. De câtăva vreme, preotul metodist Charles Parham din Topeka, statul Kansas, necăjit de ineficienţa vădită a misiunii sale, începuse să studieze intensiv Noul Testament împreună cu un grup de studenţi, cu scopul de a afla secretul puterii Apostolice. În final, studenţii au dedus că acest secret constă în “vorbirea în limbi”, care, credeau ei, însoţeşte întotdeauna în Faptele Apostolilor primirea Duhului Sfânt.

Plini de tensiune şi entuziasm, Parham şi discipolii săi au hotărât să se roage până când vor primi şi ei “Botezul Duhului Sfânt”, împreună cu vorbirea în limbi. Pe 31 decembrie 1900 ei s-au rugat de dimineaţa până seara fără nici un rezultat, până în momentul în care unei tinere i-a venit ideea că din tot efortul lor lipseşte un element: “punerea mâinilor”. Parham puse mâinile pe capul fetei şi îndată ea începu să vorbească “într-o limbă necunoscută”.

În următoarele trei zile avură loc multe asemenea “botezuri”, inclusiv al lui Parham însuşi şi al altor doisprezece pastori de diverse confesiuni, care toate au fost însoţite de vorbirea în limbi. În curând mişcarea ajunse până la Texas, iar apoi avu un succes deosebit într-o bisericuţă frecventată de negri, în Los Angeles. De atunci încoace ea s-a răspândit în întreaga lume şi se mândreşte cu un număr de zece milioane de membri.    .

Timp de o jumătate de secol, “Mişcarea Penticostală” a rămas sectară, fiind primită pretutindeni cu ostilitate de către confesiunile tradiţionale. Totuşi vorbirea în limbi a început să se manifeste treptat în chiar sânul acestor confesiuni, la început discret, până când în 1960, un preot episcopalian de lângă Los Angeles, făcu o mare publicitate acestui fapt, declarând public că a primit “Botezul Duhului Sfânt” şi că vorbeşte în limbi. După oarecare ostilităţi iniţiale, “renaşterea harismatică” câştigă aprobarea oficială sau neoficială a majorităţii confesiunilor şi se împrăştie rapid atât în America, cât şi în afara ei. Chiar odinioară rigida şi exclusivista Biserică Catolică luă în serios mişcarea spre sfârşitul anilor 1960, purtându-i de atunci stindardul cu mult entuziasm. În America, episcopii romano-catolici aprobară această mişcare în 1969, iar cele câteva mii de catolici implicaţi atunci în ea, au sporit în doar o decadă la nenumărate sute de mii; ei se reunesc periodic în conferinte “harismatice” locale şi naţionale pe care le frecventează zeci de mii de oameni.

Ţările romano-catolice europene au devenit şi ele entuziast “harismatice”, după cum o atestă conferinţa “harismatică” din vara anului 1978 din Irlanda, la care au participat mii de preoţi irlandezi. Nu mult înainte de moartea sa, Papa Paul al VI-lea a declarat, la întâlnirea cu o delegaţie “harismatică”, că şi el este penticostal.

Care să fie explicaţia unui succes atât de spectaculos al revirimentului “creştin” într-o lume occidentală care este vădit “post-creştină”? Fără îndoială că răspunsul poate fi dat dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, este vorba de un teren psihic foarte receptiv a milioane de “creştini” care constată că propria lor religie este lipsită de viaţă, supraraţionalizată şi de ordin aproape exclusiv exterior, lipsindu-i seva şi puterea de convingere.

Pe de altă parte, avem fără îndoială de-a face cu un “duh” deosebit de puternic ce se ascunde în spatele acestei mişcări şi care este capabil, dacă găseşte condiţii prielnice, să producă o multitudine foarte variată de fenomene “harismatice”, inclusiv vindecări, vorbiri în limbi, tălmăciri, profeţii, la baza tuturor acestora aflându-se “botezul” cu, sau în, sau al, “Duhului Sfânt”. Totuşi ce este acest “duh”?

Este semnificativ faptul că cei care urmează “renaşterii harismatice” cu miile nici măcar nu-şi pun această întrebare. Propria lor experienţă “baptismală” este atât de puternică pentru ei, precedată fiind de o atât de eficace pregătire psihologică sub forma unei rugăciuni şi aşteptări concentrate, încât ei nu se mai îndoiesc nici o clipă că ceea ce coboară în final peste ei şi în ei nu poate fi decât Duhul Sfânt şi că fenomenele pe care le experimentcază nu pot fi decât acelea descrise in Faptele Apostolilor.

De asemenea, întreaga atmosferă psihologică a mişcării este deseori atât de unilaterală şi de încărcată cu o stare apropiată de fanatism, încât a exprima orice îndoială la adresa ei este considerat ca o blasfemie la adresa Duhului Sfânt. Din sutele de cărţi apărute deja pe această temă, doar câteva manifestă indoieli uşoare cu privire la validitatea ei spirituală.

Pentru a obţine o idee mai clară asupra caracteristicilor distinctive ale “renaşterii harismatice”, vom examina câteva din mărturiile şi practicile participanţilor la ea, punându-le întotdeauna faţă în faţă cu învăţătura Sfintei Ortodoxii. Cu puţine excepţii, aceste mărturii vor fi culese din cărţile şi revistele care fac apologia mişcării, deci scrise de oameni favorabili ei, şi care, evident, nu publică decât acele materiale care, cred ei, slujesc cauzei lor.

În continuare, nu ne vom referi doar la puţine surse strict penticostale, preferând să ne ocupăm în special de mediile protestant, catolic şi ortodox, şi de marele succes pe care îl are ‘”renaşterea harismatică” în aceste medii.

2. Spiritul “ecumenist” al “Renaşterii Harismatice”

Înainte de a începe să cităm din declaraţiile “harismatice”, să atragem atenţia pentru început asupra unui aspect de bază al Mişcării Penticostale propriu-zise, care aproape întotdeauna este trecut sub tăcere de către autorii “harismatici”. Şi anume, că există un număr uluitor de secte penticostale, de o mare varietate, fiecare avându-şi propriile accente doctrinare, şi multe dintre ele nefiind în comuniune unele cu celelalte. Există “Adunările lui Dumnezeu”, “Bisericile lui Dumnezeu”, reuniuni “penticostale” şi “ale sfinţeniei”, grupuri “După Evanghelie” etc., multe dintre ele împărţite în subsecte mai mici.

Deci este vădit lucru, că “duhul” care inspiră o asemenea anarhie nu poate fi în nici un caz unul al comuniunii şi unităţii. El este în contrast diametral cu spiritul Bisericii Creştine Apostolice a primului veac, la care mişcarea susţine că vrea să se întoarcă. Totul, în cadrul noii “mişcări harismatice” ce a cuprins acum mai toate confesiunile, se discută mult despre “unitatea” pe care această nouă mişcare o inspiră.

Dar despre ce fel de unitate este vorba? Cumva de adevărata unitate a Bisericii pe care Creştinismul Ortodox a păstrat-o neştirbită din secolul I şi până în secolul al XX-lea? Sau de pseudo-unitatea Mişcării Ecumenice care neagă până şi existenţa Bisericii lui Hristos?

Răspunsul la această întrebare îl anunţă clar cel care poate fi considerat “profetul” de frunte al penticostalismului secolului XX, anume David Du Plessis, care, în ultimii douăzeci de ani, a promovat activ veştile despre “Botezul Duhului Sfânt” printre confesiunile participante la Consiliul Mondial al Bisericilor. Şi aceasta în urma îndemnului imperativ primit prin intermediul unei “voci”, ce i-a fost adresat în anul 1951. Mişcarea Penticostală din cadrul diferitelor biserici devine din ce în ce mai puternică şi mai dinamică. Dar cel mai remarcabil este faptul că această renaştere se regăseşte mai ales în cadrul aşa-ziselor societăţi liberale, mult mai puţin în sentimentul evanghelic şi chiar deloc în cel fundamentalist al Bisericii Protestante.

Ultimele menţionate se constituie acum în opoziţia cea mai vehementă faţă de această glorioasă “renaştere”, căci trebuie să ştim că Mişcarea Penticostală şi mişcările moderniste ale Consiliului Mondial (al Bisericilor, n.- tr.) sunt acelea în care se manifestă cel mai cu putere duhul” (Du Plessis, p. 28).

Aceeaşi este situaţia şi în cazul Bisericii Romano Catolice: “reînnoirea harismatică” apare tocmai în cercurile “liberale”, cu rezultate imediate în avântul ecumenismului pe care îl îmbrăţişează această Biserică şi cu tot soiul de experimente în cadrul serviciului liturgic (cum ar fi acompaniamentele la chitară etc.) Catolicii mai tradiţionalişti sunt tot atât de ostili acestui curent ca şi Protestanţii radicali.

Că orientarea “renaşterii harismatice” este puternic ecumenistă e dincolo de orice îndoială. Iată ce scrie Clarence Finsaas, pastor luteran “harismatic”: “Pe mulţi îi surprinde faptul că Duhul Sfânt se poate manifesta în cadrul oricărei confesiuni creştine istorice… fie ea calvină sau arminiană[71] puţin importă; esenţial este că Dumnezeu este mai presus decât credinţele noastre şi că nici una dintre confesiuni nu deţine monopolul asupra Lui” (Christenson, p. 99). Iată ce declară şi un pastor episcopalian despre “renaşterea harismatică”: “… din punct de vedere ecumenic ea este un mare succes, deoarece se realizează o remarcabilă unire a creştinilor de diferite confesiuni, şi aceasta mai ales la nivelul parohiilor” (Harper, p. 17).

Periodicul “harismatic” californian Inter-Church Renewal (Reînnoirea interconfesională) este plin de astfel de declaraţii de “unire”: “Întunericul vremilor apuse s-a risipit, iar astăzi călugăriţa romano-catolică şi un protestant se pot iubi reciproc cu o iubire nouă şi ciudată”, care dovedeşte că “vechile bariere confesionale se prăbuşesc. Superficialele diferenţe doctrinare sunt date la o parte, astfel încât toţi credincioşii să se poată uni în Duhul Sfânt”.

Preotul ortodox Eusebius Stephanou crede că “această revărsare a Duhului Sfânt trece dincolo de graniţele confesionale… Duhul lui Dumnezeu lucrează … atât în interiorul cât şi, în exteriorul Bisericii Ortodoxe” (Logos, ian. 1972, p. 12).

În acest punct, creştinul ortodox vigilent, care nu uită nici o clipă că trebuie să “cerce duhurile”, se va găsi pe un teren familiar, presărat cu clişeele ecumeniste obişnuite. Mai ales să remarcăm această “revărsare a Duhului Sfânt”, care apare în exteriorul Bisericii Ortodoxe, exact ca Mişcarea Ecumenică însăşi; cei care o adoptă nu fac altceva decât să urmeze unei mode care a ajuns la maturitate în exteriorul Bisericii lui Hristos.

Deci ce pot să-i înveţe cei care se află în afara Bisericii lui Hristos pe creştinii ortodocşi? Nu putem să negăm că, uneori, spre ruşinea noastră, catolicii si protestanţii sunt mai zeloşi în participarea la biserică, la activităţile misionare, la rugăciunea împreună, la citirea din Sfânta Scriptură etc. Chiar din interiorul credinţei lor greşite, catolicii, protestanţii şi sectanţii îi fac de ruşine pe ortodocşi prin aceea că se străduiesc mai mult să se facă plăcuţi lui Dumnezeu decât mulţi dintre ortodocşi, în condiţiile în care cei din urmă sunt singurii care au păstrat plinătatea creştinismului apostolic.

Deci, ortodocşii ar face bine să ia exemplu de la celelalte denominaţiuni şi să reînvieze bogăţiile spirituale ale propriei lor Biserici, pe care încă nu reuşesc să o scoată din lenea duhovnicească şi din obiceiurile cele rele. Cele spuse acum se referă la partea omenească a credinţei, la eforturile umane care se cheltuiesc în activităţile religioase, fie ea credinţa cuiva justă sau nu.

“Mişcarea harismatică” însă pretinde că se află în contact cu Dumnezeu şi că a găsit mijloacele primirii Duhului Sfânt, adică ale revărsării harului lui Dumnezeu. Şi totuşi Biserica, şi nimic altceva (sau altcineva), este aceea pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a hotărât-o ca mijloc de dăruire a harului către oameni. Să credem prin urmare că Biserica este actualmente înlocuită de vreo “nouă revelaţie” capabilă să transmită harul din afara Bisericii, prin vreun grup de oameni, care, probabil, cred în Hristos, dar care nu au nici o idee sau experienţă personală a Sfintelor Taine instituite de El şi nici o legătură de continuitate cu Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor, pe care El i-a ales pentru a săvârşi aceste Taine? Hotărât că nu. Este la fel de sigur astăzi, ca şi în primul secol creştin, că darurile Duhului Sfânt nu se descoperă în cei ce se află în afara Bisericii.

Marele Părinte bisericesc din secolul XIX, Episcopul Teofan Zăvorâtul şi toţi Sfinţii Părinţi, spun clar că darurile Duhului Sfânt sunt transmise “tocmai prin Taina Mirungerii, care a fost introdusă de Sfinţii Apostoli în locul punerii mâinilor”. Din Faptele Apostolilor învăţăm că la început Taina Mirungerii se săvârşea prin punerea mâinilor. “Noi toţi cei care am fost botezaţi si mirunşi avem darul Sfântului Duh …. chiar dacă El nu este activ în toţi. Biserica Ortodoxă are însă la îndemână mijloacele de activare a acestui dar, şi în afara lor nu mai există nici o altă cale… Fără Taina Mirungerii, aşa cum a fost înainte de ea punerea mâinilor de către Sfinţii Apostoli, Sfântul Duh nu se pogoară şi nu se va pogorî niciodată, peste nimeni!”.[72]

Într-un cuvânt, când vorbim de “renaşterea harismatică”, vorbim de fapt de un nivel nou şi mai adâncit, “spiritual”, al ecumenismului. Adică fiecare creştin “se reînnoieşte” în propria sa tradiţie, dar în acelaşi timp se uneşte în mod obscur (doar este “aceeaşi experienţă”, nu-i aşa?) cu alţi “creştini” la fel de “reînnoiţi” în propriile lor tradiţii, care toate conţin diferite grade de erezie şi abateri!

Acest relativism mai conduce şi la o deschidere completă faţă de practici religioase fără precedent.

Toate acestea ajung la punctul culminant în viziunea supraecumenistă a unui “profet” penticostal de frunte, care declară că mulţi penticostali “au început să aibă vie în faţa ochilor posibilitatea ca această mişcare să devină însăşi Biserica lui Hristos la sfârşitul veacurilor…”

Să ne îndreptăm acum privirea dincolo de teoriile ecumeniste şi de practicile penticostalismului pentru a vedea ce anume inspiră cu adevărat şi dă putere “renaşterii harismatice”. Este vorba de experienţa reală a puterii “duhului”.

3. “Vorbirea în limbi”

Dacă studiem cu atenţie toate afirmaţiile “mişcării harismatice”, descoperim că această mişcare seamănă foarte bine cu multe mişcări sectare din trecut, prin aceea că se bazează, mai ales, sau chiar exclusiv pe exagerarea oarecum bizară a unei singure laturi doctrinare sau a unei singure practici religioase. De data aceasta se exagerează un aspect specific, aspect pe care sectanţii timpurilor trecute nu l-au considerat aşa de esenţial. Este vorba de vorbirea în limbi.

Potrivit constituţiei diferitelor secte penticostale, “botezul cu Duhul Sfânt al credincioşilor este dovedit cu semnul imediat, concret şi vizibil al vorbirii în alte limbi” (Sherill, p. 79). Şi nu numai că acesta este primul semn al convertirii la o sectă sau orientare penticostală: potrivit celor mai autorizate surse penticostale, această practică trebuie neapărat menţinută, altfel “duhul” se poate pierde. Căci spune David Du Plessis: “Practica rugăciunii în limbi trebuie continuată şi sporită în viaţa particulară a celor care sunt botezaţi în Duhul; fără ea celelalte manifestări ale Duhului, fie nu mai apar, fie încetează cu desăvârşire” (Du Plessis, p. 89).

Ca şi un oarecare protestant, mulţi mărturisesc că limbile “au devenit acum un ingredient esenţial al vieţii mele de rugăciune” (Lillie,p. 50). O carte pe această temă de proveninţă romano-catolică afirmă mai cu precauţie că, dintre “darurile Sfântului Duh”, limbile “sunt adesea dar nu întotdeauna primele care se dobândesc. Pentru mulţi ele devin astfel un prag dincolo de care se obţin darurile şi roadele Duhului Sfânt” (Ranaghan, p. 19).

Iată exagerarea despre care vorbeam la început, exagerare care lipseşte din Noul Testament, unde importanţa vorbirii în limbi este minoră, ea fiind un semn al pogorârii Sfântului Duh la ziua Cincizecimii (Fapte, 2) şi încă cu alte două ocazii (Fapte 10 şi 19). După primul sau cel mult al doilea secol de la Hristos, nici un text ortodox nu mai înregistrează vorbirea în limbi, ea nemaifiind pomenită nici de marii Părinţi din pustia egipteană, care erau atât de covârşiţi de darurile Duhului Sfânt, încât deveniseră făcători de minuni până la a învia şi morţii.

Atitudinea ortodoxă cu privire la adevărata vorbire în limbi poate fi rezumată prin cuvintele Fericitului Augustin (Omilii la Ioan 6,10): “În timpurile de la început, Duhul Sfânt se revărsa peste cei ce credeau, iar ei vorbeau în limbi pe care, nu le învăţaseră, căci Duhul le dădea lor să grăiască. Acestea erau semne adaptate la acele vremi. Căci cu dreptate trebuia să fie acest semn al Duhului Sfânt pentru toate limbile, pentru a se arăta Evanghelia lui Hristos la toate neamurile şi în toate limbile de pe faţa pământului. Acea vorbire în limbi a fost un semn al lui Dumnezeu, care mai apoi însă a trecut”.

Şi parcă adresându-se penticostalilor din ziua de astăzi, care adaugă acestui semn suprema importanţă, Fericitul Augustin zice: “Să ne aşteptăm atunci ca cei peste care îşi pun mâinile preoţii Bisericii să înceapă a vorbi în limbi? Sau vă aşteptaţi cumva ca aceşti copii peste care tocmai ne-am pus mâinile să înceapă a vorbi în limbi? Iar dacă ei nu au vorbit în limbi, veţi avea oare inimi atât de învârtoşate şi perverse încât să credeţi că nu aţi primit Duhul Sfânt?”

Penticostalii zilelor noastre îşi justifică vorbirea în limbi, bazându-se mai ales pe întâia Epistolă a Sfântul Apostol Pavel către Corinteni, cap. 12-14. Dar Sfântul Pavel a scris acel pasaj tocmai pentru că “limbile” deveniseră pricină de dezordine în Biserica din Corint. Şi chiar dacă nu interzice practica lor, el cu siguranţă le micşorează importanţa. Deci acest pasaj ar trebui să descurajeze, nicicum să încurajeze revigorarea contemporană a “limbilor”, mai ales atunci când se descoperă (după cum recunosc înşişi penticostalii) că mai există şi alte căi de dobândire a vorbirii în limbi în afară de Duhul Sfânt!

În calitatea noastră de creştini ortodocşi, noi ştim cu siguranţă că vorbirea în limbi, ca dar autentic al Duhului Sfânt, nu poate să se manifeste la cei care sunt în afara Bisericii lui Hristos. Şi cum “alte surse” ale acestei “vorbiri în limbi” există, să încercăm să vedem care sunt ele, luându-ne după caracteristicile pe care le îmbracă acest fenomen contemporan.

Căci dacă am devenit mai vigilenţi constatând importanţa exagerată pe care penticostalii contemporani o acordă “limbilor”, trebuie neapărat să ne intereseze examinarea circumstanţelor prin care apar ele.

Departe de a fi dăruite liber şi spontan, fără amestecul omului – aşa cum s-ar cuveni unor adevărate daruri ale lui Dumnezeu -, vorbirea în limbi poate fi provocată, având prin urmare un caracter previzibil, de o anumită tehnică a “rugăciunii” concentrate în grup, însoţită de cântări protestante, care creează o atmosferă psihică foarte sugestivă (“Vine! El vine! “), care culminează cu o “punere a mâinilor”, şi care alteori nu constă decât din purul efort fizic de a repeta la nesfârşit anumite cuvinte (Koch, p. 24), sau chiar sunete dezarticulate.

O persoană a recunoscut că, asemenea multor altora, după ce a vorbit în limbi, “rosteam adesea silabe fără sens în efortul de a-mi provoca fluxul rugăciunii în limbi” (Sherill, p. 127); eforturi care, departe de a fi descurajate, sunt recomandate cu zel de către penticostali. “A scoate sunete pe gură nu înseamnă, desigur, “a vorbi în limbi”, dar acest gest poate constitui un act onest de credinţă, pe care Duhul Sfânt îl va onora dăruindu-i acelei persoane puterea de a vorbi într-o altă limbă” (Harper, p. 11).

Un alt pastor protestant spune: “Se pare că greutatea iniţială de a vorbi în limbi nu este altceva decât conştiinţa că tu eşti acela care trebuie “să vorbească” în continuare, cu orice preţ… Primele silabe şi cuvinte pot să-ţi sune ciudat la ureche. Ele pot fi rostite cu greutate sau pot fi chiar nearticulate. E posibil să crezi chiar că le inventezi. Dar în măsura în care vorbeşti fără oprire si cu credinţă… Duhul va alcătui pentru tine o limbă de rugăciune şi de laudă (Christenson, p. 130).

Un “teolog” iezuit ne povesteşte cum a pus el în practică aceste sfaturi: “După micul dejun am simţit că ceva mă trage aproape irezistibil către capela unde m-am aşezat să mă rog. Luându-mă după descrierea lui Jim, despre cum a primit el darul limbilor, am început să rostesc încet, numai pentru mine: “La, la, la, la”. Spre marea mea uluire a urmat o mişcare rapidă a limbii şi buzelor însoţită de un sentiment extraordinar de devoţiune interioară” (Gelpi, p. 1).

Care creştin ortodox cu mintea trează ar putea să confunde aceste periculoase jocuri psihice cu darurile Sfântului Duh?! Căci lipseşte cu desăvârşire din această practică orice urmă de creştinism, orice urmă de duhovnicie. Ne aflăm mai curând în zona mecanismelor psihice care pot fi declanşate cu ajutorul unor tehnici psihofizice foarte precise, între care “vorbirea în limbi” pare să ţină poziţia cheie de “buton”, oarecum, care deschide uşa spre această zonă.

Oricum ar fi, sfera experienţelor cu pricina nu are nici un fel de asemănare cu darul duhovnicesc al vorbirii în limbi, aşa cum este el descris în Noul Testament, el apropiindu-se mult mai mult de “vorbirea în limbi” de tip şamanist, practicată în religiile primitive, în care şamanul sau vraciul-vrăjitor dispune de o anumită tehnică pentru a intra în transă şi de a transmite astfel mesajul unui oarecare “dumnezeu” către om (sau invers), într-o limbă pe care nu a învăţat-o. (Vezi Burdick, pp. 66-67).

În paginile care urmează vom întâlni experienţe “harismatice” atât de sinistre, încât comparaţia cu şamanismul nu va mai părea poate atât de exagerată, mai ales dacă ţinem cont de faptul că şamanismul primitiv nu este decât expresia particulară a unui fenomen “religios” care, departe de a fi străin Occidentului contemporan, joacă, dimpotrivă, un rol major în vieţile multora dintre “creştinii” zilelor noastre: este vorba despre mediumism.

4. Mediumismul “creştin”

Un studiu foarte atent si obiectiv asupra fenomenului “vorbirii în limbi” l-a realizat pastorul luteran german Dr. Kurt Koch (The Strife of Tongues – Gâlceava Limbilor). După ce a examinat sute de cazuri de manifestare a acestui “dar”, el a ajuns la concluzia, bazată pe argumente scripturistice, că doar patru din aceste cazuri ar putea fi cele descrise în Faptele Apostolilor, dar că nici măcar de acestea patru nu putea fi sigur.

Desigur, în lumina tradiţiei patristice a Bisericii lui Hristos dintotdeauna, creştinul ortodox nu ar avea astfel de dubii. Cu posibila excepţie a celor patru cazuri, însă, Dr. Koch a identificat un număr de cazuri neîndoielnice de posesiune demonică, “vorbirea în limbi” fiind de fapt “un dar” întâlnit în mod obişnuit la demonizaţi. Dar cheia întregii mişcări o găsim în concluziile finale ale Dr. Koch.

El arată că mişcarea “limbilor” nu e nicidecum o “renaştere”, căci lipseşte cu desăvârşire din ea orice conştiinţă a păcătoşeniei personale si orice urmă de pocăinţă. Ceea ce constatăm, în schimb, este o subliniată preocupare de a câştiga puteri si experienţe noi. Deci fenomenul limbilor nu este cel descris în Fapte şi nici nu poate fi asimilat (în cele mai multe din cazuri) cu o posedare demonică propriu-zisă; el este mai curând “… si probabil în 95% din cazuri, un fenomen mediumistic, de natură spiritistă” (Koch, p. 35).

Dar ce este un “medium”? Medium-ul este persoana dotată cu o anumită sensibilitate psihică ce îi permite să se transforme într-un fel de vehicul sau mijloc de manifestare a unor forţe sau fiinţe invizibile, caz în care, după mărturia Stareţului Ambrozie de la Optina[73] avem de-a face cu duhuri rele şi nicidecum cu “sufletele morţilor”, aşa cum cred spiritiştii. Darurile mediumistice apar aproape în toate religiile necreştine: clarviziunea, hipnoza, vindecările “miraculoase”, apariţia si dispariţia obiectelor sau deplasarea lor dintr-un loc în altul etc.

Se ştie că asemenea daruri au şi Sfinţii Bisericii Ortodoxe, dar diferenţa între ei şi spiritişti este imensă. În timp ce darul creştin al vindecărilor, de exemplu, este oferit de Dumnezeu ca răspuns direct la rugăciunea fierbinte, mai ales a unui om plăcut lui Dumnezeu, a unui drept sau a unui sfânt (Iacob 5,16), şi, de asemenea la contactul cu obiecte sfinţite, prin darul lui Dumnezeu (aghiazma, icoane, sfinte moaşte etc., vezi Fapte 19, 12; II Regi 13, 21), vindecările mediumistice, ca toate fenomenele ce ţin de ocult, sunt obţinute cu ajutorul unor tehnici foarte precise şi în anumite condiţii psihice, care se pot cultiva şi folosi prin exerciţiu, neavând nici o legătură cu sfinţenia sau intervenţia lui Dumnezeu.

Capacitatea mediumistică este, fie o moştenire genetică, fie se obţine prin transfer, la contactul cu persoana care o posedă, fie pur şi simplu prin lectura cărţilor oculte.[74]

Foarte mulţi sunt mediumii care declară că puterile lor nu sunt câtuşi de puţin supranaturale, ci că ele izvorăsc din nişte potenţe naturale ale omului, despre care însă se cunoaşte foarte puţin. Într-o oarecare măsură lucrul este fără îndoială adevărat. Dar tot atât de adevărat este faptul că zona din care provin aceste puteri este tocmai zona spiritelor căzute, care folosesc prilejul oferit de oamenii ce intră singuri şi de bunăvoie în ea, pentru a-i atrage mai strâns în plasele lor, nezgârcindu-se în acest scop cu dăruirea de puteri miraculoase şi vedenii, ţinta finală fiind distrugerea irevocabilă a acestor nefericite suflete. Dar oricare ar fi explicaţiile diferitelor fenomene mediumistice, Dumnezeu a interzis răspicat omenirii, cum citim în Sfânta Scriptură, orice contact cu zona ocultă: Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător. Nici descântător, nici chemător-de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, si pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul de la faţa Sa. (Deut. 18,10- 12; vezi şi Lev. 20,6).

În practică, dorinţa de a dobândi puteri sau experienţe mediumistice este incompatibilă cu orientarea creştină fundamentală în direcţia mântuirii sufletului. Aceasta nu înseamnă că nu există “creştini” implicaţi în fenomene mediumistice, deseori în mod inconştient, după cum vom vedea în cele ce urmează. Dar aceşti creştini nu sunt creştini adevăraţi, creştinismul lor este unul “de tip nou”, adică un “nu creştinism” de felul celui propovăduit de Nicolae Berdiaev, care va fi discutat si el în cele ce urmează.

Dr. Koch, chiar de pe poziţiile sale protestante, are dreptate când spune: “Viaţa religioasă a persoanei nu este nicidecum afectată de ocultism sau de spiritism. Căci spiritismul este, într-o măsură foarte largă, o mişcare “religioasă”. Diavolul nu ne ia religiozitatea… Este însă o mare diferenţă între a fi religios i a te naşte din nou din Duhul iui Dumnezeu. Şi este trist să constatăm că cei mai mulţi dintre creştini de astăzi, indiferent de denominaţiune, sunt mai curând oameni “religioşi”, decât creştini adevăraţi”.[75]

Forma cea mai cunoscută de mediumism printre contemporanii noştri din Vest este şedinţa de spiritism. În cadrul ei se stabilesc contacte cu anumite forţe care produc efecte observabile, cum ar fi ciocănituri, voci, forme diverse de comunicare, precum scrierea automată, vorbirea în limbi necunoscute, mişcarea obiectelor, apariţii de mâini şi chipuri “umane” care pot fi uneori fotografiate. Aceste efecte se obţin cu ajutorul unor tehnici şi atitudini prestabilite ale celor prezenţi, referitor la care vom cita mai jos dintr-un manual de referinţă în domeniu.[76]

1. Pasivitatea: “Activitatea unui spirit este direct proporţională cu gradul de pasivitate sau “sumisiune” pe care le găseşte la persoana sensibilă, sau medium”. “Calitatea de medium … se poate obţine, prin exerciţiu susţinut, de către oricine se abandonează conştient şi deliberat, cu trupul şi voinţa, cu facultăţile psihice şi intelectuale controlului unui duh satanic, care îl invadează”.

2. Solidaritatea de credinţă: Toţi cei de faţă trebuie să aibă “o atitudine mintală de simpatie faţă de medium”; fenomenul spiritist este “facilitat de o anumită simpatie ce rezultă din armonia de idei, de vederi şi sentimente ce există între experimentatori şi medium. Când această atitudine de simpatie şi armonie lipseşte, sau când mediumul nu-i abandonează total voinţa, atunci şedinţa de spiritism a “cercului” respectiv eşuează”. De asemenea, “numărul experimentatorilor care participă la o astfel de şedinţă este de mare importanţă. Dacă el este prea mare, el poate dăuna armoniei atât de necesare succesului”.

3. Toţi cei prezenţi “se prind cu mâinile pentru a forma aşa numitul cerc magnetic. Prin intermediul acestui circuit închis, fiecare membru contribuie cu o anumită cantitate de energie, care se comunică colectiv mediumului”. Totuşi “cercul magnetic” nu este necesar decât pentru mediumii mai slab dotaţi. Madame Blavatsky, fondatoarea “teozofiei” moderne, ea însăşi un medium, dispreţui mai târziu această tehnică rudimentară de spiritism, când avu ocazia să întâlnească mediumii cu mult mai puternici din Orient, categorie căreia îi aparţine şi fachirul descris în cap. III.

4. “Atât de necesara atmosferă spiritistă se creează prin mijloace artificiale, cum ar fi. cântări, muzica în surdină, şi chiar rugăciuni”. Evident, toată această tehnică nu face decât să sublinieze caracterul destul de rudimentar al unei astfel de şedinţe, care de altfel rareori dă rezultate spectaculoase.

Există forme mult mai subtile, dintre care unele îşi spun chiar “creştine”. Este suficient să luăm exemplul tehnicilor de “vindecare prin credinţă” ale lui Oral Roberts (care înainte de a fi intrat în Biserica Metodistă a fost pastor al sectei “Sfinţeniei Penticostale”), care vindecă în mod “miraculos” prin intermediul unui “cerc magnetic” compus din persoane ce se află în comuniune de sentimente, pasivitate şi armonie de “credinţă” şi care împreună îşi pun mâinile pe televizor în timp ce Oral Roberts levitează; te poţi vindeca chiar bând pur şi simplu un pahar cu apă care a stat pe televizor şi deci a absorbit fluxul energiilor satanice mediumistice astfel create. Dar asemenea vindecări, ca şi cele produse în spiritism şi magie au în timp consecinţe dure: boli psihice, demenţă.[77]

Una din caracteristicile fundamentale ale acţiunilor demonice este aceea că ele imită constant lucrarea lui Dumnezeu. Aşa se face că cei cu daruri mediumistice sunt convinşi că rămân buni creştini şi că darurile lor provin de la Duhul Sfânt. Iată punctul în care asemănarea dintre aceste practici mediumistice şi cele ce se manifestă în “renaşterea harismatică” devine izbitoare. Iată ce ne permite să tragem concluzia că aceasta din urmă este, în esenţa ei, o formă de mediumism.

Intr-adevăr, ceea ce frapează în compararea celor două fenomene, este că cerinţele de bază ale unei şedinţe de spiritism se regăsesc toate în cadrul adunărilor de rugăciune “harismatică”, câtă vreme nici una dintre ele nu se află în aceeaşi formă sau în acelaşi grad de intensitate în cultul public al Bisericii Ortodoxe.

1. “Pasivitatea” şedinţelor de spiritism corespunde stării care, în limbaj “harismatic”, se numeşte un fel de abandon, care înseamnă în mare măsură disponibilizarea întregului nostru subconştient… Tot ceea ce putem face este să ne abandonăm în întregime: cu trup, minte, şi chiar cu limba, astfel încât Duhul lui Dumnezeu să aibă posesiune deplină asupra noastră… De abia atunci suntem cu adevărat pregătiţi: când barierele voinţei şi conştientului au fost îndepărtate şi Dumnezeu se mişcă cu putere prin întreaga noastră fiinţă” (Williams, pp. 62-63).

Această atitudine “spirituală” este o lucrare cu totul satanică şi nu are nimic de-a face cu Creştinismul. Ea este mai curând caracteristică Zen-Budismului, “misticismului” extrem-oriental, hipnozei, şi spiritismului. Această pasivitate exagerată este cu totul străină de spiritualitatea ortodoxă, fiind în schimb extrem de propice şi constituind chiar o invitaţie pentru acţiunile demonice. Un observator devotat al întrunirilor penticostale notează că, în timpul desfăşurării lor, cei care interpretează sau vorbesc în limbi “par că intră literalmente în transă” (Sherill, p. 87). În unele comunităţi “harismatice” această pasivitate este atât de pronunţată, încât elementele de organizare, cum ar fi ordinea de desfăşurare a slujbelor, sunt complet abolite, fiecare făcând absolut ceea ce îi dictează “spiritul”.

2. Hotărât că este vorba de o “solidaritate de credinţă” – nu doar simpla comuniune a credinţei creştine şi nădejdea mântuirii, ci mai ales o unanimitate în dorinţa de a vedea că se produce fenomenul harismatic. Aceasta este esenţa tuturor adunărilor de rugăciune “harismatică”. Această solidaritate este încă şi mai intensă atunci când are loc un “botez în Duhul Sfânt”, ce se încheie de obicei într-o cameră separată şi în prezenţa unui număr restrâns de persoane, iniţiate deja în această “taină”. Este suficient ca o singură persoană să aibă gânduri negative cu privire la ceea ce se întâmplă, pentru ca “botezul” să nu mai aibă loc – în exact acelaşi mod în care rugăciunile preotului ortodox descrise mai sus au fost suficiente pentru a risipi vrăjitoria fachirului din Ceylon.

3. “Circuitul magnetic” spiritist este echivalentul “punerii mâinilor” de la întrunirile penticostale, care este întotdeauna executată de cei care la rândul lor au trecut ei înşişi prin experienţa “botezului” vorbirii în limbi şi care servesc, după mărturia chiar a penticostalilor, drept “canale ale Duhului Sfânt” (Williams, p. 64); “canale” sunt numiţi si mediumii din şedinţele de spiritism.

4. Atmosfera “harismatică”, ca şi cea spiritistă, se induce cu ajutorul intonării anumitor imnuri şi rugăciuni cu rol de sugestionare, de asemenea prin bătăi din palme; toate acestea duc la “un efect de intensă excitare psihică” (Sherill, p. 23).

S-ar putea obiecta că toate aceste asemănări dintre fenomenele mediumistice şi cele penticostale nu sunt decât simple coincidenţe; dar, pentru a ne lămuri, nu ne rămâne decât să vedem care este natura “spiritului” ce se comunică prin “canalele” penticostale. Natura lui reiese clar din mărturiile celor care au simţit această experienţă pe propria lor piele: “Cei din grup au format un cerc mai strâns în jurul meu. Parcă formau cu corpurile, lor o pâlnie prin care se concentra tot fluxul “spiritului” care pulsa în cameră. Aşa cum şedeam acolo, îl simţeam cum se scurge prin mine” (Sherill, p. 122).

La o întâlnire penticostalo-catolică: “cine intra acolo era practic doborât la pământ de formidabila şi vizibila prezenţă a lui Dumnezeu!” (Ranaghan, p. 79). (A se compara cu atmosfera “vibrantă” din cadrul unor anumite ritualuri păgâne sau hinduiste; vezi mai sus, cap. Locuri şi practici hinduiste).

Iată relatarea unei alte experienţe “baptismale”: “Îmi dădeam seama că Domnul se afla în cameră şi că se apropie de mine. Eu nu-L vedeam, dar m-am simţit împins de la spate. Şi am căzut la podea, dar parcă aş fi plutit…” (Logos Journal, nov-dec, 1971, p. 47). Există multe alte exemple similare, pe care le vom discuta mai jos, în cadrul manifestărilor fizice ale experienţelor “harismatice”. Ceea ce este cert, este că numai de manifestări ale Duhului Sfânt nu poate fi vorba!

În acest moment, însă, să nu pierdem din vedere caracteristica esenţială a vorbirii în limbi “harismatice”: aceea că ea nu este doar un fenomen iniţial care mai apoi dispare, după ce “botezul” s-a încheiat; ci, că trebuie să continuie (atât în public cât şi în particular) şi să devină “un ingredient de bază” al vieţii religioase, căci în caz contrar “darul Duhului” poate să înceteze.

Un autor “harismatic” presbiterian vorbeşte despre funcţia specifică a acestei practici ca “pregătire” a întâlnirii “harismatice” propriu-zise: “deseori grupul se întâlneşte cu puţină vreme mai înainte de ora fixată pentru a se ruga în Duhul (adică în limbi). În felul acesta se intensifica senzaţia prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în adunare”. Şi iar: “Am descoperit că rugăciunea mentală în Duhul pe parcursul întâlnirii ne ajută să ne menţinem într-o deschidere faţă de prezenţa lui Dumnezeu…”, căci, “după ce te obişnuieşti cu rugăciunea cu voce tare în Duhul… devine posibil ca respiraţia ta, mişcându-se prin coardele vocale, să pună în evidenţă chiar suflarea Duhului, si astfel rugăciunea poate continua la fel de puternic în interior, mental” (Williams, p. 31).

Să ne amintim, de asemenea, că vorbirea în limbi poate fi declanşată şi prin “sunete tăcute cu gura” – ceea ce ne conduce inevitabil la concluzia că vorbirea “harismatică” în limbi nu este deloc un “dar”, ci o tehnică care se dobândeşte la rândul ei prin alte tehnici şi prin care se declanşează încă alte “daruri ale Duhului”, cu condiţia ca cei interesaţi să continue s-o practice şi să o cultive.

De fapt realizarea esenţială şi de bază a Mişcării Penticostale contemporane aceasta este: descoperirea unei noi tehnici mediumistice de dobândire şi menţinere a unei stări psihice în care obţinerea “darurilor” miraculoase devine un lucru obişnuit. Şi dacă acest lucru este adevărat, atunci definiţia “harismatică” a “punerii mâinilor” – ca fiind “simpla slujire din partea uneia sau mai multor persoane care constituie canale ale Duhului Sfânt pentru cei care nu au fost încă binecuvântaţi cu acest dar”, ceremonie “la care este important ca cei care slujesc să fi fost ei înşişi mişcaţi de Duhul Sfânt” (Williams, p. 64), descrie tocmai transferul calităţilor (darurilor) mediumistice de la cei care le-au dobândit deja şi sunt ei înşişi mediumi, la ceilalţi care încă nu le posedă. “Botezul cu Duhul Sfânt” devine astfel iniţiere mediumistă.

Deci, “renaşterea harismatică” nu este altceva decât o mişcare mediumistă, ceea ce clarifică toate punctele care rămân obscure, dacă o privim ca pe o mişcare creştină. Ea apare în America, ţară în care spiritismul se născuse cu cincizeci de ani mai înainte, într-un climat psihologic foarte asemănător celui de acum: o pietate protestantă ucisă de raţionalism şi copleşită brusc de experienţa reală a unor “puteri” invizibile care nu pot fi explicate pe cale raţională sau ştiinţifică.

Mişcarea are succes răsunător tocmai in ţările cu puternice tradiţii în activităţile mediumistice şi de spiritism: în primul rând America si Marea Britanie; apoi Brazilia, Japonia, Filipinele si Africa. Timp de peste 1900 de ani, după vremea în care a trăit Sfântul Apostol Pavel, nu aflăm nici urmă de “vorbire în limbi” în ţările fie numai şi nominal creştine. Iar dacă totuşi aceasta se manifestă, atunci nu este decât un fenomen pasager cu coloratură de isterie; aceasta tocmai până în secolul al XX-lea, când apare Mişcarea Penticostală, după cum subliniază un cunoscut istoric al fenomenelor de “entuziasm” religios.[78]

Deci, dacă aceste fenomene lipsesc aproape cu desăvârşire din lumea şi epoca creştină, ele constituie în schimb regulă în religiile primitive şi reapar în forţă în secolul XX, printre spiritiştii, mediumii si demonizaţii zilelor noastre. Formulele în care se “interpretează” şi se “profetizează” în cadrul serviciilor “harismatice” sunt vagi şi stereotipe, lipsind orice conţinut specific profetic sau creştin. Doctrina este în întregime subordonată practicii. Sloganul repetat la nesfârşit de “harismatici”, în a cărui capcană, după cum ne amintim, cad şi victimele hinduismului, este magica formulă “Merge!”.

Nu mai poate rămâne nici o îndoială că “renaşterea harismatică”, sub aspectul manifestărilor ei, este mult mai apropiată de spiritism şi de religiile necreştine, decât de Creştinismul Ortodox. Dar exemplele nu se opresc aici.

În afară de cărţile Dr. Koch nu am citat până acum decât mărturiile celor favorabili “renaşterii harismatice”, care au vorbit convinşi fiind că se referă la lucrările Duhului Sfânt.

Dar să-i ascultăm acum şi pe cei care au părăsit mişcarea “harismatică”, sau au refuzat să i se alăture, pentru că au simţit că “duhul care o animă nu este Duhul Sfânt”.

1. “Un tânăr din Leicester (Anglia) povesteşte următoarele: Prietenul lui şi cu el se convertiseră de câţiva ani, când într-o zi au fost invitaţi la întâlnirea unui grup de vorbitori în limbi. Atmosfera întrunirii i-a prins şi ulterior s-au rugat ca să primească noua binecuvântare şi botezul în Duhul Sfânt.

După o rugăciune intensă au simţit cum ceva fierbinte se înstăpâneşte peste ei. Simţeau o exaltare interioară. Timp de câteva săptămâni şi-au trăit cu entuziasm senzaţiile, ale căror valuri însă cu timpul au început să scadă. Tânărul a remarcat în schimb că îi pierduse orice dorinţă de a mai citi Biblia şi de a se mai ruga.

Analizându-şi experienţa în lumina Scripturii, şi-a dat seama că nu este de la Dumnezeu. Întorcându-se, s-a pocăit şi a dat toată întâmplarea pe faţă… Prietenul lui însă a continuat să frecventeze cercul “limbilor”, ceea ce practic l-a distrus. La ora actuală nici nu-l mai preocupă ideea de a vieţui ca un creştin” (Koch, p. 28).

2. Doi pastori protestanţi s-au dus la o adunare de rugăciune “harismatică” ce avea loc într-o biserică presbiteriană din Hollywood. “Mai înainte am căzut amândoi de acord ca, de îndată ce vom auzi pe primul ins vorbind în limbi, să ne rugăm amândoi cam aşa: “Doamne, dacă acest dar este de la Tine, binecuvântează pe fratele, iar dacă nu este, fă-l să înceteze şi să nu mai poată vorbi în limbi în prezenţa noastră”.

Întrunirea s-a deschis cu rugăciunea unui tânăr, după care toţi au putut începe să se roage. O femeie a început să se roage într-o limbă străină, fluent şi fără nici o ezitare. Nimeni nu a tradus. Părintele B. şi cu mine am început să ne rugăm în taină aşa cum conveniserăm. Şi ce s-a întâmplat? Nu a mai vorbit nimeni în limbi, deşi în grupul acela toţi, cu excepţia unui arhitect, vorbeau curent în limbi necunoscute”. (Koch, p. 15). Să nu pierdem din vedere că, în lipsa solidarităţii de credinţă de tip mediumistic, fenomenul nu se manifestă.

3. “O femeie din San Diego, California, a venit la mine să-mi ceară sfatul. Mi-a povestit ce lucru îngrozitor i s-a întâmplat cu ocazia unei activităţi misionare purtate de un membru al mişcării “limbilor”. S-a dus şi ea la întrunirile lui în care acesta vorbea de necesitatea vorbirii în limbi şi odată după cuvântare a rămas mai la urmă, îngăduind ca respectivul să-i pună mâinile pe creştetul ei spre a o boteza în Duhul şi întru vorbirea în limbi. În clipa aceea a căzut la pământ inconştientă.

Când şi-a revenit, era pe jos şi gura şi se mişca automat, deschizându-i-se şi închizându-i-se, fără să poată scoate însă nici un sunet. Era înspăimântată. În jurul ei stăteau în picioare un grup de adepţi ai evanghelistului aceluia care exclamau: “O, soră, ce minunat ai vorbit în limbi! Acum ai cu adevărat în tine pe Duhul Sfânt”. Victima acestui aşa-zis botez s-a vindecat până la urmă şi nu s-a mai dus niciodată la astfel de întruniri. Când a venit la mine pentru sfat, încă mai suferea de pe urma efectelor acestui “botez spiritual” (Koch, p. 26).

4. Un creştin ortodox din California povesteşte despre întâlnirea pe care a avut-o cu un pastor “plin de duh”, aderent împreună cu reprezentanţi de frunte catolici, protestanţi şi penticostali, la platforma comună a “renaşterii harismatice”, a vorbit în limbi timp de cinci ore şi a folosit toate artificiile (psihologice, hipnotice, de “punerea mâinilor”) pentru a induce în cei prezenţi dorinţa de a primi “botezul Duhului”. A fost o scenă penibilă şi îngrozitoare.

Când şi-a pus mâinile peste prietena noastră, ea a început să scoată nişte sunete guturale, să geamă, să plângă şi să ţipe. Misionarul era foarte încântat de toate acestea. Zicea că fata suferă pentru ceilalţi şi că se roagă pentru ei. Când şi-a “pus mâinile” pe capul meu, am avut presentimentul unui rău real, palpabil. In “limbile” lui se amestecau totuşi şi cuvinte în engleză: “Ai darul profeţiei, o simt. Deschide-ţi doar gura şi se va rosti de la sine. De ce blochezi Duhul şi nu-l laşi să vorbească?” Cu mila si ajutorul lui Dumnezeu mi-am ţinut gura închisă, căci sunt sigur că dacă aş fi vorbit, altcineva s-ar fi auzit prin mine” (comunicare personală).

5. Cititorii revistei “The Orthodox Word” (Cuvântul ortodox) îşi amintesc de “privegherea” organizată de Arhidioceza siriană antiohiană a New York-ului, la convenţia sa de la Chicago, din august 1970, la care, după ce s-a creat o atmosferă paroxistică de sentimentalism şi emoţie, unii tineri au început să “depună mărturie” despre cum îi mişcă pe ei “duhul”. Dar multe alte persoane care s-au aflat acolo au relatat după aceea că atmosfera era “apăsătoare şi plină de presimţiri rele”, “paralizantă şi malefică” şi că numai cu rugăciunile Sf. Herman al Alaskăi, a cărui icoană se afla în acea încăpere, s-a putut risipi acea atmosferă şi o dată cu ea întreaga adunare (O.W., 1970, nr. 4-5, pp.196-199).

Există numeroase alte cazuri de oameni care şi-au pierdut astfel orice interes pentru rugăciune, lecturi din Sfânta Scriptură şi pentru creştinism în general şi care au ajuns chiar să creadă, după cum nu s-a sfiit să mărturisească un tânăr student, că “nici măcar nu va mai avea nevoie să citească Biblia. Dumnezeu Tatăl Însuşi va veni şi va vorbi cu el în persoană” (Koch, p. 29).

Vom avea ocazia să cităm încă mărturiile multora care continuă să creadă că nu e nimic negativ sau rău în experienţele “harismatice”, al căror sens nu vom întârzia să-l analizăm. Oricum, fără să tragem concluzii definitive cu privire la natura exactă a “duhului” care provoacă fenomenele “harismatice” şi, pe baza probelor evidenţiate până acum, putem să fim de acord cu Dr. Koch, fără teamă că greşim, asupra următorului aspect:

“Mişcarea vorbirii în limbi este expresia unei condiţii psihice delirante în cadrul căreia apar manifestări demonice” (Koch, p. 47). Ceea ce vrea să spună că această mişcare este cu siguranţă “delirantă”, prin aceea că se lasă dominată de un “spirit” care nu este Duhul Sfânt. Nu este demonică în sine sau în intenţiile sale (aşa cum neîndoielnic sunt satanismul şi ocultismul contemporan), ci prin natura ei ea disponibilizează şi deschide pe oameni spre a accepta manifestarea unor forţe în mod evident demonice, a căror prezenţă s-a simţit desluşit în numeroase astfel de ocazii.

Referitor la natura exactă a “limbilor” care se vorbesc astăzi, nu se poate da un răspuns simplu. Ceea ce ştim sigur, este că în mişcările penticostale, ca şi în spiritism, atât elementele de fraudă, cât şi cele de sugestie joacă un rol nu puţin important; ele sunt folosite în cercurile “harismatice” pentru a crea o presiune psihică de natură să forţeze fenomenele să apară.

Iată ce spune membrul “Mişcării lui Iisus”, o sectă predominant penticostală: “vorbirea mea în limbi era pur şi simplu o chestie emoţională în care nu făceam altceva decât să bălmăjesc nişte cuvinte”.

Iar altul recunoaşte cinstit: “Când am intrat prima dată în secta aceea, cei de acolo mi-au spus că (vorbirea în limbi) era o chestie care pur şi simplu trebuia făcută. Aşa că m-am rugat s-o pot face, şi n-am reuşit decât să mă iau după ei şi să-i imit, aşa încât să creadă că am primit şi eu darul” (Ortega, p. 49). Deci nu puţine dintre presupusele “limbi” sunt fără îndoială neautentice, sau în cel mai bun caz produsul autosugestiei sau al unei stări emoţionale de cvasiisterie.

Pe de altă parte, cazuri de vorbiri penticostale în limbi neînvăţate anterior există, şi sunt bine documentate (Sherill, pp. 90-95); este atestat de asemenea că mulţi vorbitori “în limbi” nu au aspect isteric deloc, ci dimpotrivă, o fac cu calm, siguranţă şi naturaleţe. S-a mai constatat de asemenea faptul neobişnuit al fenomenului corelativ de “cântare în limbi”, în care “spiritul” inspira şi linia melodică pe care mulţi o armonizează cu vocile lor, producându-se un efect “având în el ceva vrăjitoresc dar în acelaşi timp extraordinar de frumos” ‘(Sherill, p. 118), “de neimaginat şi neverosimil sub aspect uman” (Williams, p. 33).

Iată că explicaţiile “vorbirii în limbi” contemporane nu par a fi doar de natură emoţional – psihologică. Dacă acest fenomen nu este produs prin lucrarea Duhului Sfânt – şi faptul este demonstrat din abundenţă – atunci el, ca manifestare “supranaturală”, nu poate fi decât produsul unui dar provenind de la un alt fel de duh.

Pentru a-l identifica mai cu precizie şi pentru a înţelege mai deplin mişcarea “harismatică”, nu doar ca fenomen, ci şi ca “spiritualitate”, va trebui să studiem mai cu atenţie sursele tradiţiei patristice ortodoxe. Va trebui în primul rând să ne raportăm la tradiţia ortodoxă ascetică, la care ne-am mai referit deja în capitolele anterioare, când încercam să înţelegem atracţia exercitată de hinduism. Era vorba acolo de conceptul de înşelăciune diavolească.

5. Înşelăciunea diavolească

Este o problemă cheie a învăţăturii ascetice a Bisericii Ortodoxe, complet absentă din lumea romano-catolico-protestantă, pe terenul căreia s-a produs mişcarea “harismatică”. Astfel ne şi explicăm cum o înşelăciune de asemenea dimensiuni a putut să antreneze mase întregi de “creştini”, chiar dacă doar cu numele, şi cum un “profet” de felul lui Nicolae Berdiaev, care vine dintr-o spiritualitate ortodoxă, poate să considere că este absolut esenţial ca “noua eră a Duhului Sfânt să se lipsească cu desăvârşire de viziunea ascetică asupra lumii”.

Iată cum. Viziunea ascetică ortodoxă asupra lumii este singura de natură să ofere oamenilor mijloacele de a continua să lucreze toată viaţa lor pentru dobândirea Duhului Sfânt, odată ce L-au primit prin Taina Sfântului Botez şi a ungerii cu Sfântul şi Marele Mir. Ea este singura în măsură să ne permită deosebirea duhurilor (discernământul spiritual, duhovnicesc) prin care să ne putem păzi de înşelăciunea diavolească.

“Noua spiritualitate”, la care visa Berdiaev şi pe care o practică de fapt “mişcarea harismatică”, are o bază cu totul diferită, în lumina învăţăturii ascetice ortodoxe, ea dovedindu-se a fi o fraudă. Ca atare cele două concepţii sunt radical incompatibile: ca să accepţi “noua spiritualitate” a “renaşterii harismatice”, trebuie să respingi mai întâi Ortodoxia. Şi invers, ca să rămâi în continuare cu adevărat creştin ortodox, trebuie neapărat să respingi hotărât “renaşterea harismatică”, care nu este altceva decât o ortodoxie falsificată.

Pentru a face acest lucru mai clar, vom oferi în continuare în rezumat învăţătura Bisericii Ortodoxe despre înşelăciunea diavolească, aşa cum a formulat-o Episcopul Ignatie Briancianinov, el însuşi un Părinte al Bisericii Ortodoxe din timpurile mai apropiate de noi (secolul XIX).

Există două forme principale de înşelăciune diavolească. Prima şi cea mai spectaculoasă dintre ele apare atunci când cineva se luptă să dobândească un înalt nivel spiritual şi să se învrednicească chiar de viziuni, fără să se fi curăţit în prealabil de patimi, bazându-se exclusiv pe înţelepciunea sa. Unei asemenea persoane diavolul îi dăruieşte “viziuni” pe măsură. Exemplele abundă în Vieţile Sfinţilor, carte de căpătâi a învăţăturii ascetice ortodoxe.

Astfel, Sfântul Nichita, episcopul Novgorodului (31 ianuarie), s-a retras în pustie nepregătit fiind şi contra sfatului stareţului său. Făcând astfel, nu mult după aceea a început să audă o voce rugându-se împreună cu el. Mai apoi i-a vorbit “Domnul” însuşi, trimiţându-i un “înger” care se ruga în locul lui si îl îndemna să citească cărţi, în loc să se roage şi să-i povăţuiască pe cei care veneau la el pentru sfat.

Şi aşa a trăit o vreme, văzându-l mereu pe “înger” rugându-se lângă el, iar oamenii care îl cercetau erau copleşiţi de înţelepciunea lui şi de “darurile Duhului Sfânt” de care părea că este plin, inclusiv de darul “profeţiilor” care întotdeauna se împlineau.

Înşelăciunea s-a dat pe faţă doar în momentul în care părinţii din mânăstire au aflat de împotrivirea lui faţă de Noul Testament, căci din Vechiul Testament, pe care nu-l citise niciodată, putea cita pe de rost. Numai prin rugăciunile părinţilor s-a întors monahul Nichita la pocăinţă. “Minunile” au încetat, iar cel pocăit a ajuns mai târziu la măsura sfinţeniei.

Tot astfel, Sfântul Isaac din Peşterile Kievului (14 februarie), care a văzut o lumină mare şi în mijlocul ei pe “Hristos înconjurat de îngeri”. Fără să se însemne cu semnul Sfintei Cruci, Isaac i s-a închinat şi îndată diavolul a luat putere asupra lui, încingându-l într-un joc drăcesc şi lăsându-l după aceea abia viu. Şi acesta a ajuns mai târziu, prin pocăinţă, la măsura adevăratei sfinţenii.

Sunt multe cazuri în care “Hristos”, înconjurat de “îngeri”, apare unor nevoitori în vedenie, dăruindu-le puteri mari şi “daruri ale Duhului Sfânt”, pentru ca apoi aceşti monahi asceţi înşelaţi de diavol să cadă în nebunie sau în sinucidere.

Există însă şi o formă de înşelăciune diavolească mai obişnuită şi mai puţin spectaculoasă, care nu oferă victimelor ei viziuni extraordinare, ci doar exaltate “sentimente religioase”. Aceasta se întâmplă, după cum scrie Episcopul Ignatie, “atunci când inima doreşte şi se străduieşte să obţină bucuria cugetărilor sfinte şi dumnezeieşti, nefiind încă pregătită pentru ele. Cel care nu are o inimă înfrântă, cel care se bazează pe faptele sale şi pe vrednicia sa, cel care nu se ţine strâns de învăţătura Bisericii Ortodoxe, ci urmează unei alte “tradiţii”, pe baza căreia îşi formează propria concepţie de viaţă, acela este stăpânit de înşelăciune diavolească”.

Aceasta este starea şi condiţia spirituală reală a adepţilor “renaşterii harismatice”, în care ei se află chiar fără  ştirea lor. Vom vedea clar acest lucru examinându-le practicile şi concepţia şi comparându-le cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, punct cu punct.

a. Atitudinea faţă de experienţele “spirituale”

Cunoscând foarte puţin sau nimic din adevărata credinţă şi spiritualitate creştină bazată pe Sfintele Taine ale Bisericii întemeiate de Hristos, pe Sfinţii Săi Apostoli, a căror învăţătură rămâne mereu vie prin Sfinţii Părinţi, cei care se raliază mişcării “harismatice” nu au nici un criteriu de deosebire între harul lui Dumnezeu şi falsificările lui. Toţi autorii “harismatici” demonstrează, într-o măsură mai mare sau mai mică, o lipsă totală de precauţie în atitudinile pe care le au faţă de propriile lor experienţe. Unii dintre catolici aderenţi la mişcarea “harismatică”, “scot diavoli” chiar înainte de a cere “Botezul Duhului”. Dar eficacitatea acestui act, cum vom vedea îndată, ne aminteşte de iudeii din Faptele Apostolilor (19,15), cărora diavolul pe care voiau ei să-l scoată le răspundea: Pe Iisus îl cunosc şi îl ştiu si pe Pavel; dar voi cine sunteţi?

Sfântul Ioan Casian, unul din marii Sfinţi Părinţi din Apusul Ortodox din secolul V, în “Convorbirea despre daruri dumnezeieşti” spune: “Cel care crede că are darul vindecărilor, umflându-se de trufie, cade şi mai rău. Demonii se prefac că sunt arşi şi alungaţi din trupurile celor stăpâniţi de ei prin sfinţenia oamenilor despre care, cu adevărat ştiu că nu sunt sfinţi.

Despre aceştia în Scriptură se spune: Se vor ridica hristoşi mincinoşi, şi prooroci mincinoşi şi vor face semne mari şi minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.[79]

“Vizionarul” suedez Emanuel Swedenborg (secolul  XVIII), straniul precursor al revivalismului “spiritual” şi ocult din zilele noastre, avea o temeinică şi îndelungată şi experienţă de (între) vedere şi comunicare cu spiritele. El distingea între două feluri de spirite, cele “bune” şi cele “rele”. Aceste experienţe au fost recent confirmate de descoperirile unui psihiatru, care lucrează cu pacienţi ce suferă de halucinaţii, în cadrul clinicii de boli mintale din Ukiah, statul California. Acest psihiatru a luat în serios vocile pe care le auzeau pacienţii săi şi a întreprins o serie de “dialoguri” cu ele (prin intermediul chiar al pacienţilor).

A tras concluzia, ca şi Swedenborg, că există două categorii foarte diferite de “fiinţe” care intră în contact cu pacienţii: una mai “înaltă” sau “superioară” şi alta mai “joasă” sau “inferioară”. Iată relatarea sa: “Vocile inferioare seamănă cu cele ale beţivilor dintr-un bar, care sâcâie pe cei pe care li se căşună, până la exasperare. Ele sugerează pacienţilor acte scabroase şi apoi îi ceartă când aceştia le dau atenţie. Ele depistează punctul slab al conştiinţei şi acţionează, interminabil asupra lui… Vocabularul lor este limitat, ca şi varietatea termenilor, în schimb prezintă voinţa persistentă de a distruge… se opresc asupra fiecărei slăbiciuni şi fiecărei idei în care crede pacientul, pretind că au puteri nemăsurate, mint, fac promisiuni, toate în scopul de a submina voinţa pacientului… Spiritele inferioare sunt în totalitate nereligioase sau antireligioase. Unuia dintre pacienţi i-au apărut sub chipul diavolilor convenţionali şi chiar i s-au prezentat chiar ca atare.

În contrast direct cu aceste voci stau halucinaţiile de ordin superior… Vom ilustra acest contrast prin experienţa unuia dintre pacienţi. La un moment dat a auzit nişte voci (aparţinând ordinului inferior) certându-se multă vreme între ele despre modul în care vor să-l omoare. Dar în acelaşi timp, în timpul nopţii văzu o lumină ca soarele apropiindu-se de el. Şi-a dat seama că era de un ordin diferit, pentru că lumina aceea îi respecta libertatea şi se retrăgea când vedea că-l sperie. Când omul a fost încurajat să se apropie de acest soare prietenos el se trezi deodată într-o lume a supranaturalului…

Odată[80] i-a apărut un chip extraordinar de puternic şi de impresionant, care, parcă era al lui Hristos… Unii pacienţi fac simultan experienţa halucinaţiilor de ambele ordine şi se simt prinşi la mijloc între un iad şi un rai personal. Mulţi nu cunosc decât atacurile ordinului inferior. Ordinul superior se prevalează de putere asupra celui inferior, putere pe care o şi demonstrează din timp în timp, dar nu suficient, încât să liniştească minţile chinuite ale bolnavilor… Ordinul superior pare să fie deosebit de înzestrat, de sensibil, de înţelept şi religios”.

Creştinul ortodox, care citeşte cu pătrundere Vieţile Sfinţilor şi alte scrieri patristice, ştie că toate aceste spirite, fie ele “inferioare” sau “superioare”, sunt demoni, şi că deosebirea între adevăratele duhuri bune (îngeri) şi demoni nu se poate face pe baza sentimentelor şi ideilor personale. Răspândita practică a “exorcismelor” din cercurile “harismatice” nu oferă nici o garanţie a izgonirii reale a duhurilor; astfel de exorcisme întâlnim şi la şamanii primitivi, care le practică cu succes,[81] şi care ştiu şi ei că există mai multe feluri de “duhuri”, care în proporţie de sută la sută, nu sunt altceva decât demoni, fie că par să fugă atunci când sunt izgoniţi, fie că vin atunci când şamanii îi invocă pentru a obţine de la ei diferite puteri.

Desigur, nimeni nu ignoră că “mişcarea harismatică”, în general, este ferm orientată contra curentelor şamaniste si ocultiste contemporane. Dar să nu uităm că, în subtilitatea lor, diavolii au capacitatea de a se transforma în “îngeri de lumină” (II Cor. 11, 14) şi că ne trebuie o mare capacitate de discernământ şi o mare smerenie şi neîncredere în experienţele noastre “spirituale”, oricât de extraordinare ar putea părea ele, pentru a nu fi înşelaţi. În faţa duşmanului subtil şi invizibil, care duce contra omenirii un război pe viaţă şi pe moarte, credulitatea şi ignoranţa celor ce urmează mai mult sau mai puţin orbeşte “harismaticilor” nu este altceva decât o invitaţie deschisă.

De exemplu, un pastor recomanda meditaţia asupra unor pasaje scripturistice şi apoi notarea pe hârtie a oricărui gând “declanşat” de lectură, “căci acela este mesajul personal al Duhului Sfânt către voi” (Cristenson, p.139).

Dar oricine studiază serios spiritualitatea creştină, ştie că “la începutul vieţii monastice unii dintre necuraţii draci trimit gânduri, mai ales începătorilor, cum că ei s-ar bizui să tălmăcească locuri din Sfânta Scriptură… şi aşa îi înşeală, împingându-i la erezie şi hulă”[82].

Din păcate atitudinea creştinilor ortodocşi, care se alătură “revivalismului harismatic”, nu se deosebeşte prin nimic de cea a protestanţilor şi a catolicilor. Sunt creştini ortodocşi care, în mod evident, nu cunosc deloc sau cunosc slab textele patristice şi Vieţile Sfinţilor, iar atunci când citează din aceste scrieri, o fac nesocotind complet contextul (vezi mai jos din Sfântul Serafim).

Atracţia “harismatică” se exercită mai ales prin experienţa pe care o promite. Creştinii ortodocşi capabili să distingă formele adesea foarte subtile de înşelăciune diavolească (în care mândria capătă chipul smereniei), doar pe baza simţirii lor, fară să fie înarmaţi cu cunoaşterea textelor patristice sunt foarte rari. Aceste deosebiri nu le pot face decât cei care duc o viaţă duhovnicească înaltă în rugăciune, post şi smerenie, şi care au asimilat tradiţia vie a Sfinţilor Părinţi în propria lor concepţie de viaţă şi în vieţuirea lor intimă.

Cum este pregătit deci creştinul ortodox împotriva înşelăciunii diavoleşti?

El are la îndemână întregile scrieri de învăţătură ale Sfinţilor Părinţi inspirate de Dumnezeu, care, împreună cu Sfânta Scriptură, prezintă concepţia pe care, Biserica lui Hristos o are de 1900 de ani încoace cu privire la toate posibilele chipuri de experienţe duhovniceşti, şi pseudo duhovniceşti.

Vom vedea, în cele ce urmează, că această tradiţie oferă o judecată foarte sigură şi lipsită de orice fel de echivoc la adresa problemei cheie pe care o ridică mişcarea “harismatică”: posibilitatea unei “revărsări” generalizate a Duhului Sfânt în vremurile din urmă. Dar chiar înainte de a trece la studierea atitudinii Sfinţilor Părinţi asupra acestei controverse, creştinul ortodox se poate păzi fără greş contra oricărei înşelăciuni tocmai prin aceea că el ştie nu numai că înşelăciunea există, ci ştie că există pretutindeni, chiar şi în interiorul lui.

Episcopul Ignatie scrie: “Cu toţii ne aflăm în înşelăciune. Conştiinţa acestui fapt ne păzeşte ea însăşi de înşelăciune. Este o mare înşelăciune să crezi că nu poţi să fii înşelat”. El îl citează pe Sfântul Grigorie Sinaitul, care ne avertizează: “Nu este puţin lucru să dobândeşti înţelegerea exactă a lucrurilor şi să te eliberezi de toate cele ce se opun harului; căci înşelăciunea diavolească se arată de obicei, mai ales începătorilor, sub forma adevărului şi a virtuţii”. Apoi zice: “Dumnezeu nu se supără pe acela care, temându-se de înşelăciune, se păzeşte pe sine cu mare frică, neîncrezându-se, în semne, chiar când sunt de la Dumnezeu. Dimpotrivă, pe unul ca acesta Dumnezeu îl cinsteşte pentru dreapta lui socoteală”.

Deci, necunoscând nimic despre acest război nevăzut şi fiind total nepregătiţi pentru el, necunoscând măcar că există un nivel de activitate în realitatea spirituală care se numeşte înşelăciune diavolească, catolici, protestanţi şi creştini ortodocşi ignoranţi ai propriei lor tradiţii ortodoxe se duc la adunările “harismatice” ca să se “boteze” sau să se umple cu “Duhul Sfânt”. Atmosfera însăşi a acestor adunări este foarte ambiguă, ea fiind declarată intenţionat “deschisă” activităţii oricăror posibile “spirite”.

Iată cum descriau nişte catolici – care susţin că sunt mai cu băgare de seamă decât protestanţii -, unele dintre întâlnirile lor penticostale din America: “Totul se petrecea fără bariere, fără inhibiţii… Şedeau picior peste picior direct pe podea. Doamne în pantaloni lejeri. Un “călugăr” îmbrăcat în alb. Unii fumau, se serveau şi cafele. Rugăciunea se făcea foarte liber, dar într-un mod care aducea mai mult a distracţie. La asta se refereau ei când afirmau că Duhul Sfânt se sălăşluieşte între ei?”

Iar la o altă întrunire penticostală catolică: “Semăna foarte bine cu un cocteil, cu excepţia faptului că nu se consumau băuturi alcoolice” (Ranaghan. pp. 209, 157).

Şi la alte întâlniri “harismatice” interconfesionale, atmosfera este suficient de intimă, ca nimeni să nu fie surprins dacă “duhul” o inspira pe o doamnă mai în vârstă să se ridice în picioare în toiul unui acces de plâns general şi să “danseze…” (Sherill, p.118).

Sobrietatea unui creştin ortodox este în primul rând izbită de această amosferă, din care lipseşte orice element de taină sau de cutremur, care lui îi este atât de familiar, şi care decurge firesc din frica de Dumnezeu. Iar primele lui impresii sunt confirmate cu putere, când observă straniile efecte pe care le produce “duhul” penticostal, când se coboară peste această adunare “lipsită de constrângeri”. La aceste efecte ne vom opri în continuare, aducîndu-le în faţa judecăţii sigure a învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.

b. Reacţii fizice care însoţesc experienţa harismatică

Reacţia cea mai frecventă a celor care se “botează în Duhul Sfânt” este râsul. Un credincios catolic spune: “Totul era aşa de vesel încât, de acolo de unde şedeam pe podea, nu mă puteam abţine să nu râd” (Ranaghan, p. 28). Un altul: “Sentimentul prezenţei şi iubirii lui Dumnezeu era atât de puternic, încât în toată acea jumătate de oră petrecută (şezând pe podea) în capelă nu am făcut altceva decât să râd de bucurie că Dumnezeu ne iubeşte” (p. 64).

Un protestant îi aminteşte de “botezul” său: “Am început să râd foarte tare… la fel de tare ca atunci când nu mai eşti în stare nici să vorbeşti despre lucrul care provoacă bucuria. Mă ţineam cu mâinile de burtă de atâta râs, până când am căzut pe spate” (Sherill, p. 113).

Alt protestant: “Noua limbă pe care o primisem era împletită cu accese de veselie din care orice inhibiţie sau teamă care mă stăpâneau în trecut dispăruseră. Era o limbă a râsului” (Sherill, p. 115).

Se pot aduce nenumărate exemple care să ilustreze această bizară reacţie la nişte experienţe “spirituale”, căci unii apologeţi “harismatici” au elaborat chiar o întreagă filozofie a ”bucuriei duhovniceşti” şi a “nebuniei pentru Dumnezeu”, care să o susţină. Această “filozofie” însă nu are nimic de-a face cu Creştinismul. În întreaga istorie a gândirii şi trăirii creştine nu se cunoaşte nimic şi nici nu s-a pomenit vreodată de “râsul Duhului Sfânt”.

Dar tocmai acest “râs” este elementul care ne indică precis că “mişcarea harismatică” penticostală este o orientare religioasă total străină de creştinism. El este pur lumesc şi chiar păgân, şi dacă el nu se datorează unor reacţii de tip isteric, atunci el nu se poate datora decât diferitelor grade de “posedare” din partea unuia sau mai multor zei păgâni, care, în limbaj creştin ortodox, se numesc diavoli.

Dăm aici ca termen de comparaţie experienţa de “iniţiere” a unui eskimos păgân la şamanism: “Întârziind prilejul acestei iniţieri, mă trezeam deseori plângând de nefericire fără să-mi dau seama din ce cauză. Apoi, tot din senin, mă cuprindea o bucurie atât de mare şi inexplicabilă şi atât de puternică, încât nu mă puteam abţine să nu izbucnesc în cântece în care nu era loc decât pentru un singur cuvânt: “Bucurie! Bucurie!”

Cu ocazia unui astfel de acces extraordinar de bucurie misterioasă am devenit eu şaman (vrăjitor). Simţeam şi auzeam totul în jurul meu într-un mod cu totul diferit. Îmi dobândisem iluminarea… şi nu numai că puteam vedea prin întunericul vieţii din jurul meu, dar aceeaşi lumină strălucitoare străbătea şi din mine… şi toate spiritele pământului, ale văzduhului şi apelor mării veneau acum la mine, făcându-se ajutoarele mele” (Lewis, Extatic Religion, p. 37).

Deci să nu ne surprindă faptul că un număr atât de mare de “creştini” creduli, lăsându-se de bună voie pradă unor astfel de experienţe păgâne, le interpretează pe acestea ca fiind de esenţă “creştină”. Psihologic şi la suprafaţă, ei rămân în continuare creştini, dar de fapt, din punct de vedere adânc spiritual, ei se angajează în atitudini şi practici distinct necreştine.

Care este acum atitudinea tradiţiei ascetice ortodoxe faţă de aşa-zisul “râs al Duhului Sfânt”?

Sfinţii Varsanufie si Ioan,[83] trăitori în secolul VI, dau un răspuns clar şi lipsit de orice echivoc unui frate monah pe care îl chinuia această problemă: Nu există râs la cel care trăieşte în frica de Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune despre nebun că atunci când râde, îşi înalţă glasul (Isus Sirah 21, 22; 27, 13), iar cuvântul lui este plin de tulburare şi lipsit de harul lui Dumnezeu”.

Sfântul Efrem Sirul învaţă şi el limpede: Râsul şi îndrăzneala sunt începutul stricării sufletului. Dacă le vezi pe acestea în tine, să cunoşti că ai ajuns în adâncul păcatului şi fără încetare să te rogi lui Dumnezeu să te izbăvească din această moarte… Râsul alungă de la noi binecuvântarea ce s-a făgăduit celor ce plâng (Matei 5,4) şi surpă ceea ce s-a clădit. Râsul alungă pe Duhul Sfânt, nu zideşte sufletul, necinsteşte trupul. Râsul alungă virtuţile, nu-şi aduce aminte de moarte şi nu gândeşte la chinuri”[84]. Nu este oare evident cât de departe rătăcim prin ignorarea învăţăturilor de bază ale Ortodoxiei?

În timpul unui “botez” harismatic, lacrimile sunt o reacţie tot atât de obişnuită ca şi râsul, la nivelul reacţiilor psihice cele două fiind de altfel înrudite. Ele caracterizează indivizii, dar şi grupuri întregi de persoane (caz în care nu mai sunt legate de experienţa strictă a “botezului”), şi se împrăştie molipsitor fără vreun motiv vizibil (Sherill, pp. 109, 117).

Autorii “harismatici” nu pun aceste lacrimi pe socoteala conştiinţei, a stării de păcătoşenie în care s-ar afla cei ce plâng; ei nu explică în nici un fel aceste lacrimi, lăsând să se înţeleagă că le consideră o reacţie normală la atmosfera “harismatică” din jur.

Dar Părinţii ortodocşi, după cum notează – Episcopul Ignatie Briancianinov, ne învaţă că lacrimile sunt adesea un semn al celei de a doua forme de înşelăciune diavolească. Sfântul Ioan Scărarul, enumerând diferitele stări care pricinuiesc lacrimile, dintre care unele sunt rele, iar altele bune, ne îndeamnă: “Să nu crezi lacrimilor tale, până ce nu-ţi vei fi curăţit desăvârşit sufletul de patimi”. iar despre un anumit fel de lacrimi el spune răspicat: “Lacrimile lipsite de raţiune nu sunt proprii naturii raţionale, ci numai celei iraţionale” (treapta a 7-a).

Pe lângă râs sau plâns sau amândouă la un loc, “botezul cu Duhul Sfânt” mai dă naştere la reacţii cum ar fi: căldura răspândită în tot trupul, multe feluri de tremurături şi contorsionări, căderi pe jos. Atragem atenţia că oferim aici doar exemple de reacţii obişnuite în rândurile protestanţilor şi catolicilor (care practică cultul “harismatic”, n.tr.) nu şi cele care se întâlnesc la sectele penticostale extremiste şi care sunt cu mult mai spectaculoase şi mai dezlănţuite.

“Când (pastorul respectiv) şi-a pus mâinile pe creştetul meu, am simţit ca şi cum pieptul mi s-ar fi ridicat înăuntrul capului. Au început să-mi tremure buzele, iar mintea mea să-şi piardă pentru fracţiuni de secundă controlul. Apoi am început să rânjesc”. (Ranaghan, p. 67). Un altul “nu a avut nici un fel de emoţie după eveniment, dar a simţit o mare căldură în corp şi o senzaţie de bine” (Ranaghan, p. 91).

Altă mărturie: “De îndată ce am îngenunchiat, am început să tremur… Şi deodată m-am umplut de “Duhul Sfânt” şi mi-am dat seama că “Dumnezeu este adevărat”. Apoi am început să râd şi să plâng în acelaşi timp. Următorul moment pe care mi-l amintesc este că zăceam întins în faţa altarului şi că eram plin de pacea lui Hristos”. (Ranaghan, p. 34).

Altul: “Mâinile mele care de obicei sunt reci din cauza unei circulaţii proaste, mi-au devenit calde şi umede. Am simţit că mă învăluie o căldură”. (Ranaghan,p. 30). Un membru al “Mişcării lui Isus” spune: “Am simţit că ceva începe să izvorască din mine şi deodată am început să vorbesc în limbi” (Ortega, p. 49).

Un apologet “harismatic” subliniază că asemenea experienţe sunt tipice la cei care se “botează cu Duhul”, “botez” care creează adesea “reacţii subiective la respectivele persoane, prin care acestea simt în chip minunat apropierea de Domnul. Acest sentiment de închinare şi de adoraţie este atât de puternic, încât el nu se poate menţine în limitele unor restricţii de expresie impuse de eticheta societăţii noastre occidentale! De aceea în astfel de momente, unii tremură violent, alţii îşi ridică mâinile spre Domnul, alţii îşi ridică vocea dincolo de înălţimea normală, iar alţii cad pe jos” (Lillie, p. 17).

Nu ştim ce să ne mire mai tare: totala discrepanţă dintre asemenea manifestări isterice şi adevărata expresie a cinstirii şi închinării la Dumnezeu în duh şi în adevăr, sau incredibila nebunie, care îi face pe aceşti oameni să pună contorsiunile lor pe seama acţiunii “Duhului Sfânt”, a “inspiraţiei divine” şi a “păcii lui Hristos”.

Cert este că aceşti oameni, din punct de vedere spiritual şi religios, nu sunt numai total lipsiţi de călăuzire şi de experienţă, dar ei suferă din capul locului, din acest punct de vedere, de un “analfabetism” absolut. Nu se cunoaşte în întreaga istorie a Creştinismului Ortodox nici o asemenea experienţă “extatică” produsă de Duhul Sfânt.

Este nebunie din partea unor apologeţi “harismatici” să îndrăznească să compare aceste reacţii infantile şi isterice, care sunt la îndemâna absolut a oricui, cu descoperirile dumnezeieşti de care s-au învrednicit marii sfinţi, precum Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului sau Sfântul Ioan Evanghelistul în insula Patmos.

Aceşti sfinţi au căzut într-adevăr cu fala la pământ, dar înaintea adevăratului Dumnezeu (fără să se contorsioneze şi cu siguranţă fără să-i apuce râsul), în timp ce pseudocreştinii nu fac altceva decât să se lase mişcaţi de un duh invadator şi să se închine doar la ei înşişi.

Cuviosul Macarie de la Optina îi scria unei persoane care se afla într-o asemenea stare: “Gândind că vei afla iubirea lui Dumnezeu în sentimente consolatoare, tu nu-L cauţi pe Dumnezeu, ci pe tine însuţi, adică propria ta consolare, şi ocoleşti adevărata cale a suferinţei care duce la El, pentru că te socoteşti pierdut fără această consolare”[85].

Dacă aceste experienţe zise “harismatice” sunt într-adevăr religioase, atunci ele sunt de natură păgână; căci ele par să corespundă exact tipului de iniţiere mediumistică, care se numeşte “experienţa de posedare spirituală” şi care este produsă de “o forţă ce apare dinăuntru şi care încearcă să pună stăpânire pe persoana respectivă” (Koch, Occult Bondage, p. 44).

Desigur, nu toate “botezurile cu Duhul” sunt atât de extatice ca unele din cele amintite până în prezent (deşi există altele cu mult mai extatice). Dar chiar şi acestea concordă cu practicile spiritiste: “Când spiritele întâmpină un medium prietenos, cu o minte pasivă şi supusă, ele intră liniştite în acea persoană ca la ele acasă. Când, dimpotrivă, psihicul persoanei respective nu este perfect supus, sau pasivitatea minţii nu este totală, atunci ele intră mai mult sau mai puţin forţat, ceea ce se reflectă în contorsionări ale feţei şi în tremurul membrelor respectivului medium” (Blackmore, Spiritism, p. 97).

Totuşi cazurile acestea voluntare de “posedare” nu trebuie confundate cu adevăratele demonizări, prin care duhuri necurate intră şi rămân permanent în persoane, producând reacţii fizice şi psihice pe care sursele “harismatice” nu par să le indice. “Posedarea” mediumistică este temporară şi parţială, mediumul consimţind să fie “folosit” într-un anumit mod de către spiritul la dispoziţia căruia se pune. Însă, ceea ce textele “harismatice” lasă să se înţeleagă clar, este că asemenea experienţe – atunci când sunt reale şi nu simple produse ale autosugestiei – nu presupun doar exersarea sau antrenarea în vederea dezvoltării unei anumite aptitudini mediumistice, ci ele înseamnă într-adevăr posedare reală din partea unui duh. Deci au dreptate cei care susţin că se simt “plini de duh” – cu singura diferenţă că nu Duhul Sfânt este acela care îi umple!

Episcopul Ignatie Briancianinov dă mai multe exemple de reacţii fizice ce apar de obicei la cei care cad pradă înşelăciunii demonice. Un anume monah care tremura şi scotea sunete ciudate socotea că acestea sunt “roadele rugăciunii”. Altul, care prin rugăciunea extatică pe care o practica simţea o căldură atât de mare în corp, încât nu avea nevoie de haine călduroase în timpul iernii, căldura corpului lui putea fi simţită chiar şi de cei din jur.

Ca principiu general, Episcopul Ignatie spune că cel de-al doilea mod de înşelăciune diavolească se arată printr-o “căldură pătimaşă şi materială a sângelui”. “Comportamentul misticilor latini a fost întotdeauna de tip extatic, din cauza acestei călduri pătimaşe, cu deosebire trupească”.

Căldura “materială” a sângelui, ca semn al celor care s-au lăsat înşelaţi de diavol, trebuie deosebită de căldura duhovnicească a acelora care au dobândit cu adevărat Duhul Sfânt, aşa cum a fost de exemplu Sfântul Serafim de Sarov. Dar Duhul Sfânt nu se dobândeşte prin experienţe “extatico-harismatice”. El se dobândeşte pe calea lungă şi anevoioasă a luptei ascetice, prin rugăciune, post, şi smerenie, pe “calea suferinţelor” Crucii în Biserica lui Hristos, aşa cum ne învată toţi Sfinţii Părinţi.

c. “Darurile spirituale” care însoţesc experienţa “harismatică”

Avantajul de bază pe care îl invocă adepţii “renaşterii harismatice” este acela al dobândirii unor daruri “spirituale”, între care se numără în primul rând o nouă putere şi o nouă îndrăzneală “spirituală”. Îndrăzneala este dată chiar de “experienţa harismatică” în sine, de a cărei realitate nici nu ne îndoim. Ne îndoim doar de interpretarea pe care “harismaticii” o dau acestei experienţe.

Iată câteva ilustrări: “Nu am nevoie să cred în Cincizecime deoarece am văzut-o” (Ranaghan, p. 40). “Am început să am sentimentul că ştiu exact ce trebuie să spun celorlalţi şi ce anume au ei nevoie să audă… Am înţeles că Duhul Sfânt îmi dă cu adevărat îndrăzneală să o spun, iar efectul spuselor mele era foarte puternic” (ibid., p. 64). “Eram atât de ferm convins că Duhul se va ţine de cuvânt, încât mă rugam fără să ţin cont de vreun “dacă”. Mă rugam fiind sigur că voinţa mea va fi îndeplinită” (ibid., p. 67).

Să ascultăm acum şi mărturia unui “ortodox”: “Ne rugăm să primim înţelepciune şi devenim înţelepţi în Domnul. Ne rugăm pentru iubire, şi simţim imediat iubire pentru toţi oamenii. Ne rugăm pentru vindecări, şi ne facem sănătoşi. Ne rugăm pentru minuni şi, prin credinţă, am văzut minuni întâmplându-se în mijlocul nostru. Ne rugăm pentru semne şi le primim. Ne rugăm în limbi cunoscute şi în limbi necunoscute” (Logos, aprilie, 1972, p.13).

Iată cum, ceea ce se obţine în tradiţia ascetică ortodoxă  prin ani lungi de nevoinţă, prin credinţă fierbinte şi trează şi din mila lui Dumnezeu, pretind unii că se câştigă cît ai clipi din ochi prin experienţa “harismatică”. Că Sfinţilor Apostoli şi Mucenici li se dăruia, printr-un har special al lui Dumnezeu, o mare îndrăzneală în vestirea cuvântului Lui, este foarte adevărat. Însă este de râs dorinţa unora, care nu au nici o idee despre ceea ce înseamnă harul dumnezeiesc, de a se pretinde comparabili cu aceşti mari sfinţi.

Bazându-se pe o experienţă care este  de fapt o înşelăciune, îndrăzneala “harismaticilor” nu este decât o imitaţie înfierbântată de tip “revivalist” a adevăratei îndrăzneli creştine şi care constituie un semn sigur şi distinctiv că cel care o are se află pradă înşelăciunii “harismatice”.

Episcopul Ignatie atrage atenţia că “încrederea în sine şi îndrăzneala sunt vizibile la cei care au căzut pradă înşelăciunii diavolului, şi care au impresia că sunt sfinţi sau că se află pe calea înaintării duhovniceşti”. “Cei care suferă de această înşelăciune, au un stil extraordinar de pompos: ei sunt parcă îmbătaţi de propria lor sine, văzând în aceasta, tocmai din cauză că se înşeală pe ei înşii, un semn de mare har. Ei nu mai pot ieşi din marea lor mândrie şi buna lor părere faţă de ei înşişi. Unii ca aceştia sunt socotiţi smeriţi doar de cei care judecă după aparenţe, iar nu după roade”.

În afară de “vorbirea în limbi” propriu-zisă, cel mai frecvent dar “supranatural” pe care îl capătă cei “botezaţi în Duhul” este receptarea directă a “mesajelor de la Dumnezeu”, care se face în forma “profeţiilor” şi a “tălmăcirilor” sau (a “interpretărilor”).

Iată ce spune o tânără catolică despre prietenii ei “harismatici”: “Pe câţiva dintre ei i-am văzut vorbind în limbi, şi, uneori înţelegeam ce spun. Erau întotdeauna mesaje de alinare şi bucurie în Domnul”. Iată ideea unei alte “tălmăciri”: “Erau transmise însăşi cuvintele lui Dumnezeu, într-un mesaj de mângâiere” (Ranaghan, p.32).

Îndrăzneala acestor mesaje nu cunoaşte limite. În cadrul altei adunări, “o femeie a anunţat că va transmite un “mesaj de la Dumnezeu”, pe care l-a redat vorbind la persoana întâi” (ibid., p.2). Un protestant “harismatic” notează că în astfel de mesaje “cuvântul lui Dumnezeu se transmise fără nici un fel de intermediere… Cuvântul se poate transmite brusc prin oricine dintre cei de faţă, astfel încât mereu se aude câte un “aşa grăieşte Domnul”, din mijlocul adunării. De cele mai multe ori aceste mesaje sunt rostite la persoana întâi; un altul foarte des auzit este: “Am venit să vă binecuvântez” (Williams, p.27).

Sistematizăm acum câteva dintre “profeţiile” şi “tălmăcirile” cele mai caracteristice exemplificate de propaganda “harismatică”:

1.Fiţi asemenea copacului ce se apleacă după voinţa lui, care îşi înfige rădăcinile în puterea lui, şi care atinge cu ramurile sale iubirea şi lumina lui” (Ford, p.35).

2. “Aşa cum Duhul Sfânt a umbrit pe Maria, care a luat în pântece pe Iisus, tot aşa Duhul Sfânt suflă peste voi şi Iisus apare în mijlocul vostru” – mesaj transmis în limbi de către un romano-catolic şi “tălmăcit” de un protestant.

3. “Paşii celui care a străbătut uliţele Ierusalimului sunt în urma noastră. Privirea sa îi vindecă pe cei care vin către el şi îi ucide pe cei care fug de el” – mesaj special la adresa unui membru al respectivului grup de rugăciune.

4. “Vă întind mâna. Nu trebuie decât să mi-o daţi pe a voastră şi eu vă voi conduce”. Acelaşi mesaj se dăduse cu câteva minute mai devreme unui preot romano-catolic, care se afla într-o cameră alăturată. El şi l-a notat şi, intrând în camera de rugăciune, l-a auzit repetându-se identic, cu exact aceleaşi cuvinte pe care le notase pe carneţel (Ranaghan, p.54).

5. “Nu te tulbura, sunt mulţumit de calea pe care ai luat-o. Îţi este greu, dar prin aceasta aduci multă mângâiere altuia”. Acest mesaj a liniştit una din persoanele prezente care era îngrijorată din pricina unei hotărâri dificile pe care tocmai o luase (Sherill, p.88).

6. “Soţia mea a intrat şi a început să cânte la orgă. Deodată Duhul lui Dumnezeu a coborât asupra ei, făcând-o să vorbească în limbi si să profeţească: “Fiul meu, sunt cu tine. Pentru că mi-ai fost credincios în lucrurile mici, te voi răsplăti folosindu-te la lucruri mai mari. Te călăuzesc, ţinându-te de mână. Eu te călăuzesc, nu te teme. Eşti ţinta voinţei Mele. Nu privi nici la stânga, nici la dreapta, ci continuă cum ai început”. Această “profeţie” a fost însoţită de o “vedenie” care a determinat crearea unei foarte mari şi influente fundaţii penticostale, sub numele de “Full Gospel Business Men’s Fellowship International” (Frăţia internaţională evanghelică a oamenilor de afaceri)[86].

Bazându-ne pe declaraţiile martorilor oculari, am putea crede că într-adevăr aceste profeţii ţin de paranormal şi că nu pot fi pe de-a întregul inventate. Dar oare Duhul Sfânt se foloseşte de asemenea căi artificiale pentru a comunica cu oamenii? (Răspunsul este afirmativ în cazul “duhurilor” invocate la şedinţele de spiritism!).

Cum se face că limbajul în care se comunică aceste mesaje este atât de monoton şi stereotip şi nu mai nuanţat decât cel în care li se ghiceşte viitorul la automatele cu fisă de prin cafenelele americane? De ce sunt aceste mesaje atât de vagi şi de lipsite de substanţă?

Ele reflectă într-adevăr că sunt rostite în stare de inconştientă. De ce sunt ele întotdeauna mesaje “de mângâiere, de bucurie şi alinare, de liniştire” şi în mod evident lipsite de orice conţinut dogmatic sau profetic – ca şi când “duhul” ar fi foarte mulţumit de faptul că aceste adunări sunt non-confesionale? Şi la urma urmei cine este această ciudată şi abstractă persoană, acest “eu” care vorbeşte? Oare greşim dacă aplicăm acestui fenomen cuvintele unui adevărat prooroc al lui Dumnezeu?: Să nu vă lăsaţi amăgiţi de proorocii voştri şi de ghicitorii voştri care sunt în mijlocul vostru, …pentru că vă proorocesc minciună şi Eu nu i-am trimis, zice Domnul (Ieremia 29,8-9).

Aşa cum cel “botezat în Duhul” poate vorbi în limbi, nu doar în timpul adunărilor de rugăciune, ci şi acasă în rugăciunile lui particulare, tot aşa, chiar după ce părăseşte atmosfera casei de rugăciune, el are adesea “revelaţii” personale, aude voci şi este însoţit de “prezenţe” tangibile.

Iată cum îşi descrie un “profet” al “mişcării harismatice” o astfel de experienţă: “Mă trezisem dintr-un somn adânc şi odihnitor la auzul unei voci clare şi destul de ridicate…care a rostit clar: “Dumnezeu nu are nepoţi”… Apoi am avut sentimentul că mai este cineva în camera mea, a cărui prezenţă îmi făcea bine. Deodată mi-am dat seama: Trebuie să fi fost Duhul Sfânt, cel care-mi vorbise” (Du Plessis, p. 61).

Ce explicaţie am putea găsi pentru astfel de experienţe? Sfântul Ignatie Briancianinov scrie: “Cel care este victima unei astfel de înşelăciuni îşi închipuie (închipuirea sau imaginaţia fiind şi ea o formă de înşelăciune diavolească) că este plin de darurile Sfântului Duh. Această închipuire este alcătuită din concepţii şi sentimente false, ceea ce înseamnă că aparţine cu desăvârşire tatălui şi căpeteniei falsului şi a minciunii, adică diavolului.

Cel care, rugându-se, se străduieşte să descopere in inima sa sentimentul omului nou, neavând încă nici o posibilitate de a reuşi, va substitui acestui sentiment simţiri false scornite de inima lui, cărora diavolul nu întârzie să li se alăture. El îi va insufla respectivei persoane încredere în scornelile sale pe care le va întări cu ale lui proprii, diavoleşti, făcându-l să creadă că sunt trimise de sus – credinţă (sau concept) ce corespunde perfect sentimentelor închipuite ce i-au premers”.

Este exact fenomenul pe care l-au observat cei care au studiat spiritismul. Pentru cel care practică cu seriozitate spiritismul (şi nu este vorba doar de mediumuri ca atare), soseşte un moment când întreaga această “spiritualitate”, care cultivă pasivitatea minţii şi deschiderea faţă de acţiunea “duhurilor”, chiar atunci când este vorba de moduri aparent nevinovate de recreere, cum ar fi practicarea jocurilor de ghicire a viitorului, duce inevitabil la transformarea respectivei persoane într-un om demonizat. Este momentul în care acestui om încep să i se întâmple lucruri “supranaturale”[87].

În cadrul “renaşterii harismatice”, acestui moment de tranziţie îi corespunde “botezul cu Duhul Sfânt” care, atunci când îşi face efectul, marchează momentul în care autoînşelarea devine înşelăciune diavolească, victima “harismatică” fiind de atunci încolo virtual asigurată că închipuitele sale “sentimente religioase” vor fi întâmpinate de însuşi “Duhul” şi că va începe de acum înainte o viaţă plină de “minuni”.

d. Noua “revărsare” a Duhului Sfânt

În general, adepţii “mişcării harismatice”, aşa cum o afirmă neîncetat ei înşişi, au senzaţia că sunt “plini de Duhul”. “Mă simţeam un om nou, curat şi liber şi cu desăvârşire plin de Duhul Sfânt” (Ranaghan, p.98). “Totul a început cu botezul Duhului, când am început să-mi dau i eu seama ce înseamnă să ai cu adevărat vedenii despre viaţa în Duhul. Este într-adevăr o viaţă plină de minuni… în care te umpli mereu de iubirea de viaţă-dătătoare a Domnului” (Ranaghan, p.65).

Toţi îşi caracterizează stările spirituale invariabil cu aceleaşi cuvinte, aceleaşi propoziţii stereotipe. După un preot catolic, “toată lumea părea să fie cuprinsă, fără excepţie, de o mare bucurie şi pace – era efectul atingerii Duhului” (Ranaghan, p. 185).

Un grup harismatic interconfesional afirma că scopul membrilor săi este “să arate şi să ducă pretutindeni iubirea lui Hristos, pacea şi bucuria, oriunde s-ar afla ei” (Inter Church Renewal).

Odată intraţi în această stare “spirituală” (în care, în mod semnificativ, termenii pocăinţă sau mântuire sunt rareori pomeniţi), mulţi reuşesc să ajungă la mari ”înălţimi”. Zice un catolic: “Duhul creştea în mine uneori pe durate foarte lungi (de mai multe ore) în care mă aflam propriu-zis în extaz; jur că am simţit cu anticipaţie gustul Împărăţiei Cerurilor” (Ranaghan, p.103).

Biserica Ortodoxă respinge total aceste practici şi “mişcări harismatice” sectare, care sunt amăgiri diabolice din veacurile de pe urmă, ce înşeală. în diferite chipuri şi forme pe cei ce s-au rupt de Biserica lui Hristos întemeiată de Duhul Sfânt. Că cei ce nu ascultă de Biserică şi de Sfinţii Apostoli şi nu au cele şapte Taine, Sfânta Liturghie, Preoţia şi Sfânta Cruce, nu pot avea Duhul Sfânt, ci numai duhul diavolului.

După cuvântul Episcopului Ignatie Briancianinov, înşelăciunea, cunoscută sub numele de închipuire, se hrăneşte din inventarea unor simţiri false sau stări de har, care dau naştere la o concepţie complet eronată asupra vieţii duhovniceşti. În acest mod se inventează mereu stări pseudo-spirituale, cel înşelat are mereu senzaţia că se află în intimitatea lui Iisus şi că discută cu El, are mereu “revelaţii mistice”, aude voci, simte bucurii…

Din această activitate sângele primeşte o mişcare înşelătoare şi păcătoasă, care este luată drept bucurie plină de har, care îmbracă haina umilinţei, a pietăţii şi înţelepciunii”.

Spre deosebire de formele mai spectaculoase de înşelăciune diavolească, închipuirea, “deşi face mintea să cadă în cele mai teribile greşeli, nu o împinge însă până la nebunie desăvârşită”, astfel încât această stare poate să dureze ani îndelungaţi sau chiar o viaţă întreagă fără ca cel în cauză să-şi dea seama.

Această stare plăcută plină de căldură şi chiar de fervoare, echivalează însă cu o sinucidere spirituală, căci cel care suferă de ea este de fapt cu desăvârşire orbit şi nu vede starea reală a vieţii lui sufleteşti.

Spune iarăşi Episcopul Ignatie: “Închipuindu-şi că este plin de har, el nu mai poate primi niciodată harul… Cel care îşi atribuie daruri duhovniceşti este împiedicat de chiar închipuirea lui de la primirea harului dumnezeiesc, deschizându-şi în schimb larg inima patimilor şi diavolilor”. Fiindcă tu zici: Sunt bogat, si m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb, şi gol! (Apoc. 3,17).

Cei atinşi de boala înşelăciunii “harismatice” nu se simt doar “covârşiţi de duh”; ei “văd” chiar şi în jurul lor începutul unei “noi ere” (new age) a “revărsării Duhului Sfânt”, – crezând că “lumea se află în pragul unei mari deşteptări spirituale” (Logos, Feb. 1972, p.18) şi având în permanenţă pe buze cuvintele profetului Ioil: Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (3,1).

Creştinul ortodox însă ştie că această profeţie se referă în general la vremurile din urmă, care au început chiar cu venirea Mântuitorului, cu deosebire la Cincizecime (Fapte, 2) şi la sfinţii Bisericii Ortodoxe care au cu adevărat harul Duhului Sfânt, din belşug, aşa cum sunt şi sfinţii Ioan de Kronstadt şi Nectarie de Eghina, care au făcut multe minuni, chiar în acest corupt secol XX.

În concepţia “harismaticilor” din zilele noastre, însă, minunile sunt ceva la îndemâna oricui. Oricine poate să vorbească în limbi, numai să vrea; există şi manuale care stau la dispoziţia doritorului, explicându-i cum să facă.

Ce spun însă Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, cu privire la dobândirea harului? Potrivit Episcopului Ignatie, darurile Duhului Sfânt “se sălăşluiesc doar în creştinii ortodocşi care au ajuns la desăvârşirea creştină, care s-au curăţit şi care s-au pregătit mai dinainte prin pocăinţă”.

Ele sunt “dăruite Sfinţilor lui Dumnezeu numai după bunăvoinţă a Sa şi prin lucrarea Sa, şi nu prin dorinţa sau putinţa oamenilor. Ele sunt dăruite extrem de rar şi pe neaşteptate, în cazuri de extremă nevoie, şi prin purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu – şi niciodată la întâmplare” (Sfântul Isaac Sirul). “Trebuie să mai ştim că în vremurile noastre aceste daruri sunt acordate cu mare moderaţie, din cauză că a slăbit credinţa lumii creştine în general, ele slujind în întregime trebuinţei mântuirii. Dimpotrivă, ”închipuirea” (imaginaţia) îşi revarsă “darurile” fără multă zăbavă şi în cantităţi nelimitate”. ,

Într-un cuvânt, “duhul” care-şi revarsă darurile asupra acestui neam desfrânat, corupt şi înşelat de secole de erezie şi pseudo-pietate, asupra acestui neam care caută “semne” şi minuni, nu este Duhul lui Dumnezeu. Aceşti oameni rupţi de Biserica vie a lui Hristos nu au cunoscut niciodată ce este Duhul lui Dumnezeu şi niciodată nu I s-au închinat Lui. Ei sunt atât de departe de adevărata duhovnicie încât, priviţi cu ochii sobri ai Ortodoxiei, ei nu sunt în stare decât să îngâne în mod hulitor adevărata credinţă prin psihismul, emoţionalismul şi uneori chiar demonismul lor.

“Adevărata trăire duhovnicească – scrie Episcopul Ignatie – omul trupesc nu o poate exprima în cuvinte. Prin cuvinte nu se pot exprima decât simţirile deja cunoscute de inimă, în timp ce trăirea duhovnicească este cu totul străină de inimă, care nu cunoaşte decât sentimentele emoţionale şi trupeşti. O astfel de inimă nici nu ştie măcar ce este existenţa unei trăiri duhovniceşti”.

VIII. CONCLUZIE – DUHUL VREMILOR DE PE URMĂ

1. „RENAŞTEREA HARISMATICĂ” CA SEMN AL VREMILOR

„Până la sfârşitul acestui veac nu vor lipsi de pe pământ aleşii lui Dumnezeu, dar nu vor lipsi nici slugile satanei. Dar în vremurile din urmă, cei care într-adevăr Îl vor sluji pe Dumnezeu cu credinţă, o vor face reuşind să se ascundă de oameni, în mijlocul cărora nu se vor mai lucra semne şi minuni dumnezeieşti ca în ziua de azi., Acei aleşi ai vremurilor din urmă îşi vor lucra mântuirea din mijlocul lumii şi ascunşi de ea, în smerenie, iar în Împărăţia Cerurilor ei vor fi mai mari decât Părinţii făcători de minuni din vechime. Căci în acele timpuri nimeni nu va mai lucra semne minunate în faţa ochilor oamenilor, care să încălzească inimile lor de focul dumnezeiesc şi să-i îndemne pe calea anevoioasă a mântuirii. Mulţi dintre oameni, stăpâniţi fiind de duhul necurat al neştiinţei vor cădea în prăpastie, rătăcind pe calea cea largă pe care mulţi merg”.

Profeţia Sf. Nifon de Constanţiana, din insula Cipru

a. O “Cincizecime fără Hristos”

„ Pentru creştinii ortodocşi fenomenul contemporan al “vorbirii în limbi” este şi el un “semn”; dar nu este semnul începutului Evangheliei mântuirii pentru toate popoarele, ci semn al sfârşitului ei. Creştinului ortodox cu mintea trează nu-i va veni greu să le dea dreptate apologeţilor “mişcării harismatice”, care vestesc că “noua revărsare a duhului aduce cu sine sfârşitul acestui veac”.[88] Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor (I Tim. 4,1).

De asemenea mai ştim că sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne şi care se duc la împăraţii lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul (Apoc. 16,14).

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne spun limpede că duhul vremurilor de pe urmă nu va fi unul de “renaştere spirituală” şi de “revărsare a Sfântului Duh”, ci dimpotrivă. Că vom avea de-a face cu o apostazie aproape generalizată, având forme atât de subtile, încât până şi cei aleşi vor fi în pericol să fie înşelaţi. Că dreapta credinţă creştină aproape va dispărea de pe faţa pământului, cum citim în Sfânta Evanghelie: Dar Fiul Omului când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18,8). Satan este cel care va fi dezlegat în vremurile din urmă (Apoc. 20,3), în scopul celei mai mari şi mai de pe urmă revărsări a răului pe pământ.

“Mişcarea harismatică”, produs al unei lumi lipsite de Taine şi de har, al unei lumi ce însetează după “semn”, fără să fie în stare “să deosebească duhurile” prin care se fac aceste semne, este ea însăşi un “semn” al lumii apostaziate în care trăim. Cât despre mişcarea ecumenică, ea rămâne în continuare o mişcare a “intenţiilor” şi a “faptelor bune”, ce emană dintr-un umanitarism anemic şi lipsit de substanţă. Ce se va întâmpla, însă, atunci când lui i se va alătura o mişcare care să aibă cu adevărat “putere”?

Când mişcărea ecumenică va fi cu adevărat însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase (II Tes. 2,9), atunci va mai fi cineva capabil să i se opună? Căci “mişcarea harismatică”, la ora actuală, devine salvarea unui ecumenism împotmolit, în scopul de a-l împinge spre ţelul final. Iar acest ţel, adică “refundamentarea Bisericii lui Hristos”, după cum am văzut, nu este unul de natură “creştină”. Aceasta este doar o fază în atingerea adevăratului scop, care este cu mult mai larg: instaurarea unei “unităţi spirituale” a tuturor religiilor pe pământ, care să înglobeze întreaga omenire.

Cu toate acestea, următorii “renaşterii harismatice” sunt convinşi că experienţa lor este “creştină”; cel mai adesea sunt oameni pe care nu-i interesează ocultismul sau religiile orientale. Oameni care, fără îndoială, privesc cu indignare faptul că am comparat, pe parcursul acestei cărţi, “renaşterea harismatică” cu spiritismul. Este adevărat că, din punct de vedere religios, “renaşterea harismatică” se află oarecum pe o treaptă superioară spiritismului, care este produsul celui mai grosolan tip de superstiţie şi credulitate.

Este, de asemenea, adevărat că tehnicile ei sunt întrucâtva mai rafinate iar senzaţiile finale sunt mai bogate şi mai uşor de obţinut. Şi că întreaga ideologie a “mişcării harismatice” îi conferă aparenţa de a fi creştină – nu ortodoxă, e drept, ci una care nu este prea departe de fundamentalismul protestant, cu un adaus de culoare “ecumenică”.

Dar noi am văzut până acum că experienţa “harismatică” şi, mai ales, punctul ei central constituit de “botezul Duhului Sfânt” este, în cea mai mare parte, dacă nu chiar în întregime, o experienţă de tip păgân, mai înrudită cu fenomenele de posedare diavolească, decât cu orice trăire care s-ar putea numi “creştină”.

Ne este, de asemenea, cunoscut că penticostalismul s-a ivit la periferia unui creştinism sectar, care nu mai păstrează aproape nimic din atitudinile şi credinţa specific şi autentic creştine şi că el a fost de fapt “descoperit” ca rezultat al unui experiment, la care creştinii înşişi nu au avut nici o contribuţie. Până de curând însă nu a fost posibilă găsirea unei dovezi clare care să ateste caracterul eminamente necreştin al “trăirilor harrismatice”.

Această dovadă însă acum s-a găsit chiar în scrierile unui apologet “harismatic”. El ne informează că “botezul Duhului Sfânt” poate într-adevăr să aibă loc şi fără participarea lui Hristos.

Acest scriitor ne relatează cazul unei persoane care primise “botezul”, care vorbea deja în limbi şi care încuraja pe oricine să dorească şi să caute acest botez. El afirmă în acelaşi timp că nu avusese nevoie de pocăinţă în timpul experienţei sale, şi că nu numai că nu a fost despătimit de obiceiurile păcătoase, dar că nici nu simţea nevoia sau dorinţa să renunţe la ele.

Iar scriitorul concluzionează: “O cincizecime fară pocăinţă – o cincizecime fără Hristos – iată ce nivel de trăire ating unii dintre noi astăzi… Aceştia sunt oameni care au auzit că vorbirea în limbi există şi, dorind să se identifice cu această experienţă de înaltă ţinută, ei caută persoana care să-şi pună mâinile pe capetele lor şi astfel să obţină conectarea la adevărata cunoaştere uşor, repede şi bine, fără a mai fi nevoie de Hristos şi de Crucea Lui”.

Totuşi autorul afirmă că vorbireâ în limbi este, fără îndoială, “consecinţa iniţială sau confirmarea botezului cu Duhul Sfânt”.[89]

Cei convinşi că “mişcarea harismatică” este de fapt de natură creştină, nu fac. altceva decât să se bazeze pe o prejudecată. Ei pornesc de la început de la ideea că vor avea de-a face cu “ceva” creştin. Dar dacă o astfel de experienţă este şi la îndemâna celor care caută senzaţii înălţătoare, ieftine şi uşoare, atunci înseamnă că nu există nici o legătură între astfel de experimente şi Hristos.

Însăşi posibilitatea unei “Cincizecimi fără Hristos” arată clar că experienţa “harismatică” în sine nu are nici o legătură cu noţiunea de creştin. Aceşti “creştini”, adesea sinceri şi plini de intenţii bune, nu fac altceva decât să proiecteze asupra acestei experienţe un conţinut şi o semnificaţie creştină pe care de fapt ea nu o are.

Nu este acesta deja numitorul comun al unei “experienţe spirituale” care este atât de necesar pentru noua religie a lumii? Nu este acest numitor comun poate chiar cheia “unităţii spirituale” a omenirii pe care mişcarea ecumenică a căutat-o până acum fără succes?

b. “Noul Creştinism”

Fără îndoială că există persoane care se îndoiesc de faptul că “renaşterea harismatică” este o formă de mediumism, însă este doar un aspect secundar modul sau mijloacele prin care se propagă “duhul” acestei “mişcări harismatice”. Dar că acest “duh” nu are nimic de-a face cu Creştinismul ortodox este mai mult decât evident. Şi de fapt acest “duh” se înscrie literal în “profeţiile” lui Nicolae Berdiaev privitoare la “Noul Creştinism”.

Acest “nou creştinism” ignoră complet, ne spune chiar Berdiaev, “spiritul monahal şi ascetic al Ortodoxiei istorice”, ignorare care îi demască în mod efectiv falsitatea. Acest duh nu este mulţumit de “creştinismul conservator ce călăuzeşte forţele sufleteşti ale omului către pocăinţă şi mântuire”, ci crede în mod evident, împreună cu Berdiaev, că un astfel de creştinism este încă “incomplet” şi, ca atare, îi mai adaugă un al doilea nivel al fenomenelor “spirituale”, dintre care nici unul specific creştin (desigur că fiecare este liber să le interpreteze ca fiind “creştine”, dacă doreşte), care sunt accesibile tuturor, indiferent de credinţă şi dacă le pare sau nu rău de păcatele lor, şi care nu au nici un fel de legătură cu mântuirea. Acest duh vizează “o nouă eră a Creştinătăţii, o spiritualitate nouă şi adâncă, ceea ce înseamnă o nouă revărsare a Duhului Sfânt”.

Iată o declaraţie ce se află în totală contradicţie cu profeţiile neotestamentare şi cu Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe. Acesta este cu adevărat un “nou creştinism”, dar ingredientul specific “nou” al acestui “creştinism” nu constitue nimic original sau “avansat”, ci este doar o formă modernă a unei religii diavoleşti vechi de când lumea şi anume a unui păgânism de tip şamanist. Periodicul ortodox “harismatic” The Logos îl recomandă pe Nicolae Berdiaev ca pe un “profet”, tocmai pentru că el a fost “cel mai mare teolog al creativităţii spirituale” (Logos, martie, 1972, p.8).

Într-adevăr, şamanii celor mai primitive triburi sunt cei care ştiu cum să intre în contact cu “puterile creative” ale cosmosului şi să le utilizeze, puteri care nu sunt altceva decât “duhuri ce umblă pe pământ, în văzduh şi pe ape şi pe care Biserica lui Hristos le denumeşte diavoli, cărora, dacă le slujeşti, poţi într-adevăr să ajungi la bucurii şi extazuri foarte “creative” (“entuziasmul şi extazul nietzschean” de care Berdiaev se simte atât de aproape), necunoscute “creştinilor” obosiţi şi căldicei, care cad victima înşelăciunii “harismatice”. Dar acest extaz este fără Hristos. Dumnezeu nu îngăduie contactul cu această zonă “creativă” şi ocultă, căreia “creştinii” îi cad victime din ignoranţă şi auto-înşelare.

“Renaşterea harismatică” nici nu are nevoie să pornească la “dialoguri cu religiile necreştine” deoarece, în limbajul şi mai ales în practica ei, denumirea de “creştinism” include deja şi conţinuturile religiilor necreştine, devenind deja prin această includere o religie nouă pe care o vestise Berdiaev, adică o combinaţie bizară de creştinism şi păgânism.

Ciudatul spirit “creştin” al “renaşterii harismatice” este cunoscut şi definit cu precizie de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Părinţilor. Potrivit acestor surse, istoria lumii va culmina cu o figură “hristică” aproape supraumană, adică falsul Mesia sau Antihristul. El va fi “creştin” în sensul că întreaga funcţie şi chiar fiinţa lui va fi axată pe Hristos, pentru a-L imita în toate privinţele posibile. Căci el nu numai ca va fi duşmanul suprem al lui Hristos, ci, în scopul de a-i înşela pe creştini, va lua aparenţele lui Hristos, venit a doua oară pe pământ ca să conducă lumea din templul reconstruit din Ierusalim.

Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi, până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu… (II Tes. 2, 3-4).

Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea (II Tes. 2, 9-12).

Învăţătura creştină privitoare la Antihrist este în sine o temă amplă, care nu se poate prezenta aici. Dar dacă, aşa cum cred adepţii “renaşterii harismatice”, zilele cele mai de pe urmă s-au apropiat într-adevăr, este de importanţă crucială pentru creştinul ortodox să fie informat despre această învăţătură ce priveşte pe cel care, după cum ne-a spus Însuşi Hristos, ne va arăta, la fel cu ceilalţi “falşi prooroci” ai acelor timpuri, semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi (Matei, 24,24).

Iar cuvântul “aleşi” nu se referă cu siguranţă la mulţimile de “creştini” care ajung să ia drept adevăr cele mai grosolane şi mai nescripturistice înşelăciuni, potrivit cărora “lumea este în pragul unei mari deşteptări spirituale”, ci la “turma mică”, căreia Mântuitorul i-a Făcut în exclusivitate următoarea promisiune: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia (Luca 12,32).

Deci, iată că până şi elita constituită din aceşti adevăraji aleşi, această “turmă mică”, vor fi atacaţi şi ispitiţi de “marile semne şi minuni” ale lui Antihrist. Marea masă a “creştinilor” în schimb, îl vor accepta pe falsul Mesia – adică pe Antihrst -, fără întrebări şi fără probleme, pentru că “noul” său “creştinism” este exact ceea ce caută mulţimea.

c. “Isus[90] vine curând”

Este semnificativ faptul că în ultimii ani figura lui “Isus” a căpătat o proeminenţă ciudată în America. A fost abrogată binecunoscuta interdicţie de a se prezenta în filmele de lung metraj şi în spectacolele teatrale figura lui Hristos. Musical-uri senzaţionale şi de largă audienţă în mase, cu caracter satanic şi masonic, prezintă parodii blasfemiatorii ale vieţii Sale. “Mişcarea lui Isus”, care este de orientare predominant “harismatică”, se întinde cu repeziciune mai ales în rândurile adolescenţilor şi tinerilor.

În cadrul festivalurilor de masă “Jesus Rock” – care este o adevărată hulire a numelui lui Dumnezeu -, asistăm la “creştinarea” celor mai joase forme de muzică pop americană şi pentru întâia oară în acest secol melodiile “creştine” au cea mai mare audienţă la public. Iar refrenul permanent al acestui conglomerat straniu de sacrilegiu şi grosieră mentalitate lumească este cuprins în propoziţia ce pare să exprime aşteptările şi speranţele,tuturor: “Isus vine curând”.

Într-o Americă pustiită din punct de vedere psihic şi religios, acelaşi incident “mistic” se repetă în mod simptomatic în vieţile mai multor americani, trăind în cele mai diverse colţuri ale ţării şi fără legătură între ei. Editorul unei publicaţii “harismatice” dă tiparului relatarea unei persoane, aşa cum a fost el povestit în cadrul unei adunări:

“Prietenul meu împreună cu soţia lui rulau spre Boston pe autostradă când au oprit să ia un autostopist. Era tânăr şi avea barbă, dar nu era totuşi îmbrăcat ca un hippie. S-a urcat în spate fără să spună prea multe cuvinte, şi maşina a pornit. După un răstimp, a spus cu voce liniştită: “Domnul vine curând”.

Prietenul meu şi soţia lui au fost atât de uluiţi, încât amândoi i-au întors capetele să-l privească. Pe bancheta din spate nu se mai afla nimeni. Zguduiţi, au oprit la prima benzinărie hotărâţi să povestească ce li se întâmplasse, indiferent de reacţia pe care ar fi stârnit-o. După ce i-a ascultat, lucrătorul de la staţia de benzină nu numai că nu a râs, ci le-a comunicat la rândul lui: “Sunteţi a cincea maşină care îmi povesteşle istoria asta”.

Deşi afară era o amiază toridă, pe mine m-au luat sudori reci. Acela însă nu era decât începutul. În aceeaşi adunare povestindu-se alte şase cazuri similare, care avuseseră loc pe tot cuprinsul ţării, în ultimii doi ani – în Los Angeles, Philadelphia, Duluth şi New Orleans. Uneori autostopistul era un bărbat, alteori era o femeie.

Mai târziu un preot episcopalian a relatat editorului o întâmplare similară survenită în statul New York, al cărei protagonist fusese chiar el. Pentru editor, toate acestea sunt semne că de fapt “Isus vine curând” (David Manuel, Jr, în Logos Joumal, Jan., Feb., 1972, p.3).

Observatorul atent al scenei religioase contemporane – mai ales în America, locul de origine al celor mai multe curente religioase de masă în ultima sută de ani -, nu poate să nu remarce o atmosferă foarte clară de aşteptare hiliastă. Acest adevăr nu se aplică doar cercurilor “harismatice”, ci chiar şi celor tradiţionalist sau fundamentaliste, care resping “renaşterea harismatică”.

Astfel, mulţi romano-catolici tradiţionalişti cred în venirea unei “Ere mariologice” hiliaste mai înainte de sfârşitul lumii, ceea ce constituie doar o variantă a foarte răspânditei erori catolice de a încerca “sanctificarea lumii”. Sau, aşa cum s-a exprimat Arhiepiscopul Thomas Connolly de Seattle acum cincisprezece ani (1964, n. tr.), “de a transforma lumea modernă în Împărăţia lui Dumnezeu, ca pregătire pentru întoarcerea Sa”.

Evangheliştii protestanţi, ca de exemplu Billy Graham, în modul lor greşit şi personal de a interpreta Apocalipsa, aşteaptă “mileniul” în care “Hristos” va domni pe pământ. Alţi evanghelişti din Israel găsesc că interpretarea lor milenaristă despre “Mesia” este tocmai ceea ce trebuie pentru a-i pregăti pe evrei de venirea Lui.[91] Iar arhifun- damentalistul Carl McIntire se pregăteşte să ridice o replică, în mărime naturală, a Templului din Ierusalim în Florida, având convingerea că soseşte clipa în care evreii vor construi chiar “Templul în care Domnul Însuşi se va întoarce aşa cum a promis” (Christian Beacon, Nov. 11, 1971; Jan. 6,1972)

Astfel, iată că până şi antiecumeniştii se pregătesc să se alăture evreilor lipsiţi de pocăinţa în a întâmpina un fals Mesia, pe Antihrist, spre deosebire de rămăşita fidelă a evreilor care Îl va primi pe Hristos atunci când se va reîntoarce pe pământ proorocul Ilie, aşa cum ne învaţă Biserica Ortodoxă.

Deci, pe creştinul ortodox adevărat, care cunoaşte profeţiile referitoare la vremurile din urmă, nu-l vor impresiona relatările cutărui pastor protestant zis “harismatic”, care îi spune: “ce extraordinar se manifestă Isus când ne deschidem inimile către EL. Nu e de mirare că acum oameni de toate credinţele se pot ruga împreună”.[92]

Pe el nu-l va impresiona catolicul penticostal, care spune că în prezent membrii tuturor confesiunilor “încep să privească peste gardurile care îi despart pe unii de ceilalţi pentru a recunoaşte pe fiecare faţă chipul lui Iisus – Hristos”.[93]

Dar care este “Hristosul”, pentru care se alcătuiesc în întreaga lume aceste programe intensive de pregătire psihologică şi chiar fizică? Este Acesta oare adevăratul nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos, Care a întemeiat Biserica pentru mântuirea oamenilor? Nu cumva este el mai curând falsul Hristos care va veni în numele său (Ioan 5,43) şi-i va reuni sub mâna sa pe toţi acei care resping sau pervertesc învăţătura Bisericii Celei Una, adică Biserica Ortodoxă?

Mântuitorul Însuşi ne-a avertizat: Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo! Să nu-1 credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. Iată, v-am spus de mai înainte. Deci, de vă vor zice vouă: iată este în pustie, să nu iesiţi; iată este în cămări, să nu credeţi. Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată pănă la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului (Matei 24, 23-27).

Cea de-a doua venire a lui Hristos va fi cu neputinţă de confundat. Ea se va întâmpla deodată. Va veni din cer – Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus Care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer (Fapte 1, 11) – şi va hotărî sfârşitul acestei lumi. Nu poate exista nici un fel de.”pregătire” pentru Hristos, în afară de aceea pe care şi-o lucrează fiecare creştin ortodox prin căinţă pentru păcatele lui, curăţire, priveghere, şi rugăciune. Cei care se “pregătesc” altfel pentru acest sfârşit, care spun că el este undeva “aici” – mai ales “aici” în Templul din Ierusalim – sau care predică pe “Isus vine curând”, fără să menţioneze marile înşelăciuni care preced venirea Sa, sunt vădit profeţii ale lui Antihrist, falsul Hristos, care trebuie să vină mai întâi spre a ispiti lumea, inclusiv pe toţi “creştinii” care nu sunt sau care nu devin cu adevărat ortodocşi.

Nu există nici un fel de “mileniu” viitor. Pentru cei vrednici să-l primească, “mileniul” apocaliptic (Apoc. 20,6) este chiar acum; este viaţa plină de har din Biserica Ortodoxă, de-a lungul acestei “mii de ani”, ce desparte prima venire a lui Hristos, adică de la întrupare până la venirea lui Antihrist. Aceasta este învăţătura ortodoxă a sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Andrei al Cezareii, şi a altor Sfinţi Părinţi[94].

Faptul că protestanţii âşteaptă venirea “mileniului” cândva în viitor, nu face alceva decât să întărească mărturisirea lor că în prezent ei nu îl trăiesc, i anume că ei se află în afara lui, adică în afara Biserici lui Hristos, al Cărui har dumnezeiesc nu l-au gustat.

d. Trebuie ca Ortodoxia să se alăture apostaziei?

Nici unul dintre cei care au studiat serios “mişcarea harismatică” prin lucrările reprezentanţilor ei de frunte, din majoritatea cărora am citat în cuprinsul acestei cărţi, nu se mai poate îndoi de faptul că  această  “renaştere” – în măsura în care poate fi numită “creştină” -, este în întregime protestantă prin originea, inspiraţia, intenţia, practica, “teologia” şi scopul său. Nu avem de-a face decât cu o formă de “revivalism” protestant, fenomen ce reţine doar câte o bucăţică din ceea ce este în mod autentic creştin, dar substituie esenţa Creştinismului cu o isterie emoţională “religioasă”, ale cărei victime cad în iluzia fatală că “s-au mântuit”.

Dacă “renaşterea harismatică” diferă de revivalismul protestant, atunci diferenţa constă din aceea că prima îşi adaugă dimensiunea fenomenului cripto-spiritist, care îi conferă o notă obiectivă de spectaculos, pe care practica subiectivă revivalistă protestantă nu o posedă.

Nu negăm că o deşteptare ortodoxă este foarte de dorit în zilele noastre, când mulţi creştini ortodocşi au pierdut duhul adevăratului creştinism, iar trăirea arzătoare şi autentic creştină se vede într-adevăr mult prea rar. Viaţa în societatea contemporană a devenit prea confortabilă; viaţa lumească, mult prea atractivă. Pentru prea mulţi, Ortodoxia a devenit o chestiune de afiliere la o parohie sau organizaţie bisericească şi de îndeplinire “corectă” a unui ritualism exterior.

Este într-adevăr nevoie de o deşteptare spirituală a Ortodoxiei. Dar ea nu poate apărea din rândurile “ortodocşilor harismatici”. Aceştia, în acord cu activiştii “harismatici” din rândurile protestanţilor sau romano-catolicilor, se găsesc în armonie deplină cu spiritul vremii. Ei nu se adapă de la izvoarele vii ale spiritualităţii patristice ortodoxe, ci preferă tehnicile revivaliste protestante la modă şi se identifică cu cel mai important curent al “creştinismului” apostat şi sincretist de astăzi de factură ecumenică.

“Deşteptări” ortodoxe autentice au existat şi în trecut. Ne gândim la Sfântul Cosma din Aitolia, care, în Grecia secolului XVIII, mergea din sat în sat, îndemnându-i pe oameni să se întoarcă la adevărata trăire creştină a părinţilor lor; sau la Sfântul Ioan de Kronstadt din propriul nostru secol, care ducea lumina lui Hristos în mijlocul orăşenilor din St. Petersburg.

Avem apoi mulţimea duhovnicilor monahi ortodocşi, care, prin viaţa lor autentic “plină de duh”, au lăsat generaţiilor de monahi şi de mireni din urma lor adevărata învăţătură creştină a vieţii. Ne gândim la Sfântul Simeon Noul Teolog din secolul X sau la Sfântul Serafim de Sarov din secolul XIX, din Rusia. Sfântul Simeon este răstălmăcit de “harismaticii” ortodocşi, care nu par să-şi dea seama că Duhul de care vorbea Sfântul este cu totul diferit de al lor. Sfântul Serafim este fără excepţie citat prin pasaje rupte din context, cu scopul de a minimaliza accentul pe care el îl pune pe necesitatea aparţinerii de Biserica Ortodoxă, pentru a putea avea cu adevărat o viaţă dubovnicească.

In “convorbirea” Sfântului Serafim de Sarov cu mireanul Motovilov despre “dobândirea Duhului Sfânt”, acest Sfânt ne spune: “Harul Duhului Sfânt, care ne este dăruit tuturor celor credincioşi prin taina Sfântului Botez, este pecetluit cu taina Mirungerii pe părţile principale ale trupului omenesc, aşa cum a rânduit Sfânta Biserică păstrătoarea din veac a acestui har”. Şi iarăşi: “Domnul îi ascultă la fel şi pe monah şi pe mirean, cu condiţia ca amândoi să fie ortodocşi”.

Ca mişcare opusă adevăratei spiritualităţi creştin-ortodoxe, “renaşterea harismatică” nu este decât partea expperien ială a modei “ecumenice” dominante – a acestui ecumenism care schimonoseşte Creştinismul şi îl trădează pe Hristos şi Biserica Lui. Niciodată un “ortodox. harismatic” nu va obiecta la apropiata “unire” dintre chiar  acei protestanţi şi romano-catolici cu care, aşa cum intonează şi cântecul “harismatic” interconfesional, ei se află deja “uniţi în spirit, uniţi în Domnul” şi care le conduc şi le inspiră experienţa “harismatică”.

Trebuie atunci să se ştie că “duhul” care inspiră “renaşterea harismatică” este duhul lui Antihrist, sau mai precis, al acelor “duhuri demonice” ale vremurilor din urmă, şi că “minunile” lor pregătesc lumea pentru falsul Mesia.

e. “Copii, este ceasul de pe urmă”

(I Ioan 2,18)

Dumnezeu a păstrat în lume, ca şi în zilele proorocului Ilie, şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal (Rom. 11,4), adică un număr necunoscut de adevăraţi creştini ortodocşi, care nu sunt morţi din punct de vedere duhovnicesc. Ei nu se lasă purtaţi de curentul general de apostazie şi nici de falsele “deşteptări”, ci îşi continuă drumul ancoraţi în credinţa sfântă şi mântuitoare a Bisericii Ortodoxe, transmise lor de Sfinţii Apostoli printr-un şir neîntrerupt de Sfinţi Părinţi, observând cu atenţie semnele timpului şi călătorind pe poteca strâmtă a mântuirii.

Dar în afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu repeziciune. Judecând după ultimele ştiri “religioase”, este posibil ca “renaşterea harismatică” să nu fie decât începutul timid al unei adevărate “ere a minunilor”. Mulţi protestanţi care şi-au dat seama de frauda “renaşterii harismatice” acceptă acum ca “adevărată” spectaculoasa “renaştere” din Indonezia unde, ni se spune, au loc în realitate “chiar minunile care se relatează în faptele Apostolilor”.

Acolo, în doar trei ani, 200.000 de păgâni s-au convertit la protestantism în condiţii constant miraculoase: Nimeni nu întreprinde nimic fără o obedienţă absolută faţă de “vocile” şi “îngerii” care apar în mod constant şi citează din Scriptură, menţionând şi numărul versetului; apa se transformă în vin de fiecare dată când slujba protestantă prevede împărtăşire; forme de mâini apar din senin pentru a distribui hrana miraculoasă celor flămânzi; o întreagă ceată de draci este văzută părăsind un sat păgânesc pentru că “unul mai puternic”; (“Isus”) a venit să le ia locul. “Creştinii” practică o “numărătoare inversă” pentru păcătosul care nu vrea să se pocăiască, iar când ajung la “zero” respectivul moare; copiii sunt învăţaţi cântece şi imne protestante de către voci care se aud din senin (şi care repetă cântecele de câte douăzeci de ori, aşa încât copiii să le ţină minte); “banda magnetică a lui Dumnezeu” înregistrează cântecul unui cor de copii şi îl redă apoi din aer în urechile aceloraşi copii uluiţi ; foc se coboară din cer şi arde icoane catolice (“Domnul” indonezian este foarte anti-catolic); au fost vindecaţi 30000 de oameni; „Hristos” apare din cer şi “cade” peste grupuri de persoane pentru a le vindeca; indivizii sunt transportaţi miraculos din loc în loc şi merg pe apă; evangheliştii sunt călăuziţi de lumini noaptea şi umbriţi de nori ce călătoresc în urma lor ziua, iar morţii învie[95].

Este interesant să aflăm că în anumite părţi ale “revivalismului” indonezian, “vorbirea în limbi” lipseşte aproape total şi este chiar interzisă (deşi este prezentă în multe locuri), mediumismul părând a fi înlocuit de intervenţia directă a spiritelor căzute. Se prea poate ca acest nou “revivalism”, mai puternic decât penticostalismul, să fie o formă mai avansată a aceluiaşi fenomen “spiritual” (aşa cum penticostalismul însuşi este o formă superioară de spiritism) şi să vestească iminenţa zilei de spaimă în care, aşa cum proclamă şi “vocile” şi “îngerii” din Indonezia, “Domnul” vine curând – căci noi ştim că Antihrist va dovedi lumii că este “Hristos” prin aceea că va face “minuni” ca cele povestite mai sus.

Într-o epocă de întuneric şi înşelăciune aproape universale, când pentru cei mai mulţi “creştini” Hristos a devenit tocmai ceea ce învăţătura ortodoxă denumeşte Antihrist, Biserica Ortodoxă a lui Hristos este singura care păstrează şi comunică harul lui Dumnezeu. Aceasta este comoara fără de preţ a cărei existenţă chiar lumea aşa-zisă creştină nici măcar nu o bănuieşte. Căci lumea “creştină” dă mâna cu forţele întunericului pentru a-i înşela pe credincioşii Bisericii lui Hristos, care sunt destul de orbi încât să creadă că “numele lui Iisus” îi va salva chiar din mijlocul apostaziei şi blasfemiilor în care trăiesc şi pe care le acceptă, nepăsători la înfricoşatul avertisment al Domnului: Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7,22-23).

Sfântul Apostol Pavel continuă şi el acelaşi avertisment despre venirea lui Antihrist cu această poruncă: Deci dar, fraţilor, staţi neclintiţi  şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2,15). Sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, si acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit să fie anatema! (Gal.1,7-9)

Răspunsul ortodox la fiecare nou “revivalism” şi chiar la “revivalismul” final şi teribil al lui Antihrist este această Evanghelie a lui Hristos, pe care singură Biserica Ortodoxă a păstrat-o neschimbată, prin Sfânta Tradiţie a Sfinţilor Părinţi în linie neîntreruptă de la Hristos şi Apostolii Săi şi prin darul Duhului Sfânt. Pe acesta singură Biserica Ortodoxă îl împărtăşeşte şi numai celor credincioşi, care sunt pecetluiţi cu Sfânta Taină a Mirungerii şi care au păstrat neîntinată această adevărată pecete a darului Duhului Sfânt. Amin.

2. RELIGIA VIITORULUI

Pentru starea spirituală a umanităţii contemporane este profund semnificativ faptul că experienţele “harismatice” şi de “meditaţie” prind din ce în ce mai mult teren printre “creştini”. Aceşti aşa-zişi creştini sunt indubitabil sub influenţe religioase extrem orientale. Dar aceasta ca rezultat a ceva cu mult mai fundamental: pierderea gustului şi trăirii duhovniceşti a adevăratului Creştinism, singura cauză a fenomenului prin care un lucru atât de străin Creştinismului ca meditaţia extrem orientală poate să pună stăpânire pe sufletele creştinilor.

Existenţa centrată pe sine şi care nu urmăreşte altceva decât autosatisfacţia, este atât de generalizată în viaţa “creştinilor” zilelor noastre, încât aceştia practic nu mai au acces la înţelegerea unei spiritualităţi autentice. Iar când astfel de oameni întreprind totuşi acţiuni în vederea unei “vieţi spirituale”, o fac ca pe o altă formă de autosatisfacţie. . Aceasta se vede clar din idealul religios total fals, atât al mişcării “harismatice”, cât şi al diferitelor forme de “meditaţie creştină”: toate promit (şi acordă imediat) experienţe si “simţiri de mulţumire” si “pace”.

Dar acesta nu este câtuşi de puţin idealul creştin, a cărui definiţie esenţială este tocmai războiul neîncetat împotriva diavolului şi a patimilor. “Mulţumirea” şi “pacea” propovăduite de mişcările “spirituale” contemporane sunt în modul cel mai evident produsul înşelăciunii diavoleşti, al mulţumirii de sine, ceea ce înseamnă moarte pentru o viaţă duhovnicească orientată spre Dumnezeu.

Toate aceste forme de “meditaţie creştină”, majoritatea de provenienţă păgână orientală, operează exclusiv la nivelul psihic şi nu au absolut nimic în comun cu trăirea creştină. Trăirea creştină constă din a lupta până la sânge împotriva patimilor, pentru dobândirea veşnicei Împărăţii cereşti, care nu se poate instaura desăvârşit decât la sfârşitul acestei lumi temporale. Iar adevăratul luptător creştin nu-şi slăbeşte vigilenţa şi nu-şi află liniştea, nici măcar atunci când pregustă din binecuvântările veşnice, ce i-ar putea fi dăruite încă din această viaţă. Pe când religiile orientale, cărora Împărăţia cerurilor nu le-a fost descoperită, luptă pentru a obţine simple stări psihice, care încep şi sfârşesc în viaţa de aici.

În era noastră de apostazie care precede venirea lui Antihrist, satana a fost dezlegat pentru o vreme (Apoc. 20,7) pentru a lucra minuni mincinoase, care nu i-au fost îngăduite în timpul “celor o mie de ani” de har în Biserica lui Hristos (Apoc. 20,3) şi pentru a câştiga pentru sine, în recolta lui drăcească, acele suflete care “n-au primit iubirea adevărului” (II Tes. 2,10). Putem spune că vremea lui Antihrist este cu adevărat aproape, prin chiar faptul că această “recoltă” satanică se strânge acum nu atât, din rândurile popoarelor păgâne, cât dintre rândurile creştinilor care au pierdut dulceaţa Creştinismului.

Ţine chiar de natura lui Antihrist să prezinte împărăţia satanei, ca şi când ar fi a lui Hristos. Mişcarea “harismatică” contemporană şi “meditaţia creştină”, ca şi “noua conştiinţă religioasă”, cu care formează corp comun, sunt înainte-mergătoare religiei viitorului, religia umanităţii de pe urmă, religia lui Antihrist. Iar scopul lor “spiritual” de căpetenie este să facă accesibile tuturor creştinilor iniţieri satanice, care până acum erau restrânse doar în lumea păgână.

Să zicem că aceste “experienţe religioase” sunt încă cel mai adesea căutări de natură experimentală şi făcute orbeşte, ce conţin tot atâta autoînşelare de ordin psihic, pe cât sunt de autentice în riturile lor de iniţiere demonică; fără îndoială, nu toţi cei care au “meditat” cu succes sau care cred că au primit “botezul duhului” au fost şi iniţiaţi în împărăţia lui Satan. Dar, în pofida acestor aspecte aparent liniştitoare, acesta este scopul acestor experienţe şi nu există nici cea mai mică îndoială că tehnicile de iniţiere. vor deveni din ce în ce mai eficace pe măsură ce, omenirea devine mai pregătită pentru ele prin atitudinea de pasivitate şi deschidere la noile “experienţe religioase” care îi sunt inculcate prin aceste mişcări.

Dar cum a ajuns umanitatea – şi fireşte creştinătatea – la o asemenea stare disperată?

Desigur, nu din cauza închinării pe faţă la satana, care este întotdeauna limitată la un număr destul de mic de oameni. Este vorba mai curând de ceva cu mult mai subtil, dar cu atât mai înspăimântător pentru creştinul ortodox conştient: s-a pierdut din parte harul lui Dumnezeu, ca o consecinţă imediată a slăbirii credinţei si a pierderii gustului creştinismului autentic.

În Occident este un fapt incontestabil că harul lui Dumnezeu s-a pierdut cu multe secole în urmă. Romano-catolicii şi protestanţii de astăzi nu cunosc puterea harului dumnezeiesc. De aceea nu ne mirăm că ei nu sunt capabili să-l deosebească de înşelătoriile drăceşti. Dar vai! Succesul falsului spiritual, chiar printre creştinii ortodocşi de astăzi, dă la iveală cât de mult, chiar şi aceştia, au pierdut mireasma adevăratului creştinism., Deci nici ei nu mai sunt capabili să distingă între adevăratul creştinism si pseudo-creştinism. De prea multă vreme creştinii ortodocşi iau de-a gata comoara nepreţuită a credinţei lor şi neglijează să pună în practică o învăţătură alcătuită din aurul cel mai curat.

Câţi dintre creştinii ortodocşi au măcar cunoştinţă de existenţa textelor de bază ale spiritualităţii ortodoxe, care ne învaţă tocmai cum să distingem spiritualitatea autentică de cea falsă, texte care arată viaţa şi învăţăturile sfinţilor îmbunătăţiţi care au obţinut într-o măsură bogată harul lui Dumnezeu încă din această viată? Câţi dintre ei şi-au însuşit învăţătura cuprinsă în Lavsaicon, în Scara Sfântului Ioan Scărarul, în Omiliile Sfântului Macarie, în Vieţile purtătorilor de Dumnezeu Părinţi ai pustiei, în Războiul nevăzut, în cartea Viaţa mea în Hristos, a Sfântului Ioan de Kronstadt şi în multe alte cărţi ortodoxe?

În Viaţa marelui Părinte al pustiei egiptene, Sfântul Paisie cel Mare (19 iunie) găsim un exemplu viu – cât de uşor se poate pierde harul lui Dumnezeu.

Un ucenic al său mergea odată către oraş să-şi vândă acolo rucodelia sa (obiecte lucrate cu mâinile sale). Pe cale a întâlnit un evreu, care, văzându-i simplitatea, a început să-l ispitească, zicându-i: “Iubitule, cum crezi tu într-un simplu om răstignit, care nu este nicidecum Mesia cel aşteptat? Nu este El acela, ci altul va veni”. Ucenicul, având o minte mai slabă şi o inimă simplă, începu să asculte aceste cuvinte şi ajunse până la a rosti: “Poate că ceea ce spui tu este adevărat”.

Când s-a întors în pustie, Sfântul Paisie şi-a întors faţa de la el şi nu a voit să-i adreseze nici un cuvânt. La urmă, după multe rugăminţi ale ucenicului, Sfântul îl întrebă: “Tu cine eşti? Nu te cunosc pe tine! Acel ucenic al meu era creştin şi avea asupra lui harul Sfântului Botez, dar la tine nu văd aceasta. Dacă tu vei fi fiind cu adevărat ucenicul meu, atunci harul Sfântului Botez te-a părăsit şi chipul de creştin nu mai este în tine”.

Ucenicul îi povesti cu lacrimi convorbirea cu evreul, iar Sfântul răspunse: “Sărace! Ce poate fi mai rău şi mai necurat decât asemenea cuvinte prin care tu te-ai lepădat de Hristos şi de Sfântul Botez? Acum mergi şi plânge-ţi păcatul, căci cu mine nu mai poţi fi; numele tău s-a scris împreună cu cei care s-au lepădat de Hristos, cu care împreună vei fi judecat şi chinuit”.

Auzind această judecată, ucenicul se cutremură şi se aruncă la picioarele bătrânului său, rugându-l să nu-l lepede de la rugăciunile sale. Sfântul, cuprins de milă, se închise în chilia lui şi rugă cu lacrimi pe Dumnezeu să ierte păcatul ucenicului său. Dumnezeu ascultă ruga Sfântului şi îl învrednici de semnul iertării şi milostivirii Sale asupra ucenicului.

Atunci Sfântul îl chemă pe ucenic la sine şi-i spuse: “Copile, vino şi dă slavă lui Hristos Dumnezeu împreună cu mine, căci duhul cel necurat al hulei s-a dus de la tine, iar Duhul Sfânt de la Sfântul Botez străluceşte iar peste capul tău. De acum păzeşte-te, ca nu cumva din lene şi nepăsare duşmanul să te atace iar şi, biruindu-te, să te arunce în focul gheenei”.

Este semnificativ că mişcările “harismatice” şi “de meditaţie” au prins rădăcină tocmai printre “creştinii ecumenişti”. Trăsătura de bază a protestanţilor ecumenişti este următoarea: că Biserica Ortodoxă nu este singura Biserică a Iui Hristos, una şi adevărată; că harul lui Dumnezeu este prezent si în alte confesiuni “creştine”, şi chiar în interiorul religiilor necreştine; că ceea ce Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe numesc calea cea strâmtă a mântuirii nu este decât “una dintre multele căi”, care toate duc la mântuire, şi că practicile credinţei cuiva în Hristos sunt de mică importanţă, precum şi apartenenţa la o anumită confesiune.

Este adevărat, nu toţi ortodocşii care iau – parte la întrunirile interconfesionale ecumenice cred întru totul aşa (deşi lucrul este cu siguranţă adevărat despre protestanţi si romano-catolici), dar prin simpla lor participare la astfel de întruniri, care, desigur, prevăd rugăciuni comune cu cei care cred greşit în Hristos şi Biserica Sa, adresează implicit ereticilor cu care se află împreună aceleaşi cuvinte ca şi ucenicul din pildă: “Poate că ceea ce spuneţi voi este adevărat”. Nici nu este nevoie de mai mult pentru ca un creştin ortodox să piardă harul lui Dumnezeu. Şi câtă nevoinţă îi trebuie pentru a-L câştiga înapoi!

Deci, cu atât mai mult creştinul ortodox trebuie să umble în faţa lui Dumnezeu cu frică şi cutremur, din grija de a nu pierde harul Său, care nu este nicidecum dăruit tuturor, ci numai celor care ţin dreapta credinţă, care duc o viaţă de luptă duhovnicească cu păcatul şi care păzesc cu tărie comoara harului dumnezeiesc ce-i duc la cer.

Cu atât mai mult trebuie să lupte astfel creştinii din ziua de azi, care sunt înconjuraţi din toate părţile de un creştinism fals, care are propriul său arsenal de experienţe ale “harului” şi “Duhului Sfânt”, putând cita pe de rost din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţii, pentru a-şi “întări” propriile erezii! Cu siguranţă trăim vremurile de pe urmă, când înşelăciunea este atât de subtilă încât amăgeşte, de este cu putinţă, şi pe cei aleşi (Matei 24,24).

Falşii prooroci ai timpurilor noastre anunţă cu glas din ce în ce mai puternic apropierea “noii ere a Duhului Sfânt”, a “noii Cincizecimi”, a “punctului Omega”. Este exact ceea ce se numeşte, în adevăratele profeţii ale Bisericii Ortodoxe, domnia lui Antihrist. Această profeţie, tocmai acum în zilele noastre, începe să se împlinească, cu forţa unei puteri demonice.

Întreaga atmosferă spirituală contemporană se încarcă cu puterea experimentelor de iniţiere demonică şi aceasta, pe măsură ce “taina nelegiuirii” intră în faza penultimă, în care începe să posede sufletele oamenilor şi, într-adevăr, nu numai pe ale lor, ci chiar pe ale celor aleşi ai Bisericii lui Hristos, de-i va fi cu putinţă.

Împotriva acestei “experienţe religioase” de mare forţă, creştinii ortodocşi trebuie să se trezească şi să se înarmeze cu adevărat, să devină pe deplin conştienţi de ceea ce înseamnă Ortodoxia creştină şi în ce chip scopurile sale sunt total diferite de ale tuturor celorlalte religii, fie ele “creştine” sau necreştine.

Creştini ortodocşi, păstraţi cu sfinţenie harul ce vi s-a dat! Nu îngăduiţi ca el să devină o chestiune de obişnuinţă. Nu-l măsuraţi după măsura omenească şi nu vă aşteptaţi ca el să pară logic sau pe înţelesul celor care nu sunt capabili să pătrundă nimic din ceea ce depăşeşte omenescul sau celor care cred că îl pot obţine altfel decât arată predania Sfintei Biserici a lui Hristos dintotdeauna. Căci adevărata Ortodoxie, în mod necesar, apare cu adevărat “nelalocul ei” în aceste vremuri satanice; o minoritate din ce în ce mai accentuată a celor dispreţuiţi şi cam “nebuni”, siliţi să trăiască în mijlocul unei mase al cărei “revivalism” religios este inspirat de un cu totul alt fel de duh.

Noi însă să ne mângâiem cu cuvintele cele tari şi sigure ale Domnului nostru Iisus Hristos: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia (Luca 12,32).

Fie ca toţi creştinii ortodocşi să se întărească pentru marea bătălie care îi aşteaptă, şi să nu. uite niciodată că, în Hristos, victoria este deja a noastră. Căci El ne-a promis că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16,18) şi că pentru cei aleşi El va scurta zilele urgiei şi strâmtorii celei de pe urmă (Matei 24,22). Şi apoi, cu adevărat, dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră? (Rom. 8,31).

Chiar în mijlocul celor mai sălbatice ispite, nouă ni s-a poruncit: Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea (Ioan, 16: 33).

Să trăim deci şi noi, aşa cum au făcut-o toţi adevăraţii creştini înaintea noastră, cu certitudinea că toate cele ce se văd au un sfârşit şi că Mântuitorul nostru va veni curând; căci Cel Ce mărturiseşte acestea, zice: Da, vin curând! Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apoc. 22,20)

Cand banul ne orbeste

“Inaintea lui Dumnezeu, toti suntem saraci.” (Maica Tereza)

Spunea un parinte ca in zilele noastre se poate constata mai bine decat in trecut cum, pentru om, banul a dobandit “conotatii metafizice”. “Este firesc”, am putea afirma, mai in gluma, mai in serios, din moment ce pana si batranii nostri au spus despre el ca este “ochiul dracului”, acesta fiind cu adevarat o “realitate metafizica”. Am putea continua spunand ca la cat de nebuna a devenit lumea, in goana sa dupa profit, ne-am astepta sa fim ispititi numai de diavoli “orbiti”, la propriu, de catre oameni. Realitatea este insa alta. Noi suntem cei care nu vedem, lasandu-ne, de cele mai multe ori, “orbiti” de bani.

Orbirea adusa de bani are loc in plan spiritual, insa se manifesta la nivel exterior prin pacate si patimi, ganduri si fapte aducatoare de neoranduiala. Acestea afecteaza negativ raporturile interumane si sunt vizibile la nivelul intregii societati. Orbirea adusa de bani poate conduce, dupa caz, la neintelegeri, certuri, divorturi, crime, razboaie etc.

Aproape toate activitatile pe care le desfasuram pe parcursul intregii vieti sunt dependente, intr-o masura mai mare sau mai mica, de bani. Trebuie sa tinem seama ca acestia sunt un dat al societatii de astazi, nu si al lumii, asa cum a fost creata de Dumnezeu. Omul afectat de pacat a ales a se folosi de aceasta realitate simbolica pentru a desemna valori materiale, bunuri. Trist este insa faptul ca dintr-un mijloc, banul a devenit nu doar scop, ci chiar un idol.

Banul ca idol

Poate cel mai cutremurator aspect al orbirii aduse de bani, este faptul de a ne face incapabili sa observam ca putem ajunge sa ne incredem mai mult in puterea banilor decat in puterea lui Dumnezeu si in purtarea Sa de grija. In aceasta stare, omul se raporteaza la bani ca la un idol. Din pacate, societatea umana s-a organizat, cu mult timp in urma, in jurul banului ca idol. Ne este cunoscut episodul scripuristic in care Mantuitorul atrage atentia asupra faptului ca “nimeni nu poate sluji la doi domni”. Nimeni nu poate sluji in mod egal atat Lui, cat si lui Mamona.

Asemenea unui idol, unei zeitati de odinioara, banul cere jertfa din partea noastra. Cere sa jertfim din timpul nostru. Dar, fata de timp, nu trebuie sa ne raportam abstract. Timpul “meu” inseamna Dumnezeu, familie, prieteni, sanatate etc. Renunt la cate putin din toate acestea tocmai pentru a ma putea “bucura” ulterior de ele, prin prisma banului, in baza posibilitatilor pe care el mi le confera. Traim intr-un cerc vicios. In aceasta faza, nu este greu de observat granita care desparte mijlocul de scop. In mod evident, timpul are rol de “mijloc”, iar banul de “scop”.

“Time is money”

Relatia denaturata dintre timp si bani, apare intr-o cunoscuta expresie, nelipsita astazi de pe buzele omului cu totul dedicat principiilor societatii de consum: “Time is money”. Aceasta expresie este mai mult decat o simpla definitie. Este un crez ce genereza atitudini si, nu in ultimul rand, un mod de viata. In acest caz, timpul nu mai este vazut ca fiind “distanta dintre chemarea lui Dumnezeu si raspunsul meu”, ci ca interval de inmultit sau cheltuit bani.

Aceasta scurta defintie, pune timpul intr-o lumina extrem de proasta, si banul, intr-una nesperat de buna. Remarcam inca de la inceput faptul ca este o definitie intr-un singur sens, timpul fiind evaluat intotdeauna prin prisma banilor. Este o mare capcana sa credem ca reciproca este valabila, ca banii se pot converti in timp. Iar aici realitatea ne sta marturie. Cu cat ai mai multi bani, cu atat te vei plange de lipsa timpului.

Bani multi, griji multe

Multi dintre noi ne amagim crezand ca o situatie financiara mai mult decat buna aduce cu sine lipsa de griji. Din contra, banii si grijile se afla intr-o relatie direct proportionala. In general, oamenii bogati sunt cel mai putin odihniti din punct de vedere sufletesc, atunci cand orbirea adusa de bani, nu le permite sa inteleaga ca averea incredintata lor de Dumnezeu trebuie chivernisita spre mantuirea sufletului, prin milostenie si facere de bine.

Pe de alta parte, este gresit sa credem ca banii ii pot orbi doar pe cei bogati. In aceeasi masura pot fi orbiti de bani cei saraci, care ravnesc dupa puterea conferita lor de avutie. In aceeasi masura, cei saraci pot nesocoti – uitand pilda vaduvei din Scriptura – datoria milosteniei si a facerii de bine. Acestia pot fi tot atat de alipiti de putinul lor, ca si bogatii de averile lor, fiind robiti de aceeasi patima a iubirii de argint.

Criza de fapte bune

Adevarata criza prin care trece in prezent omenirea este instrainarea omului de Dumnezeu si a omului de om. Celelalte forme sunt doar consecinte ale acesteia. Nu de bani duce omenirea lipsa astazi, ci de o dreapta chivernisire a lor. Traim intr-o societate din care lipsesc omenia, dreptatea, dragostea, milostenia, ca semn al orbirii de catre bani, al faptului ca nu am ales sa ne imbogatim mai ales intru Dumnezeu. Suntem poate prea orbiti de bani pentru a vedea si nevoile celuilalt.

In incheiere, amintim un cuvant – pe care omenirea se pare ca l-a dat uitarii – ce trebuie pastrat in minte si in inima spre a nu ne lasa orbiti de bani: “Gol am iesit din pantecele maicii mele, gol ma voi duce in groapa”. (Dreptul Iov)

Radu Alexandru

Sursa: http://www.crestinortodox.ro

Categories: Adorarea mamonei Etichete:, , ,
Invitaţie la Ortodoxie

"Teologia ortodoxă nu este rodul unei îndeletniciri abstracte și tihnite, ci fructul neprețuit și binecuvântat al celei mai înalte trude și încordări sufletești." (Părintele Patriarh Teoctist)