Arhiva

Posts Tagged ‘invataturi’

15 noiembrie – SFÂNTUL PAISIE DE LA NEAMŢ – Viața, învățăturile și sfârșitul sfântului

 

SFÂNTUL PAISIE DE LA NEAMŢ
Mare stareţ al Mănăstirii Neamţ
(1722-1794)

a. Viaţa

Cuviosul Paisie de la Neamţ a fost unul dintre cei mai mari stareţi pe care i-a avut monahismul nostru românesc.

El s-a născut la 21 decembrie 1722, în Poltava, din părinţi foarte evlavioşi. Tatăl său era preot la catedrala oraşului. În această casă binecuvântată, Petru era al unsprezecelea copil din cei doisprezece fraţi. După toate probabilităţile era de origine moldovean, poate chiar din neamul Cantemireştilor, dar, din pricina deselor năvăliri otomane şi tătăreşti, bunicii săi s-au strămutat şi stabilit în oraşul Poltava din Malorusia.

Rămânând orfan de tată, este dat de mama sa la studii, la Academia Movileană din Kiev, în anul 1735. După patru ani de studii, sufletul său nu-şi găsea odihnă în lume. El se simţea chemat la nevoinţa călugărească.

În toamna anului 1739, când avea doar şaptesprezece ani, Petru porneşte în căutarea unei mănăstiri şi a unui duhovnic bun, atât de necesar pentru sufletul său. Timp de 7 ani rătăceşte în mai multe schituri şi mănăstiri, printre care şi Lavra Pecersca. În Mănăstirea Medvedeschi este făcut rasofor cu numele de Platon.

Negăsind odihnă şi linişte duhovnicească în mănăstirile ucrainene, rasoforul Platon, îndemnat de Duhul Sfânt, trece în Moldova în anul 1745. Aici se nevoiau nu puţini călugări maloruşi. Platon se stabileşte la Schitul Trestieni – Râmnicu-Sărat. Apoi se mută la Schitul Cârnul, pe apa Buzăului, unde se afla şi pustnicul Onufrie. În vara anului 1746, pleacă la Athos şi trăieşte un timp în singurătate, în preajma Mănăstirii Pantocrator. În anul 1750, stareţul Vasile îl călugăreşte pe pustnicul Platon, dându-i numele de Paisie. Din acest an, smeritul Paisie începe să primească ucenici, i se dă Schitul Sfântul Prooroc Ilie, acceptă preoţia şi petrece în Athos în total şaptesprezece ani.

În vara anului 1763, stareţul Paisie vine în Moldova cu cei 64 de ucenici ai săi, de frica turcilor, care stăpâneau Athosul şi ţările balcanice. Aici i se încredinţează Mănăstirea Dragomirna, unde se nevoieşte 12 ani, până la 14 octombrie 1775, formând o obşte de 350 de călugări. În toamna anului 1775, datorită ocupării Bucovinei de austro-ungari, Cuviosul Paisie lasă 150 de călugări la Dragomirna şi vine la Mănăstirea Secu, însoţit de 200 de călugări, în vara anului 1779 se strămută pentru ultima dată în marea lavră a Moldovei, Mănăstirea Neamţ.

În Mănăstirea Neamţ, Cuviosul Paisie petrece ultimii cincisprezece ani cei mai rodnici din toată viaţa sa. Aici face numeroase traduceri din operele Sfinţilor Părinţi, organizează obştea după rânduiala Sfântului Munte, formează un sobor foarte numeros de aproape 700 de călugări, deprinde pe mulţi ucenici să practice rugăciunea lui Iisus şi întreţine relaţii duhovniceşti cu multe mănăstiri, stareţi, duhovnici, pustnici, episcopi şi dregători.

La 15 noiembrie 1794, într-o zi de miercuri, la Vecernie, marele stareţ al Mănăstirii Neamţ, Cuviosul Paisie – numit în slavonă Velicikovschi – se mută la odihna cea veşnică, în vârstă de 72 de ani, şi este înmormântat în gropniţa bisericii voievodale, cum se vede până astăzi. Pentru sfinţenia vieţii lui, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinţilor şi i se face pomenirea la 15 noiembrie, în fiecare an.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

  1. Nevoindu-se rasoforul Platon în Schitul Trestieni, a fost rânduit de egumen la bucătărie. Dar el, fiind neînvăţat a face mâncare şi firav cu trupul, într-o zi n-a fiert bucatele îndeajuns; iar când să dea vasele jos de pe foc, a vărsat din greşeală mâncarea toată, pentru care a plâns mult, cerându-şi iertare. În altă zi a fost rânduit să facă pâine la brutărie. Însă şi aici a pătimit aceeaşi ispită. Căci, neştiind cum să prepare aluatul şi neavând putere să-l frământe cât trebuie, aluatul n-a mai dospit. Apoi, venindu-i un frate în ajutor, l-a frământat din nou; dar în cuptor, neştiind să potrivească focul, toată pâinea a ars pe vatră. Atunci, rasoforul Platon, cerându-şi în genunchi iertare de la părinţi, a plâns de mâhnire în toată ziua aceea.
  2. Mai târziu, după ce Cuviosul Paisie ajunge stareţ la Mănăstirea Neamţ, spunea ucenicilor săi:
    – Fiilor, cei ce vin în obştea noastră să nu se descurajeze văzându-şi nepriceperea lor în unele ascultări, că şi eu am fost la fel. Ci, să aibă răbdare că, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sârguinţă, ei vor ajunge să izbutească în orice lucru.
  3. Un schimonah, anume Dosoftei, a spus rasoforului Platon că peste puţine zile va veni marele stareţ Vasile de la Poiana Mărului în Schitul Trestieni şi, dacă îl va vedea aşa tânăr şi ager la minte, îl va sili să primească preoţia. Atunci Platon, mulţumindu-i, i-a zis:
    – Părinte Dosoftei, eu până la moarte aş dori să rămân simplu monah, căci nu sunt vrednic de o treaptă aşa de mare.
    – Dumnezeu să-ţi ajute, frate !, i-a adăugat bătrânul.
  4. Într-o toamnă, egumenul schitului l-a rânduit pe Platon să păzească via, poruncindu-i să nu mănânce struguri decât după masă, ca să nu se îmbolnăvească de stomac. Dar ucenicul, biruindu-se de lăcomie, toată ziua mânca struguri, iar la masă nu mai gusta nimic. De aceea, mult slăbind ca după o boală, a fost certat de egumen. Atunci, Platon, ruşinându-se, şi-a mărturisit greşeala neascultării, cerându-şi cu lacrimi iertare.
  5. Spuneau părinţii din schit despre Platon şi acest lucru vrednic de ştiut: într-o noapte, spre Duminică, Platon a adormit aşa de tare, că nu a mai auzit clopotul de Utrenie. Când s-a deşteptat, slujba era pe la jumătate. Atunci, de mare mâhnire, a început a plânge şi s-a întors la chilie. Iar a doua zi s-a ruşinat să mai meargă la Sfânta Liturghie şi la trapeză cu fraţii, ci şedea în chilie plângând, atât era de pătruns de frica de Dumnezeu. Din ziua aceea, multă vreme, rasoforul Platon nu mai dormea culcat pe pat, ci şezând pe un scăunel, ca să se poată deştepta la Utrenie.
  6. Nevoindu-se smeritul Platon la Schitul Cârnul, se ducea adesea în pustie, la Cuviosul Onufrie, bărbat ales şi plin de dar, pentru a-i cere cuvânt de folos. Odată, după ce i-a vorbit bătrânul despre patimile trupeşti şi sufleteşti şi despre luptele cele cu vicleşug ale diavolilor, a adăugat la urmă şi acestea:
    – Dacă n-ar apăra Hristos pe poporul Său, nu s-ar fi mântuit nici unul din sfinţi. Dar cel ce cade către Hristos cu credinţă şi cu dragoste, cu smerenie şi lacrimi, aceluia i se dau mângâieri şi negrăite bucurii, pace şi dragoste fierbinte către Dumnezeu. Mărturii ale acestui lucru sunt lacrimile nefăţarnice izvorâte din marea dragoste, zdrobirea inimii şi smerenie necontenită pentru Hristos. Căci, din dragoste către Dumnezeu, omul devine nesimţitor către bunurile lumii acesteia.
  7. După patru ani de nevoinţă duhovnicească în Moldova, rasoforul Platon a plecat la Sfântul Munte, ca să scape de hirotonie, după cum singur mărturisea mai târziu, „ca nu cumva părinţii moldoveni să-l silească să primească preoţia”.
  8. Sosind Platon în Muntele Athos, umblă prin toate mănăstirile şi sihăstriile să-şi găsească un iscusit povăţuitor. Dar, negăsind un duhovnic după dorinţa lui, s-a retras în pustie, nevoindu-se singur patru ani de zile în multă nevoie şi osteneală, în rugăciune şi citirea Sfinţilor Părinţi, în lacrimi şi priveghere ziua şi noaptea.
  9. Nevoinţă fericitului Platon în singurătate era destul de grea şi anevoioasă. Neîncetat se îndeletnicea cu citirea Sfintei Scripturi şi cântarea psalmilor. Mâncare primea o dată la două zile şi atunci numai pesmeţi şi apă, afară de sâmbete, Duminici şi praznice. Iar sărăcia lui era covârşitoare. Trăia numai din pomană. Avea doar o dulamă şi o rasă, şi acelea foarte vechi. De multe ori, din pricina lipsei, umbla desculţ chiar şi iarna şi fără cămaşă pe el. Dar smeritul Platon se bucura de sărăcia lui, precum se bucură bogatul de bogăţia lui. Nici uşa chiliei sale nu o încuia vreodată când pleca undeva, căci nu avea nimic într-însa, fără numai cuvintele Sfinţilor Părinţi pe care le împrumuta de la mănăstiri.
  10. În acea vreme, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a venit în Sfântul Munte marele stareţ Vasile de la Poiana Mărului şi a zăbovit câteva zile la chilia fericitului Platon. Iar la rugămintea lui, stareţul Vasile l-a călugărit pe Platon, punându-i numele de Paisie. Apoi bătrânul l-a sfătuit pe ucenicul său să lase nevoinţa pustnicească şi să-şi aleagă calea împărătească, zicând:
    – Toată viaţa monahicească se împarte în trei părţi: întâi viaţa de obşte; al doilea petrecerea în doi sau în trei, numită şi calea împărătească sau de mijloc, având toate în comun; al treilea este nevoinţa de unul singur în pustie, potrivită numai bărbaţilor sfinţi şi desăvârşiţi.
    În timpul de faţă însă, unii călugări şi-au născocit al patrulea fel de rânduială monahicească. Fiecare îşi face chilie unde îi place, trăieşte singur şi se conduce singur după voia sa. Aceştia nu sunt adevăraţi pustnici, ci nişte samavolnici, pentru că şi-au ales un chip de viaţă care nu este după măsura puterilor lor, lepădând ascultarea obştească.
    Unii dintre aceştia zic: „Eu de aceea trăiesc singur, ca să nu supăr pe fratele meu, nici eu să nu fiu supărat de altul. Apoi, ca să mă feresc de grăirea deşartă şi de osândirea altuia”. Dar ştii tu, prietene, oare că aceste vorbe ale tale mai mult te ruşinează decât te îndreptăţesc? Pentru că şi Părinţii Bisericii au spus că celor tineri le este de folos să se plece, iar mândria, părerea de sine, viclenia şi altele asemenea îngâmfă şi fac pe om trufaş.
  11. Iarăşi zicea Cuviosul Vasile către ucenicul său, Paisie:
    – Mai bine este să trăieşti împreună cu un frate, să-ţi cunoşti slăbiciunea şi măsura ta, să te căieşti, să te rogi înaintea Domnului şi să te cureţi în toată ziua, prin harul lui Hristos, decât să porţi în tine trufia şi părerea de sineţi, să le ascunzi cu viclenie şi să te hrăneşti cu traiul singuratic. Că traiul singuratic aduce nu puţină vătămare celui pătimaş.
  12. Iarăşi adaugă stareţul Vasile:
    – Schimnicia înainte de vreme este pricină de mândrie, după cuvântul Sfântului Varsanufie. Deci, dacă pe cel slab schimnicia îl duce la mândrie, atunci în ce se bizuie cel ce îndrăzneşte la această luptă singuratică? Nu este mai bine oare a păstra tăcerea în doi sau în trei pe drumul împărătesc?
  13. Petrecerea în viaţa de obşte, după porunca Domnului, spunea marele stareţ, dă monahului râvnă la tot lucrul, deşi i se împotriveşte satana. Aici nu au loc iubirea de sine şi părtinirea, care, de obicei, stăpânesc pe cei ce trăiesc în singurătate.
  14. Celor ce au trăit la început în viaţa de sine, li se pare grea viaţa de obşte. De aceea, unii din ei zic: munca pentru noi înşine ne dădea râvnă şi hărnicie; iar când lucrăm pentru fraţi, se ivesc numaidecât lenea şi cârtirea.
  15. Spunea iarăşi stareţul Vasile:
    – Cel ce trăieşte singuratic lucrează numai pentru sine, din iubire de sine. Iar cel ce trăieşte în obşte lucrează numai pentru Domnul, din iubire de Dumnezeu. De aceea, se cuvine ca noi, neputincioşii, să ţinem calea împărătească, petrecând mai mulţi la un loc. În felul acesta şi ispitele le vom birui şi de păcatul iubirii de sine ne vom izbăvi. Aşa îl învăţa Cuviosul Vasile după călugărie pe Cuviosul Paisie.
  16. Începând fericitul Paisie să primească în jurul său mai mulţi fraţi, după sfatul stareţului Vasile, duceau mare lipsă de preot. Deci, îl rugau cu lacrimi în ochi pe Paisie să primească preoţia, dar el nu voia, socotindu-se nevrednic.
    Atunci, unii din bătrânii Muntelui Athos au zis cuviosului:
    – Cum poţi tu să înveţi pe fraţi să asculte şi să-şi taie voia, când tu nu faci ascultare şi respingi lacrimile atâtor oameni? Vădit lucru este că tu iubeşti voia ta şi crezi minţii tale mai mult decât vorbelor celor mai bătrâni cu anii şi cu mintea. Oare, tu nu ştii unde duce neascultarea?
    Auzind aceste cuvinte, Paisie s-a supus voii părinţilor şi a primit preoţia.
  17. Se spunea despre obştea Cuviosului Paisie de la Schitul Sfântul Ilie că petrecea în mare lipsă materială, dar în desăvârşită armonie şi râvnă duhovnicească. Pe lângă participarea zilnică la slujbele bisericeşti, frăţimea se îndeletnicea şi cu lucrul mâinilor, în deplină dragoste, smerenie şi tăcere.
  18. Se spunea despre fericitul stareţ că şi el însuşi se ostenea, ziua la facerea de linguri, iar noaptea, la citirea şi transcrierea cărţilor Sfinţilor Părinţi, sacrificând pentru somn până la trei ceasuri.
  19. Spuneau iarăşi ucenicii lui că în toată viaţa sa, Cuviosul Paisie vărsa multe lacrimi când săvârşea Sfânta Liturghie, fiind pătruns de dumnezeiasca dragoste.
  20. Patriarhul Serafim, care petrecea în Mănăstirea Pantocrator, îl chema pe stareţul Paisie în lavră de câteva ori pe an pentru a sluji Sfânta Liturghie. Şi se foloseau toţi văzând pe Paisie slujind în limba greacă, fără grabă, cu nespusă evlavie, cu faţa stropită de lacrimi şi absorbit cu totul de sfânta slujbă.
  21. Stareţul Paisie iubea foarte mult citirea operelor Sfinţilor Părinţi. Iată ce răspunde el stareţului Atanasie, care îl învinuia de oarecare lucruri:
    – Să nu zici, părinte Atanasie, că ajung una sau două cărţi pentru mântuirea sufletului. Doar nici albina nu adună miere dintr-o singură floare, ci din multe. Aşa este şi cel ce citeşte cărţile Sfinţilor Părinţi. Una îl învaţă dreapta credinţă; alta îi vorbeşte de tăcere şi rugăciune; alta îi spune de ascultare, de smerenie şi răbdare, iar alta îl îndeamnă către iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşadar, din multe cărţi patristice învaţă omul să trăiască după Evanghelie.
  22. Zicea Cuviosul Paisie:
    – Cel ce nu vrea să pătimească cu Hristos în viaţa de obşte şi îndrăzneşte în mândrie, sa să se ridice deodată pe crucea lui Hristos, alegându-şi viaţa de pustie înainte de vreme, el devine un răzvrătit, iar nu pustnic.
  23. Zicea iarăşi:
    – Viaţa de obşte şi sfânta ascultare din ea, care este rădăcina vieţii călugăreşti, a aşezat-o pe pământ însuşi Hristos Mântuitorul, dând pildă oamenilor petrecerea Sa şi a celor doisprezece Apostoli, care s-au supus întru totul dumnezeieştilor Lui porunci.
  24. Nici o altă vieţuire, spunea cuviosul, nu aduce călugărului atâta sporire şi nu-l izbăveşte aşa curând de patimile trupeşti şi sufleteşti, ca viaţa de obşte prin fericita ascultare. Şi aceasta, datorită smereniei care se naşte din ascultare.
  25. Iar despre dragostea cea duhovnicească iarăşi spunea:
    – Petrecerea în viaţa de obşte a fraţilor adunaţi în numele lui Hristos, fără deosebire de neam, îi uneşte aşa de mult prin dragoste, încât toţi devin un singur trup, având un singur cap – pe Hristos -, un singur suflet, o singură voie şi un singur scop – păzirea poruncilor lui Dumnezeu -, îndemnându-se unul pe altul la lupta cea bună, supunându-se unul altuia, purtând sarcinile unul altuia, fiind părinte şi ucenic unul altuia.
  26. Iarăşi zicea stareţul:
    – Dumnezeiasca ascultare, fiind rădăcina şi temelia vieţii călugăreşti, este strâns legată de viaţa de obşte, cum este legat sufletul de trup. Că una fără alta nu poate exista.
  27. În obştea noastră, spunea fericitul Paisie, nimeni nu are nimic al său personal, că toţi sunt încredinţaţi că lăcomia este calea lui Iuda vânzătorul. Cel ce vine în mănăstire este dator ca toată averea sa, până la cel mai mic lucru, s-o pună la picioarele stareţului, dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu până la moarte, cu trupul şi sufletul său.
  28. Apoi adăugă şi acestea:
    – Cu adevărat, nu toţi în obştea noastră au ajuns deopotrivă măsura vârstei duhovniceşti. Cei mai mulţi şi-au lepădat cu totul voia şi cugetul lor, supunându-se în toate fraţilor şi răbdând cu mare bucurie ocările şi ispitele. Ei necontenit sunt stăpâniţi de mustrarea de sine şi se socotesc mai nevrednici decât toţi.
    Alţii, încă nu puţini, cad şi iarăşi se scoală; greşesc şi din nou se pocăiesc; cu greu rabdă mustrările şi ispitele, dar nu rămân ca cei dintâi, ci se roagă cu căldură lui Dumnezeu să le trimită ajutor. Sunt puţini însă şi de aceia care nu pot deloc să rabde ispitele şi mustrările. Aceştia au nevoie sa fie hrăniţi cu laptele milei, al iubirii de oameni şi al îngăduinţei, până vor ajunge la cuvenita vârstă duhovnicească.
  29. Către unul din prietenii săi zicea Cuviosul Paisie cuvintele acestea:
    – Am o necontenită întristare şi durere în inima mea. Oare cu ce obraz mă voi înfăţişa eu înaintea înfricoşatului Judecător, ca să dau răspuns de atâtea suflete ale fraţilor mei care s-au predat în ascultarea mea, când eu nu sunt în stare să dau seama de ticălosul meu suflet? Dar, deşi sunt nevrednic, am nădejde de mântuire prin rugăciunile fraţilor ce vieţuiesc împreună cu mine.
  30. După mutarea stareţului Paisie cu soborul său, din Muntele Athos la Mănăstirea Dragomirna, a rânduit, cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei, Gavriil, următoarea regulă de viaţă călugărească:
    – Nici un frate din obşte să nu aibă vreun fel de avere proprie, mişcătoare şi nemişcătoare. Stareţul mănăstirii va avea grijă să-i dea fiecăruia cele de nevoie, după ascultarea lui.
    – Fiecare frate să se silească a dobândi desăvârşita ascultare, prin părăsirea cu totul a voii, a cugetării şi libertăţii sale.
    – Stareţul să cunoască bine Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pentru a şti cum să povăţuiască pe călugări după voia lui Dumnezeu.
    – Slujbele bisericeşti şi toată pravila obştească să se respecte întocmai după tipicul Sfântului Munte Athos.
    – Egumenul şi toţi fraţii sunt datori a lua parte zilnic la slujbele bisericeşti în rasă şi camilafcă. Numai cei bolnavi sau trimişi în ascultări pot lipsi de la biserică.
    – La trapeză să se servească masa după tipicul bisericesc şi rânduiala Sfântului Munte. Nimănui nu-i este îngăduit să mănânce pe la chilii, de la egumen până la cel din urmă frate. Numai cei bolnavi şi bătrâni pot primi mâncare la chilie.
    – La chilii, fraţii sunt datori, mai mult decât orice altă nevoinţă, să practice rugăciunea lui Iisus. Apoi să cânte psalmi, să citească Sfânta Scriptură şi cărţile Sfinţilor Părinţi. Nimeni să nu stea fără de ocupaţie în chilie. Iar de ieşirea deasă din chilie şi de starea de vorbă cu alţii să fugă ca de otravă.
    – Egumenul se cuvine să rânduiască pe fraţi la toate ascultările din mănăstire, pentru a-i deprinde smerenia şi tăierea voii.
    – Egumenul trebuie să aibă către toţi fraţii aceeaşi purtare de grijă şi aceeaşi dragoste. La fel şi fraţii să aibă între ei dragoste curată şi nefăţarnică.
    – Se cuvine egumenului să rabde cu blândeţe toate slăbiciunile fiilor săi duhovniceşti, cu nădejdea îndreptării lor. Iar pe cei ce trăiesc de capul lor şi leapădă jugul ascultării, după destulă sfătuire, să-i îndepărteze din mănăstire.
    – Pentru buna chivernisire a averilor, a fraţilor şi a treburilor mănăstireşti, egumenul este dator să aibă un călugăr iscusit care să poată cârmui bine toate.
    – Fraţii care vin la călugărie să fie ţinuţi în haine mireneşti, spre ispitire canonică, de la şase luni până la trei ani. Apoi să-i tundă în monahism, ca rasofori sau călugări în mantie. Iar pe cel care după trei ani nu a deprins ascultarea şi tăierea voii, să-l trimită din nou în lume.
    – În mănăstire să fie un mic spital – bolniţă – pentru călugării care se îmbolnăvesc şi un frate iscusit care să îngrijească de ei cu deosebită hrană, băutură şi linişte.
    – În mănăstire să fie diferite ateliere pentru trebuinţele obşteşti, în care să lucreze călugări pricepuţi, ca să nu fie nevoie să se ducă călugării la mireni.
    – Să se facă două case de oaspeţi: una înăuntrul mănăstirii pentru mirenii evlavioşi care vin spre închinare; şi alta în afară de mănăstire pentru cei care vin cu căruţele.
    – Egumenul să rânduiască călugări iscusiţi, ca să slujească cu dragoste pe cei ce vin spre închinare. Pe cei săraci şi bolnavi, care n-au unde să-şi plece capul, să-i ducă, fie la casa de oaspeţi, fie la bolniţă şi să fie îngrijiţi cu bunăvoinţă.
    – În mănăstire să fie interzisă intrarea femeilor, afară de cazuri de mare nevoie, cum ar fi în timp de război şi de bejenie.
    – Egumenul să se aleagă de soborul călugărilor şi numai din sânul mănăstirii. El să ştie bine Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi să fie pildă tuturor de ascultare, dragoste, blândeţe şi înţelepciune.
    – Mănăstirea Dragomirna să nu fie niciodată şi nicăieri închinată, precum a lăsat cu greu legământ şi prea fericitul ei ctitor, mitropolitul Anastasie Crimca.
  31. Cuviosul Paisie poruncea fraţilor să săvârşească ascultarea rânduită cu mare dragoste, în permanentă tăcere şi cu rugăciunea tainică în inimă. Adeseori ieşea şi stareţul cu fraţii la lucru, dându-le tuturor pildă în toate.
  32. Vara, când părinţii plecau să lucreze la câmp, mergea şi un duhovnic cu dânşii pentru pravila bisericească şi pentru spovedania zilnică, de care nimeni nu era scutit.
  33. Când stareţul Paisie nu putea să-şi cerceteze fraţii la câmp, fiind departe de mănăstire, le trimitea câte o scrisoare, plină de sfaturi duhovniceşti. Iată cum îi învăţa pe fraţi în una din aceste scrieri:
    – Fiilor, păziţi-vă de zavistie ! Unde este zavistie, acolo nu este Duhul lui Dumnezeu. Stăpâniţi-vă limba, ca să nu grăiască cuvinte deşarte. Cine îşi stăpâneşte limba, îşi păzeşte sufletul de întristare. De la limbă vine viaţa şi moartea ! Întru toate să aveţi smerenie, bunătate şi dragoste. Întăriţi-vă cu temerea de Dumnezeu, cu amintirea morţii şi a veşnicelor munci. Rugăciunea lui Iisus să o repetaţi necontenit. Aduceţi lui Dumnezeu jertfă curată, neprihănită, cu bună mireasmă, după creştineasca voastră făgăduinţă. Aduceţi osteneala şi sudorile voastre de sânge ca o ardere de tot. Zăduful şi arşiţa zilei să fie pentru voi ca răbdarea mucenicilor…
  34. La chilii, stareţul Paisie cerea călugărilor să facă trei lucruri: să citească cuvintele Sfinţilor Părinţi, să practice rugăciunea minţii şi, după putere, să facă adesea metanii cu lacrimi.
  35. Mărturisirea gândurilor către duhovnici o considera marele stareţ temelia vieţii duhovniceşti şi nădejdea mântuirii pentru toţi. De aceea poruncea fraţilor, mai ales celor începători, să se mărturisească în fiecare seară la duhovnicii lor.
  36. Dacă vreunul din călugări, din lucrarea vrăjmaşului, nu voia să-l ierte pe fratele său până seara, stareţul îl îndepărta din sobor, îl oprea să zică Tatăl nostru şi nu-l lăsa nici pe pragul bisericii să păşească, până nu se smerea şi-şi cerea iertare.
  37. Dacă la săvârşirea vreunui lucru se călca vreo poruncă dumnezeiască, stareţul poruncea să se părăsească lucrul acela, decât să supere cu ceva pe Dumnezeu.
  38. Se spunea despre stareţul Paisie că permanent era ocupat cu frăţimea şi uşile chiliei lui nu se închideau până la ceasul nouă seara. Unii ieşeau şi alţii intrau. Pe unii îi mângâia, iar cu alţii se bucura.
  39. Spunea unul din ucenicii săi, zicând: „Treizeci de ani am trăit pe lângă dânsul şi nu l-am văzut niciodată întristându-se pentru nevoile materiale. El numai atunci se întrista tare, când vedea călcându-se vreo poruncă dumnezeiască, şi mai ales de bunăvoie. Că sufletul său şi-l punea pentru cea mai mică poruncă a Stăpânului”. De multe ori zicea stareţul:
    – Să piară toate ale noastre, să piară şi trupul nostru, dar să păzim poruncile lui Dumnezeu şi cu dânsele, sufletele noastre !
  40. Timp de doisprezece ani, cât a trăit în Mănăstirea Dragomirna, stareţul Paisie se îndeletnicea, pe lângă grija conducerii soborului, şi cu traducerea cărţilor patristice. Această trudă o săvârşea cuviosul mai ales în nopţile de iarnă, iar din roadele ei împărtăşea cu bucurie toată frăţimea din mănăstire.
  41. Se spunea despre stareţul Paisie că iarna, când toată frăţimea se aduna în mănăstire de la ascultări, în fiecare seară, în afară de sărbători, citea din cuvintele Sfinţilor Părinţi. Fraţii se adunau la trapeză, se aprindeau lumânări, apoi venea stareţul, se aşeza la locul său şi citea cuvânt de învăţătură. La urmă explica cuvântul citit pe înţelesul tuturor.
  42. Se mai spunea pentru dânsul că avea în Dragomirna călugări de trei neamuri: moldoveni, slavi şi greci. De aceea era nevoit să citească într-o seară în limba română, iar în seara următoare în limba slavă sau greacă. Aceste citiri din tezaurul patristic se făceau de la începutul Postului Crăciunului până în Sâmbăta Sfântului Lazăr, când încetau.
  43. Adeseori, stareţul sfătuia pe călugări, zicând:
    – Fraţilor, mai întâi de toate se cuvine vouă să vă apropiaţi de Domnul cu credinţă tare şi cu iubire fierbinte să vă lepădaţi hotărât de toate plăcerile veacului acestuia, de voinţa voastră, de cugetul inimii voastre şi să fiţi săraci cu duhul şi cu trupul. Numai atunci, prin harul lui Hristos, se va aprinde în voi sfânta râvnă.
  44. Altă dată, iarăşi zicea cuviosul:
    – După măsura ostenelilor voastre, cu timpul veţi dobândi lacrimi şi plâns cu nădejde, spre mângâierea sufletului. Se va ivi în voi râvnă fierbinte de a trăi după poruncile Domnului şi veţi câştiga smerenie şi răbdare, milă şi iubire către toţi, iar mai ales către cei nedreptăţiţi, bolnavi şi bătrâni.
  45. Apoi adăuga şi aceste cuvinte:
    – Fraţilor, pe lângă toate acestea, se cuvine să răbdaţi bărbăteşte tot felul de neputinţe trupeşti: slăbiciuni, boli grele şi suferinţe trecătoare, care sunt pentru mântuirea veşnică a sufletelor voastre. Numai astfel veţi ajunge bărbaţi desăvârşiţi, după măsura vârstei lui Hristos.
  46. Zis-a iarăşi marele stareţ ucenicilor săi:
    – De veţi rămâne tari în ostenelile călugăreşti, va dura şi obştea voastră cât va binevoi Dumnezeu. Iar dacă vă veţi abate de la luarea-aminte de sine şi de la citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi, atunci veţi cădea din pacea lui Hristos, din iubirea Lui şi din împlinirea poruncilor Lui. Atunci se vor încuiba între voi neorânduiala, deşertăciunea, dezordinea, tulburarea sufletească, îndoiala, deznădejdea, cârtirea şi învinuirea unuia asupra altuia. Atunci se va destrăma soborul vostru, mai întâi sufleteşte şi apoi şi trupeşte.
  47. Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie că avea atât de mare dar de a convinge, încât şi pe cel mai trist îl putea mângâia şi linişti cu cuvintele sale, şi pe cel descurajat îl putea îmbărbăta şi întări. Iar unde trebuia, mustra, ruga, îndepărta, îndelung răbda şi când nu izbutea, alunga de la sine.
    Numai pe cei mai înrăiţi şi îndărătnici îi certa, ameninţându-i cu mânia lui Dumnezeu. Faţă de unul ca acesta se arăta judecător aspru şi mânios, până când se smerea şi se pocăia. Apoi îl mângâia, dojenindu-l cu dragoste şi cu lacrimi pentru a lui îndreptare.
  48. Odată unul din fraţi i-a spus:
    Părinte, cugetul îmi spune că mă urăşti, deoarece adeseori mă cerţi cu mânie în faţa fraţilor.
    – Iubite frate, i-a răspuns cuviosul, dacă Sfânta Evanghelie porunceşte să iubim şi pe vrăjmaşii noştri şi să le facem bine, atunci cum pot eu să urăsc pe fiii mei duhovniceşti? Iar dacă vă mustru cu mânie, să vă dea Domnul şi vouă acest fel de mânie ! Că eu sunt nevoit a sta împotriva firii fiecăruia. Împotriva unora, adică a mă arăta mâniindu-mă, înaintea altora trebuie să plâng, ca şi prin una şi prin alta să vă aduc vouă folos.
  49. Uneori grăia către ucenicii săi aceste cuvinte:
    – Fraţilor, nu voiesc să vă temeţi de mine ca de un stăpân înfricoşat, ci să mă iubiţi ca pe un părinte, precum şi eu vă iubesc pe voi ca pe nişte fii ai mei duhovniceşti.
  50. Iarăşi se spunea despre marele stareţ Paisie că, de se întâmpla în sobor tulburare şi scârbă vreunui frate şi acela venea la cuviosul să-i spună necazul, îndată stareţul îl binecuvânta şi-l lua înainte cu cuvântul, nelăsând fratelui răgaz să vorbească. Astfel, prin cuvintele sale cele dulci şi mângâietoare, ducea mintea fratelui departe de întristare. De asemenea, în vorbirea sa ţinea seama de firea şi aşezarea sufletească a fiecăruia. Celui mai înţelept îi aducea cuvânt mai adânc din dumnezeiasca Scriptură, potrivit cu starea lui. Iar celui mai simplu îi aducea cuvânt, fie din iscusinţa sa, fie din sfânta ascultare, până când fratele uita de tulburare şi ieşea de la stareţ bucurându-se şi mulţumind lui Dumnezeu.
  51. Alteori grăia stareţul şi acestea:
    – Când văd pe fiii mei duhovniceşti nevoindu-se şi silindu-se a păzi poruncile lui Dumnezeu cu ascultare şi smerenie, am în sufletul meu atât de mare bucurie duhovnicească, încât nici în împărăţia cerurilor nu doresc să am bucurie mai mare ca aceasta. Iar când văd pe unii negrijind de poruncile lui Dumnezeu, ţinând la voia lor, trecând cu vederea sfânta ascultare, cârtind şi petrecând în lenevire şi iubire de sine, atunci atâta întristare cuprinde sufletul meu, că mai mare decât aceasta nu poate fi, până când nu îi voi vedea pocăindu-se cu adevărat.
  52. Se spunea despre stareţul Paisie că neîncetat îi învăţa pe fraţi şi îi deştepta spre mai mare osârdie, zicând:
    – Fiilor, nu vă lăsaţi făcând neguţătorie duhovnicească ! Căci acum este vreme bine primită, acum este ziua mântuirii, spune Sfântul Pavel.
  53. Odată a venit la stareţ un frate şi i-a spus:
    – Părinte, sunt tare luptat de gânduri ! Iar stareţul i-a răspuns, zâmbind:
    – De ce sunteţi voi aşa de copilăroşi ? Faceţi şi voi cum fac eu. Eu toată ziua vorbesc cu voi; cu unii plâng, cu alţii mă bucur. Iar după ce plecaţi toţi din chilie, odată cu voi alung de la mine toate gândurile. Apoi iau în mâini o carte şi nu mai aud nimic. Parcă aş fi în pustiul Iordanului !
  54. Despre creşterea vieţii duhovniceşti a obştii Cuviosului Paisie, scria mai târziu ucenicul său Platon aceste cuvinte:
    – Puteai să vezi atunci în Mănăstirea Dragomirna înflorind viaţa călugărească ca o minune nouă. Că oamenii, vii fiind pentru dragostea lui Dumnezeu, erau morţi de bunăvoia lor pentru cele pământeşti. Şi cum voi putea vorbi cu înţelegere decât numai din parte, despre tainica lor lucrare, adică: înfrângerea inimii, smerenia adâncă, frica de Dumnezeu, luarea aminte de sine, tăcerea gândurilor şi rugăciunea inimii pururea săltând, cu nespusă şi aprinsă dragoste către Hristos şi către aproapele. Că multora dintr-înşii neîncetat le curgeau lacrimile; nu numai în chilie, ci şi în biserică, şi în vremea ascultării, şi în timpul citirii şi al vorbirii duhovniceşti, ca o roadă a Duhului Sfânt. Cu cuviinţă dar, aici se împlineau cuvintele Sfântului Isaac Sirul, care grăieşte: „Adunarea celor smeriţi este iubită lui Dumnezeu, precum adunarea serafimilor”.
  55. Cât pentru apărarea rugăciunii lui Iisus, pe care toţi ucenicii stareţului Paisie o practicau, cuviosul a scris o frumoasă epistolă în şase capitole, împotriva acelora care o defăimau. Iată începutul epistolei sale:
    – A ajuns până la noi vestea că oarecare persoane din sânul călugăresc, bizuindu-se numai pe nisipul înţelepciunii lor, îndrăznesc să hulească dumnezeiasca rugăciune a lui Iisus, care săvârşeşte sfânta slujbă prin minte în inimă. La aceasta îi înarmează vrăjmaşul ca, prin limbile lor, ca şi cu nişte arme, să zădărnicească această lucrare dumnezeiască şi prin orbirea minţii să întunece inima lor.
  56. Mai departe, adaugă:
    – Cunoscut să fie că această dumnezeiască lucrare a fost îndeletnicirea necontenită a purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri celor de demult şi a strălucit în multe locuri pustii şi în mănăstirile cu viaţă de obşte: în Muntele Sinai, în Schiteea Egiptului, în Muntele Nitriei, în Ierusalim, în Sfântul Munte Athos şi în tot Răsăritul. Prin această lucrare a minţii, mulţi dintre purtătorii de Dumnezeu părinţii noştri, aprinzându-se cu focul serafimic al dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, s-au făcut cei mai zeloşi păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu şi s-au învrednicit să devină vase alese ale Sfântului Duh.
  57. În continuare, spunea stareţul Paisie:
    – Asupra acestei dumnezeieşti lucrări a minţii şi a păstrării raiului inimii, nimeni dintre ortodocşi n-a îndrăznit cândva să rostească hulă, ci toţi s-au îndreptat către ea cu mare respect şi evlavie, ca pentru un lucru plin de mare folos duhovnicesc.
  58. Iar către împotrivitorii săi, cuviosul adresează aceste cuvinte:
    – Vedeţi, o, prieteni, care îndrăzniţi să huliţi rugăciunea minţii ? Nu deveniţi voi oare părtaşi ereticului Varlaam de Calabria şi ucenicilor lui? Nu vă cutremuraţi oare cu sufletul că veţi cădea, asemenea lor, sub anatema Bisericii şi veţi fi depărtaţi de Dumnezeu? Vi se pare oare nefolositor să chemaţi numele lui Iisus? Dar nici de mântuit nu vă puteţi mântui prin nimeni altul decât în numele Domnului nostru Iisus Hristos!
  59. Apoi adaugă, zicând:
    – Dacă chemarea numelui lui Iisus este mântuitoare, iar mintea şi inima omului sunt făpturi ale mâinii lui Dumnezeu, atunci care este păcatul omului care din adâncul inimii înalţă cu mintea rugăciunea preadulcelui Iisus şi cere de la El milă?
  60. Către cei ce voiau să deprindă rugăciunea lui Iisus, stareţul Paisie spunea:
    – Dacă cineva ar îndrăzni să facă această rugăciune de capul lui, nu după rânduiala Sfinţilor Părinţi, fără întrebarea şi sfatul celor iscusiţi, fiind încă mândru, pătimaş şi neputincios, trăind fără ascultare şi supunere, ba încă ducând şi viaţă singuratică în pustie, acela cu adevărat, şi eu zic, uşor va cădea în toate cursele diavolului!
  61. Apoi spunea şi acestea cuviosul:
    – Artă numesc Sfinţii Părinţi această dumnezeiască rugăciune, pentru că precum arta nu o pot învăţa oamenii singuri, fără un dascăl, aşa nu este cu putinţă deprinderea rugăciunii lui Iisus, fără un iscusit povăţuitor.
  62. Iar pentru cei ce nu găsesc povăţuituri iscusiţi, zicea marele stareţ:
    – Dacă cineva va trăi sub ascultare, dar n-ar găsi în părintele său duhovnicesc un povăţuitor iscusit cu fapta şi experienţa în această dumnezeiască lucrare, căci în timpul de azi este mare lipsă de povăţuitori iscusiţi în rugăciunea lui Iisus, să nu cadă în deznădejde. Ci, continuând să rămână sub ascultare, în locul părintelui său duhovnicesc, să alerge la învăţătura Sfinţilor Părinţi şi de la ei să înveţe această rugăciune.
  63. Şi iarăşi spunea:
    – Numai acela nu va simţi iubirea fierbinte pentru deprinderea rugăciunii minţii, care este cuprins de cugete pătimaşe pentru viaţa aceasta şi legat cu legăturile grijii de trup, care îndepărtează pe mulţi de împărăţia lui Dumnezeu.
  64. Apoi adaugă şi acestea:
    – Cine voieşte să fie unit prin dragoste cu preadulcele Iisus, lepădând toate frumuseţile şi desfătările lumii, ca şi odihna trupească, nu va mai dori să aibă în viaţa aceasta nimic altceva, decât să se îndeletnicească necontenit cu facerea acestei rugăciuni din paradis.
  65. Stareţul Paisie era foarte milostiv. În timpul invadării Bucovinei de către armatele străine, mii de familii de ţărani se refugiau în pădurile din jurul Mănăstirii Dragomirna. Iarna, cuviosul a mutat pe călugări într-o jumătate de mănăstire, iar cealaltă jumătate a pus-o la dispoziţia mirenilor săraci, bătrâni şi a mamelor cu copii. Trapeza cea mare şi caldă o dădu, de asemenea, poporului înfrigurat. Apoi dădu poruncă chelarului, brutarului şi bucătarilor să dea de mâncare la toţi câţi cereau. Se făcea mâncare şi se cocea pâine neîntrerupt. Astfel, stareţul Paisie s-a făcut părintele tuturor, salvând mulţi oameni de la moarte.
  66. După strămutarea stareţului Paisie la Mănăstirea Secu, cuviosul scria adesea cuvinte de învăţătură ucenicilor săi rămaşi în Dragomirna. Iată cum îi sfătuia pe fiii săi duhovniceşti:
    – Totdeauna să fiţi treji şi permanent să puneţi început de pocăinţă. Fugiţi de grăirea deşartă care omoară sufletul; nu umblaţi din chilie în chilie fără învoirea duhovnicilor; mărturisiţi-vă regulat cugetele, prin care se risipeşte toată ispita diavolului. Apoi, citiţi scrierile Sfinţilor Părinţi, prin care se luminează mintea omului şi creşte râvna pentru poruncile Domnului. Că numai prin credinţă fără fapte, nu este cu putinţă mântuirea.
    Fiecare după putere să ia parte la lucru în viaţa de obşte. Să nu se facă adunări pe la poarta mănăstirii, pentru a grăi deşertăciuni. Unde este sârguinţă, acolo străluceşte lumina, acolo se arată pacea, acolo satana nu-şi găseşte loc, de acolo fug patimile. Iar unde nu este sârguinţă, acolo toate sunt împotrivă. În loc de bine, este rău; în loc de lumină, este întuneric; în locul lui Hristos, intră diavolul.
  67. Se spunea despre stareţul Paisie că zilnic primea la chilie pe călugări, la orice oră, să-şi descopere nevoile lor duhovniceşti şi trupeşti. Cu acest prilej, stareţul le zicea:
    – Dacă cineva din voi are vreo nevoie sufletească sau trupească şi pentru aceasta cârteşte şi se necăjeşte, dar la mine nu vine să mă vestească, eu pentru nevoia şi scârba lui nu am răspundere înaintea lui Dumnezeu.
  68. Se spunea iarăşi despre marele stareţ că, în Mănăstirea Neamţ, ocupaţiile sale cărturăreşti ajunseseră la cea mai mare înflorire. Aici întemeiază o întreagă şcoală pentru formarea de corectori şi traducători de cărţi. Manuscrisele patristice umplu biblioteca Mănăstirii Neamţ şi se răspândesc prin numeroase mănăstiri din ţară şi de peste hotare. „Astfel, Neamţul devine centrul şi făclia monahismului ortodox şi şcoala vieţii sihăstreşti şi a culturii duhovniceşti pentru tot Orientul ortodox”.
  69. O grijă deosebită avea cuviosul şi pentru cei bolnavi. În Mănăstirea Neamţ zidi spital pentru bolnavi şi case de oaspeţi. Stareţul rânduia pe cei bătrâni şi bolnavi la spital, încredinţându-i fratelui Onosie, bolnicerul mănăstirii. El cerea îngrijitorilor să slujească bolnavilor ca lui Dumnezeu, să le dea mâncare cât mai bună, pâine albă şi vin, să-i spele săptămânal şi să le menţină curăţenie exemplară în bolniţă. Stareţul primea la spital şi bărbaţi mireni care sufereau de diferite boli şi care nu aveau unde să-şi plece capul. Aceştia erau aşezaţi în chilii aparte, „hrăniţi din masa comună şi trăiau acolo cât voiau, unii chiar până la moarte”.
  70. Odată stareţul văzu mergând prin mănăstire un frate, dând din mâini şi privind încoace şi încolo. Atunci cuviosul chemă la sine pe duhovnicul lui şi îi zise:
    – Aşa povăţuieşti tu pe ucenicii tăi ? Că iată, umblă fără rânduială şi smintesc pe fraţi ! Apoi le dădu la amândoi canon să facă trei zile metanii în trapeză, ca toţi să se înveţe din greşeala lor.
  71. Spuneau ucenicii lui că adeseori vedeau pe Cuviosul Paisie stând aproape toată noaptea cu durere de inimă lângă patul celor foarte bolnavi, împreună suferea şi suspina cu ei, mângâindu-i cu nădejdea vindecării şi a mântuirii, dându-le nu puţină uşurare în amara lor durere.
  72. Se spunea iarăşi despre stareţul Paisie că o dată pe an, de la praznicul Adormirii Maicii Domnului până la 30 august, mergea la Mănăstirea Secu, unde se nevoiau ca la o sută de călugări. Acolo petrecea două săptămâni, ţinea cuvânt de folos în biserică, mângâia pe fraţi, iar după hramul mănăstirii, „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, cuviosul îi binecuvânta pe toţi şi, în sunetul clopotelor se întorcea din nou la Neamţ, unde îl aştepta tot soborul.
  73. Iată cum descrie viaţa duhovnicească din Mănăstirea Neamţ un călugăr călător, anume Teofan:
    – Sărăcia lor de bunăvoie era desăvârşită. Prin chilii, în afară de icoane, cărţi şi unelte pentru lucru manual, nu mai era nimic. Călugării se distingeau mai ales prin smerenie, iar de mândrie cu totul fugeau. De ură şi de zavistie nu ştiau. Dacă se supăra pe cineva, se grăbea numaidecât să se împace. Cel ce nu voia să ierte pe fratele care i-a greşit, era alungat din mănăstire. Mersul călugărilor era modest. La întâlnire, fiecare se silea să facă el înainte închinăciune. În biserică fiecare stătea la locul ce i se hotărâse. Vorbăria deşartă era cu desăvârşire oprită, atât în biserică şi în chilii, cât şi în afară.
  74. Acelaşi Teofan scrie şi despre ascultările călugărilor din Mănăstirea Neamţ.
    – În obştea Cuviosului Paisie trăiau 800 de călugări şi, când se adunau la ascultare, câte o sută sau o sută cincizeci de fraţi, atunci unul din ei citea cuvânt de folos din vreo carte sau vorbea cuvânt ziditor de suflet. Dacă cineva începea să vorbească lucruri deşarte, îndată era oprit.
  75. Iar despre petrecerea călugărilor în chilii, acelaşi Teofan scrie:
    – Prin chilii unii scriau cărţi, alţii împleteau, alţii torceau lână, alţii coseau camilafce şi potcapuri, făceau metanii, ţeseau stofe pentru rase şi mantii, făceau cruci şi linguri sau se ocupau cu alte lucruri manuale. Toţi erau sub supravegherea duhovnicilor, la care-şi mărturiseau păcatele şi gândurile de două ori pe zi: dimineaţa spuneau pe cele făcute noaptea, iar seara pe cele făcute ziua. Fără binecuvântarea duhovnicului, nimeni nu îndrăznea să facă ceva, nici măcar să mănânce un fruct.
  76. Era obicei ca la hramul Mănăstirii Neamţ, „Înălţarea Domnului”, să se adune multă lume din Moldova, Valahia şi din alte ţări. Atunci Cuviosul Paisie nu avea odihnă deloc, timp de patru zile. De dimineaţa până seara uşile îi erau deschise tuturor: şi bogatului şi săracului. Pe toţi câţi veneau se silea a-i odihni cu iubire de străini, ca al doilea Avraam, heretisindu-i cu dragoste şi mulţumindu-le pentru răbdarea ostenelilor drumului. Apoi, făgăduindu-le de la Domnul şi Maica Domnului milă sufletească şi trupească, îi binecuvânta şi-i trimitea la casa de oaspeţi.
  77. Se spunea despre Cuviosul Paisie că se ostenea foarte mult pentru tălmăcirea părinteştilor cărţi din limba veche grecească în limbile slavonă şi română, ca să fie spre folosul şi mântuirea celor ce vor voi a râvni şi a lua aminte la învăţăturile purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri.
  78. Zicea ucenicul său Platon: Se cuvine a ne minuna cum se putea să scrie atâtea cărţi ! Că era cu totul neputincios cu trupul şi pe toată partea dreaptă avea răni. Şi pe patul unde dormea era împresurat de cărţi: câteva lexicoane, Biblia grecească şi cea slavonească, gramatici greceşti şi slavoneşti, cartea din care făcea tălmăcirea şi, în mijloc, lumânarea. Iar el, ca un prunc mic, şedea plecat şi toată noaptea scria, uitând de neputinţa trupului, de grelele sale dureri şi osteneli.
  79. Apoi adaugă ucenicul său:
    – O, nepătimaş şi sfânt bărbat ! O, suflet curat şi cu Dumnezeu împreunat ! Cu totul era lipit de Dumnezeu, cu totul se revărsa către aproapele cu dragoste. Pentru aceasta şi cuvântul lui era puternic, lucrător şi plin de dar, dezrădăcinând patimile şi răsădind bunătăţile în sufletele celor ce-l ascultau cu credinţă şi cu dragoste.
  80. Spuneau ucenicii stareţului Paisie că el a tradus din slavonă în româneşte puţine cărţi, precum „Cuvintele Sfântului Nil de la Sorska”, întrucât erau mai mulţi călugări moldoveni care traduceau din limba greacă decât slavoni. Din limba slavă traduceau numai Cuviosul Paisie împreună cu ieromonahul Dorotei, ucenicul său.
    În limba română traduceau cei mai renumiţi elenişti moldoveni, precum: arhimandritul Macarie, mare protopsalt, a tradus Omiliile Sfântului Macarie, Cuvintele Sfântului Isaac Sirul şi altele; ieromonahul Ilarion a tălmăcit Cuvintele Sfântului Calist Catafigiotul, Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare şi altele; Cuviosul monah Gherontie, mare elenist, a tradus cinci cărţi: Prăvălioara cea mică; Kiriacodromionul, Cazania la toate Duminicile, tipărit în Bucureşti; Tâlcuire la Evanghelii a Fericitului Teofilact, tipărită la Iaşi; Teologhiconul (Dogmatica) Sfântului Ioan Damaschin, tipărit la Iaşi; Kecagrarion, al Fericitului Augustin, tipărit la Mănăstirea Neamţ şi altele.
    Cuviosul ierodiacon Ştefan a tălmăcit Vieţile Sfinţilor pe tot anul, din limba slavonă, tipărite la Mănăstirea Neamţ între anii 1807-1815. Cuviosul schimonah Isaac Dascălul a tradus din limba greacă Scara Sfântului Ioan Scărarul şi Bogorodicina (Octoihul) Maicii Domnului, care s-au tipărit la Mănăstirea Neamţ. Iar din limba slavonă a tălmăcit Tipiconul (Tipicul Sfântului Sava), care s-a tipărit la Iaşi în anul 1816. Mitropolitul Grigorie Dascălul, alt ucenic al stareţului Paisie din Mănăstirea Neamţ, a tălmăcit şi el numeroase cărţi din limba greacă, precum Patericul şi altele pe care le tipăreşte la Bucureşti, după ce ajunge mitropolit al Ţării Româneşti (1823-1834).
  81.  (Stareţul Paisie a tradus personal 44 de manuscrise patristice în limba slavonă şi o vastă corespondenţă. Cea mai preţioasă traducere a sa este: „Cuvintele ascetice ale Sfântului Isaac Sirul” )
  82. Un pelerin grec, Constantin Caragea, ajungând la Mănăstirea Neamţ, descrie astfel chipul plin de Duhul Sfânt al marelui stareţ Paisie:
    – Pentru prima dată în viaţă am văzut cu ochii mei sfinţenia întrupată şi neprefăcută. Pe mine mă uimi faţa lui, luminoasă şi palidă, fără pic de sânge, o barbă mare şi albă, lucitoare ca argintul, şi curăţenia neobişnuită a hainelor sale şi a chiliei. Vorbirea lui era blândă şi cu totul sinceră. Mi se părea că este un om cu totul desprins de trup !
  83. Ucenicul său, Platon, spunea următoarele despre Cuviosul Paisie:
    – Era în el dragoste înfocată, cu care din tinereţile sale a iubit pe Domnul cu tot sufletul său. Că pe toţi îi iubea, îi încălzea cu dragostea şi râvna sa. Pentru fiecare simţea durere. Iar pe fiii săi duhovniceşti îi îmbrăţişa mai mult decât pe sufletul său. Pe tot omul ce venea la dânsul, pentru milă sufletească sau trupească, nu-l întorcea deşert. Niciodată nu se întrista asupra cuiva, măcar de l-ar fi supărat cu ceva.
  84. Acelaşi ucenic continuă:
    – Erau într-însul împreunate îndelunga-răbdare şi blândeţea, iar tulburarea şi mânia nu s-au văzut la el, fără numai pentru călcarea poruncii lui Dumnezeu. Mustra şi certa cu blândeţe, dojenea şi învăţa cu dragoste. Miluia şi îndelung răbda, cu nădejde de îndreptare.
  85. Asemenea şi în cele fireşti era preaîmpodobit, continuă ucenicul său. Că faţa lui era albă ca a îngerului lui Dumnezeu, privirea lină, cuvântul smerit şi străin de îndrăzneală, fiind cu totul revărsat spre milostivire, căci, prin dragostea sa, pe toţi îi atrăgea la sine. Mintea lui era totdeauna unită cu Dumnezeu prin dragoste, mărturie fiind lacrimile.
  86. Spunea unul din ucenicii Cuviosului Paisie că dobândise darul rugăciunii adevărate, încât faţa lui se lumina şi ochii vărsau multe lacrimi de focul care ardea în inima sa.
    – Odată, adaugă ucenicul, pe când eram noi în Dragomirna, am venit la părintele stareţ şi văzând uşa deschisă, am bătut şi am intrat. Era înainte de Vecernie. Părintele era culcat. Faţa lui era aprinsă ca de foc. Am zis rugăciunea: „Binecuvintează, părinte!”, dar nu mi-a răspuns. Am repetat a doua oară. Nici un răspuns. Mă cuprinse frica. Atunci am înţeles că era răpit în rugăciune. Mai zăbovind puţin, am ieşit din chilie şi n-am spus nimănui nimic de cele văzute.
  87. Cuviosul Paisie avea şi oarecare dar înainte văzător. De multe ori vedea în vis o sabie spânzurând, numai de un singur fir de păr, deasupra capului voievodului moldovean Grigore Ghica. Apoi, nu după multe zile, turcii i-au tăiat capul, din porunca sultanului. Şi mult a plâns stareţul pentru aceasta.
  88. Se spunea iarăşi că adeseori suspina şi plângea stareţul pentru un frate din obştea sa, sfătuindu-l pentru îndreptare. Dar fratele nu asculta. Apoi, după trei zile, fratele acela s-a înecat.
  89. Pe alt frate iarăşi l-a rugat mult stareţul să nu plece din mănăstire.
    – Frate, îi zicea cuviosul, ascultă-mă, fiindcă nu vei vedea locul acela unde vrei tu să te duci. Într-adevăr, fratele nu l-a ascultat şi după patru zile de drum a murit.
  90. Numeroase şi pline de înţelepciune duhovnicească au fost şi scrisorile stareţului Paisie către diferiţi prieteni şi ucenici ai săi, mireni, preoţi, călugări şi egumeni. Iată ce scrie către călugării din Schitul Robaia-Argeş, care îi cereau un preot:
    – La cererea voastră de-a vă trimite un preot să vă organizeze viaţa de obşte, nici nu ştim ce să vă răspundem. Şi noi înşine suntem la început şi avem nevoie de poveţe. Numai atât vă pot spune că, după regulile Sfinţilor Părinţi, aţi putea singuri să vă organizaţi viaţa duhovnicească. Întâi se cere ca egumenul să cunoască Sfintele Scripturi, ca să ştie a învăţa şi pe ucenicii săi. Să aibă către toţi iubire adevărată şi nefăţarnică, să fie blând, smerit, răbdător, liber de mânie, de iubirea de argint, de mândrie, de lăcomie şi toate celelalte patimi. Iar ucenicii să fie în mâinile egumenului ca lutul în mâinile olarului. Să nu facă nimic fără binecuvântare, să nu aibă ceva al lor, ci toate, şi cărţile şi patul şi celelalte să fie date cu voia egumenului. Apoi, schitul vostru, oriunde s-ar afla, să nu fie supus altei mănăstiri, ci singur să se conducă, ca fraţii săi să se mântuiască prin egumenul lor, iar egumenul prin Domnul.
  91. Asemenea către călugării din Poiana Mărului scria:
    – Nu vă tulburaţi pentru nerăutatea şi smerenia părintelui Alexie, noul vostru egumen. Că, după Sfinţii Părinţi, egumenul trebuie să fie către fraţi smerit, blând, fără răutate, paşnic, în stare să sufere orice ispită, ca să poată da fraţilor pildă de răbdare. Nu vă tulburaţi că el este slab cu trupul, câtă vreme este sănătos cu duhul şi întreg la duhovniceasca cugetare. Ci voi, cunoscând slăbiciunea firii lui, nu cereţi de la el osteneli trupeşti mai presus de puterile lui, ci cruţaţi-l să nu-şi piardă înainte de vreme puterile, spre paguba fraţilor. Ajunge pentru el să şadă mai mult la chilie, păzindu-şi sănătatea, să citească cărţi folositoare pentru suflet şi să fie gata la vreme de nevoie să dea fraţilor sfaturi folositoare pentru mântuire. Să vă smeriţi unul faţă de altul şi să vă supuneţi unul altuia, ca să aveţi dragostea lui Dumnezeu între voi şi să fie la voi un suflet şi o inimă prin harul lui Hristos.
  92. Un preot oarecare l-a întrebat pe Cuviosul Paisie:
    – Poate preotul să dezlege pe cel ce se pocăieşte şi, pentru neputinţa sa, să-i dea, fără canon, Sfintele Taine, sau nu poate?
    – Dacă boala lui trupească este în aşa fel, a răspuns cuviosul, încât el se apropie de moarte şi nu are vreme să facă canon, atunci chiar de-ar avea el păcate mari, dar de se căieşte, preotul să-l dezlege a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Dacă însă poate face canon, preotul să nu-l dezlege până nu-şi face canonul, căci canonul este a treia parte a pocăinţei.
  93. Apoi a adăugat şi aceste cuvinte:
    – Vă spun şi aceasta, că eu în toate sfintele canoane am căutat cu râvnă, de nu cumva să găsesc oarecare epitimii fără îndepărtarea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine, dar n-am putut găsi. Însă este grozav de înfricoşată şi înspăimântătoare certarea pusă asupra preoţilor care îndrăznesc să împărtăşească pe cei opriţi de sfintele canoane. Pe amândoi, Biserica îi aseamănă cu Iuda vânzătorul.
  94. Zicea iarăşi marele stareţ:
    – Urmând blândeţii lui Hristos, să vă opuneţi până la sânge patimii mâniei şi să aveţi pace cu toţi. Aceasta este aşa de trebuincioasă, încât Însuşi Hristos zicea ucenicilor Săi: Pace vouă !, Pacea Mea dau vouă ! Unde este pacea lui Hristos, acolo petrece şi Hristos. Iar în sufletul în care nu este pacea lui Hristos, nu este nici Hristos.
  95. Şi iarăşi zicea:
    – Răbdarea este şi ea atât de trebuincioasă pentru mântuire, încât Hristos zice: Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre. Iar câştigarea sufletului nu este altceva decât mântuirea sufletului. Răbdare însă trebuie să aveţi nu numai pentru un timp oarecare, ci până la moarte, căci cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.
  96. Iar despre smerenie zicea Cuviosul Paisie:
    – Smerenia este temelia tuturor virtuţilor evanghelice. Ea este atât de trebuincioasă pentru mântuire, cum este respiraţia pentru viaţa omului. Toţi sfinţii prin diferite căi s-au mântuit, dar fără smerenie, nimeni nu s-a mântuit şi nici nu poate să se mântuiască. De aceea, tot cel ce vrea să se mântuiască trebuie să se socotească din toată inima înaintea lui Dumnezeu ca cel mai de pe urmă între oameni şi pentru orice păcat să se condamne pe sine, iar nu pe alţii.
  97. Sfinte Preacuvioase Părinte Paisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi !

DESPRE SFÂRŞITUL SFÂNTULUI PAISIE

DE LA NEAMŢ

extras din Manuscrisul românesc nr. 1860 de la Biblioteca Academiei Române

În anii de la Hr. 1794, în luna lui octombrie 4 zile, au sosit la noi la Mănăstirea Neamţului Preasfinţia Sa Episcopul de Huşi Kiro Kir Viniamin. Miercuri la nouă ceasuri din zi am ieşit întru întâmpinare cu Evanghelie şi cu sfeşnice şi doi diaconi cădind şi clisiarşii clopotele trăgând şi psalţii Axionului cântând aşa am intrat cu Arhiereul în biserică şi, închinându-se pe la sfintele icoane, ne-au blagoslovit pre toţi de obşte şi au ieşit la gazdă, fiindcă era vremea Vecerniei şi n-au fost vreme ca fieşte carele osăbit să iei blagoslo- venie, ca apoi i-ar fi apucat şi vremea Pavecerniţii, şi Vecernia era nefăcută. Şi îndată cum au ieşit Arhiereul, au tocat de Vecernie…

Luni, 30 de zile s-au bolnăvit Părintele Stareţul, marţi, miercuri au fost bolnav. Iară joi s-au mai ridicat. Noemvri 2 şi vineri au făcut mulţămită în biserică, pentru că s-au însănătoşit Părintele şi sâmbătă au fost sănătos. Duminică au mers la biserică, iar mai spre sară au blagoslovit pre părinţi(i) care era să meargă la praznic la Agapia, cu bucurie şi vesăl. Noemvri 5 zile, luni, iarăşi l-au întors răul şi au fost bolnav, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, Duminică, luni, marţi. Iară miercuri n-au vorbit nimica, ci numai căuta frumos. Iară în vremea Vicerniei au început a se închedeca în grumazi şi a sufla mai rar şi îndată au chiemat duhovnici şi au început părintele Ştefan a ceti canon de ieşirea sufletului. Iară eu nu ştiam nimica ticălosul, de unele ca acestea, ci, când am ieşit de la vicernie, am văzut mulţime de părinţi la fereastra Părintelui şi prin ogradă tiji, şi unii plângea, iară mie tot îmi părea lucru cu îndoire. Iară mai şezând puţin la fereastră, numai ce am auzit duhovnicii plângând înăuntru şi clopotile sus trăgând, fiindcă ieşisă oarecine pe den dos şi mersese la clopote.

O, vai mie, de ar fi fost cineva deoparte, ca să privească, nu ar putea să povestească cu limbă omenească, ci plângere s-au pornit întru acel ceas, ci jale, ci tânguire între părinţi, cât aşa era a se părea că lumea se prăpădeşte. Şi atâta să adunasă mulţime de părinţi cât să părea că norii i-au adus. Şi învălind cinstitul trup, dar mai bine să zic sfânt şi prea mare sfânt, a prea cuviosului părinte şi lăsând mâna cea dreaptă dezvălită pre piept şi îmbrăcându-să duhovnici, preoţi şi diaconi, au ieşit cu obicinuit cântare ci să cânte la cei prosaţi. Iară cu mai multă plângere şi tânguire, că ce cântare va să fie aceea când cineva spre plângere iaste pornit. Şi puind sf(i)ntele (şters) (cinstitele) moaşte pre năsălie au mers în biserică preoţii cântând. Iară celălalt sobor cu amară plângere, lacrimi vărsând. Şi puind năsălia în mijlocul bisericei, aşa cu mare plângere fieşte carele au luat blagoslovenie. Noemvri 15 au adormit prea Cuviosul Părintele nostru ieroschimonahul Paisie, arhimandrit şi stareţi sfintelor Mănăstiri Neamţului şi Săcu. Şi răcorindu-se părinţii dimprejurul năsăliei, au început preoţii a ceti evanghelie neîncetat până la vremea Utrenii. Iară la Utrenie, aşi(j)direa să cetească evanghelie până la cesuri şi făcând otpustul Sf. Liturghii, iarăşi se începe obicinuita cetire la evanghelie, până la Vecernie. Şi aşa s-au ţinut 4 zile sf(i)ntele (şters) (cinstitele) moaşte în biserică, fiindcă aştepta şi răspuns de la Mitropolitul.

Iară a doua zi după răpăusare, joi, au început a săpa groapa în pomelnic, de-a dreapta, cu mare jale şi suspinuri şi zidind-o cu cărămizi, sta ca un sfeşnic înaurit aşteptând să se puie făclia cea prea luminată într-însul.

Oară a trăia zi, vineri, au făcut racla şi au îmbrăcat-o şi au împodobit-o fiindcă era să se puie într-însa mărgăritarul sau mai bine să zic diamantul cel de mult preţ. Vineri spre sâmbătă la 7 ceasuri din noapte s-au îmbrăcat preoţii şi diaconii şi au clădit sf(i)ntele (şters) (cinstitele) moaşte şi le-am pus în raclă cu lacrimi şi cu suspinuri şi cetind evanghelie neîncetat. Iar sâmbătă după Sf(ân)ta Liturghie s-au îmbrăcat 30 de preoţi şi 13 diaconi şi lumânări aprinse ţinând în mâini au ridicat năsălie cu sf(i)ntele moaşte şi au ieşit afară, fiindcă în biserică nu era cu putinţ(ă) a încăpea de mulţimea părinţilor şi a (s)treinilor şi aşa s-au început prohodul după obiceiu, cu lumini aprinsă la tot soborul părinţilor şi la adunarea mirenilor. Iară când au fost după evanghelie, îndată au început părintele Isaac a ceti acest cuvânt: «Cuvânt de îngropare la prea Cuviosul părintele nostru Paisie, arhimandrit şi stareţul sfintei Mănăstiri Neamţului şi Secul».

Bucuriile şi veseliile şi toate lucrurile ceaste din lumea aceasta ori d(u)h(o)vniceşti ar zice cineva ori trupeşti şi lumeşti toate cu adevărat vremelnice, trecătoa(re) şi nestatornice (…).

Rămăşiţa ceastălaltă a vieţii noastre este şi după voia Ta să dobândim starea cea împreună cu Părintele nostru, după cum şi legătura şi făgăduinţa ne iaste, slăvind bunătatea şi milostivirea ta, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor amin.

Iară după cuvânt, au săvârşit preoţii obicinuitul prohod şi au luat fieştecare osăbit iertăciune şi blagoslovenia cea mai de pre urmă. Şi aşa era o îmbulzală între părinţi şi între norod când lua iertăciune, încât de nu ar fi ţinut preoţii racla de o parte şi de alta, apoi îndată ar fi răsturnat-o. Şi nesfârşin- du-se toţi, au ridicat preoţii năsălia, că nu era cu putinţă a mai aştepta, fiindcă era norod mult şi spre sară să plecasă zioa şi vremea să turbura de ploaie. Şi ridicând preoţii năsălia şi clopctile trăgând şi psalţii cântând şi soborul celălalt plângând, aşa am intrat în biserică la mormânt şi numai preoţii au intrat în pomelnic şi au închis uşa pentru îmbulzală părinţilor şi a streinilor. Şi puind sfintele (şters) (cinstitele) moaşte în mormânt, au pardosit părinţii mormântul cu cărămizi. Iară luni după Utrenie, încă noapte fiind, noemvri 20 de zile, au sosit şi trimişii de la Iaşi, adecă părintele Sava şi părintele Liontie, dimpreună cu Preasfinţia Sa pentru că n-au apucat ca să îngroape pe Părintele. Şi făcându-se zio şi după sfârşitul Sf. Liturghii, au slujit Preaosfinţia Sa panahida Părintelui, dimpreună cu sobor, de-a trâia zi după îngropare şi au cetit şi molifta Preaosfinţia Sa, în genunchie, deasupra mormântului.

Iar când au şezut părinţii la masă au sosit şi dumnealui Logofătul al trâilea dila D(o)mnie, fiind trimis dimpreună cu Arhiereul ca să petreacă pre Părintele stareţul la groapă şi ca să iaie în scris cele ce vor afla la mănăstire, mişcătoare sau nemişcătoare, ca să fie în pază când s-ar fi pus povăţuitoriu în locul Părintelui stareţului.

Luni după Vicernie au intrat în chilia Părintelui Arhiereul cu Logofătul cel domnesc şi oarecari din duhovnici şi au început a căuta izvoadele până ce au venit vremea ca să toace la priveghere, fiindcă a doao zi, marţi, 21 zile era praznicul Intrării în Biserică şi au mers la Arhiereul dimpreună cu boierul şi au şezut toată privegherea. Iară a doao zi au slujit Ar(h)iereul. Iară după evanghelie au cetit părintele Isaac acest cuvânt:

„Cuvânt de întâmpinare la Preaosfinţitul Părinte Kiriu Kir Viniamin, Episcopul Huşului”.
Preaosfinţite Stăpâne, Omule al lui D(u)mnezeu şi credincioasă slugă şi ispravnice al Tainelor lui D(u)mnezeu şi bărbatul doririlor Duhului, Noule Daniile, bucuratu-ne-au foarte venirea Preasfinţitei Tale şi pre norii cei preîntunecaţi ai mâhniciunii cari pre inima noastră să pusăsă cu totul i-au gonit şi-n lături i-au dat. Boldurile cele prea ascuţite ale scârbei care necurmat împungea şi adânc să înfingea întru inima noastră şi tare o rănea, cu totul îi tâmpi. Şi iarăşi săninul bucuriei ne făcu, iarăş soarele de veselie se ivi şi lacrimile cele ce necontenit să varsă le opri şi nu numai, ci şi cu măhrama bucuriei de pre feţele noastre le şterse, în atât cât nici de am avut sau am pătimit vreo pagubă, mâhniciune sau întristare să nu simţim. Bine că ne-au bucurat şi pre toată mâhniciunea ne-au gonit, arătat iaste că îmi mărturisesc mie şi sângure feţele a tot soborul, că nu încă posomorâte, nu încă triste să arată, ce vesele lumină.

Dar oare ce iaste pricina unei veniri a Preaosfinţiei Tale atât de grabnică şi de sârguinţă plină, cât nici de greutatea căii, nici de vremea cea umizicioasă, nici de iarna cea acum aşteptată să nu te temi, ci pre toate greotăţile, pre toate nelesnirile, pre toate împedicările, pre toată osteneala defăimând-o, preste atâtea maidanuri să sai şi să vii la Mănăstirea Neamţului; au doară ai mai uitat ceva din danturile acelea lungile şi horile acelea largile şi de duhovnicească bucurie pricinuitoarele nesăvârşite şi acum, aducându-ţi aminte ai venit să o împlineşti? Ci începătoriul şi săvârşi(toriul) danţurilor şi horilor nu încă iaste de faţă. Au doară priveliştile acelea duhovniceştile ce le întindeai mult mai daunăzi ai venit să le mai înnoieşti? Ci puitorul niscareva porunci domneşti sau stăpâneşti sau politiceşti sau cu niscareva sfătuiri duhovniceşti, pentru care şi dumnealui boieriul Mării Sale împreună s-au ostenit? Ci sfătuitoriul şi răspunzătoriul nu încă mai iaste întru cei vii. Au poate înţelegând de aceasta şi de mâhniciunea cea pricinuită noao, din dragostea cea multă şi fierbinte ce ai către D(u)mnezeu şi către aproapele, silit fiind pre sine şi atâta osteneală o ai trecut cu vederea şi cu atâta vrednicie, cu alt Iosif, te-ai suit să îngropi pre tatăl său şi plângerea la Ariiat să-ţi faci şi mâhniciunea robilor Preaosfinţiei Tale să o risipeşti. Că iată, nu după multe zile ale purcederii Preaosfinţiei Tale către turma cea cuvântătoare şi el de călătoria cea firească a se găti au început pre care acum iată o au şi săvârşit, după ce au isprăvit toate acelea ce au voit şi au dorit.

Cu poftă am poftit, au zis D(u)mnezeu Omul Iisus mergând spre moartea cea de bună voie, să mănânc cu voi aceste Paşti mai nainte de patima Mea. Şi prea cuviosul părintele nostru, următoriu adevărat acelui, nu de multă vreme au zis însuşi către cel ce ceteşte proastele aceste cuvinte: „Am dorit a vedea nişte privelişti ca acestea d(u)hovniceşti mai înainte de moartea mea şi iată D(u)mnezeu mi-au împlinit dorirea. Cunosc că singur D(u)mnezeu aduse pre Preaosfinţia Sa, cunosc acum că aproape îmi va fi sfârşitul”. O, ce semuire a lucrurilor, care dă oarecare dovadă de mai nainte cunoştinţă dă prealuminată. Cu toată acestea, mare iaste râvna către lucrurile cele bune, mare iaste milostivirea cea cătră aproapele, mare îţi iaste şi osteneala, multă ţi se cade şi plata, nemăsurată răsplătirea, necovârşită cinstea, lauda de mintea noastră ajunsă, cuvântul nu iaste îndestulat către aceasta. Mulţămirea neputincioasă şi cea din cuvinte şi cea din lucruri, gurile noastre ale tuturor slabe spre mulţămirea facerilor de bine. Ce vom face? De ar fi fost cu noi cel puternic în faptă şi în cuvânt, ar fi răsplătit poate dupre vrednicie, dar de vreme ce s-au dus la Cel ce pre toate le covârşeşte cu bogăţia şi cu bunătatea şi cu milostivirea, sunte(m) bine încredinţaţi că va mijloci în locul nostru către D(o)mnul ca să răsplătească Preaosfinţiei Tale cu daruri vecinice şi nestricăcioasă, cu caftanuri îngereşti se va îmbrăca prea sf(i)nţitul trup al Preaosf. Sale, cu coroane neveştejite şi nestricăcioasă va încorona prea sf(i)nţit al Preaosf. Tale cu slavă d(u)mnezeiască va împodobi prea sf(i)nţit Preaosf. Tale cu îngerii te va înceţi, cu Patriarşii te va rândui, cu Arhierei te va însoţi, întru împărăţia Sa te va odihni, de privirea feţei Sale te va îndulci întru Hristos Iisus D(o)mnul nostru, căruia slava în veci, amin.

Iară când au venit părinţii cu icoana la masă, au venit şi Arhiereul şi au blagoslovit masa şi apoi au şezut de o parte pre scaun dimpreună cu boiariul cel domnesc şi au ascultat cum să cetea Cuvânt pentru Intrarea în Biserică. Şi viind vremea strângerii sfermeturilor, au blagoslovit Arhiereul adunarea sfermeturilor şi săvârşind mulţămita mesei, aşa au ieşit în cerdac şi au şezut Arhiereul în jilţi până când au ieşit toţi părinţii din trapeză şi sculându-să bucătarii au luat fieştecare osăbită blago(slovenie) şi aşa s-au dus cântând în biserică. Iară după vicernie au făcut paraclis cu sobor mare. Şi vineri au mers Preasfinţenia Sa la Sacul şi la Săhăstrie şi sâmbătă s-au întors la Neamţul. Iară Duminică au dat Preaosfinţia Sa anafură în vremea priceasnii.

Şi sfătuindu-se duhovnicii cu Arhiereul, au ales pe părintele Sofronie spre a-i încredinţa păstoria în locul Părintelui. Şi făcând scrisori, le-au trimis la Iaşi şi viind de la Iaşi alte scrisori, de la domnie şi de la Mitropolitul, aşa în anii de la HS-1794 în luna lui dechemvrie în 13 zile, marţi dimineaţa după utrinie a călugărit pre părintele Sofronie în schimă însuşi Arhiereul. Iară după liturghie, în vremea priceasnii, adunaţi fiind părinţii toţi, au cetit părintele Pafnutie trimiterea Părintelui Stareţului cea către Preaosf. Sa Mitropolitul Kiriu Kir Gavriil.

Invataturile Lui Neagoe Basarab Catre Fiul Sau Teodosie: Fiiule, priimeşte învăţătura tătâne-tău şi ascultă sfatul mâne-ta, ca să trăeşti în veci…

…Iubiții miei, deaca întrați în sfânta bisérică, voi vă rugați și faceți slijbă cu cântări și cu cântece sufletești. Iar nu vă lăudați, nici ziceți că „noi suntem îngăduitori lui Dumnezeu șii facem lucrurile lui”, iar deaca eșiți din bisérică, voi nu faceți ce-ați făgăduit lui Dumnezeu că-i veți face, ci alte gâlcevi faceți, și vorbiți unul pre altul de rău și vă mâncați cu pizme și cu mozavirii și cu minciuni. Și pentru căci nu slujiți lui Dumnezeu în dreptate, pentru acéia umblați întru întunérec și faceți și umpleți voia pizmașului și a vrăjmașului nostru (adeca a satanii), și-l veseliți, iar pre Domnul Dumnezeu și mântuitoriul nostru Iisus Hristos și pre preacurata a lui maică voi întristați și mâhniți. Dar ce folos vă iaste, fraților, că, deaca întrați în bisérică, voi vă făgăduiți că veți face toate lucrurile céle bune, și apoi nu le faceți? Pentru acéia, fraților, rog pre dragostea domniilor voastre, să fiți nevoitori, să umpleți nevoințele célé ce ați făgăduit cătră Dumnezeu, ca nu cumva să fie făgăduințele voastre de râs și de bucurie vrăjmașului nostru, ci, în loc de bucurie și de râs, să adaogereți plângere sufletească și vărsare de lacrăme cătră Dumnezeu; și, în loc de mâncare și de băutură, postu și răbdare; și, în loc de odihnă, osteneală trupească și priveghére de-a sta în picioare toată noaptea; iar în loc de pizmă și de pohte, dragoste și blândéțe și oprire de toate răutățile și smerenie. Și să iubiți pre vecinii voștri, ca înșivă pre voi, iar hulele și minciunile să nu să numească întru voi, precum zice apostolul: „Nici râsul și glumile să nu între întru inimile voastre”, că acéstea toate lucruri și meșteșuguri dievolești suntu. Ci să știți și să pricépeți, că diavolul iaste o hiară foarte zvăpăiată și cumplită și cu multă răutate rumpe și sfărâmă pre cei ce-l iubescu și fac lucrurile lui.

Așijderea vă aduc aminte și pentru curăție, că curățiia iaste un lucru mare. Iar vedeți, fraților, cum zise Domnul nostru Iisus Hristos de Pavel apostolul, că zise: „O, Pavele, tu ești vasul mieu cel ales și vei să fii dus înaintea a împărați și a vlădici pentru numele mieu, iar fața ta nu să va rușina înaintea lor”. Pentr-acéia, fraților, și voi să aveți curăție și dragoste, smerenie și răbdare și mai vârtos de toate cuvinte bune și dulci și plecate, ca să nu iasă niciodată mila lui Dumnezeu dintru voi. Că deaca să va dăzlipi mila lui Dumnezeu de la noi, décii și fața își va întoarce de cătră noi și atuncea să va veseli diavolul. Iar voi, frații miei și unșii lui Dumnezeu, nu vă amăgireți, nici vă uluiți după cuvintele céle bârfitoare și mincinoase ale oamenilor celor de nimic, ci vă apropiiați de omul ce să va téme de Dumnezeu, și vă veți învăța și voi de la dânsul a vă teme de Dumnezeu.

Și să nu ne înșălăm cumvaș, fraților, și să mérgem după basnele și minciunile ereticilor, precum bârfescu ei și nu cred că Dumnezeu s-au pogorât pre pământ și fu și Dumnezeu și om, ci zic că nu s-au arătat cu adevărat (ci cu nălucire). Iar noi să crédem cu tot sufletul și să mărturisim și nu cu vreo părére cumvaș, ci cu toată adeverința, cum s-au arătat în lume și pentru mila sa cea multă s-au pogorât pre pământ și să întrupă din duhul sfântu și din curată fecioara Maria și fu om deplin și Dumnezeu deplin. Om fu, ca pre om să izbăvească din întunéric, iar Dumnezeu fu, ca și pre Adam să-l facă Dumnezeu și să-l spăsească. Cum și lucrurile lui îl arată și-l mărturisescu, și puterile lui céle dumnezeiești cu socoteală învață că iaste Dumnezeu adevărat; iar pateméle lui îl spun și-l vădescu că iaste om deplin. Și de va gândi cinevaș și să va socoti în slăbiciunea cugetului său într-alt chip, acela greu va să fie întrebat și ispitit în ziua cea groaznică și înfricoșată a judecății.

Pentru acéia, frații miei, nu vă împletecireți în lucrurile lumii aceștiia, ca să vă puteți spăsi. Ce te ține de dreptate și de adeverință și de dragoste și de frica lui Dumnezeu, și fii blând și nepizmătareț și ascultătoriu și răbdătoriu, și uraște cuvintele céle grozave și scârnave, și vei vedea pre Dumnezeu! Fie-ți drag a te ruga de-a pururea, și ți să va lumina inima și va vedea pre Dumnezeu. Uraște pohta bucatelor, ca să nu te încungiure cumva patemile amalicului. Fii treazv în rugăciuni, ca nu cumva să te mănânce hiara. Fugi de vin, ca să nu te scapi de veseliia lui Dumnezeu. Iubéște săracii, ca să fii miluit.

Pentru acéia iubéște sfinții, ca să te tragă pohta lor cătră bunătăți. Adu-ți aminte adéseori de moartea ta, și nu vei greși mult lui Dumnezeu. Adu-ți aminte de împărățiia ceriului, ca să te ducă cătră dânsa pohta ei. Adu-ți aminte de matca focului și de muncile céle cumplite, ca să urăști lucrurile céle réle.

Fii gata în toate zilele de întâmpinarea lui Hristos, că făr’ de véste va să vie. În toate zilele te socotéște de ce poruncă de ale lui Dumnezeu ești lipsit și totdeauna cugetă ce pohtă de ale trupului ai omorât și dă laudă lui Dumnezeu că pentru a lui milă fu acéia. Nu gândi în firea ta că ești îndreptat în niscare lucruri înaintea lui Dumnezeu, că iaste zis: „Când veți face toate câte sunt poruncite, iar voi ziceți: „Robi neharnici și nevrédnici suntem””. Nici să gândiți și să ziceți: „De acum înainte noi suntem buni”, că nu te vor créde vrăjmașii tăi, nici să te nădăjduești în trup. Cel ce să téme de draci, acela să arată chiiar că nu iaste într-însul frica lui Dumnezeu cu toată inima lui; iar cel ce se téme de Dumnezeu cu toată inima lui, acela iaste îndrăzneț spre dânșii.

Cel ce să laudă înaintea a mulți, acela să arată că nu iaste frica lui Dumnezeu într-însul; iar cela ce va să să spăsească, acela tot de céle dumniziești să grijaște și toate pohtele calcă. Că cum iaste lénia ajutor pohtelor, așa iaste trezvirea putére bunătăților. Și limba cea neînvățată numai ce umblă tocând, că n-are bunătăți dinlăuntru.

Bunătatea face curăție, iar mâniia cea iute face patime. Și muma bunătăților iaste mila, iar umplerea răutăților iaste semețiia. Inima cea împietrită face mânie, iar oprirea face liniște. Săturarea somnului face învierșunare pohtelor, iar spăseniia sufletului iaste priveghiiare cu seama. Mulțimea nălucirilor iaste somnul cel mult, iar floarea minții iaste iar priveghiiarea întru rugăciuni. Somnul cel mult îngroașă gândul, iar priveghiiarea îl supție, însă acéia priveghiiare zicem, carea iaste pentru Dumnezeu și să face în cântări și în cântece duhovnicești, iar într-alt chip mai bun iaste somnul cu tăcere decât priveghiiarea cu cuvinte dășarte.

Plângerea gonéște pohtele, iar râsul face dăzlupire de la Dumnezeu. A nu se înfiori omul, face smerenie, iar slava omului face nebăgare în seamă. Nemâniia face blândéțe, iar ținérea de pizmă face răutate. Cel ce iubéște lărgimea, acela gonéște facerile de bine, iar strimtarea pleacă pateméle. Dorul bucatelor hrănéște pateméle și pohtele, iar oprirea și ținerea le gonește. Împodobirea trupului iaste întortarea și izvrătirea sufletului și mârșăvirea sufletului; iar mârșăvirea trupului iaste înnoire sufletului. Obidele trupului suntu spăsire sufletului, îmfrumsițarea trupului iaste cursa sufletului. A cugeta omul totdeauna céle cerești face dragoste cu Dumnezeu, iar grijile lumii aceștiia gonescu facerile céle de bine. Cela ce-și păzéște gura, acela-și rădică mintea sus la Dumnezeu. Vorbele céle multe ațâță urgie și mânie. Cel ce face pre voia vecinului, semnează că mintea lui véde bunătățile, iar cel ce-și face voia sa, semnează neînțelepție. Învățătura cea cu frică păzéște sufletul de toate răutățile. Vorbele céle lumești întunecă sufletul, iar iubirea lucrurilor lumii aceștiia dezlupește gândul și cugetul de la Dumnezeu.

Cel ce n-are îndârjire, acela véde pre Dumnezeu. Cela ce nu-și va ispovedi cugetele, semnează și arată că cearcă această slavă dășartă și spurcată; iară cel ce le va ispovedi la duhovnic, acela va goni pohtele. Că cum mănâncă rugina pre hier, așa mănâncă și pre om slava cea omenească, deaca i să va lipi inima de dânsa. Și cum să înfășură volbura sau curpenul de viță și piiarde roada ei, așa, fătul mieu, piiarde trufiia și mândrețele roada împăratului sau a domnului. Că plecăciunea cea înțeleaptă iaste mai întâi de toate bunătățile. Și izjdărârea tuturor patemilor iaste mâncarea cea preste sătul. Iar sfârșitul răutăților iaste a gândi omul însuși că iaste drept. Și cum mănâncă carii copacii, și gândacii îi fac fâr? de frunză, așa și pizma-i piiarde sufletul călugărului. A-și pune cineva nădéjdea pre Dumnezeu, face să rabde batjocurile fără întristare. A cugeta cineva să nu fie grăit pre nimeni de rău, face trufie. Nu te nădăjdui în putérea ta și va fi ajutoriul lui Dumnezeu cu tine. Nu avea vrajbă cu nimini, că de vei avea, deacii nepriimită va fi ruga ta. Iubéște adeverința, că tot mincinosul iaste urât înaintea lui Dumnezeu.

Păzéște-ți ochii, și inima ta nu va vedea céle réle; că tot cel ce caută asupra muerii cu pohtă, preacurvie face. Feréște-ți auzul, ca nu cumva să-ți câștigi sămânța rea. Fugi de mincinosul și ficleanul diavol. Aibi pace cu toți ca să fii îndrăzneț în rugăciunile tale. Nu pohti să auzi păcatele nici unui om, ca să nu să lipească vreunul de inima ta. Lucrează cu mâinile tale, ca să afle săracii pâinea ta, că șădérea făr’ de lucru face moarte sufletului. Cei ce să roagă adéseori, acela își izbăvéște sufletul lui den toate răutățile; iar care să lenevéște cât de puținel, acela să face lăcaș dracilor. Când șăzi în chiliia ta, de acéste 3 lucruri te grijaște: di rugă, de învățătură și de rucodélie. În toate zilele cugetă unde ai fost și ce ai făcut și cum vei să mori și după moarte unde vei să mergi și te ia aminte. Și de-ți vei aduce aminte că are cineva vreo părere rea pre tine, iar tu nu fii nebăgătoriu de seamă de acéia, ci pasă și te împacă cu dânsul. Și te păzéște să nu te treacă vreun ceas făr’ de rugă, că acéstea aduc lumina în suflet. Și de ai făcut lucruri bune, tu nu te lăuda, iar de ai făcut răutăți multe, nu te îngrija de tot, ce numai să te părăsești să nu mai faci și te vei spăsi. De te vor învierșuna cugetele céle réle, tinde cătră Dumnezeu rugăciuni neîncetate și te va odihni de dânsele. Iar de te vor birui poftele și pizmele pre inima ta, tu îți ado aminte că toți suntemu mădularile lui Hristos, și toată cinstea și ocara vecinilor noștri a noastră iaste, și vor fugi de la tine. Iar de va fi întrat în inima ta urgisirea și iubirea de frați, tu-ți ado aminte că pentru aceasta vei fi dat în mâinile diavolului, pizmașii tăi, și va fugi de la tine și acéia.

 Fericit iaste omul cela ce să grijaște în toate zilele și în tot ceasul, căci când să coasce roada, atuncea iaste vrémea secerișului. Deci spăsit iaste cel ce-și va spăsi roada, că o vor aduna îngerii în jitnița cea de véci, iar celor ce vor fi ca mine, o, ce amar și ce nevoe! Cum am zice plévelor, că pre acéla focul le va moșteni. Ni dar, fraților, să fugim de lume și de toate câte sunt ale lumii, ca să fim moșténi binelui aceluia, care ochiul nu au văzut, uréche nu l-au auzit, nici la gând și la inima omului n-au întrat, céle ce au gătit Dumnezeu celor ce-l iubescu. De acum, fraților, într-acéstea petréceți, acéstea va învățăți și nu vă uluireți, ca să ne învrédnicească Dumnezeu ziua și noaptea poruncilor lui și să ne spăsească împărăției cei cerești, cum zice și rândureaoa cea cu cuvințéle dulci, Zlatoust:

„Când vor sta toți sfinții de-a dreapta lui Dumnezeu și să vor veseli și să vor încorona și vor împărți slava lui Dumnezeu, iară eu singur voiu fi osândit întru întunerecul cel osebit și în focul cel nestinsu, carele iaste gătit diavolului și îngerilor lui. O, vai de noi, suflete, vai de noi! Décii atuncea ce vom mai face? Când vei vedea pre toți sfinții și pre toți drepții întru împărățiia ceriului și în slavă mare, iar tu ticăloase vei fi tras făr’ de milă în munca cea de véci. Atuncea te vei lovi cu palmele preste obraz și cu lacrăme de amărăciune vei zice: „Spăséște-te, despuitoare stăpână și pururea fecioară Marie, născătoarea lui Dumnezeu, sprijinitoarea și ajutătoarea tuturor creștinilor! Spăséște-te, cinstită și de viață făcătoare cruce, cu carea s-au dat viața a toată lumea! Spăsiți-vă, toate puterile cerești, îngerii și mai marii îngerilor! Spăséște-te și tu, cinstite proroace și botezătoriul lui Hristos! Spăsiți-vă, apostolilor, prorocilor, mucenicilor și alți sfinți și di Dumnezeu purtători părinți toți! Spăséște-te și tu, frumosule raiu, den carele eu, ticălosul, vai de mine, fuiu încuiat den afară și pre dreptul fuiu judecat gheenii, că judecata lui Dumnezeu iaste dreaptă. Ci și eu, încă după cum nu mi-am gătit lucrurile, așa m-am și judecat și am luat și plată”.

Ca acéstea cuvinte și altele multe vei zice atuncea și tot în zadar vor fi, și nici de-o folosință nu-ți vor fi. Ci, o, suflete, mai nainte de acel ceas înfricoșat, te întoarce cătră Dumnezeu și zi: „Doamne, Dumnezeul mieu, întoarce cătră pocăință, păstoriule cel bun, pre cela ce am pierdut ceasul acela și nu mă lăsa să pieiu până în sfârșit, ce-mi dă vréme de pocăință și mă miluiaște după mila ta cea mare, că tu singur ești unul îndurătoriu și mult milostiv, si ție trimitem în sus slavă, cu făr’ de începutulu-ți tată și cu preasfântul și bunul și făcătoriul de viiață duh, acum și pururea și în vecii vecilor, amin”.

extras din Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie

Fapte si cuvinte de invatatura ale parintelui Cleopa. Cititi aceste cuvinte caci mari au fost intelepciunea si harul bunului nostru parinte Cleopa

1. Parintele Cleopa avea mare evlavie la Maica Domnului, ”Imparateasa Heruvimilor si a Serafimilor si Stapana noastra?”. De aceea nu era zi in care sa-i fi ramas necitit Acatistul Bunei Vestiri si cateva canoane din Bogorodicina.

2. Spunea Parintele Cleopa: ”Stiti voi cine-i Maica Domnului? Ea este Imparateasa Heruvimilor, Imparateasa a toata faptura, camara intruparii lui Dumnezeu-Cuvantul, usa luminii, ca lumina cea neapropiata ganditoare prin ea a venit in lume. Ea este usa vietii, ca Viata Hristos prin ea a intrat in lume. Ea este poarta cea incuiata prin care n-a trecut nimeni decat Domnul, cum spune Proorocul Iezechiel”.

3. Mai spunea: ”Maica Domnului este scara catre cer, pod catre cer; porumbita care a incetat potopul pacatelor, precum porumbita lui Noe a adeverit incetarea potopului. Este cadelnita dumnezeiasca, caci a primit focul dumnezeirii si Biserica a Preasfantului Duh. Maica Domnului este Mireasa Tatalui, Maica Cuvantului si Biserica Duhului Sfant”.

4. Spunea iarasi: ”Cand vezi icoana Maicii Domnului cu Pruncul Hristos in brate, tu stii ce vezi acolo? Cerul si pamantul! Cerul este Hristos, Cel mai presus de ceruri; Ziditorul cerului si al pamantului. Iar Maica Domnului reprezinta pamantul, adica toate popoarele de pe fata pamantului, ca ea este din neamul nostru. Este din semintie imparateasca si arhiereasca”.

5. Zicea batranul: ”Bratele Maicii Domnului sunt mult mai puternice decat umerii heruvimilor si ale preafericitelor tronuri. Deci pe cine tine Fecioara Maria in brate? Voi stiti pe cine tine? Pe Cel ce a facut cerul si pamantul si toate cele vazute si nevazute”.

6. Iarasi spunea: ”Stiti voi cine este Maica Domnului si cata cinste, cata putere si cata mila are? Este mama noastra, ca are mila si de saraci si de vaduve si de crestini. Pururea se roaga Mantuitorului Hristos pentru noi toti”.

7. Aproape in fiecare predica Parintele Cleopa ii intreba pe crestini: ”Aveti voi icoana Maicii Domnului in casa?”, ”Dar candeluta la icoana Maicii Domnului aveti?” Si ii sfatuia: ”Sa luati ocrotitoare si ajutatoare pe Maica Domnului, Mama noastra din cer si de pe pamant! Imparateasa cerului si a pamantului!

Daca o veti lua pe ea ocrotitoare, citindu-i dimineata un acatist cu candeluta aprinsa si seara un paraclis, veti avea ajutor si in timpul vietii si in clipa mortii si in ziua Judecatii… Stiti voi cat poate Maica Domnului inaintea Tronului Preasfintei Treimi? Daca nu era ea, cred ca lumea aceasta se pierdea cu mult mai devreme!”

8. Celor care dadeau slujbe la biserica, le zicea: ”Aici am pus slujbe mari, dar daca omul acasa nu face nimic, se implineste ceea ce zice in Sfanta Scriptura: Cand unul se roaga si celalalt nu se roaga, unul zideste si celalalt strica! Atat va dau: dupa rugaciunile de dimineata sa cititi Acatistul Bunei Vestiri cu candeluta aprinsa. O sa vedeti ca Maica Domnului este grabnic ajutatoare!”

9. Spunea ucenicul sau: ”Cand am venit la Parintele Cleopa, i-am spus ca vreau sa raman la manastire. Atunci sfintia sa mi-a zis: ”Daca esti hotarat sa rabzi trei batai pe zi si o data mancare la trei zile, atunci ramai in manastire!” Aceste cuvinte m-au intarit si m-au facut mai hotarat. Am inteles ca trebuie sa pun mai multa vointa si Dumnezeu imi va ajuta”.

10. De multe ori Parintele Cleopa zicea: ”Ce suntem noi? O mana de pamant in fundul unui mormant! Din pamant bun am fost facuti, dar l-am spurcat si mergem in pamant si spurcam pamantul! Ce suntem noi? Intinaciune si mancarea viermilor”.

11. Parintele Cleopa repeta mereu: ”Maine, poimaine ma duc la Hristos! Maine pleaca Mosul Putregai!”, ”Maine nu veti mai vedea decat o cruce in cimitir!”, ”Maine, poimaine, vesnica pomenire Mosului Putregai!”, ”Ia, un harb legat cu sarma!”, ”Maine ma duc la fratii mei. Ei striga la mine: ”Hai, mai frate! Lasa vorba cu oamenii!”

12. De multe ori cand cineva ii canta ”Multi ani traiasca!”, sfintia sa il oprea si zicea: ”Nu asa, ci: ”Vesnica pomenire, vesnica pomenire, vesnica lui pomenire!”” Sau zicea: ”La multi ani, Mosul Putregai!”

13. Celor care spuneau ca ii munceste patima desfranarii, deseori le zicea batranul: ”Moartea, moartea, moartea! Sicriul, lopata, harletul, tarnacopul? Sfantul Vasile cel Mare spune: ”Cand vei vedea cea mai frumoasa femeie din lume, du-te cu mintea in mormantul ei la cateva zile dupa ce a murit. Atata miros greu si curgere puturoasa iese din trupul ei, incat toate closetele din lume nu miros mai rau”. Iata ce pofteai!”

14. Cand voia cineva sa-l fotografieze, Parintele Cleopa ii zicea: ”Cauta un magar, fa-i poza si scrie pe ea ”Cleopa”!”

15. Parintele Cleopa zicea: ”Sfantul Vasile cel Mare spunea ca cea mai mare intelepciune, care il pazeste pe om de tot pacatul si il duce in Rai, la fericirea vesnica, este moartea. Moartea si cugetarea la moarte. Iar in minte si in inima sa avem rugaciunea ”Doamne Iisuse”!”

16. Alta data spunea: ”Trupul acesta ne trage la pamant, asa cum zice Sfantul Ioan Damaschin: ”Pamantul la pamant trage!” Dar noi nu trebuie sa-l lasam, nu trebuie sa ne luam dupa hoitul asta”.

17. Pe femeile care spuneau ca au soti rai, Parintele Cleopa le sfatuia sa nu divorteze, ci mai degraba sa se roage pentru ei: ”Nu-ti zic eu, ci Sfantul Apostol Pavel: De unde stii, femeie, ca nu iti vei mantui barbatul? Nu stii tu ca se sfinteste barbatul necredincios prin femeia credincioasa si invers?” Si pe barbati asemenea ii sfatuia, si multi se bucurau vazand minuni in casele lor.

18. Multi crestini astazi se tem de farmece si de vraji. Pe acestia Parintele Cleopa ii sfatuia: ”Nu va temeti de vraji! Sa aveti frica de Dumnezeu si grija sa nu-L suparati cu pacatele. Si farmecele nu vor avea nici o putere! Spovediti-va de pacate, postiti si faceti Sfantul Maslu”.

19. Celor bolnavi care veneau la el, le facea pomelnic si le spunea: ”Cea mai mare slujba pentru cei bolnavi este Sfantul Maslu. Dar nu foloseste, daca omul nu este spovedit. Deci mai intai spovediti-va de toate pacatele si apoi faceti Sfantul Maslu cu cel putin trei preoti”.

20. Tinerilor care voiau sa se casatoreasca, le dadea sfaturi, ii binecuvanta, le facea pomelnic pentru sfintele slujbe si le spunea: ”Rugati-va la Maica Domnului cu post si metanii si cititi Acatistul Bunei Vestiri!”

21. Spunea adeseori si acest cuvant la crestini: ”Cand vedeti ca s-a imbolnavit cineva la voi in casa: ori tata, ori mama, ori fiu, ori fiica, oricine ar fi, nu chemati mai intai doctorul, ci preotul ca sa-l spovedeasca. Caci, Doamne fereste, sa-l apuce moartea nespovedit si cu pacate grele. Nu mai are iertare si slujbele atunci nu ii folosesc la nimic”.

22. Cand cineva se ingrijora pentru vremurile de acum si il intreba: ”Ce o sa fie, parinte?”, sfintia sa raspundea: ”Anii si vremile le-a pus Tatal intru a Sa stapanire. Cum vrea Tatal, asa face!” Iar daca cineva zicea: ”Afara este vreme rea”, parintele raspundea: ”Tot ce da Domnul este bun!”

23. Calugarilor si fratilor care voiau sa plece in pustie, le spunea: ”Ai 20 de ani in manastire la ascultarile cele mai de jos? Numai atunci poti sa pleci la pustie! Cine vrea sa mearga la pustie, zice Sfantul Vasile cel Mare, sa mai ia unul sau doi impreuna cu el si sa aiba experienta de ascultare si taierea voii in manastire”.

24. Iarasi zicea: ”Duhovnicul la maici sa aiba varsta de cel putin 50 de ani si 20 de ani de ascultare intr-o manastire”.

25. Chiar si cand bea apa, Parintele Cleopa cerea binecuvantare de la ucenicul sau de chilie sau de la un frate, ca sa ne dea noua pilda de smerenie.

26. Uneori cand se intampla sa intre in chilie si nu putea face rugaciune ca veneau crestinii in urma sfintiei sale, zicea: ”Am intrat in chilie si nu am facut rugaciune. Am intrat ca un hot si ca un talhar!” Si se scula si facea cel putin trei inchinaciuni pana la pamant, zicand: ”Preasfanta Treime, Dumnezeul nostru, slava Tie!” Apoi facea o inchinaciune si la Maica Domnului.

27. Acelasi ucenic spunea: ”Cand ceream binecuvantare sa mananc, imi zicea Parintele Cleopa cuvantul acesta: ”Mananca, bea, dormi!” Si il intrebam: ”Cum vine cuvantul acesta?” Iar el zicea: ”Mananca cand ti-e foame, bea cand ti-e sete si dormi cand ti-e somn!”

28. Sfintia sa vorbea de multe ori de neputintele si bolile sale, zicand despre el insusi: ”Mosul Putregai, 86 de ani, sase operatii, o mana rupta, coastele rupte?” Oricine venea la sfintia sa, punea pe ucenicul sau sa le spuna acest cuvant. Unii spuneau ucenicului: ”Ce ne spui tu aceasta? Noi venim la Parintele Cleopa ca la un sfant! Ce ne insiri atatea boli si neputinte?”

29. A intrebat odata ucenicul pe Parintele Cleopa daca poate merge in afara manastirii fara rasa. Iar el a zis: ”In ziua in care mergi intr-un loc si iesi din manastire fara rasa, sa faci 1000 de metanii! Chiar daca n-o porti pe tine, s-o ai cu tine”.

30. Ucenicul sau mai spunea: ”Pe sfintia sa nu l-am vazut niciodata stand fara centura sau dezbracat de dulama. Ba inca mereu avea peste dulama o vesta sau o bundita”.

31. De multe ori spunea: ”Biserica este mama noastra! Nu lasati Biserica, caci aici ne unim cu Hristos. Aici se impaca Marta cu Maria. Tineti randuiala slujbelor si a mesei dupa tipic. Biserica ne tine pe toti!”

32. Zicea iarasi ucenicul: ”Cat timp am fost ucenic la Parintele Cleopa, el facea de obicei aceasta pravila: Rugaciunile diminetii, Acatistul Mantuitorului cu canonul si Acatistul Maicii Domnului, mai ales al Bunei Vestiri. Iar daca in ziua aceea era vreun sfant care avea acatist, citea si acatistul sfantului. Apoi citea si la Psaltire si trei-patru canoane din Bogorodicina (Canoanele Maicii Domnului). Apoi vorbea cu credinciosii care veneau la sfintia sa.

Pe la orele 15-16 incepea pravila de seara si anume: completa glasul din Bogorodicina (din Bogorodicina citea un glas pe zi, adica 7 canoane), Canonul de pocainta, Canonul catre ingerul pazitor, Canonul catre toti sfintii si din Psaltire. Dupa ce vorbea credinciosilor si statea la masa, facea rugaciunea de seara.

O data pe saptamana citea acatistul Sfantului Nicolae (in cursul zilei de joi) si a Sfantului Spiridon.

La miezul noptii se scula si citea Miezonoptica. Alteori citea la Psaltire si zicea ”Doamne Iisuse?”.

Mereu puteai sa-l vezi cu mana pe metanie , incat unghia de la degetul cu care dadea fiecare bob de metanie se rupea. Mai citea din Sfanta Scriptura si din Sfintii Parinti”.

33. Cand era intrebat de crestini daca este bine sa citeasca la Psaltire, Parintele Cleopa raspundea: ”Sfantul Vasile cel Mare spune ca ”este mai bine sa stea soarele din calatoria sa, decat sa ramana Psaltirea necitita in casele crestinilor. Si precum soarele este mai mare intre ceilalti luminatori, asa este Psaltirea intre celelalte carti insuflate de Duhul Sfant”. Sa aveti Psaltirea ca pe un cozonac bun. Cand ti-e foame, mai tai o felie, mai mananci, mai faci treaba, apoi mai citesti o catisma, doua, trei, cat poti”.

34. In fiecare seara iesea afara, mai ales dupa miezul noptii. Chiar si iarna statea cel putin o ora. Zicea ”Doamne Iisuse?”, asculta pasarile de noapte, privea cerul instelat si se bucura de liniste. Cauta sa iasa la aer dupa ce se termina slujba de miezul noptii, cand toti dormeau, ca sa nu fie deranjat. Insa de multe ori il deranjau fie fratii, fie oamenii. Atunci, vazand ca nu scapa, dupa ce le tot zicea sa se duca, le vorbea putin sau fugea in chilie.

Alteori, fiind foarte obosit, se scula pe orele trei-patru si isi facea toata pravila. Atunci avea mai multa liniste si nu-l deranja nimeni.

34. Uneori, cand isi facea pravila, parintele era cautat insistent de credinciosi. Atunci el iesea si le vorbea un timp, apoi spunea: ”Dumnezeu o sa-mi spuna: ”Mai, calugare, ai prasit pe ogorul altora? Dar pe ogorul tau au crescut spini, palamizi, buruieni”. Prasiti voi pe ogorul meu? De aceea trebuie sa prasesc si pe ogorul meu”. Si apoi mergea la chilie si isi continua pravila.

35. Zicea uneori si aceste cuvinte: ”Ce ma fac ca Sfintii Parinti spun ”Fugi de lume! Fugi de lume!”? La fel zice si Mantuitorul: Vai voua cand va vor lauda pe voi oamenii sau cand va prisosi lauda voastra mai mult decat faptele voastre! (Luca 6, 26)”.

36. Pe toti calugarii care veneau pentru cuvant de folos, batranul ii intreba din ce manastire sunt, daca manastirea este retrasa in padure si daca are viata de obste, adica o punga, o masa si o biserica. Apoi ii intreba daca se mananca carne in acea manastire.

Daca spuneau ca se mananca carne, Parintele Cleopa se mahnea si zicea: ”Ei, de as fi eu acolo! Iata, il vedeti pe Sfantul Calinic? Se uita la noi!” Si arata cu degetul catre icoana sfantului. ”Sfantul Calinic a facut testament in care scrie: ”Cand calugarul sau calugarita va manca carne in manastire sau in lume pe la neamuri, atunci sa se adune tot soborul manastirii, sa-l blesteme pe cel care a mancat carne si sa-i dea 39 de garbace la spate!” Da-i, da-i, da-i! Si sa-l dea afara din manastire”.

37. In timpul prigoanei comuniste, Parintele Cleopa a stat mai multi ani la pustie, dar nevointele si ispitele pe care le-a indurat au ramas nestiute. Totusi cateva s-au aflat. Cand parintele era in viata, ne spunea ca vom afla dupa moartea sa si pe celelalte.

38. – Parinte Cleopa, a zis un ucenic, spuneti-ne cum a fost in cei zece ani de pustie. Ce fel de ispite ati avut? Am auzit ca v-ati luptat cu vrajmasul! Cum si cu ce va ispitea?

- Daca vrei sa stii cum este la pustie, du-te si stai si tu un an acolo si o sa vezi!

39. Un frate l-a intrebat pe Parintele Cleopa:

- Ce sa fac, Preacuvioase, sa ma mantuiesc?

- Sa ai in dreapta frica de Dumnezeu, in stanga cugetarea la moarte, iar in minte si in inima rugaciunea ”Doamne Iisuse Hristoase”, si te faci sfant, mai frate!

40. Alt frate ii spunea batranului:

- Parinte, roaga-te si pentru mine, pacatosul, si daca te duci la Domnul, sa nu ma uiti.

- Da! Fratia ta mananca si dormi pana te saturi, si eu am sa ma rog pentru tine!

41. Un parinte l-a intrebat cum sa se roage. Iar batranul i-a zis:

- Roaga-te intai cu gura, ca de la gura rugaciunea trece la minte si apoi la inima. Dar pentru aceasta ne trebuie multa osteneala, multe lacrimi si harul Duhului Sfant!

42. – Parinte Cleopa, dati-mi un cuvant de folos! i-a zis un parinte.

- Nu uita de moarte. Moartea, moartea, moartea! Frica de moarte ne pazeste de tot pacatul!

43. Unui frate i-a zis: ”Sa te pregatesti sa rabzi, sa iei bataie, sa flamanzesti si sa insetosezi.

Iar daca te alunga de aici, sa nu pleci! Sa stai la poarta manastirii si daca te ia politia sa vii inapoi sa mori in manastire!”

44. Un frate l-a intrebat:

- Cum trebuie sa ma pregatesc pentru manastire?

- Cand vii la manastire asa trebuie sa vii: Sa fii hotarat sa rabzi moartea de la toti!

45. Un frate i-a zis batranului:

- Parinte, nu ma pot ruga indeajuns! Ce sa fac?

- Nu auzi ce zice Apostolul? Rugati-va neincetat! Deci roaga-te cat mai mult ziua si noaptea si vei simti harul Duhului Sfant in inima ta!

46. Un crestin l-a intrebat pe Parintele Cleopa:

- Parinte, sotia mea s-a sinucis, fiind singura in camera. Am gasit-o moarta. Pot s-o pomenesc la morti, la biserica si acasa?

Atunci batranul a spus categoric:

- Nu! N-avem voie sa pomenim pe nimeni din cei ce s-au sinucis, chiar daca ne sunt rude apropiate. Ramane totul la mila lui Dumnezeu! Pot fi pomeniti la slujbe numai cei care au fost bolnavi psihic.

47. Un alt frate a zis batranului:

- Parinte, daca o sa fim in inchisoare pentru credinta si daca ni se schimba gandirea prin hipnoza, avem vreo vina?

- Nu te poate schimba nimeni daca ai in inima ta pe ”Doamne Iisuse?” Dar trebuie sa ai o treapta a rugaciunii. Cand zici ”Doamne Iisuse?” se cutremura tot iadul, numai sa zici din inima!

48. – Cate haine trebuie sa aiba calugarul? l-a intrebat cineva.

- Doua randuri de haine! Ce? Vrei sa te faci pustnic cu o caruta de haine? Iar cand se rup, mai pui un petec galben, unul rosu, unul verde…!

49. Catre cei mai lenesi zicea parintele: ”Pune hoitul, adica trupul, la treaba si mintea la picioarele Domnului, adica la rugaciune?”

50. Odata a venit un frate la Parintele Cleopa, dupa ce il ascultase de mai multe ori, si l-a intrebat: ”Parinte, ce sa fac sa ma mantuiesc?” Iar parintele, care ii stia inima, i-a dat un raspuns pe masura, zicand: ”Fa ce stii, si te mantuiesti!” Atunci el, cercetandu-se pe sine, si-a dat seama ca nu cunostinta ii lipseste, ci trairea duhovniceasca.

51. Iarasi zicea batranul unuia din ucenicii sai: ”Cand vei sta noua ani in manastire si vei lua sapte batai pe zi si mancare o data la trei zile, atunci vei fi calugar bun!”

52. Un frate l-a intrebat pe parintele cum poate sa se mantuiasca. Iar parintele a raspuns:

- Rabdare, rabdare, rabdare. Si cand ti se va parea ca ai gatit-o, o iei de la capat: rabdare, rabdare, rabdare. Si nu pana la prasit, ci pana la sfarsit!

Iar fratele a intrebat:

- Dar ce sa rabd?

- Sa rabzi toate ocarile si toate necinstirile pentru dragostea lui Hristos!

53. Un parinte l-a intrebat iarasi:

- Cand poti sa te faci nebun pentru Hristos?

Iar el a zis:

- Dupa 40 de ani de calugarie!

54. Iarasi ziceau fratii:

- Parinte Cleopa, fratii sfintiei tale faceau nevointa aspra, dar noi nu putem face asa.

- Mai, nu vrei, nu vrei, nu vrei! Ia-o pe Maica Domnului de ajutor! Fa Acatistul Bunei Vestiri dimineata cu candeluta aprinsa si Paraclisul seara si ai s-o poti duce la capat!

55. Cand vreunul dintre frati isi arata dorinta sa sufere pentru Domnul, batranul ii spunea: ”O sa vad ce veti face, cand va vor urca in masini si va vor duce la vale!”

56. Un crestin i-a zis:

- Parinte, eu nu cred ca exista diavoli!

Batranul, dupa ce l-a invatat indeajuns din Sfanta Scriptura, i-a zis:

- Daca tot nu crezi ca exista diavoli, du-te la pustie, pune-te pe post si pe rugaciune si te scarpina ei pe tine!

57. Un calugar din obstea Manastirii Sihastria i-a zis batranului:

- Ce sa fac, Parinte Cleopa, ca sa ma mantuiesc?

- Moartea sa o ai totdeauna inaintea ta si ”Doamne

58. Iarasi zicea fratilor: ”Toate sunt trecatoare! Sa aveti grija de suflet, sa va spovediti, sa va impartasiti, sa duceti viata curata, sa faceti milostenie, sa faceti din toate cate puteti si sa traiti in dragoste unii cu altii, ca dragostea nu moare niciodata!”

59. Altor parinti le zicea: ”Din iad nu te poate scoate nimeni, decat mila lui Dumnezeu si faptele bune”.

60. Spunea si acestea: ”Sa aveti catre Dumnezeu inima de fiu, catre voi minte de judecator si catre aproapele inima de mama”.

61. Marturisesc parintii batrani, care au fost martori oculari, despre o minune petrecuta la racla Sfintei Parascheva de la Iasi, la 14 octombrie 1951. De hram, pe cand oamenii asteptau la rand sa se inchine, au venit si doua crestine batrane din Focsani. Vazand lume multa, au zis preotului de garda, Arhimandritul Cleopa:

- Parinte, da-ne voie sa ne inchinam la Cuvioasa Parascheva, fara sa mai stam la rand, ca suntem bolnave, si sa-i punem sub cap aceasta perna, pe care i-am adus-o de acasa drept multumire pentru ajutorul ce ni l-a dat!

- Dumnezeu sa va binecuvinteze, a zis Parintele Cleopa. Mergeti si va inchinati!

In clipa aceea, preotii si credinciosii au vazut un lucru cu totul sfant si minunat. Cuvioasa si-a ridicat singura capul, iar dupa ce femeile i-au pus perna adusa si s-au inchinat, Sfanta Parascheva si-a lasat iarasi capul pe perna.

62. Un ucenic l-a intrebat:

- Ce este rugaciunea curata?

- Sa zici cu gura, sa intelegi cu mintea si sa simti cu inima.

63. Altadata zicea: ”In rugaciune nu teologhisi, nu primi ganduri; ci varsa lacrimi. La vama imaginatiei sunt arhiconii iadului, care iti aduc imaginatii si talcuiesc Scriptura, zicand: Muntii salta ca berbecii si dealurile ca mieii oilor. Apoi vin si te intreaba: ”Cine sunt muntii? Care sunt dealurile?” Si tot ei raspund: ”Muntii sunt oamenii induhovniciti, iar dealurile sunt cei de pe treapta a doua”.

64. Iarasi spunea: ”Ascultarea fara rugaciune este argatie, iar cel ce face ascultare cu rugaciune, liturghie savarseste”.

65. Mai spunea: ”Smerenia se naste din ascultare fara cartire”.

66. Zicea iarasi: ”Rugaciunea nu este conditionata de timp sau de loc. Ea este hrana sufletului”.

67. Un frate din manastire s-a tulburat ca veneau uneori copii si faceau galagie si alergau pe dealuri. Venind la batranul, a intrebat ce sa faca. Iar Parintele Cleopa i-a spus: ”Ia adu-ti aminte; tu nu ai fost copil? Mie imi sunt tare dragi copiii, ca sunt ca ingerii! Si ma tem sa nu cada si sa nu-si rupa vreo mana sau vreun picior careva din ei. Pe acestia ii iubeste si Hristos si zice: Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci a unora ca acestia este Imparatia Cerurilor”.

68. Spunea Parintele Cleopa: ”Niciodata sa nu dai sfat nimanui, pana cand nu l-ai trait tu! Cel ce da sfat, dar el nu l-a trait, este ca izvorul de apa pictat pe perete. Iar cel care vorbeste din experienta sa, seamana cu un izvor de apa vie!”

69. Un frate a intrebat:

- Ce sa fac sa ma mantuiesc, Parinte Cleopa?

Iar batranul i-a raspuns:

- Asculta, frate. Tu stii sa te rogi, tu stii sa mergi la biserica, tu stii sa postesti, tu stii sa faci milostenie, tu stii toate poruncile lui Dumnezeu. Numai sa vrei sa le faci, caci altfel nu te poti mantui!

70. Parintele Cleopa a fost intrebat odata de un parinte din manastire:

- Prea Cuvioase Parinte, ce se va intampla cu Manastirea Sihastria, daca va duceti Sfintia Voastra la Domnul?

Iar batranul, privind in jos, a zis:

- Ziduri, ziduri, ziduri?!

71. Altadata i-a zis un parinte din manastire:

- Prea Cuvioase Parinte, spuneti-ne un cuvant despre sfanta rugaciune.

Iar Parintele a zis:

- Rugaciunea este hrana si viata sufletului. Precum trupul, fara mancare si bautura, moare; tot asa si sufletul, fara rugaciune, moare.

72. A zis un parinte:

- De multe ori suntem obositi de la ascultare si nu ne putem ruga. Ce sa facem?

- Frate, trupul este Marta, iar sufletul este Maria! Marta se osteneste pentru cele pamantesti, iar Maria, care inchipuieste sufletul, sta la picioarele Domnului si se roaga. De aceea, spune Domnul, ca Maria partea cea buna si-a ales. Suntem datori sa impacam pe Marta cu Maria, adica intai sa ne rugam si apoi sa facem ascultare, cu rugaciunea in minte si in inima.

73. Obisnuia Parintele Cleopa sa repete si acest stih, pe care il spunea adeseori Sfantul Grigorie Teologul: ”Mintea se inseala si adevarul se fura de prea multa dragoste si prea multa ura!”

74. Un parinte mergea adeseori la batranul, se aseza in genunchi si-l ruga sa-l binecuvinteze. Sfintia sa ii punea mana pe cap si-i facea semnul Sfintei Cruci, zicandu-i: ”Dumnezeu sa te binecuvinteze!” Si marturiseste acest parinte ca pleca de la batranul cu multa pace si liniste, simtind pe capul lui, mai mult de o jumatate de ora, o caldura ca de foc, iar sufletul sau se umplea de umilinta si de lacrimi.

74. Un alt parinte, pe vremea cand traia parintele, zicea: ”Cand ies de la spovedanie de la Parintele Cleopa, ma duc la chilie si numai atat spun: ”Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale Parintelui Cleopa, miluieste-ma pe mine pacatosul!” Si-mi vine o umilinta si niste lacrimi, de nu ma mai pot opri din plans”.

75. Un parinte batran l-a intrebat pe Parintele Cleopa:

- Preacuvioase parinte, ce-o sa faceti daca veti fi bolnav si nu veti putea face pravila citita? Veti pune vreun frate sa va citeasca pravila?

- Nu. Iau pe ”Doamne Iisuse?”.

76. Odata cand cineva i-a aratat noua biserica din livada manastirii, parintele a zis: ”Mai greu este sa faci un calugar adevarat, decat o catedrala!”

77. Zicea iarasi batranul: ”Mai baiete, nu sta degeaba si nu pierde timpul. Ia o carte in traista oriunde te duci, cu oile sau cu vacile, sau unde te trimite, si citeste cuvantul lui Dumnezeu!”

78. Mai spunea: ”Daca citesc o carte de doua sau de trei ori, o stiu aproape pe de rost”.

79. Parintele Cleopa spunea la ucenici cate ceva din necazurile si ispitele care ii veneau de la oameni. Dar despre ispitele care ii veneau de la diavoli, cand era in pustie, nu prea spunea. Intai, pentru ca era ascuns, iar al doilea, fiindca nu avea cine sa-l inteleaga.

80. Uneori ne spunea: ”Ma opresc Sfintii Parinti sa vorbesc mai mult, caci ei zic: ”Nu povesti ale tale”. Dar eu atat va zic: daca ati fi fost voi acolo in pustie legati de un copac si ati fi vazut un diavol, ati fi scos copacul din radacina si ati fi fugit cu el in spinare!”

81. Cei de la Pucioasa i-au scris de vreo cateva ori si Parintele Cleopa le-a dat raspuns intr-o scrisoare bine gandita prin care le spunea: ”La Pucioasa pute si nu va pleca putoarea pana nu veti asculta de Sfantul Sinod!”

83. Mai zicea ca in jurul anului 2000 se vor arata semne dumnezeiesti si il cita pe Sfantul Agatanghel, care a prezis aceasta.

84. Ucenicul parintelui ne spunea: ”Multe scrisori veneau pe adresa parintelui Cleopa cu tot felul de necazuri si probleme, iar sfintia sa imi zicea sa le raspund. Veneau si multi crestini si parintele ma punea sa le vorbesc si sa le scriu pomelnice. Deci fiind foarte ocupat, nu reuseam sa-mi fac toata pravila si canonul calugaresc, si-l intrebam ce sa fac. Iar el imi spunea: ”Fa ascultare, scrie scrisori, vorbeste la oameni si zi ”Doamne Iisuse?”, caci ”Folosul fratelui este roada ta”, zic Sfintii Parinti”.

85. Iarasi zicea ucenicul: ”Cand scriam scrisori la credinciosi si aveam o problema mai grea, il intrebam pe Parintele Cleopa, iar el imi raspundea pe scurt si-mi spunea sa raspund la toti ca el este batran, bolnav, si nu mai scrie. Apoi ma trimitea sa le spun la oameni ca este neputincios, sa nu mai vina la ”Mosul Putregai, ca Mosul Putregai a murit! Nu mai este! S-a dus?!”

86. In anul 1996, cand a fost adus la Iasi din Grecia capul Sfantului Apostol Andrei, un frate a vrut sa mearga sa se inchine. Un sofer se oferise sa-l duca pana la Iasi. Dar fratele voia sa mearga fara stirea parintelui staret. S-a dus sa ia numai binecuvantarea Parintelui Cleopa, fiindu-i fiu duhovnicesc.

Batranul, cand a auzit despre ce este vorba, a zis cu glas tare: ”Mai frate, ai un staret si un Dumnezeu!” ”Ce sa fac? Sa merg la parintele staret sa-l intreb?”, a zis ucenicul. ”Da! Du-te si cere-i binecuvantare”, a raspuns Parintele Cleopa.

87. Odata l-a intrebat un crestin pe batranul:

- Parinte Cleopa, ce sa fac ca nu reusesc sa-mi gasesc un duhovnic?

- Tu sa-l gasesti? El sa te gaseasca pe tine, a raspuns parintele.

88. Un frate l-a rugat pe Parintele Cleopa sa-l pomeneasca la rugaciune. Iar batranul i-a spus, aratand cu degetul o dara imaginara, serpuind pe pamant: ”Rugaciunea mea este ca fumul lui Cain! Asa se taraste pe pamant…”

89. Odata, sezand pe prispa, s-a uitat fix la ucenicul sau si a zis sincer si curat: ”Nu stiu ce cauta atata lume la mine, la un mosneag putred!”

90. Altadata, dupa ce a fost spovedit de batranul, un frate i-a zis: ”Parinte, nu ma uitati la rugaciune, ca sunt tare pacatos!” ”Domnul!” a zis parintele. Apoi a rostit incet, ca pentru sine: ”Eu sunt mai rau decat toti”.

91. Un ucenic spunea ca Parintele Cleopa proceda uneori la spovedanie si astfel: Stiind ca ucenicul sau este iubitor de lauda, el se arata ca este mai pacatos, mai avar si mai rau decat toti, defaimandu-se pe sine, ca sa-l invete pe ucenic lucrarea smereniei.

92. Odata a venit un reporter sa-i ia un interviu parintelui, zicand:

- Oamenii vor lumina, vor apa vie?

- Da!? Oamenii au lumina de la Sfanta Evanghelie, de la Prooroci, de la Apostoli, de la Sfintii Parinti, de la marii sfinti sihastri si de la milioanele de martiri? Deci au de unde lua lumina!

De la mine numai intuneric poate lua cineva. Ca eu sunt fiu al intunericului, nu al luminii. Un om pacatos, plin de rautate, plin de neputinte si somnoros… N-am dragostea lui Dumnezeu, n-am infranare, n-am dreapta socoteala, n-am nimic! Toate, toate le-am pierdut prin lenevirea mea si n-am nimic bun pe lumea asta!

Apostolul Pavel spune asa in Epistola catre Evrei: Hristos Iisus a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu. Daca acela care s-a ridicat pana la al treilea cer, spune ca este cel dintai pacatos, eu ce sa zic? C-am facut ceva bun? Niciodata, in veacul veacului.

93. Cand a avut in pustie o ispita cumplita de desfranare, i s-a aratat dracul curviei si i-a zis: ”Daca ai sa cazi acum in desfranare?” Iar parintele a zis: ”Oricine poate sa cada, ca ce-i barbatul si femeia? Putregai si putoare sunt”.

Altadata, cand a avut o ispita asemanatoare, s-a suit cu picioarele pe jaratec, ca sa alunge demonul desfranarii.

94. Atunci cand veneau oameni tulburati ca antihrist inseala popoarele, ca vor fi razboaie, sau altele asemenea, Parintele Cleopa spunea cu glas puternic: ”Tata-i la carma!”, si cita versetul 10 din Psalmul 32: Domnul risipeste sfaturile neamurilor si leapada sfatul boierilor, iar sfatul Domnului ramane in veac si gandurile inimii Lui, in neam si in neam. Apoi ii imbarbata: ”Nu va tulburati si nu va temeti, ca nu va fi cum vor ei. Ehei, cate vor ei sa faca! Voi nu va temeti. Rugati-va si faceti Sfanta Cruce cu credinta si fug toti dracii!”

95. Mai zicea Parintele Cleopa: ”Nici un lucru sa nu faci, pana nu te insemnezi cu Sfanta Cruce! Cand pleci in calatorie, cand incepi lucrul, cand te duci sa inveti carte, cand esti singur si cand esti cu mai multi, pecetluieste-ti cu Sfanta Cruce fruntea ta, trupul tau, pieptul tau, inima ta, buzele tale, ochii tai, urechile tale si toate ale tale sa fie pecetluite cu semnul biruintei lui Hristos asupra iadului. Si nu te vei mai teme atunci de farmece sau de descantece sau de vraji. Ca acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la fata focului si ca praful in fata vantului”.

96. Odata a venit la Parintele Cleopa o femeie cu nepotul ei care era acuzat de crima, nefiind vinovat. Nepotul i-a zis parintelui ca este in proces pentru ucidere, dar nu i-a spus ca este nevinovat. Parintele l-a oprit si i-a zis: ”Nu esti vinovat si nu ai sa faci inchisoare!” Intr-adevar, tanarul a scapat de aceasta acuzatie nedreapta.

97. Pe cand era retras la stupina manastirii, a venit la sfintia sa un credincios, plangand ca este cautat de securitate. Dupa ce i-a spus parintelui situatia in care se afla si i-a dat un pomelnic ca sa se roage pentru el, Parintele Cleopa i-a spus: ”De acum sa nu-ti mai fie frica!” Si intr-adevar, de atunci n-a mai fost urmarit.

98. Un frate, care venise la manastire cu gandul sa stea doua-trei luni, a mers la spovedanie la Parintele Cleopa. Dar batranul i-a zis cu glas nevinovat si hotarat: ”Ehei, ai venit la Mos Costache! Nu mai pleci tu de aici!” Si asa a si fost, caci cu mila Domnului a ramas in manastire.

99. Cu cateva luni inainte de moartea parintelui, a venit un ierarh din Grecia si nu s-a lasat pana ce batranul nu i-a dat metaniile sale. Cu mai multi ani in urma, Parintele Cleopa, inspirat de Duhul Sfant, ii prevestise ca va ajunge ierarh.

100. Un frate incepuse unele nevointe mai presus de puterea lui. Nu dormea pe pat, citea mult la Psaltire si facea multe metanii; dar nu cu scop bun, ci urmarea numai linistirea patimilor trupesti, fara a le taia pe cele sufletesti. De aceea era manios, judeca, osandea si avea ispite.

Odata s-a dus la Parintele Cleopa pentru a-i cere o binecuvantare. Iar batranul, numai vazandu-l pe acela apropiindu-se de el, i-a aratat cu mana un text mare pus pe perete, sub icoane, zicandu-i: ”Ia uite ce scrie acolo: ”Binele nu este bine, cand nu se face bine”. Eu am pus sa se scrie asta acolo!”

Atunci fratele, dandu-si seama ca parintele a spus acestea luminat de Duhul Sfant, si-a dat seama ca apucase pe o cale gresita.

101. Un ieromonah s-a dus pentru prima data la Parintele Cleopa sa-i ceara cuvant de folos. ”Binecuvinteaza-ma, Preacuvioase Parinte Cleopa!” Sfintia sa, privindu-l, a zis: ”Cine este preotul acesta?” Dupa ce Parintele Cleopa i-a dat cuvant de folos, ieromonahul s-a retras, uimindu-se ca parintele, fara sa-l cunoasca, a stiut ca este preot.

102. Un parinte din manastire povesteste: ”Venind des pe la manastire si ascultandu-l pe Parintele Cleopa, m-am gandit sa iau si eu jugul lui Hristos. Dar nu eram hotarat. Atunci m-am gandit sa-l intreb pe sfintia sa, ca un om ce mi-a pornit ravna pentru Hristos, si mi-am zis: ”Ce-mi va zice el, aceea fac!”

Cand l-am intrebat, Parintele Cleopa, parca cunoscandu-mi inima, mi-a zis: ”Nu veni! Stai in lume si fa misiune!” Pe atunci eram mai ravnitor si raspandeam si carti sfinte.

Dupa vreo doi ani, cand inima mea a inclinat total spre monahism, m-am hotarat sa plec la manastire, dar cu oarecare temere, gandindu-ma la cuvantul batranului. Si rugandu-ma lui Dumnezeu, am venit la el si i-am zis: ”Parinte, vreau sa vin la manastire”. ”Vino!” a zis Parintele Cleopa, umplandu-ma de bucurie”.

103. Un frate i-a zis batranului:

- Parinte, la manastire este multa munca si nu este suficient timp pentru biserica. Ce sa fac?

- Frate, cand mana lucreaza, mintea sa se roage, zicand ”Doamne Iisuse” permanent!

104. Doi tineri s-au casatorit si au nascut copii, insa nu stiau ca sunt rudenii de sange. Duhovnicul i-a sfatuit sa se spovedeasca la un arhiereu si sa urmeze sfatul lui. Intre timp, sotul a fost indemnat sa ceara si sfatul Arhimandritului Cleopa Ilie, pe care inca nu-l cunostea.

Mergand la sfintia sa, nu s-a putut apropia, Parintele Cleopa fiind inconjurat de multi credinciosi, ca de obicei. De aceea astepta sa-i vina randul. Deodata, parintele chemandu-l, i-a zis: ”Antonie, vino la mine!” El a crezut ca striga pe altcineva, si nu s-a dus. Dupa putin timp iarasi il cheama: ”Antonie, vino la mine!” Dar, nestiind ca il cheama pe el, iarasi nu s-a dus. Atunci parintele, privind fix la el, i-a facut semn cu degetul si i-a zis: ”Tu, cel de acolo, Antonie, vino la mine!”

Cuprins de frica, Antonie si-a zis in sine: ”Cum de ma stie parintele acesta care nu m-a vazut niciodata?” Apoi, ducandu-se la batranul, acesta l-a sfatuit indelung si l-a slobozit in pace.

105. Doua femei bantuite de diavol au venit la Parintele Cleopa, iar el le-a binecuvantat si le-a zis: ”Dupa trei Sfinte Masluri va veti vindeca”. Si asa a fost, cu voia lui Dumnezeu.

106. Un frate, vazand pe Parintele Cleopa sezand pe cerdac, s-a apropiat de el, sarutandu-i mana si cerandu-i binecuvantare. Dar nu i-a destainuit ca era foarte luptat in inima de ganduri rele. Parintele, uitandu-se la chipul lui, i-a zis: ”Frate, mergi la duhovnicul tau, spovedeste-te curat si sa-i ceri canon ca sa te izbavesti de gandurile cele necurate ce te stapanesc”.

107. Cand vorbea la lume, Parintele Cleopa zicea adeseori: ”Ingerii Domnului v-au adus pe la sfintele manastiri, mama! Voi nu-i vedeti, dar fiecare are langa el ingerul sau pazitor”. Si batranul privea bland la oameni, ca si cum ar fi vazut pe ingerii lor.

108. Odata a venit la parintele un credincios cu o ruda de-a lui, ce fusese atrasa la secta ”Martorii lui Iehova”. Credinciosul incercase prin multe discutii si argumente sa-l aduca inapoi la dreapta credinta. Dar desi sectantul era dovedit din intrebari, el nu-si recunostea ratacirea. Atunci credinciosul l-a convins pe sectant sa mearga la Parintele Cleopa.

La chilia Parintelui Cleopa era lume multa, ca de obicei; iar parintele tinea o predica cu tema: ”Cum inseala diavolul pe om”. Asteptand sa termine predica si gasind un moment potrivit, credinciosul a vrut sa-l provoace pe parintele la discutie cu sectantul, pentru a se lamuri dreapta credinta.

Dar in acel moment, a vazut ca sectantul era cu totul schimbat la fata. Chipul lui era acum foarte vesel, radiind o bucurie de nedescris. Ascultand predica Parintelui Cleopa, fusese miscat profund in inima lui, incat nu mai avea nimic de intrebat. Cand credinciosul a vrut sa deschida discutia cu parintele, sectantul a spus: ”Nu mai am ce sa-l intreb! Asemenea om n-am vazut in viata mea!”

Acesta este unul din numeroasele cazuri, cand simpla prezenta a Parintelui Cleopa a fost suficienta pentru a schimba inima unui om.

109. Alta data, o femeie credincioasa dintr-o familie de intelectuali din Piatra Neamt a venit la Parintele Cleopa in mai multe randuri, plangandu-se de necredinta sotului ei, profesor de fizica, care se declara ateu convins. La propunerea Parintelui Cleopa, femeia a reusit sa-si convinga sotul pentru a veni la sfintia sa – desi profesorul zicea: ”N-am ce vorbi eu cu un popa! Pe mine nu ma poate convinge nimeni si nimic!”

Cand au ajuns la Sihastria, Parintele Cleopa vorbea oamenilor. Dupa ce a terminat de vorbit cu credinciosii, parintele, obosit dupa o zi intreaga, totusi nu s-a crutat deloc. Si a stat cu profesorul, citandu-i date din astronomie, despre distantele interstelare si altele, din fizica, despre legile naturii, ale creatiei si despre multe altele.

La sfarsitul discutiei, care se prelungise pana la miezul noptii, profesorul a scos un carnetel si nota, zicand: ”Parinte, in cate scoli am studiat eu, niciodata n-am auzit asemenea lucruri! De unde stiti atatea?” ”Dar cine ma opreste sa nu stiu?” a spus Parintele Cleopa. La urma profesorul a cerut sa se spovedeasca.

Dupa un timp, sotia lui a venit bucuroasa la Sihastria, spunand: ”Parinte Cleopa, de cand sotul meu a avut discutia cu sfintia voastra, s-a schimbat complet. Merge la biserica, se roaga si cauta sa convinga si pe altii despre existenta lui Dumnezeu!”

110. In general, Parintele Cleopa nu era pentru o nevointa exagerata, desi sfintia sa se nevoise mult in pustie. Dar totdeauna sfintii sunt aspri cu ei si plini de dragoste fata de ceilalti.

Zicea ca padurea nu se teme de cel ce ia multe lemne odata si incarca prea tare caruta. Caci stie ca se va strica mai incolo, fiind incarcata prea tare. Padurea se teme de cel ce ia cate un lemn, cate o mica sarcina. De acela se teme padurea, ca stie ca incet, incet, o taie pe toata.

111. Un frate incepator a venit, dupa numai cateva luni de manastire, zicand: ”Parinte, am mare ciuda pe draci. Dati-mi voie sa citesc Molitfele Sfantului Vasile cel Mare!” Parintele Cleopa i-a zis: ”Tu, mai? Vai de capul tau! Ai ciuda pe diavoli? Sa vezi cata ciuda au ei pe tine! Fugi de-aici, nu cumva sa faci asa ceva? Auzi, a venit deunazi in manastire si vrea sa blesteme pe diavoli si sa citeasca Molitfele Sfantului Vasile cel Mare. Mare viteaz!”

112. Odata a venit un staret de la o mare manastire din Rusia pentru sfat la Parintele Cleopa. Si dupa ce i-a spus ca nu au timp de rugaciune, ca este multa raspandire, l-a intrebat, hotarat sa faca ce-i va spune parintele: ”Ce sa fac, Parinte Cleopa? Sa limitez la maximum lucrarile si munca?” Parintele i-a raspuns: ”Sa tii calea imparateasca!” Adica fara exagerari, nici intr-o parte, nici in cealalta. Ci toate sa fie cu dreapta socoteala.

113. Zicea Parintele Cleopa: ”Sa avem convingerea ca in toata clipa Il suparam pe Dumnezeu. Fara aceasta smerenie din inima nu ne putem mantui”.

114. Spunea parintele unui grup de seminaristi: ”Poti sa dai canon la oameni sa faca milostenie. Dar nu la cei care sunt bogati. Ca ei au buzunarele doldora, vin si-ti pun un teanc de bani pe masa si zic: ”Gata! M-am mantuit”. Dar Imparatia lui Dumnezeu nu se cumpara cu bani!

Sa le dai sa posteasca, sa faca metanii, sa privegheze? Ca atunci se ostenesc si au plata de la Dumnezeu. Milostenie ii dai sa faca la unul mai sarac. Ca el ca sa faca rost de bani trebuie sa se osteneasca, si asa are plata de la Dumnezeu.”

115. Parintele Cleopa, cand vorbea si cand dadea sfaturi, amintea mereu de batranii pe care-i cunoscuse, zicand: ”Asa spunea Parintele Ioanichie Moroi?” , ”Asa spunea Parintele Paisie Olaru?”, ”Asa spunea Parintele Vichentie Malau?” Caci marea intelepciune duhovniceasca au purtat-o intotdeauna batranii iubitori de Hristos.

116. Fratele Constantin – viitorul Parinte Cleopa – a facut multi ani ascultare la oile Sihastriei. Iar sora lui, Ecaterina, care se nevoia in obstea Manastirii Agapia, il vizita uneori. Dar, vazandu-l mereu la oi, ii zicea: ”Mai frate, dar tu tot la oi, tot la oi? Mai cere-te si tu cu ascultarea la biserica! Acasa la oi, aici la oi!” Dar fratele Constantin, ca un ascultator adevarat ce era, ii raspundea: ”Du-te de la mine cu vorbele acestea!”

117. Inca de pe cand era la oi, Parintele Cleopa a cunoscut multi pustnici si pustnice in padurile din jurul Sihastriei si la multi le ducea cate ceva de mancare de la stana. O maica, Cleomida, fiica de ministru, l-a intrebat odata pe fratele Constantin: ”Ia spune, frate Constantin, ai invatat Psaltirea pe de rost?” ”Am invatat numai vreo 40 de psalmi”, a raspuns el. ”S-o inveti toata pe de rost, ca asa se cere calugarului!”

118. Prin anii 1930-1944 traia in comuna Borlesti-Neamt un cantaret bisericesc care se chema Neculai Dumitriu. Era un credincios foarte evlavios si venea adeseori la Manastirea Sihastria. Cand canta el la strana varsa multe lacrimi din ochi, incat toti se foloseau de viata lui.

Apoi, imbolnavindu-se, a murit si, pe cand il duceau la cimitir, s-a desteptat din morti si a mai trait inca multi ani. Cand venea pe aici spunea cu lacrimi cum a vazut chinurile iadului si pe cei care ardeau in acel foc.

Cand canta el la strana, lumea plangea. Fiind odata intrebat: ”De ce plange lumea cand canti dumneata?”, el a raspuns: ”Cand canti din inima, la inima ajunge!”

Pe cand Parintele Cleopa era tanar, venit abia de vreo cativa ani in manastire, dascalul Nicolae a spus celorlalti frati: ”Radeti voi de el – adica de Parintele Cleopa -, dar sa stiti ca va va fi staret!”

Aceasta profetie s-a implinit in anul 1945.

119. Pe cand era staret Parintele Cleopa la Sihastria, s-a intamplat ca ciobanii au pierdut oile. Le-au cautat ei un timp, dar nu le-au gasit si acum se temeau sa spuna staretului. Pana la urma, n-au avut incotro si au venit la Parintele Cleopa. El i-a ascultat si apoi i-a dus in biserica, unde s-au asezat cu totii in genunchi inaintea icoanei Maicii Domnului si au inceput sa se roage. Dupa ce s-au rugat, parintele le-a zis: ”Haideti sa mergem impreuna catre Sihla si Rapa lui Coroi!”

Pe cale au facut mai multe popasuri, facand rugaciuni sub povatuirea parintelui. In cele din urma, cu ajutorul lui Dumnezeu si al Maicii Domnului, au ajuns intr-o mica poiana unde au gasit oile care se odihneau linistite. Atunci Parintele Cleopa a zis: ”Mare bucurie avem ca am gasit oile, dar de mii de ori mai mare ca ne-a calauzit Dumnezeu. Iata ce va spun voua: sa nu incepeti nimic sa faceti in viata voastra fara rugaciuni inaintea lui Dumnezeu si a Maicii Domnului”. Pornind apoi cu oile spre vale, au facut tot atatea popasuri cate au facut si la dus, multumind Domnului pentru ajutorul aratat.

120. Cand a venit la Slatina ca staret, Parintele Cleopa a inceput prin a vizita manastirea. Prima oara a fost dus la staretie, dar el a cerut sa mearga mai departe. Asa a trecut prin mai multe chilii, pe care le-a binecuvantat, pana a ajuns la o camara mai dosnica unde manastirea tinea sculele si materialele pentru dulgherie si zidarie. Aici parintele s-a oprit bucuros si a zis: ”Aceasta va fi chilia mea!”

Fratii, fericiti si ei ca Dumnezeu le-a trimis un staret spre mantuirea sufletelor lor, s-au hotarat sa faca curatenie in camara, dar parintele i-a oprit, zicand: ”Fratilor, nu imi trebuie ajutor, voi face eu tot ce trebuie cu mana mea!” si s-a apucat de lucru. Ca mobilier si-a pus un pat cu asternut foarte simplu, pe care isi intindea cojocul lui de la oi. Tot pe pat isi tinea si cartile sale si scrisorile primite din toata tara.

121. Parintele Cleopa a stat mai multi ani in pustie impreuna cu ucenicul sau, Protosinghelul Varsanufie, care venise la manastire prin sfatul si rugaciunea parintelui. Si iata cum l-a cunoscut el pe Parintele Cleopa:

Era casatorit si lucra in padure. Intr-o zi, i s-a furat tapina; fiind sarac, nu mai avea alta si nu avea cu ce lucra. Si a venit la Sihastria sa plateasca un pomelnic pentru descoperirea hotului. Atunci Parintele Cleopa i-a spus cateva cuvinte de suflet, care l-au facut sa uite de tapina si sa se gandeasca cum ar putea sa intre si el in viata monahala.

Spunandu-i acest lucru Parintelui Cleopa, acesta l-a pus mai intai la incercare, spunandu-i ca sa vina la manastire numai daca va trai un an de zile cu sotia sa in curatie, altfel nu. Si s-au hotarat si Parintele Varsanufie si sotia sa la acest lucru.

Dar au avut mari ispite de la diavol sa nu slujeasca lui Hristos, ci sa ramana acasa. Intr-o noapte, a venit vrajmasul la ei, in chip de om urat negru si span, si a racnit de s-a cutremurat casa si au crapat geamurile, zicand: ”Nenorocitilor, ce imi faceti voi mie!” Apoi demonul a disparut. Dupa un an de zile, au plecat amandoi la manastire, sotul la Sihastria si sotia la Agapia Veche.

122. In anul 1953, Parintele Varsanufie a fost tuns in monahism, iar in anul 1956 a fost hirotonit ierodiacon si preot in Manastirea Sihastria. El a fost unul din cei mai credinciosi ucenici ai Parintelui Cleopa.

In 1997, cand a fost vremea sa se duca la Domnul batranul Varsanufie, Parintele Cleopa i-a citit rugaciunile de darea sufletului. Cand a zis: ”?dezleaga pe robul Tau, Protosinghelul Varsanufie, de aceasta durere nesuferita si de aceasta neputinta amara ce-l tine, si-l odihneste pe dansul unde sunt sufletele dreptilor?”, atunci parintele Varsanufie a rasuflat de doua ori si si-a dat sufletul in mainile Domnului. Iar Parintele Cleopa a continuat rugaciunea, zicand: ”?Ca Tu esti odihna sufletelor si a trupurilor noastre si Tie slava inaltam?”.

123. Pasarile il mangaiau mult pe Parintele Cleopa. Vorbea adesea de ”flacaii codrului”, de cucuvaie, de babita, si cate alte pasari, aratandu-ne chiar si cum cantau si care le era glasul, bucurand inimile noastre.

Parintele ne povestea: ”Vai, ce bucurie mare am avut cand m-am impartasit prima oara in pustie, ca a venit un stol de pasarele si mi-au cantat, asa frumos?!” Si parintele, cand putea, hranea cu dragoste pasarile cerului.

Iar aceasta dragoste nu s-a intrerupt, caci cu doi ani inainte de sfarsitul vietii lui, dupa ce s-a impartasit la biserica, mergand spre chilie insotit de doi parinti, a venit un stol de pasari mici care ciripeau si i se asezau pe umeri, pe cap, pe maini si il ciuguleau de barba si de rasa, fara insa sa se atinga de ceilalti doi.

Apoi au zburat intr-un brad si au inceput sa cante. Atunci parintele, suspinand, a zis: ”Cat as dori sa mai traiesc iarasi cu pasarelele in padure!”

124. Spunea batranul: ”Odata am fost arestat de securitate la Manastirea Slatina si apoi dus la Falticeni. Aici am fost batut si bagat intr-un beci in care ardeau cateva sute de becuri. Toti care intrau acolo, ieseau aproape nebuni. M-au bagat si pe mine, ca sa-mi pierd mintile. Nu mai vedeam cu ochii si nu mai puteam de caldura. Atunci mi-am coborat mintea in inima cu rugaciunea lui Iisus.

Dupa o ora m-au scos si s-au mirat toti ca inca mai vorbeam si mergeam fara sa ma tina nimeni”.

125. Parintele Cleopa adesea amintea pacatele izvorate din iubirea de sine si indemna pe toti la pocainta, zicand: ”Izvorul a toata rautatea si a tot pacatul este iubirea de sine! Iubirea de sine este iubirea nerationala fata de trup si este cea mai grea si mai subtire dintre toate patimile care robesc firea omeneasca.

Din iubirea de sine se nasc: mila de sine, crutarea de sine, indreptatirea de sine, multumirea de sine, trambitarea de sine, lauda de sine, placerea de sine, parerea de sine si toate celelalte pacate stiute sau nestiute”.

126. Ascultandu-l pe Parintele Cleopa nu te mai saturai. Orice ar fi spus era interesant. Povestea din copilaria sfintiei sale, despre viata la manastire, despre cum fusese prigonit, arestat, apoi fugit in padure, mai apoi in slujba poporului, despre calatoriile la Ierusalim, la Sfantul Munte, apoi o multime de istorioare. Deseori plangeau cei ce-l ascultau, cateodata plangea si parintele. Toti erau miscati sufleteste, dar nu numai din pricina a ceea ce spunea, ci in primul rand lucra darul lui Dumnezeu ce era intr-insul; deci simpla lui prezenta – prin lucrarea Harului Sfantului Duh de care era plin Batranul – schimba inimile oamenilor.

127. Cand vorbea parintele, vorbea sub inspiratia Duhului Sfant. Odata, fiind sala plina de credinciosi, parintele a inceput sa zica ceva fara legatura cu ceea ce se discutase pana atunci. Ceva care parca nu interesa lumea. Dar la sfarsit a venit o femeie lacrimand, care statuse in spate, si i-a zis: ”Iarta-ma, parinte, ca sunt pacatoasa!” Parintele vorbise pentru acea femeie.

128. Povesteste o credincioasa cum s-a vindecat tatal ei cu rugaciunile Parintelui Cleopa:

”Era la sfarsitul anului 1995. Eu mai fusesem de cateva ori la Sihastria si-l mai intalnisem pe Parintele Cleopa. Tatal meu era foarte bolnav si de aproape 40 de ani era chinuit de patima betiei. Dupa multe incercari am ajuns cu el intr-o zi la parintele. Sedea in poiana sub un carpen si mai erau cativa crestini. Ne-am asezat pe banca chiar in fata Parintelui Cleopa, care spunea cuvinte de folos celor de fata.

Deodata s-a oprit o clipa, s-a uitat pe deasupra capetelor noastre si a inceput sa vorbeasca despre betie. Tata parca incremenise acolo pe banca. A durat o vreme acest cuvant de folos al parintelui, apoi ne-a slobozit dandu-ne fiecaruia binecuvantare, cum facea de obicei. M-am apropiat cu tatal meu si cand s-a aplecat, parintele i-a prins capul cu amandoua mainile, a facut o cruce mare si i-a spus: ”Asa, dragul mamei, sa va spovediti curat si Maica Domnului o sa va ajute. Sa ne vedem la rai!”

Am plecat linistiti. Ce s-a intamplat atunci, nu stiu. Aproape 30 de ani nu l-am vazut pe tata facandu-si Sfanta Cruce, dar acum cand ne-am intors acasa, a intrat in sufragerie si a facut trei metanii mari. Priveam la mama si ea la mine si ne-am minunat. De atunci tata se spovedeste regulat si s-a izbavit de patima betiei”.

129. Ucenicul sau, monahul Iachint, marturiseste urmatoarele despre Parintele Cleopa: ”Eu cred ca Parintele Cleopa era vazator cu duhul. Caci multe mi-a spus cand traia si eu nu le credeam, dar s-au implinit asa cum zicea sfintia sa. Eu cred ca parintele imi vedea inima si imi spunea ce-mi este de folos. Atunci nu-l intelegeam. Dar ar fi fost mai bine sa fac ascultare mai cu luare aminte si cu credinta. Insa el m-a iubit si mi-a dat ce-mi este de folos spre mantuire. Eu cred ca Parintele Cleopa este sfant! Eu ii simt ajutorul. Simt ca este cu mine! Aducerea aminte de sfintia sa imi da pace, liniste, bucurie si nadejde ca se roaga pentru mine!”

130. Spunea unul din ucenicii sai:

”Parintele Cleopa tot timpul spunea lucruri care erau spre zidire sufleteasca. Nu se afla cuvant desert in gura lui. A stiut sa inmulteasca acest talant. Ziua, cand nu avea inchinatori, isi lua metaniile si pleca pe munte. De multe ori l-am vazut stand sub copaci, in genunchi sau pe buturugi, scufundat in rugaciune. Trebuia sa strig de mai multe ori pentru a ma auzi. Daca ii aduceam vestea ca a venit vreun grup de oameni, la inceput ii parea rau pentru pierderea linistii, dar, fiind biruit de dragostea si credinta celor ce veneau, ii primea si le vorbea, intarindu-i in credinta si alinandu-le supararile si necazurile. Apoi iarasi se retragea, rugandu-se pentru ei ca Bunul Dumnezeu sa le dea ”un colt de Rai”. Mai spunea: ”Daca as avea o traista mare, v-as baga pe toti in ea si v-as duce pe toti in Rai”.

131. In ultimii ani ai vietii, parintele avea momente de mare oboseala, incat nu mai putea primi pe nimeni. De aceea zicea catre ucenic: ”Inchide usa de doua ori si nici daca vine imparatul Japoniei sa nu ma mai deranjezi!” Dar daca parintele nu s-ar fi sculat pentru imparatul Japoniei, pentru dragostea Imparatului Hristos si a credinciosilor, el se scula intotdeauna cand era chemat si ii mangaia, invatandu-i si binecuvantandu-i pe toti.

132. Mai povestea Parintele Cleopa: ”Cand am fost la Iasi pentru operatie, trebuia sa-mi faca o urografie la rinichi. Era in Postul Mare. Mi-a facut o analiza si n-a iesit. Apoi a venit la mine o doctorita si mi-a zis:

- Parinte, ca sa iasa urografia la rinichi, trebuie sa mananci trei ousoare!

- Ia asculta, doamna. Daca imi dai munti de aur de la Nicolina pana la Copou, nu-ti mananc trei oua in Postul Mare!

- Iata de aceea veniti la spital si de aceea muriti!

- Si daca oi muri, ce? Moare un rege? Moare un putregai de mosneag! Ce? Numai eu mor? Nu moare toata lumea?

- Si de ce nu mananci oua?

- Eu nu cred in oua!

- Dar in ce crezi?

- Eu cred in Tatal, in Fiul si in Duhul Sfant!

S-a dus si m-a spus la directorul spitalului.

- Este acolo un parinte care nu vrea sa manance oua pentru analiza!

Dar directorul ma cunostea, si-i zice doctoritei: ”Pai tu stii cine-i parintele asta? Este Parintele Cleopa! El a stat aproape zece ani la pustie cu un cartof pe zi si ceva buruieni?”

Cand a auzit ea asa, a venit la mine in salon, cu mancare de post pregatita de ea, si-a cerut iertare si-apoi am mers din nou la analiza.

Si mi-au facut urografia aceea fara oua. Cand au venit cu cliseul, mi-au zis:

- Ia uite, parinte, ce frumos a iesit!

- Doamna, a iesit fara trei oua?

Radeau toti. Rinichiul stang se vedea mai umflat, iar rinichiul drept normal.

- Vedeti ca a iesit fara ousoare?

- Parinte, ne iertati! Asa ceva n-am vazut de cand suntem noi!

La iesire, portarul spitalului mi-a spus: ”Parinte Cleopa, daca mai stateati putin in spital, eu imi terminam casa cu ce primeam de la vizitatorii care veneau la sfintia voastra!”

133. Povestea Parintele Cleopa despre aceeasi perioada: ”Dupa operatie m-au dus la reanimare. Acolo am adormit pe un scaun pliant si am dormit trei zile si trei nopti. Cand m-am trezit, mi-au zis:

- Parinte, mata stii ca ai dormit trei zile si trei nopti si tot timpul ai vorbit?

- Nu stiu nimica! Ce-am vorbit?

- Parinte, stii cate predici am inregistrat? Ia te uita ce-am inregistrat! Mi-au aratat casete intregi. Erau predici pe care eu le vorbisem cu 30-40 de ani in urma. Insa eu n-am stiut nimic!”

134. Cat timp a stat parintele la Iasi in spitalul Parhon, a uimit pe toti. Pana si doctorii isi facusera program de sedinta pentru a-l asculta pe Parintele Cleopa.

Multi oameni, auzind ca parintele este internat in spital, veneau si-i aduceau tot felul de alimente. Iar el chema asistentele sa duca tot ce primea la bucatarie si la ceilalti bolnavi. La iesirea din spital, doctorii i-au spus: ”Parinte, cat timp ai stat sfintia ta in spital, n-a mai fost nevoie sa facem aprovizionare. Tot ce primeati aici, era suficient pentru intreg spitalul”.

135. Din anul 1996, doi ani de zile a rabdat dureri mari cu rinichiul drept care nu mai functiona. De la inceputul bolii, el nu voia sa mearga la doctori si nici medicamente nu lua. Apoi cu mare greutate s-a dus si la doctori la Iasi, de ascultare, la cuvantul Inalt Preasfintitului Mitropolit Daniel si al parintelui staret. Dar cu greu accepta sa ia pastile sau sa i se faca injectii.

136. Sfintia sa era vazator cu duhul. Din toata multimea de oameni care veneau la el, parintele ii cunostea prin Duhul Sfant pe cei care aveau fapte bune, desi nu spuneau nici un cuvant, si se uita la ei cu deosebita placere si ii binecuvanta.

137. Odata a venit un autocar cu credinciosi. Dupa ce parintele le-a spus cateva vorbe timp de 20-30 de minute, ei au inceput sa puna intrebari privind durerile si necazurile lor. Intre ei erau si cativa bolnavi si au inceput sa-l intrebe:

- Parinte, de atatia ani sunt bolnava. Am mers si la doctor, ce sa mai fac?

- Du-te la doctor si vezi ce ai. Fa operatie, a zis parintele.

- Parinte, am o fiica acasa, bolnava de cativa ani. Am necazuri cu ea. Ce sa fac? Sa merg la doctor cu ea, sau nu?

- Du-te la doctor, a raspuns batranul.

- Parinte, si eu sunt bolnava. Ce sa fac?

- Sa faci Sfantul Maslu!

- Si sa nu merg la doctor?

- Nu, nu! Sa mergi la Sfantul Maslu!

Apoi altcineva i-a zis:

- Parinte, si eu sunt bolnava, Ce sa fac?

- Mergi la doctor, vezi ce ai?

Asa se intampla ori de cate ori cineva ii cerea sfaturi. Pentru fiecare el avea un raspuns special, potrivit cu problemele sale.

138. A venit odata la sfintia un frate nevoitor, zicand: ”Parinte, blagosloviti sa mananc o data in zi dupa apusul soarelui?” ”Tu, frate? a zis batranul. Nu te uiti la tine cat esti de slab? Sa mananci de doua ori pe zi, manca-te-ar Raiul!”

139. Alteori Parintele Cleopa spunea: ”Invatati-va sa postiti, ca va veni vremea cand veti manca un cartof intr-o saptamana!”

140. O credincioasa a venit impreuna cu sotul ei la Parintele Cleopa, disperata din cauza ca trei sefi de la serviciu se pregateau sa o dea afara pe nedrept. Dupa ce i-a spus situatia, parintele a mangaiat-o cu cuvintele: ”Nu te teme, ai sa vii la mine si-ai sa-mi spui: ”Parinte, n-am mai auzit de o minune asa de mare!”.

Crestina s-a intors linistita acasa, dar situatia s-a agravat. Mai era doar un pas pentru a fi data afara, iar barbatul ei isi pierduse orice rabdare si incredere si nici nu mai voia sa mai mearga la manastire, cand minunea prevestita a avut loc. In decurs de o saptamana, au fost dati afara toti cei trei sefi: luni, cel mai mare in rang, miercuri urmatorul si vineri ultimul. Cand au vizitat din nou chilia parintelui, amandoi sotii au strigat deodata, fara sa vrea: ”Parinte, n-am mai auzit de o minune asa de mare!”

141. Un credincios care divortase, era continuu atacat de rudele fostei sale sotii, persoane foarte influente. Fusese pus sub urmarire si era amenintat de mai multi ofiteri de militie. Atunci s-a dus impreuna cu sora lui la Parintele Cleopa sa plateasca slujbe. Cand sa plece, s-au intalnit cu un calugar, care le-a cerut sa-l ajute sa-si duca bagajul la Sihla. Pe drum, i-au povestit necazurile pe care le aveau cu ofiterii de militie. Ajunsi la Sihla, dupa ce a auzit cum il cheama pe unul dintre militieni, calugarul s-a dat jos, s-a dus in fata bisericii si a facut trei metanii, zicand: ”Multumesc Tie, Doamne, ca mi-ai adus raspuns la intrebarea: De ce ma rog eu pentru Constantin si el are necazuri; eu ma rog mai tare pentru Constantin si el are si mai mari necazuri?”

Constantin era unul dintre militienii care il prigoneau pe credincios si in ultimul timp sotia i se imbolnavise grav, iar fetita ii fusese accidentata de o masina. Dupa ce calugarul l-a sunat si i-a aratat greseala sa, el a devenit unul din cei mai corecti militieni.

Dar prigoana asupra credinciosului a continuat. Rudele fostei sotii au apelat la un colonel care i-a telefonat, spunandu-i: ”In cinci zile vei fi in puscarie! Dosarul este pregatit!” ”Fara motiv?” a intrebat crestinul. ”Eu n-am nevoie de motiv, iar din inchisoare vei iesi numai mort, cu picioarele inainte” a fost raspunsul colonelului.

Auzind de aceasta, credinciosul a fugit iarasi impreuna cu sora sa la Parintele Cleopa, chiar in toiul noptii, si i-a spus de amenintare. Batranul i-a primit, dar i-a certat:

- Ce putini credinciosi sunteti! Cum sa va temeti voi de oameni?

- Da, parinte, dar ne-a dat termen precis: cinci zile!

- Lasati-l in pace, ca va fi el in trei zile in puscarie!

Intr-adevar, dupa trei zile, au aflat de la un judecator, ca ofiterul fusese arestat. De atunci, credinciosul nu a mai fost amenintat. Cand s-au dus din nou la Parintele Cleopa, el le-a spus: ”Niciodata sa nu va temeti, dar nu de cativa ofiteri, nici de mii de ofiteri, nici de milioane, nici de miliarde. Chiar daca stau cu arma la ochi, cu glontul pe teava si degetul pe tragaci; nici o pusca nu va lua foc, nici un glonte nu va va nimeri, daca sunteti drepti inaintea lui Dumnezeu”.

142. O credincioasa a plecat de acasa cu mama sa, fara voia sotului ei, luand si masina, pentru a merge la parastasul unei rude. Intorcandu-se acasa tarziu, a trecut mai intai pe la Parintele Cleopa, cerandu-i sa se roage pentru ea, ca sa nu aiba probleme cu sotul cand se va intoarce acasa. Cu calm, parintele i-a raspuns: ”Mergeti cu bine si fara teama, caci atunci cand veti ajunge acasa, il veti gasi in genunchi, in fata icoanelor si nu va va spune nimic niciodata”. Intr-adevar, acasa ea si-a gasit sotul exact cum ii prevestise Parintele Cleopa.

Odata femeia l-a intrebat pe batranul: ”Parinte, de unde stiati tot ce se va intampla?” Iar parintele i-a raspuns scurt: ”Rugaciunea te inalta pe treptele stiintei. Cu cat te rogi mai mult, cu atat stii mai mult si mai bine. Si nu te teme niciodata de nimeni si de nimic – doar roaga-te! Dumnezeu si Maica Lui te vad si te aud!”

143. Un parinte l-a intrebat pe batran ce va fi dupa plecarea sa la Domnul. Iar Parintele Cleopa a raspuns: ”Vor fi friguri puternice si geruri grele”.

144. Cu putin inainte de plecarea Parintelui Cleopa la Domnul, au venit la el doua crestine din comuna Poiana Teiului si au primit binecuvantare. Apoi, cerand cuvant de folos, batranul le-a zis: ”Eu ma duc la Domnul de-acum, dar pe voi va asteapta vremuri grele!”

145. Parintele Cleopa isi stia dinainte sfarsitul pe care-l astepta si spunea despre el in pilde. Odata a spus: ”Mai, ce cruce mare si frumoasa o sa am la cap”. Chiar in zilele dinaintea mortii Parintelui Cleopa, a fost terminata troita, care se afla in mijlocul cimitirului manastirii. La picioarele ei se gaseste acum mormantul parintelui. Altadata, desi troita nu era inceputa, parintele spunea ce va fi scris pe troita. Dar nimeni nu stia pe atunci despre ce vorbeste.

146. Spunea un ucenic despre Parintele Cleopa: ”Multe sunt de spus despre Preacuviosul Parintele nostru Cleopa. Dar cel mai mare lucru este ca sfintia sa il avea in inima pe Dumnezeu! Traia in Dumnezeu si Dumnezeu in el!”

147. Inainte de moartea Parintelui Cleopa un frate a gasit in livada manastirii un mar care avea fructe cu un gust deosebit. De aceea el le numea: ”merele din gradina raiului”. Voia sa duca cateva si Parintelui Cleopa, dar ii era rusine. Insa parintele i-a cunoscut gandurile si i-a spus: ”Du-te si ada-mi acum, caci la anul nu-mi vei mai putea aduce”.

148. La 3 noiembrie 1998, Parintele Cleopa spunea ucenicilor sai:

- Zilele mele sunt numarate pe degete! In curand o sa-mi faceti vesnica pomenire! Va rog sa ma pomeniti la rugaciuni!

149. Ucenicul Parintelui Cleopa povesteste si acestea: ”Joi noaptea spre vineri si vineri noaptea spre sambata, cu vreo cateva zile inainte de a se duce la Domnul, am dormit la sfintia sa in chilie. Atunci m-am minunat de nevointa lui. Toata noaptea nu a dormit, ci se straduia sa citeasca rugaciuni si nu putea, caci era foarte obosit si neputincios. Cu mintea se ruga si mana ii mergea pe metanie, dar ochii nu putea sa-i tina deschisi ca sa citeasca de pe carte. Se culca putin, apoi iar se scula si asa se nevoia sa se roage!”

150. Multi crestini ne scriu dupa plecarea la Domnul a Parintelui Cleopa si ne spun ca simt ajutorul rugaciunilor lui. O crestina spunea ca o rudenie de-a ei, fiind foarte bolnava, se deznadajduia. Dar zicand: ”Parinte Cleopa, ajuta-mi ?” a fost cuprinsa de o asemenea pace si bucurie, incat nu mai dorea nici sanatate, nici nimic altceva, ci isi ducea cu bucurie crucea ei.

151. O crestina din Constanta a venit la Sihastria cu o luna inainte de a pleca la Domnul Parintele Cleopa. Era apropiata sfintiei sale. Ea ne spunea mai tarziu urmatoarele: ”Am venit la chilia Parintelui Cleopa, la 29 octombrie 1998, sa-i cer cuvant de folos si mi-a spus: ”Sora, cand mai vii la Sihastria, sa vii acolo sus la crucea din cimitir si sa-mi spui tot ce ai de spus si, daca ingaduie Dumnezeu, eu te aud si te ajut”.

152. Ucenicul de chilie al batranului marturiseste: ”Multi, aducandu-si aminte de Parintele Cleopa, dobandesc curaj si ravna pentru a merge pe calea Domnului. Pace, bucurie si duh de sfintenie simt multi din cei care intra in chilia sfintiei sale, chiar si mireni. Aceasta se simtea si cand chilia a fost goala, fara nici o icoana si fara nimic. Pana nu demult, parintele impartea cuvinte, iar acum imparte duh in inimile credinciosilor”.

152. O credincioasa apropiata Parintelui Cleopa, a venit de Sfintele Pasti la Sihastria, dar n-a mai trecut pe la chilia parintelui, gandindu-se ca nu mai are rost sa treaca pe acolo, de vreme ce a murit. Dar pe cand se odihnea la arhondaric, inainte de slujba Invierii, a avut un vis. Se afla in fata chiliei Parintelui Cleopa, gandindu-se ca el a murit si deodata parintele a aparut in pragul usii si i-a zis:

- Hai inauntru, de ce nu intri?

- Dar nu sunteti mort, parinte? a intrebat ea.

- Tu nu vezi ca sunt viu? a spus parintele.

A doua zi, de Inviere, femeia a mers la chilia Parintelui Cleopa si s-a inchinat la Sfintele Icoane, crezand cu putere ca el este viu si se roaga pentru toti care ii cer ajutorul.

Multa lume se inchina in chilia si la mormantul Parintelui Cleopa, si iau pamant si flori de binecuvantare, spunand ca simt ajutor prin rugaciunile sfintiei sale. Gandindu-ne la marturiile cuprinse in aceasta carte si la multe altele care nu s-au mai scris aici, suntem incredintati ca Bunul Dumnezeu l-a asezat in ceata cuviosilor parinti. Pentru aceea, indraznim sa ne rugam si noi la chilia si mormantul sau, zicand:

Preacuvioase Parinte Cleopa, de ai castigat har si mila inaintea lui Hristos Dumnezeu, roaga-te si pentru noi, pacatosii fiii tai!

Parintele Ioanichie Balan

Zece cuvinte memorabile ale Cuviosului Parinte Serafim Rose

1. „Este mai târziu decât credeţi! Grăbiţi-vă deci ca să faceţi lucrarea lui Dumnezeu”

„ Această ultimă afirmaţie avea, desigur, o semnificaţie apocaliptică, pentru că Părintele Serafim Rose simţea cu tărie că tulburările din vremurile din urmă vor  veni cât de curând şi peste America, aşa cum se abătuseră asupra Rusiei. Însă afirmaţia poate să fi avut şi un înţeles mai personal pentru Părintele Serafim. Privind în urmă, Părintele Gherman a spus: ‘Se purta ca un obsedat de moarte. <<Este mai târziu decât credeţi>>- aceste cuvinte reveneau pe buzele lui tot timpul, ca la un disc stricat.‘ “

2.  „Fiecare din noi este potenţial un Iuda”

„În 1982, cam cu jumătate de an înainte de moartea sa, Părintele Serafim a vorbit din nou despre primejdia de a lăsa părerea noastră să-L umbrească pe Dumnezeu şi voia Sa pentru vieţile noastre. Era Miercurea Mare, ziua în care Biserica pomeneşte trădarea lui Hristos de către Iuda; şi Părintele Serafim a ţinut o predică despre felul în care „inima săracă” a lui Iuda, ascunzându-se în spatele unei măşti a cinstei, i-a prilejuit să-L predea pe Dumnezeu pentru răstignire pe cruce. După ce a citit pasajul indicat în cap. 26 al Sf. Matei, Părintele Serafim a început:

În acest pasaj al Scripturii, citim cum, pe când Domnul nostru se pregătea pentru patima Sa, s-a apropiat de El o femeie şi L-a uns cu mir de mare preţ; şi este foarte mişcător cum Domnul nostru a primit asemenea iubire de la oameni simpli. Dar în acelaşi timp Iuda – unul dintre cei doisprezece care erau cu El – a privit această faptă şi ceva în inima lui s-a schimbat. Acesta a fost în mod evident ‘ultimul fir de pai’, pentru că Iuda era cel ce a primit plata banilor şi s-a gândit că era preţ de sânge. Vedem judecata logică care se desfăşoară în mintea sa. Îl auzim gândind despre Hristos: ‘Am crezut că omul acesta este cineva important. El risipeşte banii, nu face lucrurile bine, el crede că este foarte important …’ şi tot felul de idei mărunte asemănătoare, pe care i le pune diavolul în minte. Şi cu patima lui (principala lui patimă era iubirea de bani), a fost prins de diavol şi determinat să-L trădeze pe Hristos. El nu a vrut să-L trădeze pe El; el voia bani. El nu s-a păzit şi nu şi-a răstignit patimile.

Oricare dintre noi poate fi exact în acea situaţie. Trebuie să ne uităm la inima noastră şi să vedem prin care dintre patimile noastre ne va prinde diavolul pentru a ne determina să-L trădăm pe Hristos. Dacă considerăm că suntem superiori lui Iuda – că el a fost un fel de „ţăcănit” şi noi nu suntem – greşim. Ca şi Iuda, fiecare dintre noi are patimi în inimă. De aceea, să ne uităm la ele. Putem fi prinşi cu iubirea pentru curăţie, cu iubirea pentru corectitudine, cu iubirea pentru un simţ al frumosului: oricare dintre micile noastre greşeli de care ne ţinem poate fi un lucru cu care diavolul ne poate prinde. Fiind prinşi, putem începe să ne justificăm această stare ‘în mod logic’ – pe baza patimii noastre. Şi de la acel proces ‘logic’ de gândire Îl putem trăda pe Hristos., dacă nu ne păzim şi începem să ne dăm seama că suntem plini de patimi, că fiecare dintre noi este potenţial un Iuda. De aceea, când apare prilejul – când începe patima să lucreze în noi şi în mod logic, începe să se dezvolte din patimă în trădare – ar trebui să ne oprim acolo şi să spunem ‘Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!’ “

3.„Pai e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin?”

„Propovăduind ortodoxia lăuntrică a inimii, Părintele Serafim atrăgea atenţia asupra calculului şi atitudinii critice. El socotea că această ispită ţine de urmarea înţelepciunii de afară. „Uneori”, spunea el, „zelul nostru pentru Ortodoxie poate fi atât de exagerat, încât ne duce la situaţii similare cu cea care a făcut-o pe o bătrână rusoaică să remarce referitor la un entuziasm convertit american: „Pai e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin?” A fi ortodox dar nu creştin, este o stare care în limbajul creştin are un nume aparte: înseamnă a fi un fariseu, a fi atât de prins de litera legiuirilor bisericeşti, încât să pierzi duhul care le dă viaţa, duhul adevăratului creştinism.”  “

4.   „Durerea inimii, graniţa care-i desparte pe convertiţii nebuni şi pe ortodocşii nepăsători, de adevăraţii nevoitori”

 

„Părintele Serafim credea că fără străpungerea inimii şi zdrobirea lăuntrică născută din durerea inimii, convertiţii rămân la nivel orizontal, examinând tot ce ţine de Ortodoxie după părerile lor personale şi încrezându-se în greşitele concluzii ale minţilor lor logice.”

5.     „Antihrist trebuie înţeles ca fenomen duhovnicesc”

„De ce vor dori toţi cei din lumea întreaga să se închine lui? Evident, fiindcă este ceva în el ce corespunde cu ceva din noi. Iar acest ceva este lipsa lui Hristos din noi înşine. Dacă ne vom închina lui (ferească Dumnezeu!), va fi pentru că vom simţi o atracţie către un lucru exterior, care s-ar putea să semene a creştinism, de vreme ce antihrist înseamnă  cel ce este în loc de Hristos, sau seamănă cu Hristos.”

6. „Evoluţionismul este filozofia lui antihrist”

„Evoluţia este unul din cele mai primejdioase concepte cu care se confruntă creştinul ortodox  de astăzi, fiind poate adevărata cheie a asaltului asupra Bisericii, a însăşi filozofiei (căci există aşa ceva!) viitorului antihrist.”

7.     „Să fim pregătiţi să dăm socoteală de credinţa noastră înaintea celor fără credinţă”

„Dintr-un cuvânt rostit în faţa seminariştilor şi fraţilor de la Jordanville: „Văd aici  viitori păstori, călugări, creştini ortodocşi râvnitori şi închinători. Cine sunteţi voi? Care este identitatea voastră? Voi ar trebui să fiţi cei care îsi dau seama ce este creştinismul ortodox şi ce înseamnă să fii creştin ortodox. Nimeni nu vă va sili să ajungeţi la această înţelegere – trebuie să o faceţi voi singuri. Este  bine să ne gândim la aceasta din când în când. Sunteţi oare pregătiţi să faceţi ceea ce spune Sf. Petru, adică să daţi socoteală de credinţa voastră înaintea celor fără credinţă?” “

8.     „Astăzi în Rusia, mâine în America”

„Părintele Serafim avea mereu în vedere prorocia Stareţului Ignatie de Harbin (Manciuria), un părinte văzător cu duhul, care încă din anii `30 spunea: „Ceea ce a început în Rusia se va încheia în America”.

Părintele Serafim Rose: „Nu vreau să vă sperii, însă este mai bine să conştientizăm faptul că ceea ce suferă ei acum, sau ceva asemănător, va veni probabil şi aici, şi cât de curând. Noi trăim vremurile din urmă, Antihrist este aproape, iar ceea ce se petrece în Rusia şi în alte ţări asemenea ei reprezintă experienţa normală a vremurilor noastre. Aici, în Occident, noi trăim într-un paradis la nebunilor, care oricând se poate pierde şi, foarte probabil, aşa se va şi întâmpla. Să începem dar să ne pregătim –  nu făcând stocuri de alimente sau alte lucruri, aşa cum s-au apucat unii să facă în America, ci cu o pregătire lăuntrică de creştini ortodocşi.” “

9.     „Calea cea mai bună este de a ne înmuia inimile, de a le face mai suple”

„ În anul 1979, în timpul unei discuţii de după pelerinajul de vară, Părintele Serafim Rose le-a vorbit fraţilor şi surorilor întru Hristos despre simplitate. El întâlnise virtutea aceasta chiar înainte de a se  fi convertit, în scrierile înţelepţilor chinezi precreştini care, prin observarea şi prin contemplarea rânduielilor zidirii, au înţeles că simplitatea şi smerenia sunt „calea cerului”. În Dumnezeu-Omul Iisus Hristos el aflase întrupată această „Cale” şi auzise chemarea: De nu vă veţi întoarce şi să fiţi precum pruncii, nu veţi intre în împărăţia cerurilor (Mt. 18,3).

„Un filozof păgân din China, pe nume Lao Ţî”, le spunea Părintele Serafim fraţilor şi surorilor, „învăţa că lucrurile cele mai slabe biruiesc pe cele mai puternice. Şi avem un exemplu în acest sens chiar aici, în mânăstirea noastră. Stejarii care sunt foarte tari şi nu se îndoaie, mereu sunt culcaţi la pământ, iar ramurile lor se frâng şi cad; în timp ce pinii, care sunt mai supli, cad destul de rar înainte să moară.

Ceea ce înseamnă că a te îndoi este un semn de tărie. Acelaşi lucru se poate vedea şi în viaţa omenească. Cel care crede în ceva în aşa fel încât ar fi în stare să-ţi taie capul dacă nu eşti de acord cu el, nu face decât să-şi arate slăbiciunea, fiind aşa de nesigur pe sine, încât trebuie sa te convertească că să fie sigur că el însuşi crede.” “

10.   „O mică doză regulată de lumesc poate acţiona asemenea unui vaccin care să ducă în cele din urmă la imunitate fată de atracţiile lumeşti”

„Într-un rând m-a rugat să-l duc pe Theofil să vadă Don Giovanni de Mozart la Opera din San Francisco, ceea ce am şi făcut. Altădată m-a rugat să-l duc la Doctor Faustus de Marlowe, la Ashland. Cunoştea foarte bine aceste opere şi chiar mi-a dat indicaţii ce lecţii se pot învăţa din ele, ca să le împărtăşesc lui Theofil. De fiecare dată îmi cerea un raport amănunţit despre cum a reacţionat Theofil (sau alţii), daca au prins esenţialul.

Îmi amintesc şi cum îl încuraja Părintele Serafim pe Michael Anderson să citeasca Platon şi alţi filozofi, discutând totul cu el în amănunt, pe măsură ce Michael îşi croia drum cu multă trudă prin textele cu pricina. Părintele Serafim îi arăta cum toate acestea se legau de ortodoxie şi de patristică.”

Sursa:  http://deveghepatriei.wordpress.com/

DESPRE SFÂNTA ŞI FALSA TRADIŢIE

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

Preot Ioan

Motto:„Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră“ (2 Tesaloniceni 2:15).

SFÂNTA TRADIŢIE

După cum ştim, credinţa noastră se întemeiază pe adevăruri descoperite de Dumnezeu, adică pe Revelaţia sau Descoperirea dumnezeiască. Revelaţia dumnezeiască se săvârşeşte pe cale naturală prin cunoaşterea lui Dumnezeu din măreţia naturii şi pe cale supranaturală, pe calea credinţei.

Deci, Dumnezeu S-a descoperit oamenilor „în multe rânduri şi în multe feluri“ (Evrei 1:1), dându-le acestora învăţătura necesară mântuirii, învăţătură care s-a păstrat nealterată în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Şi pentru că în Sfânta Scriptură nu sunt scrise „toate câte a făcut Iisus“ (Ioan 20:30-31), Biserica s-a preocupat să păstreze şi învăţătura nescrisă, astfel luând naştere SFÂNTA TRADIŢIE.

CUM PUTEM DEFINI SFÂNTA TRADIŢIE ?

Sfânta Tradiţie sau Predania, este acea învăţătură divină, păstrată de Biserică şi transmisă apoi prin viu grai, din generaţie în generaţie. Întreaga învăţătură a Mântuitorului Iisus Hristos a fost o Sfântă Tradiţie, pentru că El nu a scris nimic. Din această învăţătură orală, pentru diverse nevoi, o parte s-a scris (Sfânta Scriptură), iar altă parte nu s-a scris imediat (Sfânta Tradiţie propriu-zisă), ci în timp. Indiscutabil, atât Sfânta Scriptură cât şi Sfânta Tradiţie AVEAU ŞI AU aceeaşi valoare mântuitoare (2 Tesaloniceni 3:6-14).

CUM S-A NĂSCUT SFÂNTA TRADIŢIE ?B

După cum am văzut, predica Domnului Iisus a fost începutul Sfintei Tradiţii creştine. Mântuitorul însă, nu a scris nimic şi nici nu a poruncit să se scrie ceva. El a poruncit să propovăduiască (Sfinţii Apostoli) Evanghelia la toată făptura: „Drept aaceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Matei 28:19). Aşadar, Sfinţii Apostoli, dorind a împlini porunca Mântuitorului, nu s-au grăbit să scrie învăţătura Sa. Ei au predicat şi astfel, predica Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli şi a altor ucenici, a dat naştere la Sfânta Tradiţie.

Dovadă este şi numărul mic de scrieri (păstrate) pe care le avem în Noul Testament. Aceste cărţi au fost scrise din necesitate şi nu aveau scopul de a cuprinde toată învăţătura Mântuitorului, căci „sunt încă şi multe altele pe care le-a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi scris una câte una, socotesc că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin“(Ioan 21:25).

CUM S-A FIXAT ŞI CUM S-A PĂSTRAT SFÂNTA TRADIŢIE ?

Dat fiind faptul că, în perioada primară, creştinii nu făceau mare diferenţă între cuvântul scris (Noul Testament), şi cuvântul păstrat oral (Sfânta Tradiţie), este normal să credem că ei le păstrau cu sfinţenie pe amândouă. Sfinţii Apostoli şi apoi Sfinţii Părinţi, au fost foarte atenţi şi au supravegheat să nu fie pierdută sau alterată vreo învăţătură din Sfânta Tradiţie.

De aceea Sfântul IRINEU DE LYON spunea că: „Tradiţia a ajuns la noi prin supraveghere, fără a se născoci scrieri, căci ea este o practică foarte deplină, neprimind nici adaos, nici micşorare“ (Contra ereziilor, 2:9).

FERICITUL AUGUSTIN spunea că: „Marii teologi ai lumii au ţinut ce au găsit în Biserică. Ce au învăţat de la înaintaşii lor, au învăţat şi ei pe alţii. Ce au primit de la părinţi aceea au dat fiilor“ (Contra lui Iulian).

Aşadar, Sfânta Biserică fiind „Stâlp şi temelie a adevărului“ (1Timotei 3:15), era normal să se preocupe, să fixeze şi să păstreze Sfânta Tradiţie. Astfel că, în timp, această învăţătură nescrisă a început să fie trecută în scris. Începând cu secolul II şi terminând cu secolul VIII, Sfânta Tradiţie s-a fixat în scrierile părinţilor apostolici şi ale părinţilor bisericeşti, precum şi în alte feluri de scrieri, păstrate toate de Sfânta Biserică. (Exemplu: În cărţile de slujbă, în hotărârile Sinoadelor Ecumenice, în mărturiile martirilor etc.).

CARE SUNT ASPECTELE SFINTEI TRADIŢII CREŞTINE ?

Sfânta Tradiţie, după învăţătură, este neschimbabilă. Acesta este aspectul principal, numit Neschimbabil sau Statornic. Dar după felul cum sunt formulate de exemplu dogmele sau după felul în care se organizează viaţa Bisericii etc., Sfânta Tradiţie este Schimbabilă sau Dinamică. Putem vorbi de trei etape în Sfânta Tradiţie:

1. Tradiţia Mântuitorului

2. Tradiţia Sfinţilor Apostoli

3. Tradiţia Bisericii

CARE ESTE ROLUL ŞI IMPORTANŢA

SFINTEI TRADIŢII CREŞTINE ?

Marele rol al Sfintei Tradiţii creştine, este acela de a păstra învăţături (dogme) ce nu sunt cuprinse direct sau explicit în Sfânta Scriptură. Exemplu: Sfânta Scriptură vorbeşte despre îngeri, dar Sfânta Tradiţie explică de ce sunt nouă cete, ce rol au etc. (vezi Dionisie Areopagitul – „Ierarhia Cerească“); Sfânta Scriptură vorbeşte despre slujbe, dar Sfânta Tradiţie explică felul acestora, rolul lor, cum se desfăşoară ele etc.

Trebuie precizat că o învăţătură aflată în Sfânta Tradiţie, pentru a fi declarată dogmă, trebuie să aibă un corespondent şi în Sfânta Scriptură Spre exemplu, Dogma Sfintei Treimi a fost formulată la Sinoadele I şi II pe baza textelor din Sfânta Scriptură (vezi Matei 28:19-20; 2 Corinteni 13:13; 1Ioan 5:7).

Sfântul Irineu de Lyon, vorbind despre rolul Sfintei Tradiţii spunea: „Graţie tradiţiei vechi Apostolice ne putem feri de invenţiile duşmănoase ale ereticilor“.

Sfânta Tradiţie are rolul de a explica din Sfânta Scriptură: „unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi – spre a lor pierzare“

(2 Petru 1:20).

Aşadar, spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Şi cele scrise (Sfânta Scriptură) şi cele nescrise (Sfânta Tradiţie) sunt deopotrivă vrednice de crezare, încât socotim tradiţia Bisericii vrednică de crezare“ (Comentariu la 2 Tesaloniceni 2:15).

EXISTĂ OARE UN CRITERIU PENTRU

DOVEDIREA SFINTEI TRADIŢII ?

Desigur că Biserica a formulat un criteriu prin care se separă adevăratele tradiţii de cele false. Astfel Sfântul Vincenţiu de Lerin (+450) declara: „În Biserică trebuie cu mare grijă, ca acel lucru

să-l ţinem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de toţi… Lucrul acesta va fi aşa, dacă urmăm universalitatea, vechimea şi consensul“ (în Commonitorium 2). Universalitatea se referă la toată Biserica; vechimea se referă la Sfinţii Apostoli, cei care au dat învăţătura Bisericii; iar consensul se referă la părerile tuturor clericilor de peste tot.

EXISTĂ ŞI TRADIŢII FALSE?

Bineînţeles că au existat şi false tradiţii, născocite de eretici şi sectanţi care: „unul a schimbat cu mâna sa textul; altul cu răstălmăcirea lui înţelesul“ (Tertulian – „Contra ereticilor“, 38:1-7). Existau deci, fie cărţi false, unele puse chiar pe seama Sfinţilor Apostoli (2Tesaloniceni 2:2-3), fie învăţături false, însă ambele erau respinse ferm de Sfânta Biserică, care declară: „Dacă noi sau înger din cer v-ar propovădui altceva decât ceea ce v-am binevestit noi, să fie anatema! Aşa cum v-am spus-o mai înainte, v-o spun din nou şi acum: Dacă cineva vă propovăduieşte altceva decât ceea ce aţi primit, anatema să fie!“ (Galateni 1:8-9; Romani 16:17; 2 Ioan 10 şi 11).

Tradiţiile false atacau Biserica fie direct în învăţătură, fie indirect, prin alte obiceiuri şi practici. Faţă de tradiţiile false, Biserica s-a pronunţat prin Sfintele Sinoade, spre exemplu: Sinodul din Ierusalim ce a condamnat pe iudaizanţi (Faptele Apostolilor 15:1-31), prin care erau excomunicaţi ereticii, demascate falsele învăţături şi se fixa învăţătura ortodoxă.

ASTĂZI MAI EXISTĂ TRADIŢII FALSE ?

DA! Există tradiţii false fie scrise, fie nescrise.

Cele scrise sunt: ●Aşa-zisele talismane ● Epistolia Maicii Domnului

● Epistolia Mântuitorului ● Brâul ● Cele 12 vineri etc.

Cele nescrise sunt: ●Scosul din fiare ●Fusul ●Deschisul şi interpretarea Sf. Evanghelii ●Căzutul la ieşirea cu Sfintele Daruri ●Aruncarea de lenjerie la ieşirea cu Sfintele Daruri.

CE ATITUDINE TREBUIE SĂ AIBĂ CREŞTINII

FAŢĂ DE FALSA TRADIŢIE?

Este lesne de înţeles că falsele tradiţii trebuie demascate şi condamnate de toţi, cler şi credincioşi. În toată Biserica vie – cler şi mireni – Sfânta Tradiţie trebuie să fie văzută ca un tezaur al învăţăturii Mântuitorului, de aceeaşi valoare cu Sfânta Scriptură.

FALSA TRADIŢIE

(Practici inventate sau teologie băbească)

Moto: „Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă“ (1 Timotei 4:7).

Iubiţi credincioşi,

De multe ori femeile credincioase se învaţă una pe alta ( uneori în mod greşit), în loc să se ducă la preot să-l întrebe după cuvântul Mântuitorului: „Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor“ (Luca 17:14) şi astfel ia naştere FALSA TRADIŢIE, din multă părere personală, care de fapt este de inspiraţie satanică, după cum se poate vedea din exemplele de mai jos:

1. Să punem usturoi lângă aghiasmă să nu se strice.

Iisus întreba: „Dacă sarea se va strica cu ce se va mai săra?“ (Matei 5:13). Nu se va strica niciodată pentru că aşa a fost făcută de Dumnezeu. La fel şi aghiasma, fiind sfinţită de Dumnezeu, nu se va mai strica niciodată. De aceea nu e nevoie să se pună lângă ea usturoi sau busuioc, sau alte plante (scaeţi, flori etc.).

2. Dacă ai avorturi şi vrei să fii iertată, să te împărtăşească preotul peste un mormânt proaspăt, prin urechile unei foarfeci ruginite.

Preoţii nu fac aşa ceva niciodată, căci nici nu pare a fi Sfântă Taină, ci vrăjitorie curată. Sfânta Împărtăşanie nu se dă prin urechi de foarfeci ruginite, sau peste morminte, ci în Sfânta Biserică, eventual la patul bolnavului.

3. La o casă nouă dacă nu ai cocoş nu este bine. Trebuie să-ţi cumperi cocoş pentru că acesta când cântă alungă dracii din curte.

Nu-i adevărat ! Cocoşul este cu treaba lui şi dracii cu treaba lor. Ce poate fi mai important pentru o casă nouă decât binecuvântarea lui Dumnezeu – sfeştania (care trebuie făcută de patru ori pe an, în fiecare post sau cel puţin o dată).

4. Să nu călcăm pragul Bisericii pentru că este acolo o candelă care arde. Când vii la Biserică să nu calci pragul Bisericii că în prag sunt sfinte moaşte.

De frică să nu calce pragul Bisericii, unii nu vin la Biserică. La spovedanie, preotul de odinioară întreba pe credincioşi dacă au călcat pragul Bisericii, în sensul „dacă s-au dus la Biserică“. De asemenea, Bisericile vechi aveau uşile scunde şi dacă puneai piciorul pe prag, riscai să dai cu capul de pragul de sus. De aceea se păşea peste prag, cu capul plecat. Dacă plecarea capului era şi „spirituală“, cel ce păşea peste prag se întorcea acasă ca vameşul din pilda cu vameşul şi fariseul, spusă de Hristos (Luca 18:11-14). Sfintele Moaşte nu stau în prag, ci se află pe Sfânta. Masă, într-un buzunăraş al Sfântului Antimis sau în racla cu Sfinte Moaşte.

5. Să nu te închini pe negură, după ce se lasă întunericul.

Nu locul, timpul sau măiestria cu care te închini contează. Cât de frumos îi explică Iisus Hristos femeii samarinence că va veni vremea să ne închinăm: „în duh şi adevăr“ (Ioan 4:20-24), oriunde şi oricând, sau mai bine zis totdeauna şi oriunde.

6. Să nu te uiţi noaptea în oglindă.

Uitatul în oglindă nu are nici în clin nici în mânecă cu problemele şi necazurile din viaţă. Nu ni se schimbă viaţa datorită unui gest nevinovat. Mântuirea noastră depinde de faptele făcute faţă de Dumnezeu şi semenii noştri, fapte după care vom fi judecaţi.

7. Să nu împărtăşim un om bolnav, căci va muri.

Dimpotrivă! Cu atât mai mult trebuie împărtăşit cel bolnav, pentru a nu pleca nepregătit spre scaunul de judecată. Iisus spunea: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi“ (Ioan 6:54). Cel neîmpărtăşit, chiar dacă trăieşte este deja mort pentru Dumnezeu: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort“ (Apocalipsa 3:1).

8. Unui om bolnav, să nu-i facem Sf. Maslu că moare.

Dumnezeu spunea: „Eu nu vreau moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu“ (Ezechiel 33:11). Sfântul Maslu nu este o rugăciune pentru moarte, ci o Sfântă Taină: „Este cineva bolnav între voi ? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui“ (Iacov 5:13-15).

9. Părinte, dă-mi cheile să deschid eu Sfânta Biserică, să se mărite şi fata mea.

Să nu confundăm deschiderea uşilor Sfintei Biserici cu deschiderea Împărăţiei cerurilor. Rugăciunea este singura cheie care poate deschide porţile împărăţiei cerurilor şi poate aduce împlinirea dorinţelor. Rugaţi-vă la Dumnezeu cu credinţă şi duh curat şi El vă va auzi.

10. Părinte, daţi-mi cheile bisericii să le spăl ca să se mărite fata mea.

Poţi să speli nu numai cheile Bisericii, ci şi uşile, chiar şi cununiile, şi tot nu vei face nimic pentru că nu ai de ce să le speli, fiindcă ele sunt curate. În mod sigur ar trebui spălat sufletul fetei: prin post, rugăciune, mers la Sfânta Biserică în fiecare Duminică, spovedanie, împărtăşanie, fapte bune, milostenie etc..

11. Dacă ţi-a murit cineva, în primele 3 zile este păcat să mergi la cimitir.

Pe cei dragi îi vizitezi cât mai des. Mergând zilnic la mormânt, îţi vei arăta iubirea faţă de cel plecat din sânul familiei. Când spunea Iisus să lase morţii să-şi îngroape morţii, se referea la starea sufletească a acelora.

12. Cel care moare Duminica, este iertat, pentru că ziua de Duminică este sfântă.

Nu timpul când moare omul contează, ci cât de pregătit este pentru întâlnirea cu Hristos, adică, să fie spovedit şi împărtăşit. Dreptul poate muri oricând, căci va ajunge în rai, iar cel păcătos va ajunge în iad, chiar dacă moare în ziua de Paşti.

13. Dacă ţi-ai fixat nunta, nu mai poţi face pomeni, pentru că nu sunt primite la Dumnezeu.

Naşterea, Botezul, Cununia (Nunta) şi Moartea sunt evenimentele principale care ne marchează viaţa. Ele nu se întrepătrund, ci se succed fiecare cu rolul lor bine definit. Nu este păcat dacă faci colaci, indiferent de ce eveniment urmează, ba din contră, să faceţi la fiecare eveniment din acestea câte un colac şi să-l duceţi la Sfânta Biserică pentru Sfânta Liturghie, şi veţi primi mângâiere şi bucurie de la Dumnezeu.

14. Este păcat mare să pierzi metaniile de la mână.

Metaniile în sine nu au nici o valoare sau putere spirituală. Ele sunt obiecte care ne amintesc de rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (a)“. Dacă le-am pierdut, nu-i nimic; să nu ne pierdem credinţa sau sufletul, pentru că Domnul Iisus Hristos spunea: „Ce poate da omul în schimb pentru sufletul său“ (Matei 8:34-38).

15. Dacă cineva este rău, are răutate în suflet, trebuie să înghită un bob de tămâie şi va fi bun.

Înghiţind unul sau mai multe boabe de tămâie vei scăpa de pietrele de la rinichi, dar în nici un caz de răutate. Răutatea vine din suflet, nu din trup. Vei deveni mai bun înghiţind un „BOB DE RĂBDARE“, unul „DE RUGĂCIUNE“…

16. După ce s-a născut copilul, ca să fie ferit de rău până la botez, să i se pună sub pătuţ o mătură şi un săpun sau să i se lege usturoi la gât.

Dacă diavolul ar fugi de mătură şi de săpun, n-ar mai fi nevoie de post şi rugăciune, de Biserici şi de slujbe religioase. Ne-am lega fiecare câte o mătură şi un usturoi de gât, un săpun în buzunar şi gata, ar fugi toţi dracii, n-am mai avea ispite. Dar nu e aşa! Iisus spunea: „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post“ (Matei 17:21).

17. Dacă-ţi cade un fir de păr din cap nu trebuie aruncat, deoarece Mântuitorul a spus că toate firele de păr din cap sunt numărate, ca atare trebuie puse în tron sub cap pentru că ne va întreba de ele la judecată.

Iisus spunea: „Iar dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l că e mai de folos să ajungi fără un ochi în rai, decât cu amândoi în iad“ (Matei 18:8-9). La judecata de apoi, Iisus nu ne va întreba de firele de păr, ci de faptele noastre bune sau rele. De fapt, nu ne va întreba nimic, căci: „Sfinţii vor judeca lumea“ (1Corinteni 6:2), ne vor alege după faptele noastre, cum despart păstorii caprele de oi. Nu pierdeţi timpul adunând firele de păr, mai bine „adunaţi fapte bune“, aprindeţi candela, tămâiaţi şi amintiţi-vă unde aţi pus cartea de rugăciuni, psaltirea sau metaniile…

18. Copilul când se naşte, se naşte deja cu şapte păcate.

De ce şapte şi nu nouă, de ce nouă şi nu două, ca în jocul cu portocalele? Noi ştim că ne naştem doar cu păcatul lui Adam – NEASCULTAREA – datorită căruia vom şi muri trupeşte. Întrebat despre copilul născut orb, Iisus a spus: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa ca să se vadă slava lui Dumnezeu“ (Ioan 9:3).

19. Nu este bine să iei anafură acasă, este mare păcat.

Anafura este o pâine binecuvântată în timpul Sfintei Liturghii, iar aghiasma este apă sfinţită. De aceea se mănâncă întâi anafura şi apoi se bea aghiasma. Dacă aghiasma o luăm acasă şi nu este păcat, cu atât mai mult putem lua anafura, dar atenţie, este păcat dacă o luăm fără smerenie şi dacă o lăsăm să se strice. (Dacă totuşi s-a sfoiegit daţi-o păsărilor cerului).

20. Postul iartă păcatele.

Postul nu iartă păcatele, ci le iartă Hristos prin preot în Duhul Sfânt. Postul face parte din curăţia trupească, iar iertarea păcatelor din curăţia sufletească. Cine nu ţine post la tinereţe va ţine regim la bătrâneţe!

21. Lumânările trebuie tămâiate înainte de a fi aprinse.

Lumânarea este un simbol şi o jertfă, (simbolizează lumina dumnezeiască pe care o dorim şi în viaţa aceasta, şi în viaţa viitoare şi este şi o jertfă adusă lui Dumnezeu). Se tămâie icoanele, se tămâie prin casă, dar n-am mai pomenit să tămâiem lumânările.

22. Copiii până la vârsta de doi ani n-au voie să vadă animalele ca să nu se facă animale.

Omul s-a născut om şi om va muri. Copiii de la ţară se nasc şi cresc între animale şi nu păţesc nimic. Însuşi Iisus s-a născut în peşteră înconjurat de animale, a călătorit până la 2 ani cu asinul şi nu s-a întâmplat nimic rău. Ori credeţi că-L ţinea Fecioara Maria legat la ochi !?! (Luca 2:6-12; Matei 2:13-15).

23. Femeia gravidă să nu se uite la pisică deoarece va naşte copilul păros.

Zicala românească „Ce semeni aceea răsare“ este adevărată. După ce ai semănat poţi da cu orice, nu va ieşi din grâu secară sau invers. Starea sufletească a femeii se va întipări în sufletul noului născut. Fiţi buni şi veţi avea copii buni !

24. Să nu-i tai copilului unghiile când este mic pentru că apoi când se va face mare va fi hoţ.

Dacă nu tăiem unghiile copilului când este mic, s-ar putea să se zgârie pe faţă, se poate lovi cu unghiile în ochi, şi atunci vom regreta faptul că plecăm urechea la învăţăturile greşite ale unora.

Obiceiurile nu se moştenesc, ci se învaţă. Iisus spunea că sluga va face ce vede stăpânul făcând, iar copilul va face ce fac părinţii. Sunt şi alte cauze care duc la îndeletniciri rele, dar feriţi copiii de ele. Trupeşte, spălaţi-i, tăiaţi-le unghiile şi nu se va întâmpla nimic rău, ba din contră vor fi mai sănătoşi. Cel mai mult contează dacă-i creştem în credinţa ortodoxă, dacă îi împărtăşim la fiecare 40 de zile până la 7 ani, iar după vârsta de 7 ani, spovedanie şi împărtăşanie cel puţin de patru ori pe an. Duminica să meargă la Biserică, să postească măcar Miercurea şi Vinerea, să se roage în fiecare dimineaţă şi seară, să-i ferim de televizor…

25. Cine se împărtăşeşte în Joia Mare (săptămâna patimilor) rămâne împărtăşit tot anul.

Nu contează ziua în care te-ai împărtăşit, ci modul cum ai luat Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Mântuitorului: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului“ (1 Corinteni 11:27-29). Această afirmaţie o folosesc greşit spre justificare creştinii care vin la Sfânta Biserică DIN PAŞTI ÎN PAŞTI.

Însă porunca a patra bisericească spune aşa: să ne spovedim şi să ne împărtăşim cel puţin în cele patru posturi mari ale anului şi ori de câte ori ne simţim conştiinţa încărcată. Un lucru trebuie bine ştiut, acela de a nu lua Sfânta Împărtăşanie fără să ne fi spovedit pentru că: „Oricine va mânca pâinea aceasta şi va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului. De aceea mulţi între voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit“ (1Corinteni 11: 27-30).

Să nu mai spunem că există credincioşi care vin, iau Sfintele Paşti şi consideră că au luat Împărtăşanie. Este mare diferenţă între Sfintele Paşti (pâine şi vin sfinţite prin rugăciunea preotului) şi Sfânta Împărtăşanie care este Însuşi Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos.

26. În săptămâna Patimilor n-ai voie să speli.

Dacă am putea să priveghem toată săptămâna ar fi foarte bine. Dar, pentru că trebuie să mâncăm, trebuie să şi muncim, ne şi murdărim, deci trebuie să spălăm chiar şi în această săptămână.

27. În Vinerea Mare nu ne mai spovedim că atunci s-a spovedit Iuda.

Iuda nu s-a spovedit niciodată, cu toate că la templu el şi-a recunoscut vina. La spovedanie se mărturisesc păcatele şi faptele ascunse. Iar dacă vrei să te împărtăşeşti în noaptea Sfintelor Paşti, trebuie să fii spovedit cât mai de curând, pentru a nu face alte păcate între spovedanie şi împărtăşanie.

28. Dacă moaşa nu este curată la botez, când moşeşte, copilul trebuie dus la vrăjitoare.

Nu poţi şti la naştere cum va fi moaşa la botez. Şi apoi, ce să căutăm la vrăjitoare, când în Vechiul Testament vrăjitoarele erau omorâte cu pietre: „Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască!“ (Exod 22:18) şi tot acolo Dumnezeu prin proorocul Isaia ne ceartă: „Ce caută poporul meu la ghicitori, vrăjitori, descântători şi să vorbească cu morţii, nu se cade oare să alerge la preoţii bisericii?“ (Isaia 8:19).

29. Dacă vrei să ţi se căsătorească băiatul sau fata trebuie să mergi la un preot să spele cununiile şi copilul respectiv să bea acea apă.

Ca să se dezlege cununiile, trebuie să meargă persoana în cauză la 9 biserici, dar nu în zig-zag, ci numai în cerc sau în linie dreaptă.

Dezlegarea cununiilor frământă pe mulţi tineri, în general fete. Într-adevăr sunt vrăjitori care leagă, dar pentru aceasta sunt rugăciuni de dezlegare. Nu mersul în cerc sau linie dreaptă spre o biserică le dezleagă cununiile, ci mai bine mergeţi la preot să vă citească rugăciuni din Molitfelnic. Dacă aveţi credinţă, este de ajuns, dacă nu, puteţi colinda toată ţara şi nu veţi face nimic.

30. Dacă se strică vreun aparat electronic din casă trebuie făcute descântece cu ceapă.

Duhurile rele intră doar în suflete şi nu în obiecte sau în legume. Obiectele nu au suflet, iar cel ce se ceartă cu un obiect sau cu orice lucru neînsufleţit, cu sine se ceartă căci este neîndemânatic sau neatent în folosirea lor.

31. Dacă vrea o femeie să se mărite trebuie să spele limba clopotului Bisericii şi să bea acea apă, ca să se dezlege cununiile.

Nu spălatul obiectelor – clopot, chei, cununii – vă va ajuta să se căsătorească copiii, ci credinţa. Dacă beţi apa din spălatul limbii clopotului, s-ar putea chiar să vă îmbolnăviţi rău, aceasta fiind coclită şi plină de praf şi de microbi şi apoi să ajungeţi pe paturile spitalului…

32. Dacă nu ai haine noi, nu ai voie să vii la Biserică de Paşti fiindcă nu te-ai înnoit!

Într-o parabolă a Mântuitorului, un oaspete este dat afară de la masă pentru că nu avea veşminte alese. Aici Mântuitorul voia să arate că în împărăţia cerurilor nu vom intra oricum, dar nu la îmbrăcăminte se referea El, ci la suflet. Se spune că un oaspete a fost dat afară de la masă şi s-a întors cu haine noi, dar în loc să mănânce, el a început să pună mâncarea pe haine, spunând că a fost primit la masă nu pentru el, ci pentru haine. Iubiţi credincioşi, spălaţi-vă hainele – chiar cele vechi – spălaţi-vă trupul, DAR MAI ALES SUFLETUL, şi veniţi să-L primiţi pe Hristos cu cântarea: „HRISTOS A ÎNVIAT !“.

33. 9 marţi din paşti (se numără nouă marţi de la Paşti şi aceea zi este mare sărbătoare).

Ce fel de sărbătoare? Nu este adevărat! Cum este oare posibil să credem aşa ceva?

34. Lunea ciorilor; marţea viermilor; miercurea strâmbă; joia iepelor.

În care calendar aţi văzut dumneavoastră asemenea sărbători ???

35. După săptămâna luminată, urmează, chipurile, săptămâna neagră în care nu se fac parastase.

Culoarea neagră, la noi, este asociată cu necazul şi patima. Săptămâna neagră e săptămâna patimilor. Atunci, nu rugăciunile pentru cei morţi sunt interzise, ci distracţiile şi petrecerile.

36. Mortul trebuie să aibă sub pernă: oglindă, pieptene.

Din religiile păgâne au pătruns în creştinism unele obiceiuri, fără a avea o logică sau chiar o simplă explicaţie. În antichitate se puneau morţilor toate cele necesare vieţii, iar la unele triburi se omora soţia şi se îngropa cu soţul ei. Iisus a venit să schimbe aceste obiceiuri. El a fost pus în groapă învelit într-o pânză mare şi una mică – giulgiurile – fără oglindă sau piepten sau alte obiecte, şi a înviat. Nu-i împovăraţi pe morţi cu tot felul de obiecte că nu au nevoie de ele. Şi nici să nu le puneţi bani în buzunare, căci mai de folos este a le face pomeni din acei bani.

37. În săptămâna lui Sân Toader să nu munceşti că te ia din căluş.

Căluşul este un obicei păgânesc, neplăcut lui Dumnezeu, este o reminescenţă de la strămoşii noştri daci.

38. Trebuie pusă lână în tron sub cel mort ca să se încurce sufletul şi să nu se facă strigoi. Să se pună 4 fuse în cele 4 colţuri ale tronului ca să nu se facă mortul strigoi. Trebuie măsurat sub formă de cruce tronul mortului cu o sfoară iar sfoara îngropată sub pragul casei.

Mortul trebuie păzit să nu treacă pisica peste el că se face strigoi.

Am citit Sf. Scriptură de mai multe ori şi multe alte cărţi şi nu am găsit nimic scris despre strigoi. Sunt multe poveşti cu astfel de personaje, dar rămân poveşti şi nu se vor adeveri niciodată, aşa cum nici zmeii sau feţii frumoşi cu stea în frunte nu au fost văzuţi de nimeni: „Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă“ (1Timotei 4:7).

39. Dacă strângem aghiasmă mare mai mulţi ani la rând aghiasma devine foarte puternică.

Sfânta Aghiasmă este una şi aceeaşi în fiecare an şi la orice Sf. Biserică. Termenul de „SFÂNT“ ca şi termenul „ADEVĂRAT“, nu trebuie să aibă grad de comparaţie. Nu poate să fie cineva sau ceva, mai mult sau mai puţin sfânt. Din două, una: ori este, ori nu este sfânt.

40. Dacă ai făcut un avort sau desfrânare, numai după 25 de ani de la săvârşirea păcatului mai ai voie să mergi la mănăstire.

După săvârşirea unui asemenea păcat, mergi cât mai repede la un preot duhovnic şi după spovedanie el îţi va da un canon după gravitatea păcatului, fiindcă nu toţi bolnavii se vindecă luând acelaşi medicament. Este o minciună sfruntată că nu mai ai voie să mergi la mănăstire, fiindcă aşa cum spitalul este pentru bolnavi, tot aşa Bisericile şi Sfintele Mănăstiri sunt pentru pocăinţa celor păcătoşi. Dacă mergeţi la mănăstire, Dumnezeu „vă va număra paşii“, adică va fi multă bucurie în cer şi în sufletul dumneavoastră.

41. După rugăciunile de seară nu mai ai voie să ieşi din cameră că nu mai este valabilă rugăciunea.

Vecernia este rugăciunea de seară şi după ea mergem acasă. Oare nu au valoare rugăciunile vecerniei? Nu este adevărat. Faceţi rugăciunea oricând – înainte sau după ieşirea din casă, şi dacă vă veţi ruga cu credinţă rugăciunile dumneavoastră vor fi primite de Dumnezeu.

42. Să nu primeşti pomană de la femeia care n-a născut copii.

Naşterea de prunci este un dar de la Dumnezeu. Ca şi în cazul postului, cum spunea Sfântul Apostol Pavel „cel ce mănâncă să nu-l osândească pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu-l defăimeze pe cel ce mănâncă“. Primiţi de la oricine căci şi darurile voastre vor fi primite !

43. Hristos s-a înălţat se zice numai în ziua înălţării.

Se zice „Hristos S-a înălţat“ şi „Adevărat S-a înălţat“, de la înălţare şi până la odovania (sfârşitul) praznicului, adică până la Rusalii.

44. La Rusalii dacă sare mutul căluşului peste copii, aceştia nu se mai îmbolnăvesc tot anul.

Nu este adevărat. Nu are nici o legătură boala cu căluşul.

45. Să nu duci gunoiul din casă lunea şi nici după ce se lasă întunericul.

Pe vremea Mântuitorului zilele nu aveau nume, ci se numărau (întâia, a doua, a treia, etc). Într-o singură zi era oprită munca, în ziua Domnului. Anumite persoane au adăugat unele restricţii, pentru că nu aveau dumnealor chef să facă acea lucrare lunea sau mai pe înserat.

46. Dacă munceşti în sărbători ca: Iuda, Vîrtolomeu, Precupu, Pîrşcovu, dă piatră şi trăsneşte.

În calendar nu există asemenea sărbători, nici cu cruce roşie, nici cu cruce neagră, dar oamenii le ţin. Mai bine lucrează Duminica şi în schimb ţin aşa zisele sărbători (Iuda, Vârtolomeu, Precupu, Pârşcovu…). Vorba românească: „Scump la tărâţe şi ieftin la făină“, adică dăm importanţă zilelor fără valoare, şi nesocotim Duminica. Iar dacă Domnul vrea să ne pedepsească cu piatră sau grindină, o poate face oricând vrea El.

47. Iar când lucrează în Sfânta zi de Duminică se scuză aşa: Pe lângă o sărbătorea / Câte o chiotorea (Adică ne iartă Dumnezeu dacă muncim Duminica).

Nu este adevărat. Porunca a patra nu poate fi călcată cu astfel de scuze: „Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile“ (Iacov 2:10).

48. Părinte Părinte, vă rog să-mi daţi şi mie apă de cununii., am venit la Biserică să-mi faceţi şi mie apă de dragoste.

Aşa ceva nu s-a făcut şi nu se va face niciodată în Biserică Ortodoxă. Aceste ape le fac vrăjitoarele cu invocarea diavolului (duhului bălţii) între orele 12 şi 2 noaptea şi apoi să te ţii, necazuri în casele unde este dusă această apă.

49. Să nu atingi mortul cu mâna stângă.

Dar cu mâna dreaptă avem voie să-l atingem?

50. După ce te întorci de la înmormântare te speli pe mâini şi arunci de trei ori cu apă peste umăr, în spate.

Este foarte bine să te speli când vii de la orice lucrare, chiar şi de la mort, dar nu are rost să arunci apă înapoi peste umăr, că în mod sigur mortul a fost acoperit cu pământ şi nu vine după tine, iar dacă e să vină moartea n-o poţi alunga cu câteva picături de apă.

51. Cei care s-au sinucis trebuie dezgropaţi la 7 ani ca să fie scoşi la lumină. Se desface tronul, se pune peste el un costum de haine şi pomenile încep din nou de la zero.

Morţii trebuie lăsaţi să se odihnească indiferent cum au murit. Trupurile acestea vor putrezi, indiferent de moartea cu care au murit. Nu se scoate mortul la lumină prin dezgropare, căci nu de lumina zilei are nevoie, ci de „Lumina lui Dumnezeu“, pe care o primeşte sufletul lui prin parastase, milostenii şi Sfintele Liturghii.

52. La o săptămână după Sfântului Ilie este sora Sfântului Ilie.

Sfântul Ilie nu a avut nici o soră. Aşa ceva nu scrie nicăieri.

53. La nuntă se agaţă cutii goale de conserve după maşini, ca să alunge duhurile rele.

Acele cutii le agăţau copiii neastâmpăraţi, pentru ca atunci când trecea maşina, să atragă atenţia că acolo se întemeia o nouă familie sau poate o făceau doar pentru distracţie.

54. Mirele trebuie să treacă peste pragul casei cu mireasa în braţe, pentru că în prag stau duhurile rele. Trecând-o peste prag sunt alungate duhurile rele.

Superstiţie! În lemnul pragului casei nu se sălăşluiesc duhuri rele, aşa cum nu se sălăşluiesc nici în copacii pădurilor, nici în giurgiuvelele geamurilor…

55. Dacă dormi după ce te-ai împărtăşit, vine o căpuşă sau diavolul şi-ţi fură împărtăşania.

Poţi dormi liniştit că nu-ţi va fura nimeni Sfânta Împărtăşanie. Important este să citeşti rugăciunile mulţumitoare din canonul care trebuie citit după ce te-ai împărtăşit.

56. Când copilul este mic şi este bolnav, pentru a se vindeca trebuie vândut pe geam şi să-i pună alt nume pentru a nu-l recunoaşte bolile; dacă nu este răscumpărat, pe lumea cealaltă nu mai este al părinţilor.

Acest obicei nu numai că nu are nici un fel de legătură cu Sfânta Tradiţie Ortodoxă, dar ne şi intrigă prin aceste „poveşti la un pahar“.

57. N-ai voie să-i zici unui animal „săracul de el“ că apoi pe lumea cealaltă îl mănânci.

Mai bine l-am mânca pe lumea aceasta, pentru că acolo sufletul nu mai mănâncă şi nu mai bea.

58. Dacă tai unghiile unui bătrân şi le laşi în casă, înseamnă că laşi sărăcie.

O, nu, nu-i adevărat, nu laşi în casă sărăcie, ci mizerie.

59. Dacă vrei să blestemi pe cineva care ţi-a făcut rău trebuie să mergi la „Biserica Neagră“ din Craiova şi să-ţi facă preotul o „slujbă întoarsă“.

În Craiova şi chiar în toată ţara, nu există Biserica Neagră, afară numai de cea din Braşov. Şi apoi preoţii nu fac „slujbe întoarse“, nu blestemă, ci se roagă să vină binecuvântarea lui Dumnezeu peste toată lumea. (Am aflat, spre surprinderea mea, că „Slujba întoarsă“ ar însemna ca preotul să se roage îmbrăcat cu veşmintele pe dos, la miezul nopţii, cu lumânările întoarse cu capul în jos şi să blesteme pe cel care a făcut răul).

60. Dacă bate grindina trebuie să băgăm talismanul sub streaşină şi acesta va sparge grindina. Dacă vine un cutremur trebuie să băgăm talismanul sub streaşină.

Talisman, prin definiţie, înseamnă un obiect sau o carte considerat de către superstiţioşi ca fiind înzestrat cu o forţă magică, supranaturală şi având puterea de a da ajutor celor care îl poartă. Oare poate avea o carte puterea lui Dumnezeu? Oare ne-a botezat talismanul, ne-a cununat talismanul, ne iartă păcatele talismanul, ne împărtăşeşte talismanul? Nu, ci doar Hristos, prin preot în Duhul Sfânt. Talismanul este o carte ca oricare alta, fără nici o putere. Mai sfântă este Biblia, şi tot se cutremură casele în care ea se află. Se dă prea multă importanţă unei cărţi lipsită de orice adevăr.

61. Dacă ţii lumânarea cuiva care moare, cad păcatele lui asupra ta.

Lumânarea este semnul jertfei. O lumânare bine lucrată nu scoate fum, nu picură ceară, ci se transformă toată în lumină. Lumina este forma superioară de existenţă a materiei. De aceea Dumnezeu a făcut întâi lumina. Ţinând lumânarea cuiva este ca şi cum l-ai călăuzi. Aşa îl călăuzeşti la Sfântul Botez spre viaţa în Hristos, la cununie spre o viaţă de familie binecuvântată de Dumnezeu şi la înmormântare spre Împărăţia Cerurilor.

62. În candelă se pune ulei numai dintr-o sticlă neîncepută.

În candelă se pune ulei curat din orice sticlă, începută sau neîncepută, după cum în Sfânta Biserică punem din aceeaşi sticlă până o terminăm. Nu uleiul contează. Moise nu spune nimic despre aceasta. El a primit poruncă de la Dumnezeu. „Când va aprinde Aaron seara candelele, iar va arde miresme“ (Ieşirea 30:8).

63. Să-i pui mortului în buzunare bani pentru a plăti vămile.

A-i da mortului bani e ca şi cum ai pune porcului inel de aur la picior. Nu va folosi la nimic. Banii nu intră în împărăţia cerurilor. Unii îi numesc „ochii diavolului“ iar Iisus Hristos nici nu a vrut să pună mâna pe ei. El a zis: „Daţi cezarului ce este al cezarului, iar lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu“, adică cezarului banul, iar lui Dumnezeu sufletul.

64. Este păcat să dai flori duminica.

Dacă suntem invitaţi la o nuntă Duminica şi ducem un buchet de flori tinerilor căsătoriţi, păcătuim oare? Dacă mergem Duminica în vizită la o familie, cu un buchet de flori în mână, păcătuim oare? Dacă ducem Duminica la Sf. Liturghie flori pentru a fi puse pe Sfânta Masă, păcătuim oare?… Categoric nu. Aceasta e curată superstiţie.

65. Când îţi iese preotul în cale îţi merge rău.

Dacă-ţi iese doctorul în cale te şi îmbolnăveşti? Dacă-ţi iese frizerul în cale îţi cade părul din cap? Dacă-ţi iese mecanicul în cale ţi se strică maşina?… Şi atunci când îţi iese preotul în cale cum o să-ţi meargă rău? Roagă-te lui Dumnezeu să nu te întâlneşti cu diavolul. Dacă îţi iese preotul în cale bucură-te că ai ocazia să-l întrebi ceva sau să-i mărturiseşti ceva. De fapt celor buni şi înţelepţi poate să le iasă şi Satana în cale că tot bine le merge, iar celor răi poate să le iasă şi Dumnezeu în cale că tot rău le merge.

66. Când îţi taie pisica drumul îţi merge rău (trebuie să faci 10 paşi înapoi).

Pisica e un biet animal fără raţiune şi care traversează drumul pentru că se întoarce probabil de la vânătoarea de şoareci. Nu ştie că întâlneşte un superstiţios, că s-ar întoarce din cale. Aşa că mai de grabă se întoarce superstiţiosul (să nu supere pisica), neştiind că animalele nu au putere spirituală, nu sunt duhuri şi nu pot influenţa viaţa oamenilor.

67. Femeia gravidă nu are voie să intre în Biserică!

Nu este adevărat. Iisus a oprit să intre în Templu (respectiv în Biserica de astăzi) pe cel care este neîmpăcat cu aproapele său. ,,Dacă, îţi vei aduce darul tău în altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi venind, adu darul tău“ (Matei 5:23-24). O femeie gravidă înseamnă binecuvântarea lui Dumnezeu peste ea şi peste familia ei şi tocmai acum are ea mai mare nevoie să intre în Biserică atât pentru ea cât şi pentru „darul lui Dumnezeu“ ce-l poartă în pântece. Oare Fecioara Maria după Bunavestire nu a mai mers la rugăciune? Ba da!

68. Nu este bine să se cunune 2 fraţi în acelaşi an, căci vor divorţa!

Oare este mai bine ca unul să se cunune cu soţia, iar celălalt să trăiască cu viitoarea lui soţie în păcatul adulterului (desfrânare), decât să primească binecuvântarea lui Dumnezeu?

Multe perechi de fraţi s-au cununat religios în acelaşi an şi au fost fericiţi şi binecuvântaţi până la adânci bătrâneţi. Cei care spun că au eşuat în căsnicie aducând argumentul de mai sus nu cunosc adevăratele cauze. Nu timpul când se cunună oamenii contează, ci sentimentele: Credinţa şi Iubirea sau Obiceiul şi Interesul. Aşa cum avem două mâini, tot aşa şi mirii trebuie să aibă deja primite în ziua nunţii cele două binecuvântări: a părinţilor (cuscrilor) şi a preotului duhovnic. Deosebit de important este ca înainte cu câteva zile de cununia religioasă, indiferent că au greşit sau nu trupeşte până atunci (fericiţi cei ce n-au greşit), ginerele şi mireasa să se spovedească şi să se împărtăşească şi odată cu ei să facă acelaşi lucru şi naşii lor.

69. Mai păcat este să pofteşti decât să mănânci!

Aceste vorbe circulă mult prin popor şi mare păcat fac cei ce le rostesc oprindu-i pe alţii de a posti. Să luăm un exemplu: dacă două persoane poftesc a jefui Banca Naţională, nimeni nu-i poate pedepsi. Dacă însă au făcut-o, vor primi în mod sigur ani grei de puşcărie. La fel este şi în cazul nostru: a pofti la mâncăruri (este numai ispita), a mânca de dulce în Post înseamnă călcarea rânduielilor postului. Însă aceste vorbe (mai păcat este să pofteşti decât să bagi în gură), vin de la cuvintele Mântuitorului cu referire la adulter (curvie): ,,Aţi auzit ce s-a zis celor de demult «să nu săvârşeşti adulter». Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui“ (Matei 5:27-28).

70. În noaptea de Sfintele Paşti trebuie să duci un cocoş alb în Biserică pentru cei morţi nespovediţi şi neîmpărtăşiţi şi să-l baţi până cântă de trei ori.

În credinţele păgâne (a celor fără de Dumnezeu) animalele şi păsările aveau rolul de a-i ajuta pe oameni după moarte. (De aceea în morminte s-au găsit îngropate şi animalele care i-au servit în viaţă defunctului). Aceasta este o credinţă falsă.

În Biblie scrie: ,,Şi Petru şi-a adus aminte de cuvintele lui Iisus care zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară a plâns cu amar “ (Matei 26:75). Dacă am căzut din credinţă păcătuind, ar trebui să ne plângem păcatele fără să mai aşteptăm să cânte cocoşul. În ceea ce priveşte bătutul cocoşului până va cânta, să n-o facem, fiindcă acolo, în Sfânta Biserică, în acea pace dumnezeiască unde îngerii tac, noi să facem atâta tulburare şi dezordine?

71. La masă (în timp ce mănânci), nu ai voie să citeşti că îţi mănânci minţile.

Nu este adevărat, însă putem spune că: fiecare lucru trebuie să-l faci la timpul lui. Cel înţelept va citi atunci când este vremea cititului, iar mesei îi va acorda atenţia cuvenită pentru o dietă sănătoasă. Cel fără de minte va face mai multe lucruri deodată: citeşte, mănâncă, se leagănă pe scaun, priveşte la televizorul instalat la bucătărie, este atent şi la discuţiile altora… şi de fapt nu face nimic, adică „şi-a mâncat minţile“.

72. Dacă te împărtăşeşti este păcat să calci pe iarbă verde!

Scorneală! A călca pe iarbă verde nu este păcat. Cel ce s-a împărtăşit nu trebuie să facă rău nimănui. Dacă privim în urma noastră la iarba pe care am călcat-o vom observa că ea se ridică la loc. Ar trebui să înţelegem aceste cuvinte cu călcatul ierbii în sensul că nimănui nu e bine să-i faci rău. S-a comparat cu firul de iarbă pentru că el este cel mai mic (comparativ cu copacii, copăceii, arbuştii etc). Iată ce le va spune Hristos unora la Înfricoşata Judecată: „Adevărat zic vouă: întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut“ (Matei 25:45).

73. Niciodată seara şi în ziua de luni să nu dai nimic din casă că nu mai ai spor toată săptămâna. Să nu dai bani sau să nu împrumuţi pe cineva cu bani în ziua de luni.

Oare, aşa să fie? Unde scrie că nu trebuie să facem fapte bune lunea? Zgârcenia este un păcat care îi stăpâneşte pe mulţi şi atunci au găsit diverse justificări: să nu dai niciodată din casă seara, nici în zi de sărbătoare, nici lunea că-ţi merge rău toată săptămâna, nici marţea că sunt trei ceasuri rele etc. Ori porunca lui Dumnezeu este aceasta: „Celui ce cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta“ (Matei 5:24); „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casa ta pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei“ (Isaia 58: 7-10). Să nu uităm că: MAI MARE FERICIRE ESTE A DA DECÂT A LUA.

74. Să se pună o cruce acolo unde a murit un om în afara locuinţei (în câmp, pe marginea şoselei, pe marginea apei).

În toate timpurile şi în toate credinţele a existat convingerea că este viaţă după moarte (nemurirea sufletului). De aceea locurile unde erau depuse trupurile moarte se marcau printr-un semn. Faraonii şi-au înălţat încă din viaţă piramide, necreştinii puneau la căpătâi câte o piatră mai mare, iar creştinii au pus „Semnul Fiului Omului“, adică crucea. Acest semn Sfânt se pune la mormânt pentru a atrage atenţia oamenilor să nu profaneze acel loc, să nu împrăştie osemintele care se vor ridica din morminte la porunca lui Dumnezeu: „Domnul însă mi-a zis: prooroceşte asupra oaselor acestora şi le zi: oase uscate ascultaţi cuvântul Domnului! Voi pune pe voi vine şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul“ (Iezechel 37: 4-6).

Însă crucea pusă acolo unde a ieşit sufletul nu are nici un rost pentru că acolo nu a rămas nimic: trupul a fost dus la cimitir şi pus într-un mormânt, iar sufletul a fost luat de îngeri şi dus la cer în faţa Dreptului Judecător. Crucea este un semn creştinesc. Ea nu-l mântuieşte pe cel care o are şi nici nu-l osândeşte pe cel ce nu o are.

75. Dacă unul dintre soţi a murit şi s-au blestemat între ei trebuie dezlegaţi prin rugăciuni şi în acelaşi timp trebuie trecut un cal alb peste mormântul celui decedat.

În cărţile de slujbă (Molitfelnic şi Aghiasmatar) există rugăciuni de dezlegare de blesteme, dar ele nu sunt condiţionate de prezenţa vreunui animal. Şi apoi ce s-ar face laponii şi eschimoşii care nu au cai?

76. Dacă moare un copil, când îl scot din casă, părinţii trebuie să tragă înapoi de sicriu şi să zică: ,,Noi nu te lăsăm pe tine să pleci, tu lasă-ne pe noi să nu ne iei cu tine”.

Cei îndureraţi de pierderea celor dragi, trag de coşciug nu pentru că le este frică să nu moară şi ei, ci din părere de rău că pierd o fiinţă mult iubită. Chiar dacă zic ceva sau nu zic, cel mort nu poate hotărî nimic, fiindcă stăpânul morţii şi al vieţii este Dumnezeu.

77. Să porţi mereu ceva pe dos (maioul, şosetele, cămaşa…) ca să nu se lipească farmecele de tine.

Farmecele sunt lucrarea vrăjitoarelor. Ele există, dar citind din Vechiul Testament Cartea lui Iov, putem înţelege că Satan poate face rău, însă numai cu îngăduială şi numai cât îi îngăduie Dumnezeu: „Atunci Domnul a zis către Satan: ,,Iată, tot ce are el (Iov) este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta. Şi Satan a pierit din faţa lui Dumnezeu“(Iov 1:12). Deci farmecele sunt lucruri ale lui Satan. Şi ele nu se vor apropia niciodată de omul cel bun şi corect, iar de cel ce face rău se vor lipi chiar de ar avea toate hainele îmbrăcate pe dos, aşa cum rezultă şi din cuvintele Sfântului Apostol Pavel în epistola către Romani: ,,Fiţi înţelepţi spre bine (faceţi numai bine) şi nevinovaţi la rău (să nu faceţi nimănui nici un rău). Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe Satana“ (adică, nu-i va îngădui diavolului să vă facă rău, chiar dacă cineva vă face farmece) (Romani 16:19).

78. Nu este bine să-i cumperi copilului haine înainte de a se naşte.

Este o superstiţie şi se spunea aşa fiindcă nu se putea şti ce va fi copilul: parte bărbătească sau parte femeiască.

79. Nu trebuie să te întorci din drum că nu-ţi merge bine.

Prima calitate a memoriei este uitarea, şi de fapt este un dar deosebit pe care îl avem de la Dumnezeu. Dacă n-am uita, n-am putea să primi noi informaţii în creierul nostru. De foarte multe ori uitarea este o binecuvântare, ca în cazul în care ne moare cineva drag. Dacă plecând la piaţă ai uitat portofelul cu bani, trebuie să te întorci să-l iei, altfel nu vei putea cumpăra nimic. Numai că întorcându-te să-l iei, să umbli cu grijă, căci dacă răscoleşti toate plin de nervi sigur vei păţi multe necazuri.

Într-o zi de Duminică am plecat spre Biserică. Pe drum mi-am amintit că am uitat ceva. M-am întors şi am luat. Apoi din nou, în acelaşi loc mi-am dat seama că mai uitasem ceva. M-am întors iarăşi din drum. Crezând acum că am luat totul, culmea, în acelaşi loc mi-am adus aminte că uitasem încă ceva. M-am întors din nou şi ce credeţi? În casă mirosea a ars. Când mă uit mai bine, uitasem fierul de călcat în priză. Deci, uitarea nu a fost un ghinion, ci binecuvântare, lucrarea lui Dumnezeu care mi-a ajutat să nu găsesc la întoarcere casa făcută scrum.

80. Când se naşte un copil să i se pună ursitorile.

Din neştiinţă oamenii au pus evenimentele din viaţa lor pe seama „sorţii“, a „scrisei“. Încă de la creaţie, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu DEMNITATE şi LIBERTATE.

Deci omul fiind o fiinţă liberă (liber de a face ce vrea: binele sau răul) înseamnă că nu există „scrisă”, „soartă” sau „predestinare” cum îi mai spun unii.

Spre exemplu, dacă Dumnezeu i-ar fi hotărât prin ursitori unei femei să facă 15 avorturi în viaţa sa, nu ar mai avea de ce să o judece şi să o osândească, deoarece femeia i-ar spune: „Doamne, de ce să mă judeci, că doar Tu mi-ai hotărât să fac cele 15 avorturi!“. Sau dacă un om căzut în patima beţiei (unii îi zic în mod greşit darul beţiei) ar omorî pe cineva, la fel şi acesta i-ar spune: „Doamne, încă de la naştere Tu

mi-ai hotărât prin ursitori beţia şi crima. AŞADAR NU MĂ POŢI OSÂNDI!“

Aşa cum oamenii nu pot hotărî dacă să răsară sau nu mâine soarele, tot aşa nu pot hotărî nici ursitorile drumul pe care va merge în viaţă noul născut. Altfel îi punem la ursitori o minge şi ajunge mare fotbalist, îi punem Codul Penal şi ajunge procuror, îi punem un bisturiu şi ajunge medic, îi punem un pistol cu apă şi ajunge general, îi punem un engolpion şi o cruce, şi ajunge mitropolit.

Atenţie: în Moldova şi în Ardeal nu se pun ursitori. Deci nu puneţi ursitori la copii, ci puneţi-le în suflet, din fragedă pruncie, mărgăritarul cel mai de preţ: CREDINŢA CREŞTIN-ORTODOXĂ.

81. Lunea este postul Maicii Domnului.

Nu există nicăieri scris că Lunea este postul Maicii Domnului. Conform cu porunca a doua a Sfintei Biserici Ortodoxe zilele de post rânduite sunt: Miercurea şi Vinerea, pentru că Miercuri a fost vândut şi Vineri a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos.

Postul de Luni este „elastic“ sau facultativ şi deci va fi ţinut numai de acei creştini care au anumite necazuri, pentru împlinirea unor dorinţe sau alungarea ispitelor. Cel mai bine ar fi dacă l-ar ţine dumnealor cu binecuvântarea preotului duhovnic, căci altfel pot cădea în păcatul mândriei şi şi-au pierdut astfel toată plata.

82. La primul născut din familie, chiar dacă este botezat, să nu i se tragă clopotul dacă moare, căci mor toţi ceilalţi care se vor naşte după el.

Ce moartă se simte lumea de astăzi pentru că nu mai înviază cu fiecare Liturghie. Clopotul este un obiect bisericesc nevinovat care anunţă evenimentele deosebit de importante din viaţa noastră. El ne anunţă orele de rugăciune, clipa cea mare a Învierii Domnului, sau în fiecare Duminică ne cheamă la Sfânta Liturghie:

Unde mergi creştine dragă, când e zi de sărbătoare,

Pe la pieţe, pe la târguri, să-ţi duci marfa la vânzare?

Tu nu vezi iubite frate, că-n zadar te osteneşti

Şi din munca ta sărmane, chiar nimic nu foloseşti?

Unde mergi creştine dragă, când e zi de sărbătoare

La petreceri şi la cârciumi, sau la vorbă-n drumul mare

N-auzi dangătul de clopot, n-auzi acel glas frumos

Care zice : „LĂSAŢI TOATE şi veniţi lângă Hristos“.

Deci, clopotul nu prevesteşte moartea tuturor celorlalţi care se vor mai naşte în neamul celui ce a murit, ci totdeauna cheamă creştinii la rugăciune pentru mântuirea sufletului celui ce a murit.

83. Dacă moare un copil până la vârsta de 7 ani să nu-i dai lumânări să le ducă morţilor tăi pentru că el nu ştie cui să le dea.

În primul rând, oamenii ar trebui să ştie că mortul nu duce lumânările noastre morţilor noştri pe numele cărora le-am aprins, ci aceştia primesc de la Dumnezeu mângâiere.

84. La nouă joi după Paşti să nu se meargă la muncă.

Nici Biserica, nici Sfânta Tradiţie nu îndreptăţesc şi nici nu amintesc acest lucru. Acest lucru nu s-a pomenit nici în credinţa iudaică, nici în cea creştină. Şi atunci se naşte clar o întrebare la care să răspundeţi dumneavoastră: cei care au inventat această sărbătoare sunt cei leneşi sau cei gospodari?

85. Vinerea să nu tai via.

Se spune că Iisus este „strugurele cel copt din care curge vinul care mântuieşte lumea“. Vinerea a fost ziua în care Dumnezeu Iisus Hristos s-a adus pe sine jertfă în faţa lui Dumnezeu Tatăl şi şi-a vărsat scumpul său sânge prin jertfa de pe cruce, spălând păcatele neamului omenesc. Dar să nu amestecăm cele lumeşti cu cele sfinte. Vinerea (dacă nu este cruce roşie în calendar) este o zi obişnuită de lucru şi nu-i nici un păcat să tai via.

86. Dacă a murit fără lumânare să nu-i faci pomană decât sâmbăta.

Unde scrie aşa ceva? Acesta este tot o „teologie băbească“ fără nici un temei în Biblie sau în Sfânta Tradiţie. În general, pomenile se fac sâmbăta pentru că atunci Domnul Iisus Hristos a fost în mormânt cu trupul. De multe ori auzim spunându-se despre cineva care a murit: „Părinte, soţul meu a murit cu lumânarea aprinsă, a plecat cu lumină, s-a mântuit“. „Dar cum a murit maică: spovedit, împărtăşit?“ „O, nu maică! Cât m-am rugat eu de el şi n-a vrut în ruptul capului să se spovedească şi să se împărtăşească, că nu-i suferea pe popi“. „Dar la Biserică a fost Duminica? N-a călcat ăsta pragul Bisericii decât la Botez, la Cununie şi acum la moarte pentru ultima dată“. „Dar păcate a făcut în viaţă?“. „Maică şapte hotare umbla; i-au plăcut mult beţia şi femeile“.

Iată, oamenii trebuie să ştie că este bineplăcut să aprindem lumânarea. Dar lumânarea este doar UN SIMBOL (al luminii dumnezeieşti) şi O JERTFĂ (fiindcă dai nişte bănuţi pe ea).

Dacă are lumânare când moare nu neapărat se mântuieşte, iar dacă moare fără lumânare nu neapărat se osândeşte (mai ales dacă a avut o viaţă aleasă, creştinească).

Ziua în care se face pomană nu are nici cea mai mică importanţă. Pomana trebuie făcută după puterea materială şi din tot sufletul.

87. Până la Dumnezeu te omoară sfinţii.

Aceasta este o vorbă nu numai greşită, dar chiar dăunează Sfintei noastre credinţe. Se bazează această zicală pe versetul: ,,Au nu ştiţi că Sfinţii vor judeca lumea?“ (1Corinteni 6:2). Dar, după cum se observă, sfinţii vor judeca lumea, însă n-au omorât şi nici nu vor omorî pe nimeni, ba dimpotrivă se roagă, mijlocesc la Dumnezeu neîncetat pentru mântuirea noastră, fiind ,,Casnici ai lui Dumnezeu“.

88. Dacă ai un singur brad în curte, să-l tai ca să nu rămâi singur (casele cu brazi rămân pustii).

Altă păcăleală. Într-o zi vei rămâne singur sau va rămâne singură, cum o vrea Dumnezeu. Bradul din curte să nu-l tai, pentru că plantele şi mai ales arborii nu ne pot influenţa viaţa decât în măsura în care le folosim în tratamente naturale (seminţele, coaja, rădăcinile, etc). Cum poate acest brad să ne aducă rău în familie, când Iisus spune: ,,Nici un fir din părul capului vostru nu va cădea fără ştirea lui Dumnezeu“. BRADUL ÎN POPOR ESTE SIMBOLUL VIEŢII VEŞNICE.

89. Dacă omori un şobolan, 7 ani ai ghinion.

Conform cu versetul biblic: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul“ (Facerea 1:28), omul este stăpân peste toate vietăţile pământului. Toţi cei cu suflet bun nu vor ucide prea uşor sau chiar deloc nici măcar o furnică, iar cei răi vor face aceasta din plăcere. Nu este bine! Dar dăunătoarele le putem omorî fără a avea pedeapsă (cât despre cei 7 ani de ghinion, nici vorbă să fie adevărat, nu este nici o legătură între şobolan şi ghinion).

90. În decursul fiecărui an trebuie să treci neapărat de 3 ori prin Sfântul Altar dacă vrei să te mântuieşti ( bărbat sau femeie).

Bărbaţii nu au voie să treacă prin Sfântul Altar decât în caz de mare nevoie şi numai cu binecuvântarea preotului slujitor. Femeile nici măcar atât. Ele pot trece prin Sfântul Altar numai atunci când se sfinţeşte sau se resfinţeşte o Biserică şi numai cu binecuvântarea arhiereului care slujeşte atunci.

Se trece numai o singură dată, căci o dată ne-am şi botezat, şi mai trebuie ştiut că nu cel ce trece prin altarul Bisericii se va mântui, ci cel care prin credinţă va intra în Altarul Ceresc unde slujesc Sfinţii Îngeri.

91. Mireasa trebuie să poarte la slujba de cununie o păpuşă în sân ca să-i meargă bine în căsnicie.

Nu contează ce are mireasa cu ea sau pe ea pentru a-i merge bine. Ba mai mult, punând o păpuşă în sân este o practică vrăjitorească, iar aceasta îl mânie pe Dumnezeu. Mireasa care este credincioasă şi are suflet bun nu trebuie să poarte nimic în sân şi-i va fi bine pentru că îngerul lui Dumnezeu o va ocroti. Mireasa care este necredincioasă şi are suflet rău orice ar purta, tot rău îi va merge în căsnicie.

92. Pomul vieţii nu ai voie să-l ţii în casă pentru că, atâţia oameni îţi vor muri din familie, câţi puişori îi ies pe tulpină.

Pomul vieţii a fost doar în Rai. Orice altă plantă cu acest nume nu are nici o influenţă asupra vieţii noastre.

93. Tămâia se foloseşte oricând, smirna numai în sărbători.

Putem să folosim şi una şi alta, oricând vrem fără nici-o oprelişte. Pentru o mai bună înţelegere, între smirnă şi tămâie este o diferenţă ca între pâinea albă şi cea neagră. O poţi folosi pe fiecare când o ai, cu sfinţenie şi cu mulţumire la Dumnezeu.

94. În perioada de necurăţie (regula femeii), femeia nu are voie să se atingă de flori sau de copaci pentru că acestea se vor usca. Nici florile nu are voie să le ude în această perioadă.

Femeile leneşe pot să nu facă nimic. Cele harnice pot face orice lucru, în afară de a atinge cele sfinte (crucea, icoanele, anafura, apa sfinţită şi nu pot intra în Biserică în această perioadă).

95. Dacă o femeie este în perioada de necurăţie, să-şi lege o cârpă albă la brâu şi atunci poate să intre în Biserică şi chiar să se atingă de obiectele sfinte (icoane, cruce, apa sfinţită).

Nu este adevărat. Porunca lui Dumnezeu este clară: „Şi a grăit Domnul cu Moise şi cu Aaron zicând: De va avea femeia curgere de sânge din trupul său, trebuie să stea şapte zile pentru curăţirea sa. Tot cel ce se va atinge de ea, necurat va fi până seara“ (Levitic 15:19).

96. Este păcat să fie făcută sfeştania casei seara. Trebuie făcută până în orele 12.

Un creştin fierbinte în credinţă face trei curăţenii în fiecare din cele patru posturi mari ale anului:

a) Curăţenie de praf, mizerie în toată casă…

b)Curăţenie de duhuri rele cuibărite în casă, prin sfeştanie.

c) curăţenie în suflet prin mărturisirea păcatelor pe care le-am mai făcut de la ultima spovedanie încoace.

Sfeştania casei trebuie făcută de patru ori sau cel puţin o dată pe an. Sfeştania casei este o slujbă prin care se cere lui Dumnezeu să fie alungate puterile potrivnice şi să vină binecuvântarea Sa peste casa aceea prin rugăciunile făcute de preot. Ori o rugăciune se poate face oricând, dimineaţa, la prânz, seara sau noaptea.

97. La mort să te duci neapărat cu două lumânări, una pentru mort şi una pentru înger.

Lumânarea simbolizează lumina adevărului şi a sfinţeniei, care este Dumnezeu, şi ne arată cum trebuie să fie viaţa oricărui creştin. Lumânarea poate avea şi alte semnificaţii. Atunci când se aprinde la citirea Sfintei Evanghelii simbolizează lumina adevărului care a străbătut întunericul necredinţei. La Botez se aprinde pentru luminarea sufletului celui botezat care vine de la întuneric la lumină, făcându-se fiu al luminii lui Hristos. La cununie cele două lumânări pe care le ţin naşii simbolizează pe cei doi Sfinţi Arhangheli, Mihail şi Gavriil. La moarte, lumânarea simbolizează lumina pe care dorim să o aibă pe calea veşniciei. Mortului să-i ducem o lumânare dar îngerului nu, fiindcă el nu are nici un păcat (dacă ar avea păcat ar fi diavol).

98. Pentru a se căsători o fată trebuie să meargă la un preot să-i treacă apa prin cununii.

Cununiile cuiva nu se pot lega sau dezlega prin lucrări pământeşti. Apa trecută prin cununii nu are nici o putere. Sfatul pentru cele care vor să se căsătorească este să o facă din iubire curată, respectând poruncile lui Dumnezeu.

99. S-au şmecherit şi preoţii ăştia şi ne dau precestanie (Sfânta Împărtăşanie) praf.

Pentru a nu exista aceste vorbe spuse din neştiinţă, preotul trebuie să le explice enoriaşilor săi ce este cu Sfânta Împărtăşanie folosită în cazurile de urgenţă. Ea se sfinţeşte în Joia cea Mare (Cina cea de Taină a lui Iisus Hristos cu Sfinţii Apostoli) şi se păstrează tot anul pentru cazuri de urgenţă (de grijanie) sau pentru bolnavi netransportabili. Se ştie că Sfânta Liturghie nu se poate face oricând, dar nici omul nu trebuie să moară neîmpărtăşit şi atunci această Împărtăşanie de rezervă nu este o şmecherie a preoţilor, ci o practică a Sfintei Biserici dintotdeauna. Dumnezeu să-i ierte pe cei care vorbesc aşa ceva!

100. La sfârşitul Sfintei Liturghii, când preotul zice „Cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste să vă apropiaţi“, trebuie să faci trei paşi către preot ca să te mântuieşti.

Aceste cuvinte sfinte le găsim şi în Biblie referindu-se la cei pregătiţi pentru a primi Sfânta Împărtăşanie (post, spovedanie şi să aibă binecuvântarea preotului duhovnic de a se împărtăşi). Ceilalţi nu se pot apropia de Sfântul Potir (adică nu se pot împărtăşi). Deci, nu prin cei trei paşi ne mântuim , ci prin Sfintele Taine (Spovedania, Împărtăşania şi celelalte).

101. Să nu speli lenjeria copilului după asfinţit că este păcat.

Într-adevăr există un verset în Biblie care spune aşa: „Trebuie să fac, până ce este ziuă, lucrările celui ce M-a trimis pe Mine;căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze“ (Ioan 9:4), însă aceste cuvinte se referă la viaţă şi moarte, la lucrarea spre mântuirea sufletului pe care trebuie să o facă fiecare credincios cât timp este viu. Copilul trebuie ţinut curat, deci nu contează la ce oră din zi îi spală măicuţa lui lenjeria (doar să nu fie cruce roşie în calendar). Contează doar, dacă începând cu vârsta de 7 ani, mama lui îl duce la spovedanie şi împărtăşanie cel puţin în cele 4 posturi mari ale anului pentru a-i spăla astfel „cămaşa sufletului“.

102. De înălţarea Sfintei Cruci nu trebuie să mănânci ceva în formă de cruce (colac, prescure), nici nuci (pentru că au formă de cruce în miez) şi nici usturoi pentru că are inima în el.

Nu ceea ce mănânci de ziua Sfintei Cruci contează, ci cu ce credinţă întâmpini această sărbătoare şi ce fapte bune faci în ziua aceea. De fapt, această scorneală cu ce nu trebuie mâncat vine sigur de la persoane care nici nu merg la Biserică în acea zi de sărbătoare.

103. Dacă treci de trei ori prin Sfântul Altar când se face sfinţirea sau resfinţirea unei Biserici este ca şi când te-ai boteza.

Cu alte cuvinte, dacă treci de trei ori prin şcoala de şoferi este ca şi când ai avea carnet, dacă treci de trei ori pe sălile unei facultăţi, este ca şi când ai avea diploma de licenţă. Botezul este o Sfântă Taină care nu se poate înlocui cu o altă lucrare a Sfintei Biserici.

Trecerea prin Sfântul Altar este un prilej (pentru unii poate unic) de a vedea locul unde preotul slujeşte Sfânta Liturghie, adică Sfânta Masă, peştera Betleemului (proscomidiarul) şi Crucea răstignirii, dar acest lucru nu mântuieşte pe nimeni. Se umple de bucurie duhovnicească şi va fi răsplătit de Dumnezeu pentru credinţa cu care a trecut prin faţa Sfintei Mese.

Iubiţi credincioşi,

Superstiţiile pe care (cu ajutorul lui Dumnezeu) le-am adunat în această cateheză (adică învăţătură de credinţă ortodoxă) despre Falsa Tradiţie, sunt ca nişte ciuperci otrăvitoare care încearcă să crească pe Ogorul Sfintei credinţe Ortodoxe a lui Dumnezeu. După cum lumina nu are părtăşie cu întunericul, tot aşa şi Biserica Ortodoxă, nu are părtăşie cu minciuna (scorneala). În locul acelor „practici inventate“, iată cum ar trebui să se înveţe creştinii unul pe altul, aşa cum scrie în cărţile de slujbe:

► Până la Botez îi putem spune copilului pe nume, pentru că certificatul de naştere este deja eliberat cu numele respectiv, iar la opt zile după naştere, se merge cu copilul la Sfânta Biserică unde i se citeşte rugăciune la însemnarea pruncului (cu Sfânta Cruce) punându-i-se şi numele.

► Iar când se împlinesc 40 de zile, se aduce pruncul în Biserică, ca să se îmbisericească, adică să facă început intrării în Biserică. El este adus de maica sa, fiind curăţită, şi fiind de faţă şi naşul cel ce l-a botezat.

► La opt zile după cununia religioasă, mirii trebuie să vină la Biserică cu lumânările de la nuntă, să le aprindă şi preotul să le citească molitfa. După aceasta, lumânările de la cununie rămân pentru a fi folosite în Sfânta Biserică.

„Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără de rânduială şi nu după predania care aţi primit-o de la noi“ (2 Tesaloniceni 3:6).

BIBLIOGRAFIE: Biblia E.I.B.M., 1988; Biblia E.I.B.M., 1992; Biblia E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Învăţătură de credinţă creştin ortodoxă – Craiova 1952; Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Cluj,1993; Noul Testament versiunea Anania – 1993;

Completare la cateheza Sfânta şi falsa tradiţie

Prin cuvântul tradiţie nu se înţelege zvonul nedesluşit, care nu se ştie cum a apărut şi s-a răspândit; ci se înţelege învăţătura apostolică, propovăduită oral; sau regulile şi hotărârile bisericeşti puse în aplicare în Biserică. Sfinţii Apostoli au organizat în întregime Biserica lui Hristos pe toate laturile vieţii ei mântuitoare, duhovniceşti şi bisericeşti. Însă modul în care au organizat-o nu este expus pe deplin în scrierile lor, dar în realitate a fost săvârşit şi introdus în viaţa creştină de Sfinţii Apostoli personal, introdus şi înrădăcinat prin numeroasele vizite săvârşite în comunităţile creştine întemeiate de ei şi prin îndreptarea de multe ori a greşelilor – totul prin propria lor lucrare şi cuvânt. Şi modul de purtare creştină, şi regulile de viaţă şi legăturile reciproce ale creştinilor, şi lucrările tainice sfinţitoare, si regulile pentru adunările bisericeşti, toate au fost rânduite de Sfinţii Apostoli prin cuvânt şi întărire prin supravegherea lor personală… Şi au început creştinii să gândească aşa, să trăiască aşa, să lucreze aşa în legături reciproce, să se cârmuiască aşa, să se sfinţească aşa, să-I slujească lui Dumnezeu aşa cum au orânduit Sfinţii Apostoli.

Cei ce au venit la credinţă au împrumutat de la ei şi după modelul lor s-au orânduit. Noua generaţie s-a format întru totul după acea orânduirea a comunităţii creştine pe care au lăsat-o Sfinţii Apostoli. Şi aşa, din generaţie în generaţie, şi au ajuns până la noi. Tocmai această bună orânduire a comunităţii creştine, privind toate ramurile ei, este Tradiţia apostolică şi a o respecta este datoria nestrămutată a fiecărui creştin care doreşte să rămână în adevăr. La cuvântul Tradiţie adăugaţi întotdeauna apostolică.

Voi înţelegeţi Tradiţia apostolică ca transmitere din gură în gură. Dar ea a fost transmitere din viaţă în viaţă, din faptă în faptă. Citim scrierile Sfinţilor Părinţi pentru că în ele se păstrează Tradiţia apostolică, ce este recunoscută într-un glas de toţi. Sfânta Biserică Ortodoxă greacă a păstrat cu credinţă Tradiţia apostolică şi transmiterea ei faţă de noi. Această moştenire apostolică o avem şi noi.

Catolicii au întunecat Tradiţia apostolică. Protestanţii s-au apucat să îndrepte lucrurile – şi mai rău au făcut. La catolici este un singur Papă, iar la protestanţi, orice protestant este un papă. Eu tot sprijin Tradiţia apostolică pe care Sfânta Biserică Ortodoxă o are ca izvor de învăţătură alături de Sfânta Scriptură. Ceea ce este lăsat de Sfinţii Apostoli alcătuieşte viaţa creştină şi s-a transmis ca atare din generaţie în generaţie neschimbat, intrând în acelaşi timp în scrierile Părinţilor încă din veacul întâi (Sfaturi înţelepte, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009).

Sursa: LUPTA PENTRU ORTODOXIE

Invitaţie la Ortodoxie

"Teologia ortodoxă nu este rodul unei îndeletniciri abstracte și tihnite, ci fructul neprețuit și binecuvântat al celei mai înalte trude și încordări sufletești." (Părintele Patriarh Teoctist)