Prima pagină > Ortodoxie, Patrie > MUNTELE MĂRTURISITOR. ANII REZISTENŢEI / ANII SUFERINŢEI – Constantin Hrehor

MUNTELE MĂRTURISITOR. ANII REZISTENŢEI / ANII SUFERINŢEI – Constantin Hrehor

Nota mea: Țin să mulțumesc unui cititor al blogului care a cautat numele autorului, Constantin Hrehor, pe blog. Deci cu ajutorul lui am găsit aceasta carte excepțională. Doamne ajută!

Lucrarea a fost tipărită la Editura Timpul,

Iaşi, 2002

APOLOGETICUM

2004

Constantin Hrehor

Consilier editorial: Cassian Maria Spiridon Coperta: Constantin Hrehor

Reproducere după fresca „Scara virtuţilor”, Mănăstirea Suceviţa

Redactor: Constantin Hrehor Culegere: Elena Condrei

Tehnoredactare: Liviu Dorin Clement, Constantin Bodnariu

Corector: Mihaela Herghiligiu

Copyright © 2002 Editura TIMPUL

Copyright © 2004 Apologeticum

ISBN 973-612-042-2

Toate oasele mele vor zice: Doamne, cine este asemenea Ţie să-l

izbăvească pe sărac din mâna celor mai tari decât el şi pe sărman

 de cei ce îl jefuiesc?

Martori mincinoşi s-au ridicat şi de ceea ce nu ştiam m-au întrebat;

 prin rele pentru bune m-au răsplătit şi au vlăguit sufletul meu, dar eu

, când ei mă supărau, cu haină de sac m-am îmbrăcat şi cu postire mi-am smerit sufletul. „

(Psalm 34, 10-13)

Cap. 1

DRUMUL

După mulţi ani de aşteptare, iată, un dialog devine o carte.

Mărturisirile emoţionante, ilustrând personaje şi momente incredibile dintr-o

irealitate care e încorporată în istoria noastră, nu sunt contrafăcute,

cosmetizate de metaforă, produse de închipuirea prodigioasă a unui condei

artist, ci au o sursă originară şi originală – chiar un erou al Rezistenţei

armate din munţii Bucovinei: Gavril Vatamaniuc, „haiducul bătrân”. La

cei 78 de ani ai săi, păstrând din viaţa austeră a munţilor „ochii de vultur şi

urechile de lup”, dincolo de amintirile cutremurătoare din temniţele roşii,

şi-a păstrat nealterată până acum şi verticalitatea, şi luciditatea.

Povestitor cu harismă, cu o experienţă existenţială ce iese din

normalitate, pe parcursul relatărilor care dau chip acestui „roman” construit

din întrebări laconice şi răspunsuri colocviale, din naraţii epopeice, Gavril

Vatamaniuc se vrea nu un nume spre neuitare, ci un rostitor de adevăr, o

figură cu relief într-o galerie cu temerari care şi-au pus viaţa în slujba

demnităţii, între cei angajaţi în luptă cu erorile şi compromisurile unei

epoci, care au ţinut în lanţurile Apocalipsei, alături de alte seminţii, şi

Neamul nostru creştin, însemnat cu stigmatele Crucii, nădăjduitor de

răscumpărare şi înviere, şi de cinstită recunoaştere în faţa umanităţii.

Constantin Hrehor: Relatările care comprimă o istorie tumultuoasă,

înscriind oameni şi locuri din Bucovina, dar şi aspiraţii ale românilor de

pretutindeni, acest excurs trebuie să înceapă cu momente legate de

copilărie, cu geneza… Şi pentru că „nu există un mijloc mai bun de a căuta

adevărul decât prin întrebări şi răspunsuri” (Augustin), vă întreb, fireşte,

despre părinţi, despre satul natal, despre şcoală.

Gavril Vatamaniuc: Am văzut lumina dintre pământ şi cer într-o zi

de toamnă a anului 1924, la 25 noiembrie, în Suceviţa. Eram cel de-al

zecelea copil al gospodarilor Vasile şi Elisabeta Vatamaniuc. După cei

şapte ani de şcoală generală, la numai 16 ani am luat un drum nepotrivit cu

această vârstă, cu copilăria – am îmbrăţişat viaţa de cazarmă. Aveam 17 ani

şi jumătate când am plecat pe front. Era anul 1943. Ajunsesem în Crimeea,

unde am stat 6 luni de zile…

C.H.: Deja ne adâncim în zona dramatică a biografiei. Să vedem cum

arăta şcoala de atunci, cum arăta satul, cum trăiau oamenii la vremea

respectivă – o perioadă critică -, care era cadrul social-politic, ce

determinative aţi avut când aţi spus „mamă şi tată, la 16 ani, las o parte din

copilărie acasă şi mă duc sub arme”.

Gv.V.: Director de şcoală era Avram Boghean. El, fiind căpitan în

rezervă, căci în vremea aceea toţi învăţătorii erau ofiţeri, era concentrat. La

şcoala primară din Suceviţa doamna Beuca învăţa clasa I şi a II-a, domnul

profesor Georgescu – reformat, având şi o defecţiune la un picior, era liber

de sarcini militare – învăţa clasa a III-a şi a IV-a; domnul Popovici învăţa

clasa a V-a, fiind şi comandantul subcentrului de premilitari, iar doamna

Boghean, soţia directorului, învăţa clasa a VI-a şi a VII-a. Aceşti dascăli

predau toate materiile. Şi se făcea carte bună. Rog să mă scuze dascălii din

învăţământul de astăzi, dar copiii sunt extrem, extrem de slab pregătiţi, din

toate punctele de vedere. Nu prea ştiu despre Şelimbăr, despre Ceremuş,

despre Hotin ori Cetatea Albă…

Erau atunci patru-cinci învăţători care predau de toate şi ucenicii

aveau orizont, predau de toate la şapte clase!

La această şcoală a învăţat şi dl. Modest Radu Siretean, ajungând

mai târziu directorul ei, când încă era adolescent. Tot de aici s-au ridicat

oameni cu nume bun. Călin Gavril Boghean – ofiţer superior, Valerian

Procopciuc, profesor şi bibliograf, autorul monografiei Suceviţa…

C.H.: Accentuaţi că dimensiunea patriotică, absolut obligatorie în

cadrul educaţional, e astăzi ignorată, aproape abandonată.

Gv.V.: Da. Au fost `n compania mea cu ocazia unor excursii la

monumentele noastre evocatoare de vremi glorioase, tineri care m-au făcut

să roşesc din pricina cunoştinţelor elementare precare. Aşa s-a întâmplat la

Putna, la Arcul de Triumf, la Cozia. În faţa unor statui, înaintea Galeriei

Voievozilor de la Iaşi şi de la Rădăuţi…

Şi, ca să duc răspunsul până la capăt, voi spune că etapa pe care o

evoc – Suceviţa natală fiind în centrul ei – era tulbure.

Din punct de vedere social, din punct de vedere economic, să vorbim

aşa, era timpul concentrărilor, deoarece, după cum ştim, Basarabia în ’39 a

fost răpită. Erau câţiva pensionari care au lucrat în fabrica de cherestea,

majoritatea nemţi de la Voievodeasa, puţini, foarte puţini, de la Suceviţa.

Cei care munceau la pădure, cu ţapina, nu aveau pensie. Trăiau oamenii cu

palma de pământ pe care o aveau. Dar fiind cu adevărat liberi şi pentru că

banul avea valoare atunci, oamenii creşteau vite, le vindeau şi făceau faţă

vieţii, pe lângă alte venituri. O oaie şi un miel costau 250 de lei; când a

plecat un alt frate al meu în armată – că noi am fost trei fraţi reangajaţi în

armată: Niculai, Costel şi eu, Gavril -, tatăl meu a câştigat o astfel de sumă

în urma unei negustorii.

Ce m-a determinat să merg sub arme? Am terminat şcoala primară;

ce să fac aici? Tata a murit când aveam 14 ani. Am rămas eu cu o soră. Toţi

ceilalţi erau căsătoriţi. Eu, împreună cu sora mea, care era mai mare decât

mine, am rămas fără stea. Am zis: „Merg şi eu ca şi Costel, ca şi Niculai.

Mă reangajez, fac şcoală şi voi avea o sursă de viaţă asigurată, căci aici este

foarte greu”. Aşa am zis şi am plecat.

C.H.: Dar 16 ani este o vârstă când încă n-aţi ieşit din copilărie.

Gavriluţă de atunci, de 16 ani, ce impuls lăuntric a avut sau de unde, ca să

iasă din spaţiul mirabil al copilăriei şi al Bucovinei şi să intre vrândnevrând

într-un regim cazon, cu legi foarte aspre, fiindcă o armată care-şi

ştie foarte bine rostul are rigori pentru care nu-s făcuţi mulţi?

Gv.V.: Vreau să vă spun un lucru şi-am să revin ca să nu scap ocazia.

Când făceam Şcoala militară la Făgăraş, deja Bucovina era ocupată

jumătate de către ruşi. Era şi Suceviţa ocupată. Familiile erau evacuate. La

şcoală, dimineaţa la şase, deşteptarea. Până la şapte, în pielea goală până la

jumătate, pe stadion, gimnastică şi frecarea cu zăpadă în gerul cumplit al

Făgăraşilor -, înviorarea, cum se spune, şi cafeaua, acea apă de orz ars, cu

vreo două sute cincizeci grame de pâine; plecam la instrucţie pe munţi.

Făceam exerciţiile cu nemţii, nu era glumă. Instrucţia, temele de luptă,

salturile etc. trebuiau să iasă „nemţeşte”, după regulile şcolii germane.

Dacă ceva nu era în regulă, fără nici o concesie, ne întorceau de douăzeci

de ori înapoi. Şi iar reluam salturile şi exersam până ne buşea sângele. Mi

s-a întâmplat aceasta când eram copilandru de 17-18 ani, vârstă împlinită în

comuna Caracut, în Crimeea. Am venit de acolo şi am intrat la şcoala

militară la 18 ani şi 6 luni. Nu era uşor deloc; la 12 se aducea masa, acolo

pe munte, cu marmizele. Mâncăm, aveam jumătate de oră repaus şi iarăşi

treceam la instrucţie. Veneam seara la ora 6 în cazarmă, la şcoală; mâncăm

şi plecam înapoi – aplicaţie de noapte până la ora 24. De la 6 la 12 noaptea

program pe munte, instrucţie. Ştiţi ce înseamnă asta? Şi mâncarea nu era

prea grozavă, ca la cazarmă. Dar nu m-am gândit niciodată să dezertez, am

spus că trebuie să termin orice ar fi, ca să câştig banul meu şi să trăiesc.

Veneau de acasă, din timp în timp, pachete; mai ales bănăţenii

primeau pită şi slană. Eu nu aveam cui scrie. Stăteam şi plângeam într-un

colţ; nu plângeam, stăteam ca o curcă plouată acolo şi mă uitam cum

mănâncă alţii din pachet; eu trăiam cu ciorba din gamelă, dar hotărât să

termin şcoala…

Eram foarte bun la înot. Şi acum cred că aş putea trece Dunărea în

Marea Neagră! Când eram la şcoala din Constanţa, la „Carmen Sylva”, mă

aruncam pe valuri de cinci-şase metri şi mergeam până nu mă mai vedeam

în larg. Am sărit şi în Marea de Azov, în Crimeea; mă joc liber ca delfinul

în apă. Am învăţat să înot în bulboanele din râuleţul Suceviţa; eram un

mare amator de scăldat, dar timpul era limitat. Trebuia să merg, când

veneam de la şcoală, după oi, în pădure, după lemne de foc. Când venea

mama de la câmp trebuia să găsească totul pregătit, oile la locul lor,

lemnele tăiate. Când venea, târziu, obosită, după un drum de optsprezece

kilometri de mers pe jos, de la câmp spre casă, mama trebuia să le găsească

pe toate puse la punct. Nu erau atunci mijloace de transport. Ea venea

împreună cu sora mea, făcea mâncare şi adormeam cu toţii istoviţi. Mă

sculam de cu noapte, duceam oile în pădure şi alergam la şcoală. Lipsurile

şi dorinţa de a fi independent, de a avea bruma mea, m-au împins în afară…

C.H.: Dar eu cred că nu era singura alternativă. Cu inteligenţa nativă

pe care o aveaţi, eu cred că puteaţi să fiţi tot atât de bine şi altceva. Oare nu

cumva, poate, anumite ore de istorie, lecturile despre voievozi, despre eroii

neamului de altădată, imprimate toate în sufletul fragil al copilului de

atunci, v-au determinat să spuneţi: şi eu trebuie să răzbun acest neam pe cât

o să pot?…

Gv.V.: Să vedeţi, un moment foarte, foarte interesant, cu o mare

influenţă ceva mai târziu: Când am luat drumul milităriei – trebuie să fiu

absolut sincer cu mine însumi, conştiinţa mea să fie împăcată -, eu am

plecat doar cu gândul să câştig bani. Eram dornic să am un ban al meu;

eram de 16 ani şi nu puteam câştiga un ban. Îmi dădea câte o monedă

bădiţa Grigore, bădiţa Avram, bădiţa Ionică – aşa le spuneam fraţilor mai

mari. Când era „Schimbarea la Faţă”, dacă îmi dădeau cinci lei, eram tare

fericit, dar îmi ziceam: Ei să-mi dea? De ce să nu câştig eu?!

C.H.: V-aţi dorit independenţa, să ieşiţi de sub tutelă…

Gv.V.: Da, am vrut întotdeauna să fiu liber, să nu depind de nimeni,

să fiu de folos şi altora cu truda şi priceperea mea…

Din această etapă am câteva amintiri legate de familie, de unii dintre

„tutorii” mei. Îmi amintesc de bădiţa Grigore Vatamaniuc. Acesta a făcut

timp de trei ani armată la grăniceri, pe malul Nistrului. Când venea în

concediu, înconjurat de ceilalţi fraţi povestea întâmplări incredibile. Eu,

care aveam atunci 13-14 ani, eram numai ochi şi urechi.

Şi povestea: „Fraţilor, cum se lăsa întunericul, intram în alarmă. Se

dublau posturile, patrulele, pentru că imediat ce se înnopta se auzeau peste

Nistru câinii lătrând, împuşcături, femei ţipând şi larma dura până după

miezul nopţii. Şi în timpul acesta, în liniştea nopţii, vara, auzeam pe Nistru:

lip-lip-lip-lip cum treceau înot ruşii, cum treceau de acolo ucrainenii.

Fugeau de acolo la noi şi noi îi prindeam. Ei se aşezau în genunchi, puneau

mâinile ca la Tatăl nostru şi se rugau să nu-i dăm înapoi. Dacă era iarna,

trebuia să fim foarte atenţi, pentru că treceau pe gheaţă înveliţi în cearşafuri

albe, să nu-i vadă grănicerii lor, că-i împuşcau. Mulţi au fost împuşcaţi,

căci şi grănicerii lor intrau în alarmă, că trec; dar ei făceau cum făceau,

pândeau patrulele şi treceau. Scăpaţi la noi, românii, noi nu-i dădeam

înapoi.” Şi atunci, povestind acest lucru, spunea că, în anchetă, aceştia

istoriseau grozăviile care se petrec acolo, despre arestări, despre deportarea

în Siberia. Am învăţat la şcoală: „Extremul nordic Siberia…, ţinut

îngheţat…”. Nu puteam înţelege cum de aici să-i ducă pe oameni tocmai în

Siberia spre „oceanul îngheţat de nord”, acolo unde este veşnic iarnă,

îngrozindu-mă. Şi mă gândeam că aceia sunt nişte diavoli, nişte oameni

sălbăticiţi care trebuiau exterminaţi. Cum să-l ia pe om din casă şi să-l ducă

în îngheţurile acelea nordice? – mă întrebam în copilăria aceea crudă, după

povestirile lui bădiţa Grigore. Aşa că, plecarea mea pe front ca voluntar, a

avut influenţa educaţiei din şcoală şi povestirea lui Grigore. Iar, mai târziu,

când m-au dat afară din armată, plecarea mea în munţi şi nesupunerea mea

faţă de comunism, tot sub aceste influenţe s-au petrecut educaţia de la

şcoală şi ceea ce am văzut eu pe front în Rusia şi am auzit din povestirile

multora şi toate m-au îndârjit, m-au pus pe cale…

C.H.: „Fericiţi cei îndestulaţi – răspunde veacul acesta lui Hristos -,

că a acelora e împărăţia acestei lumi şi alta nu e.

Fericiţi cei tari, că aceia vor stăpâni pământul.

Fericiţi cei cumpliţi şi neîndurători, că aceia nu se vor teme de

nimeni.

Fericiţi cei ce râd şi se bucură, că aceia de nimic nu au nevoie.

Fericiţi cei îndrăzneţi, că aceia vor avea parte de praznic.

Fericiţi semănătorii de vânt, că aceia se vor chema fiii furtunii.

Fericiţi cei iscusiţi, că aceia vor afla taina multor lucruri.

Fericiţi veţi fi, când vă vor slăvi şi vă vor tămâia, minţind pentru voi,

căci v-aţi aflat plata acum, pe pământ, şi mâine de voi cine o să-şi mai

aducă aminte!”

„Că puterea de a cunoaşte nu este mereu în lucrare, o dovedeşte

faptul deselor ei suspendări: în somn, în nesimţire etc., când gândurile

omului, deşi nu sunt actualizate în conştiinţă, subzistă totuşi latent, ca

putinţe, într-un alt plan, din care se reactualizează odată cu aducerea

aminte.”

„ …înţelegerea sensului real al suferinţei, în lumea omului modern,

durerea nu are loc. Toată strădania lui e să o înlăture şi dacă — dintr-o

întâmplare nu reuşeşte – el nu se poate potrivi cu ea. Nu-i poate afla rost. Ci

moare lăuntric, deznădăjduieşte, sau se-ndrăceşte.

înţelegem acum rostul fericirilor pământului şi setea omului, care-şi

ştie zilele numărate, pe-o planetă pierdută.”

„Iar dacă pentru aceasta lucrarea noastră se poticneşte, credinţa

noastră se întunecă şi nădejdea noastră se pierde, ne rămâne rugăciunea şi

dragostea lui Dumnezeu, care ea niciodată nu cade, chiar dacă limbile ne

vor lipsi, şi cunoştinţa ni se va strica.”

în urma acestor reflecţii din filosoful Nae lonescu în care văd

oglindite timpurile care v-au revoltat şi aşezat pe un drum cu destin, nu

adaug un comentariu ci, din acelaşi om al meditaţiilor şi suferinţelor, încă o

notaţie semnificativă:

„Nu trebuie să ne înşelăm. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf

pentru creştinism. Cum n-a fost nici cea care pleacă. Ci ca tot veacul,

vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor număra oile

de capre, însă nu se vor despărţi cum nici grâul de neghină.” („Logos şi

eros”)

Gv.V.: Am remarcat un fel de Predică de pe munte întoarsă. Cum

erau şi timpurile. Şi oamenii. Căci ce venea din Răsăritul care l-a alungat

pe Dumnezeu, înlocuindu-l cu ateismul, nu putea fi de folos oamenilor…

Voi repeta câteva lucruri pentru a intra în cronologie. Am venit de pe

front din Crimeea şi m-am înscris într-o şcoală militară din Făgăraş, în

1944 am terminat Şcoala militară nr. l, clasa de subofiţeri de infanterie.

Absolvenţii au fost duşi pe front în Cehoslovacia, traversând nişte păduri la

nord-vest de Brno, în apropiere de localităţile Nemesbrud şi Podu Babei.

Am avut câteva acţiuni periculoase cu nişte unităţi puternice, germane, care

erau izolate pe munţi; acestea nu aveau câtuşi de puţin intenţia să se predea.

După amintita confruntare, am aflat că s-a terminat şi războiul,

prezentându-ni-se comunicatul de terminare a acestuia. Am mai rămas în

Cehoslovacia trei luni în pădurile respective, în corturi, după care toată

armata română s-a întors pe jos în România. Cei o mie de kilometri din

Cehoslovacia până în România i-am parcurs în trei luni. Tot timpul am

călătorit numai noaptea, pentru că erau călduri mari şi ziua era extrem de

obositor. De ce a venit pe jos armata română? Pentru că toate trenurile de

marfă erau ocupate de sovietici, în timp ce treceam cu unităţile noastre

peste Cehoslovacia, peste Ungaria, până în România, peste atâtea noduri de

cale ferată, până când se ridica bariera, treceau zeci şi zeci de trenuri

încărcate cu captură de război din Germania. Nu ştiu dacă voi fi crezut, dar

spun că, într-o garnitură cu captură am văzut un vagon închis. Scânduri

până la jumătatea uşii: doi ruşi stăteau cu picioarele răsfirate peste scânduri

şi cântau din armonici, din acordeoane. Am văzut şi vagoane enorme cu

axe de fabrici, cu roţi masive şi enorm de multe lăzi numerotate. Ţin minte

că am văzut şi lăzi cu numărul 1367, asta nu pot uita, atâtea lăzi, vă

închipuiţi câtă captură au ridicat ei din Germania!

Am ajuns în România. Cazarma noastră de la Calafat, adică reşedinţa

Regimentului 31 Dorobanţi de care aparţineam eu, era ocupată de ruşi. Am

intrat în ţară pe la Arad şi am coborât pe Valea Jiului, la vale, la Târgu Jiu,

şi la Filiaşi ne-am oprit, în comuna Ţânţăreni ne aşteptau două batalioane,

în comuna Filiaşi, un batalion. Se apropia iarna. Marele Stat Major,

Guvernul României au hotărât ca noi să ne evaporăm de acolo şi să

mergem la Băileşti; acolo am stat toată iarna. În 1946, în primăvară, am

fost chemat la comandamentul regimentului şi mi s-a adus la cunoştinţă că

sunt mutat din regimentul 31 Dorobanţi la Legiunea de jandarmi Constanţa.

Mi-am făcut bagajul, am predat ce am avut de predat, mi-am luat

echipamentul şi valiza şi am plecat la Constanţa. Acolo eram treizeci şi doi

de subofiţeri din toată armata română, tineri şi bine notaţi la memoriu.

Eram acum jandarmi. Ni s-a făcut o prezentare, ni s-a spus ce avem de

făcut şi cu toţii am fost duşi la „Carmen Sylva”, în vila jandarmeriei; aici

am făcut şcoală de agenţi de poliţie judiciară, cu profesorul de cod penal şi

procedură penală Praporgescu. Am terminat şcoala în anul 1946, au fost

alegerile, faimoasele alegeri, când a pus comunismul definitiv mâna pe

putere în Ţara Românească, împreună cu sergentul major Vasile Lăcătuşu

din Piatra Neamţ, am fost detaşat la paza unei mori, la o moară foarte mare,

a lui Asan, a unui armean mi se pare. Am fost acolo detaşat, deoarece ruşii,

noapte de noapte, atacau, jefuiau şi încărcau camioane cu faină. Avându-se

în vedere alegerile, s-au luat măsuri speciale.

Ruşii au venit în câteva nopţi în cele două săptămâni cât am fost în

detaşare, dar, demonstrându-le că poarta este păzită, nu ne-au mai călcat.

După ce am terminat şcoala, am dat examenul final şi am fost transferat la

Legiunea de jandarmi Putna-Focşani. Peste Milcov, în comuna Broşteni,

am stat o vreme la postul de jandarmi, apoi am fost mutat la Batalionul de

jandarmi nr. 2, intervenţie, Târgu Ocna. Era anul 1947. Acum începea

cotitura vieţii mele…

C.H.: Scrierea unei cărţi, spune Octavian Paler, e ca un lung deşert

străbătut, înţeleg că după acest moment de cotitură, drumul peste care văd

umbra lui Ulise, începe să iasă din poveste şi devine istorie.

Gv.V.: în 1947 eram în portul Constanţa – era vremea foametei -,

asiguram paza vapoarelor americane care ne aduceau ajutoare. Au ancorat

la noi vapoarele „Victoria”, „Panama” şi „Vaporul muncii”, vase de mare

capacitate, a câte cincizeci de vagoane de tren. Uneori eram trimis în ţară

ca însoţitor la vagoanele din care se descărcau tone de porumb. Vagoanele

erau sigilate. Trebuia să le duc în ţară la adrese înscrise în acte. Am ajuns în

Bucureşti, la moara Gaghel, la moara Herda; porumbul era amestecat cu

faină de grâu din care se făcea pâine; era groaznic. Am ajuns şi la Buzău, la

Pătârlagele. Ţin minte că la Pătârlagele am dus şi nişte pachete cu alimente,

cu conserve. Ni s-a dat şi nouă câte un pachet din acelea; „Mâncaţi cu

încredere din aceste alimente, deoarece cu aceste alimente s-a hrănit armata

americană în timpul războiului”, se spunea în inscripţii. Acestea erau

depozitate şi aduse din Franţa şi Anglia; când s-a terminat războiul, din

aceste depozite s-au adus alimente pentru România, fiind timp de foamete,

în pachete erau bunătăţi pe care nu le-a văzut vreodată ostaşul român:

conserve, carne de porc cu stafide, lapte praf şi medicamente pentru

dezinfectat apa. La Buzău, ne-au însoţit şi ofiţerii americani care cunoşteau

limba română, deoarece erau stră-strănepoţi ai românilor care au plecat în

1920-1922, după primul război mondial, în America. Ştiau româneşte,

destul de stricat, dar se descurcau bine cu ofiţerii de la Crucea Roşie care

au venit cu noi. În garnitura cu alimente era un vagon de clasa I unde erau

ofiţerii români de la Crucea Roşie şi ofiţerii americani. S-a asistat la

distribuirea alimentelor. Primarul a venit la tren, în gară, la Pătârlagele;

s-au încărcat căruţele pentru comună şi ofiţerii au asistat la împărţire. Când

să plecăm n-am mai putut. Mii de oameni, moldoveni, înfometaţi, au blocat

trenul în gara Buzău, strigând: „America! America! Vrem porumb! Vrem

porumb!”, vânturând steagul tricolor. Americanii erau stupefiaţi.

Foametea făcea ravagii. Situaţia din gări se putea vedea şi în jurul

vapoarelor. Poliţia era la datorie – un cordon în jurul portului, mai jos,

grănicerii, iar lângă vapoare, lângă malul mării, noi, jandarmii, înfometaţii,

sub steaguri tricolore, strigau asurzitor, disperat: „America! America!

Porumb!”

Cordonul de poliţişti a fost rupt şi, peste noi, mai puţini, oamenii

flămânzi s-au năpustit turbaţi, gata să spargă vapoarele.

Americanii de pe vas, care erau de serviciu, s-au urcat pe punte, cu

aparate de fotografiat şi au surprins mulţimile, în această vânzoleală, care

nu era altceva decât o revoltă, un ofiţer român a spus aşa: „Oameni buni,

noi nu avem porumb aici, să vă dăm; desfaceţi linia să putem merge şi-o să

vă aducem.” N-au înţeles. A ieşit un ofiţer american şi le-a vorbit: „Trebuie

să ajungem la Bucureşti, dăm telegramă şi mai vine un vapor cu porumb

şi-o să vă aducem cât aveţi nevoie, dar deschideţi linia!” Şi încet, încet, ni

se părea că trenul nostru pleacă pe nişte valuri; din mulţimea aceea am

înaintat foarte, foarte încet. Asta am văzut. Se confirmau cele relatate de

fratele meu Grigore care mi-a spus că ostaşii sovietici capturaţi aveau în

raniţă doar cartofi, sărăcie, dar li se spunea răstit: „înaintaţi până la Berlin,

că veţi găsi tot ce vă trebuie, că Rusia nu are ce vă da.”

Şi pentru că ne găsim aici, revin să mai spun că, în timp ce însoţeam

trenurile cu porumb, am condus trei vagoane şi la silozul din Medgidia,

unde am constatat cu stupoare o situaţie pe care am făcut-o cunoscută şi

sergentului major Vasile Lăcătuşu din Piatra Neamţ, cu care aveam o

relaţie de prietenie. Ce anume? După cântărirea fiecărei cantităţi, la fiecare

cinci tone, doi muncitori de la sindicatul C.F.R.-ului din Medgidia aruncau

în grabă câteva găleţi cu apă peste porumbul descărcat – fapt remarcat în

împrejurări similare şi de sergentul mai sus amintit, ceea ce era împotriva

oricărei reguli normale, căci porumbul trebuie păstrat uscat, fiindcă

umezeala îl depreciază. Aici se ascundea o strategie criminală pusă în

practică de comunişti. Entuziasmul cu care erau primite ajutoarele de către

români de la americani nu putea fi acceptat şi, ca să fie bine dejucat planul

imperialiştilor salvatori, s-a recurs la această modalitate: porumbul era

depreciat şi în acest fel distribuit poporului flămând; molimele care aveau

să afecteze sănătatea beneficiarilor aveau să întrerupă sursa. Ceea ce s-a şi

întâmplat, căci vapoarele cu alimente nu au mai sosit, deşi americanii au

lansat promisiuni generoase poporului român. Acest aspect important,

desigur, nebănuit de mulţi, şi o bună vreme nici de cei care eram în paza

vagoanelor, şi-a găsit confirmarea într-un moment pe care vreau să-l evoc.

Eram în Cerhoz, la numai doi kilometri de grani ţa bulgară; aveam obligaţia

să patrulez, să fac pânde; mi-am făcut câţiva informatori din marginea

satului, între care şi pe Constantin Medeleanu. Acesta s-a arătat afectuos,

mă chema la el zâmbitor, ospitalier. Nu avea copii, era un cetăţean înstărit

şi îmi furniza informaţiile necesare. Într-o bună zi însă, printr-un exces de

amabilitate, el mi-a devenit suspect. M-a luat de braţ şi m-a condus prin

curte la locuinţa sa. În casă era un musafir, o fată tulburător de frumoasă,

nepoata sa din Medgidia. Se numea Maricica Voinea şi era fiica agentului

sanitar din cadrul sindicatului CFR Medgidia. Ochii verzi ai fetei,

frumuseţea ei răpitoare m-au fascinat. Convorbirile noastre indicau în cele

din urmă o posibilă prietenie, după ce i-am fost prezentat de Medeleanu, iar

domnişoara a primit cu încântare acest act politicos. Fata a plecat peste

două, trei zile. Ceea ce a urmat ţine de destin. După câtva timp am avut

norocul să fiu detaşat la Medgidia. Odată ajuns acolo, se înţelege, primul

gând al meu a fost la întâlnirea ochilor verzi. Am căutat-o şi, la intervalele

care se nimereau între cursele trenurilor, o vizitam; am petrecut împreună

multe momente diurne şi nocturne. În Medgidia aveam o misiune grea –

blocarea transporturilor de alimente care se scurgeau din Dobrogea spre

Moldova. Moldovenii şi mărfurile lor erau puşi sub interdicţie, sub acuzaţia

că fac speculă, majorând inadmisibil preţurile la produse. Adevărul evident

era însă altul: oamenii, trecând prin coşmarul secetei şi al foametei, se

aprovizionau pentru anul care urma. Eu, fiind bucovinean, am căutat să fiu

mai tolerant cu fraţii mei din Moldova şi în aceste condiţii, mai puţin zelos

faţă de autorităţi. Dar autorităţile, vigilente, nepăsătoare la foamete şi

sărăcie, luându-şi măsuri de prevedere, au făcut un nou baraj la podul de

peste Dunăre; ce scăpa de la noi, se descărca acolo.

Maricica Voinea nu locuia departe de gară. Mai mult decât atât, aflasem că

tatăl ei era chiar agentul sanitar al sindicatului acestei unităţi. L-am

cunoscut: un om masiv, răutăcios, cu un caracter pe care l-a moştenit întru

totul fiica lui – frumoasă ca o zână dar extrem de perfidă, ca o viperă.

Prietenia noastră nu a durat. Ce-am câştigat eu din această relaţie pasageră

a fost lămurirea stratagemei cu porumbul ciudat tratat, semnificativ

subliniată şi de fată, şi de tatăl ei, agentul sanitar.

C.H.: Exclamaţia „America! America!”, de fapt o invocaţie rostită de

un popor disperat, desigur nu avea în vedere numai alimentele stringent

necesare în acel moment…

Gv.V.: Desigur că nu. Avea conotaţii politice. Comuniştii nu

urmăreau ca popoarele supuse dictaturii roşii să aibă posibilitatea de a

cunoaşte şi altfel de viată, să aibă acces la lumea liberă, la civilizaţie. În

popor se ştia însă de multă vreme că America este o putere mondială, un

conglomerat de state evoluate, bogate şi cu posibilităţi de ajutorare a ţărilor

cu economie precară, secătuite de război. Deşi eram abia în ’46-’47, la

începutul orânduirii comuniste, mulţi dintre noi ne-am orientat speranţa în

America, în americani intuind eliberatorii din cătuşele bolşevismului care

creştea tentacular în Europa…

În plus, veteranii războiului, cei întorşi din Rusia aduceau mărturii

cutremurătoare care, analizate, demonstrau clar că fericirea nu poate veni

dintr-un spaţiu sovietic; cei şaizeci de ani de experimente comuniste în

spaţiul rusesc nu ridicau la orizont nimic optimist. Dacă pe propriul lor

pământ s-au înregistrat rateuri catastrofale, ce era de aşteptat la noi?!

C.H.: Referitor la suferinţele românilor din „captivitatea roşie”, voi

face o trimitere într-un trecut nu foarte îndepărtat istoriceşte, temporal

măsurat de epoca sovietizării şi stalinizării Răsăritului, mai precis la Rusia

lagărului siberian. Şi apoi la alte lagăre tot din acel spaţiu.

Am între lucrurile scumpe din casa părintească un obiect cu mare

încărcătură emoţională – un carnet format 10/16, cu file dictando liniate

vertical, cu roşu, îmbrăcat în copertă de pânză, cu clape, în care sunt scrise

câteva pagini cu cerneală neagră, evocând anii 1914, războiul şi suferinţele

celor din lagărul Siberiei. Acestui carnet cu copertele străbătute de sudoare,

de năduşeala drumurilor interminabile, purtat discret în haina militară,

lângă inimă, alături de o iconiţă care o reprezintă pe Fecioara Maria cu

pruncul, zdrenţuită şi pătată întocmai ca notes-ul, îi voi spune Jurnalul lui

Ieremia. Cel care a făcut însemnările a fost Ieremia Corjân, străbunicul

meu, care şi-a pierdut şapte ani în Siberia. Cele treisprezece epistole

păstrate de familie, opt inscripţionate în limba rusă, „Pocitovaia kartocika”,

trei cu semnul Crucii Roşii şi două redactate în limba germană sunt

documente sensibile de comunicare extrem de vigilentă, lapidară şi subtilă.

în Jurnal se păstrează un fragment din Bolintineanu, „Mama lui Ştefan cel

Mare” şi câteva cântece de jale şi de înstrăinare. Reproduc aici nu textul de

o înţeleasă circumstanţă, „Ura, ura, Austria!”, ci unul dintre cântece, numit

„Cântec din Siberia”: „Ardă-l focul şi para/ Traiul din Siberia,/ Că-i mai

bine-n bătălie/ Decât aici în robie/ La astă ţară pustie,/ Că Siberia-i numită,/

Cu zăpadă acoperită,/ Cât zăpadă nu-i pe ea,/ De muscă nu poţi răbda,/ Tot

de muscă de cea mică/ Care-i foarte otrăvită/ Şi aşa-i Siberia/ Bat-o Maica

Precista./ Suferim relele,/ Ca şi robii ferele./ Când mergem la

preumblătoare/ Ne uităm la lumea mare,/ Stau pe gânduri şi mâhnit/ Din ce

parte am venit,/ Stau pe gânduri tot beteag/ Nu văd pe nimenea drag,/ Nu

văd pruncii şi muiere,/ Nu văd neamurile mele/ Gândeşti c-am picat din

stele,/ Că eu sunt la Răsărit,/ Trăiesc tare necăjit,/ Eu la rele sunt scăpat/ Şi

sunt tare-nstrăinat./ Căci sus în Siberia/ Nimic alta nu-i vedea,/ Numai

munţii au piatră/ Şi iarna cu zăpadă,/ Cine-nstrăinat trăieşte/ Multe rele

sufereşte,/ Iară când e de cinat/ Ne punem plângând în pat/ Şi gândim la a

noastră Ţară/ De-am trăi s-o vedem iară;/ Unii gândesc la soţii/ Că le-au

lăsat cu copii/ Şi aşa toţi se gândesc,/ Până toţi se vestejesc./ Lasă-mă,

Doamne, să mor/ Să nu mă topesc de dor,/ Doamne, bagă-mă-n pământ/ Că

mă topesc de urât;/ Doamne, ce gânduri mă bat/ Ca pe cel mai blestemat,/

Mă doresc acasă foarte,/ Nu-mi da, Doamne, aici moarte,/ Căci aici e traiul

rău,/ Du-mă, Doamne-n satul meu”.

Paginile care urmează sunt atinse, ici-colo, de creionul chimic ori de

cerneală neagră. Interesant este „pomelnicul” celor capturaţi din Compania

12, în zilele de 25 şi 26 octombrie, un număr de şaizeci de oameni din

diferite localităţi din Bucovina: de la Suceviţa (Ifrim Teaciuc, Nichifor

Hrehorciuc şi Ieremia Corjân), de la Clit, Vicov, Frătăuţi, Arbore, Brodina,

Humor, Rădăuţi, Horodnic, Câmpulung, Straja, Solea, Sadova, Climăuţi,

Dragomirna, Buninţi-Mihoveni, Botoşana, Mănăstioara, Milişăuţi, Cuciuru

Mare, Comăneşti şi Berchişeşti, din cealaltă parte a Sucevei.

Jurnalul propriu-zis este emoţionant, începe astfel: „Plecarea mea la

Război, din l august, la 25 octombrie 1914. În 3 august m-am îmbarcat în

mondur împărătesc, în oraşul Rădăuţi, şi am şezut la Rădăuţi nouă zile şi în

aceste nouă zile am ţinut douăzeci şi patru de ore de ştermen german,

probabil cursuri pregătitoare – n.m.]. Şi în 10 august am jurat la steag, în 11

august am plecat pe jos la Hladik [Dorneşti – n.m.]. Şi la Hladik ne-am suit

pe tren şi am mers la Cernăuţi. Şi acolo ne-am coborât jos şi am stat trei

zile. Şi după trei zile am mers la hrănită [graniţă – n.m.] la Noua Suliţă şi

era aşa o căldură că îmbrăcămintea pe noi era toată spumă; mulţi soldaţi

cădeau la pământ de căldură şi de greutatea ce era. Şi mergând prin satele

Mahala, Boian, stătea norodul, cu mic, cu mare, tineri şi bătrâni, cu vase cu

apă şi dulceţuri şi le dau soldaţilor ca să-şi răcorească arsura ce-o aveau; ei

aveau milă la norod când ne vedeau că suntem aşa de negri de la colb şi de

spumele ce curgeau de pe noi. Şi am mers până la hrănită la Noua Suliţa

şi-am şezut două zile şi o noapte (…) şi n-am dormit defel, am păzit

[neştiind de unde poate] veni Neprietenul [această expresie, sinonim al

vrăjmaşului, duşmanului etc. e un arhaism excepţional, o rostire

înţelegătoare, creştină -n.m.]”.

Soldatul Ieremia Corjân consemnează apoi, în detalii semnificative,

pregătirea pentru intrarea în confruntarea militară: „Dimineaţa, când să

mergem la cafea, în loc de cafea ne-am pomenit cu şrapnele ce ni le

trimiteau ruşii din canoane [tunuri – n.m.]. În loc de cafea s-a deschis un foc

aşa de grozav încât nimeni nu poate să creadă, numai aceia care au fost

acolo. Şi s-a deschis focul, duminică dimineaţa la ora 4, şi a ţinut până la

ora 7 seara…” înaintarea împotriva Neprietenului este surprinsă astfel: „Am

mers prin ploaie de plumbi asupra lui, n-am căutat gard, nici apă, nici

pâraie, nici râpile ce erau pe acolo. Şi am ieşit pe o câmpie largă şi ne-am

întâlnit cu Regimentul 41 (…) şi am început a strânge morţii şi răniţii de pe

câmpul de luptă, şi am dormit acolo, şi a doua zi am stat până am îngropat

morţii. (…) Când am intrat în Cernăuţi ne-am îngrozit de norod ce era prin

oraş (…) şi când am fost prin dreptul monumentului Mariei Tereza s-au

auzit două bubuituri groaznice, aşa de tare, că Cernăuţiul s-a cutremurat

(…), mare jale m-a umplut, ţipetele femeilor şi ale copiilor, bătrâni şi tineri

(…). Şi am plecat spre Storojineţ (…), drumul, plin de oameni, de trăsuri şi

vite, plâns de norod, ţipete de copii, răcnete de vite, că gândeai că amu-i

sfârşitul lumii (…) Era căldură aşa de mare încât ardeai de viu. Şi nu era apă

decât oleacă (…) şi care erau mai înainte îşi udau oleacă gura şi care erau

mai înapoi nu mai aveau cu ce-şi astâmpăra setea şi tare au slăbit toţi

soldaţii”.

După ce osândiţii la sete ajung la Storojineţ, trecând prin diferite

staţii pe care I.C. le notează cu luare aminte, marşul continuă prin ploaie şi

„glod”; pe „amândouă părţile drumului sta norodul cu coşuteţele, cu mese

pline de pere, mere, perje [prune – n.m.] şi tabac fel de fel şi ne da (din

acestea) şi nouă; şi noi abia ne trăgeam; de slabi, uzi şi înglodaţi ce eram,

nu ne mai trebuia nimic”. Drumul lung este presărat cu pancarte ce

amintesc localităţi ruseşti, zone afectate de incendii, de încercările vremii.

A urmat un nou semnal armat din partea ruşilor, la care românii au ripostat:

„Am început şi noi a da înapoi binele ce ni l-au dat”. Au urmat 15 km pe

jos, pedestru, şi o întoarcere pe tot atâta cale: „la picioare aveam băşici şi

aşa ne dureau, ca cum am fi păşit pe foc şi am slăbit aşa de tare că nu ne

mai vedeam unii cu alţii de atâta amar de necaz. Şi ziua şi noaptea am mers

aşa cam 75 km”. După o pauză de două ore, în câmp deschis, până a se zări

de dimineaţă, ostaşii au pornit din nou şi s-au instalat pentru patru zile în

zona Deletin, făcându-şi „decuncuri”, după care, sub privirile înlăcrimate

ale diferitelor etnii, au poposit în satul Miculici, într -un spaţiu geografic

ciudat, cu „dealuri cu pietre mari şi nişte munţi de te lua groaza de

înălţimea şi de pietrele ce erau pe dânşii”.

… În urmă rămâneau cele trei tuneluri, iar într-un vagon cu patruzeci

de soldaţi Ieremia scria în carnet gările pe unde trenul îi ducea spre locuri

nebănuite… Le-a notat ca un impiegat de mişcare. La Debreţin i-au reţinut

atenţia oraşul, fabricile şi plutele de buşteni, viile şi livezile de pomi

fructiferi din care se hrănea „doar cu vederea”. Budapesta, din nou, îl

frapează: „Oraş foarte mare, staţia foarte frumoasă şi prin oraş lumină

electrică, că puteai să găseşti şi un fir de mac”, îşi notează mai departe

staţiile, una după alta; în Polonia, soldaţii primesc veşti de la localnici că pe

acolo „dimineaţa a trecut Neprietenul”. Soldaţii s-au postat pe burtă timp de

o oră, după trecerea primejdiei continuându-şi drumul. Din păcate, Jurnalul

nu mai poate fi citit: de la pagina 26 până la 75 foile lipsesc; iar de la 75 la

85 sunt aproape goale, cu însemnări fără valoare; abia de la pagina 85 până

la 102 e de citit un lung cântec de jale şi înstrăinare, în rime populare,

intitulat „Cântec din timpul războiului european”. Aşadar, Jurnalul

(început la fila cu numărul 9, până la fila 26) e doar un fragment de istorie

şi viaţă, ilustrat simplu de un ţăran de la Suceviţa, îndrăgostit, se vede, de

doină şi de cimilituri, adânc înrădăcinat în duhul pământului ţării, model de

vieţuire creştinească.

Gv.V.: E o mărturie care, cred, îşi găseşte locul în acest demers.

L-am cunoscut pe străbunul Ieremia Corjân, un om foarte demn, aspru,

riguros, dintre acei arcaşi bătrâni care ştiau că Legea şi Neamul sunt totuna

şi că dincolo de ce e DA, e DA, şi de ce NU, e NU, altceva nu mai încape…

C.H.: Despre acelaşi spaţiu şi despre atrocităţi inumane am citit

rânduri memorabile din „Jurnalul” eroinei Aniţa Nandriş – memoriile

acestei ţărănci, după cum se ştie, au fost premiate de Academia Română.

De asemenea, confesiunile distinsului nostru om de cultură, academicianul

Constantin Ciopraga prezent în captivitatea rusească după destrămarea

frontului de la Cotul Donului (nov. 1942). Prizonierul avea atunci 24 de

ani, era tânăr absolvent al Facultăţii de Litere din Iaşi. Sutele de kilometri,

pe jos, prin zăpadă nu pot fi uitate. Nici camarazii flămânzi, toropiţi de

oboseală, căzând de-a dreapta şi de-a stânga, care mureau fără „să fie

suprimaţi”. Zăpada ninsă a doua zi îi acoperea. „Atâta frig a intrat în noi

atunci, încât unii au rămas infirmi pentru toată viaţa. (…) Iernile ruseşti sunt

intrate în mitologie.” Zilele şi nopţile aveau doi vecini: iarna şi moartea. Şi

totuşi, adaugă memorialistul, întâmplările de pe front, acţiunile respective,

au fost uneori mai suportabile decât ceea ce a urmat. „Drumul de la

Tambov la Oranki a durat două săptămâni, în vagoane pentru vite.”

Strecurat prin gerul năprasnic, trenul cu înfometaţii hrăniţi auster cu peşte

sărat şi pesmeţi, avea vagoanele căptuşite cu promoroacă. Acestea sunau

„ca un contrabas”, zgrepţănate de unghiile celor năuciţi de sete. Foamea îi

sălbăticise pe camarazi – mâncau orice, cadavre de cai îngheţaţi, ba şi din

semenii congelaţi…

Războiul „cea mai bestială nebunie” (Leonardo) însemna, pe lângă

foame şi frig, dizenterie, tifos exantematic, păduchi, mizerie şi suferinţă

psihică în orice clipă. Constantin Ciopraga a avut parteneri de „gazdă”, la

Mănăstârca pe fiul scriitorului Ioan Slavici şi pe Laurenţiu Fulga. „Cei mai

refractari dintre toţi cei cinci mii din lagăr erau românii”. Nemţii „erau

toropiţi, deprimaţi”, cei din Finlanda erau „cei mai conformişti”.

Timp de patru ani, C. C. nu a primit nici o carte poştală; în 1946 s-a

întors acasă. Alţii au rămas, „unii şase ani, alţii zece”. Alţii, nimeni nu o să

ştie niciodată câţi, nu s-au mai întors niciodată…

Am făcut aceste sublinieri având înainte o foarte interesantă carte,

numită, moldoveneşte, „Oleacă de taifas”, semnată de amfitrionul celor

convocaţi la dialog, de către bonomul Grigore Ilisei. Pagini

„mărturisitoare”, de mare substanţă, sunt în această carte – cu tangenţă la

tematica din lucrarea pe care am numit-o „Muntele mărturisitor” – şi acelea

prin care vorbesc Paul Miron, Mihai Ursachi, George Astaloş, Petru P.

Andrei sau Liviu Antonesei. După cum, într-un alt volum semnat de acelaşi

Grigore Ilisei, „Divanuri duminicale”, emoţionante confesiuni în aceeaşi

linie vom găsi rostite de către Alexandru Zub.

Gv.V.: Lagărele, deportările, infernul comunist sunt plăgi care nu pot

fi uitate. Care nu trebuie uitate. E minunat că despre toate acestea apar

astăzi cărţi; păcat că mii de osândiţi nu mai sunt în viaţă să povestească,

să-şi vadă viaţa trecută prin tipar întru neuitare!

C.H.: De câţiva ani buni, de vreo douăzeci, în preajma mea am un

om, de-o simplitate ţărănească şi de un farmec ales, precum rostitorii de

proverbe şi cimilituri de odinioară. Se numeşte Toader Clipa – Donuţă.

Spovedania lui se aseamănă cu cele relatate de profesorul Ciopraga.

Toader Clipa – Donuţă, un octogenar cu nici un fir de păr alb pe

creştet, vioi, cu o casă durată între lunci şi ogoare, cu staulul inimii plin de

amintiri pe care le povesteşte cu un fel de veselie copilărească de parcă nu

ar fi drame, s-a născut în 13 august 1922 în „satul pâinii” Grăniceşti,

Suceava. La 20 de ani, în plin război mondial, se numără între soldaţii din

unitatea 8 Vânători Cernăuţi; în timp ce era acasă, într-o scurtă permisie,

tobele au anunţat pe uliţe mobilizarea. S-au format coloanele şi, pe jos,

trupele au ajuns în Ucraina; în acest timp, companii româno-germane se

întorceau de la Cotul Donului. A urmat o întoarcere în ţară, un cantonament

în zona Fălticeni – Neamţ. Aici au avut lor confruntări cu sovieticii

care au urmărit îndeaproape trupele retrase. La scurt timp a urmat alianţa

de la 23 august 1944. Toader Clipa – Donuţă relatează: „în 24 august eram

la Mărăşeşti, aici ni s-a ordonat să nu deschidem foc căci sovieticii ne sunt

aliaţi; dinspre ruşi însă s-au auzit câteva focuri care nu au făcut victime.

Dacă acesta a fost ordinul, până la Roman, unde am fost cantonaţi, cu

promisiunea că vom ajunge liberi acasă, am străbătut drumul fără

echipament militar, fără arme. În 25 august, sovieticii ne-au încolonat şi

ne-au dus pe jos la Târgu Frumos – aici nu mai era comandament, ci lagăr.

Calvarul începuse. După 24 de ore am făcut un nou popas în Făleşti –

Basarabia, apoi în Bălţi. La Bălţi era un lagăr înfricoşător populat de vreo

douăzeci şi cinci de mii de prizonieri. Când se făcea numărătoarea acestora

la anumite intervale, dacă cineva lipsea, era înlocuit cu oricine, la

întâmplare, dintre civili, copilandri, tineri ori vârstnici. Se întâmpla că unii

evadau din coloană, în mers, ori alţii, bătrâni, bolnavi, epuizaţi nu mai

puteau ţine pasul cu rigorile. Când eram în lagărul din Bălţi, au trecut

câteva avioane care au bombardat oraşul şi lagărul, cu scopul de a sparge

gardul pentru a scăpa măcar o parte dintre cei internaţi; nu ştiu cui au

aparţinut avioanele şi de cine au fost trimise; se spunea că ar fi fost

nemţeşti. Imediat au sosit trenurile, cu vagoane de marfă, înghesuiţi, câte o

sută ori mai mulţi, sub comanda unuia mai isteţ dintre noi, de regulă

cunoscător de puţină limbă rusească, am ajuns în oraşul Crasnadon. Am

călătorit vreo patru zile; când trebuia alimentată locomotiva, stăm pe unde

apucam, în câmp pustiu, în locuri necunoscute. Setea întrecea foamea,

somnul în picioare, supravegherea severă, injuriile, sufocarea în mediul

aglomerat ne măcinau lent. Şi dincolo de acestea, muţenia, lipsa de

comunicare. Nu ni se permitea nici un cuvânt – mergeam ca animalele

inconştiente spre abator…

Lângă mine erau consătenii Ştefan Moroşan, Iordache Buliga, Anton

Moroşan, Nicolae Moroşan al lui Ştefan, Aurel Teodorovici, Gheorghe

Buliga şi Gheorghe Moloci. Gheorghe Petrovici – Ghiorghieş, ieşind din

coloană, asumându-şi un mare risc, a fugit. La vreo douăzeci de kilometri

de Crasnadon erau minele din Dombas. Coloana noastră înaintând tot pe

jos, a ajuns în lagărul nr. 8 Dombas în septembrie ’44; am stat acolo mai

întâi în carantină, vreme de douăzeci de zile. Erau acolo români închişi încă

de după momentul Cotul Donului; unii dezafectau minele închise, al ţii deja

robeau în subterane. Se muncea greu, în condiţii inumane, primitive, pe

genunchi şi pe coate, câte doisprezece, treisprezece ore. În brigadă erau

câte o sută de oameni; praful de cărbune, lămpile cu fitil fumigen, de

motorină, ne asfixiau. La o numărătoare de oameni, am auzit că în Dombas

sunt internaţi cam patru mii cinci sute de muncitori. Munceau în trei

schimburi: dimineaţa de la 7 la 14,15, schimbul întâi; de la 14-19, schimbul

al doilea şi de la 19 până la 7, 8 dimineaţa, schimbul dublei nopţi, căci

noapte era şi afară, şi înăuntru. Condiţiile erau mai austere decât în

puşcărie. Dar nu ajungea foamea, frigul, setea şi batjocura, după Crăciunul

lui ’45 au urmat şi alte încercări: tifosul şi dizenteria care numai bine s-au

întâlnit cu milioanele de păduchi care mişunau pretutindeni! Şi-aşa

dormeam prost, pe scânduri ciotoroase, fără saltea ori pătură, cu un bulgăre

de cărbune în loc de pernă, ori un ghem de troscot pe care îl socoteam

căpătâi, păduchii ne chinuindu-ne clipă de clipă. Zilnic dintre camarazi luau

drumul veşniciei câte şaptezeci-optzeci. Gardienii lagărului spuneau

dimineaţa: «Prea puţini sunt morţi, toţi trebuie să moară! Nimeni nu trebuie

să scape.»

Am fost şi eu atins de tifos şi am căzut în neştiinţă. Fiind considerat

mort, fără nici o analiză am fost aruncat în magazia cu morţi, într-o aşa-zisă

morgă din apropierea lagărului. Nu ştiu când, am făcut ochii mari şi m-am

văzut gol, dezbrăcat, între nenumăraţi morţi înţepeniţi în diferite poziţii,

răsturnaţi, însilozaţi unul peste altul, înspăimântat de acest apocalips,

neavând nici o haină de nicăieri, am fugit gol în lagăr. M-a văzut un neamţ,

prizonier de la Don, care m-a întrebat dacă sunt român şi m-a introdus în

dormitorul grupului său german; am stat acolo timp de trei zile, dezbrăcat,

o comedie de om! Am intrat apoi în drepturi; din pâinea primită am adunat

câteva porţii pe care le-am dat unui camarad în schimbul unei perechi de

izmene nemţeşti, şi o altă porţie, pentru o cămaşă. Acum eram bun de

muncă – eram groparul fraţilor mei, transportam morţii la gropile comune.

Fiind timp rece şi pământul pietros, gropile se făceau la suprafaţă, numai la

vreo douăzeci-treizeci centimetri adâncime. La săpat erau câte zece –

doisprezece oameni; gropile erau în apropiere de lagăr, la vreo cincizecişaizeci

metri, îngrozitor a fost nu acest meşteşug ci urgia din primăvară: exhumarea

cadavrelor care, îngropate superficial, au intrat în descompunere… Aerul era

irespirabil, ne pândea o epidemie. S-a ordonat transferarea morţilor la vreo opt

kilometri depărtare unde, sub clor şi var sau pierdut pentru totdeauna. Sigur,

absolut sigur, mulţi au fost îngropaţi de vii, în stare de leşin ori agonie,

slăbiţi de foame, de boli ori bătrâneţe.

Numai Dumnezeu îi ştie şi îi pomeneşte în ceata martirilor săi! Nu le pot

uita fizionomiile, trupurile mutilate, ciopârţite ca să încapă cât mai mulţi,

aud şi acum scrâşnind roţile basculantelor în care îi încărcau şi din care îi

descărcau ca pe nişte stafii fioroase…

Eram beteag, stăm pe gânduri, zilnic îmi închipuiam că voi pieri în

galeria de cărbuni. Un brigadier român m-a văzut şi m-a întrebat ce meserie

ştiu. Ştiam ceva de acasă, de pe la unchii mei, un pic de cojocărie. Am fost

admis. Dar când s-a citit lista, meseria mea s-a omis, la apelarea numelui

meu apărând meseria de cizmar. Am acceptat, deşi nu ştiam chiar nimic din

rosturile acestei bresle. Şi nu numai atât, acolo nu exista ni ci o sculă pentru

a face meserie, trebuia să ni le inventăm noi din ce găseam la îndemână.

Maistrul, şeful de echipă Gavril Chiaburu, un bucureştean cumsecade, m-a

încurajat, numindu-mă un fel de magaziner; transportam perechi de

încălţăminte de la atelier la magazie şi invers – încălţămintea, cu uzură

mare, de diferite mărimi şi tipuri provenea din captura de război. Am

activat acolo vreme de un an şi opt luni, după ce echipa a fost înlocuită de

prizonieri unguri. Dar până a povesti o întâmplare din cizmărie, trebuie să

spun că în timp ce lucram în mină, odată fiind la încărcarea vagoneţilor, un

compatriot din Calafindeşti, invidios că aveam o activitate mai uşoară pe

care ar fi râvnit-o, m-a pârât conducerii sub acuzaţia că aş vrea să evadez.

Fără multă judecată, am fost aruncat în buncăr vreme de două săptămâni…

Mă rog, un incident care arată că Iuda e pretutindeni.

Şi acum pentru că tot de lăcomia de argint a lui Iuda putem vorbi, să

vedeţi întâmplarea din cizmărie: între zecile de perechi de încălţăminte

aduse la atelier, într-o zi am nimerit un bocanc american, din piele fină,

purtat desigur de un ofiţer. Când i-am smuls tocul, am avut o neaşteptată

surpriză – din scobitura anume făcută în toc, au căzut înainte-mi patru inele

legate unul de altul şi o pereche de cercei de aur… Cine ştie ce poveste

dragă ascundeau acestea!

Dintre cei şase din echipă, unul m-a observat. Am mers la baie şi am

încercat să îngrop podoabele în săpunul moale pe care îl purtam în buzunar.

Peste puţin timp am fost chemat de către comandantul lagărului – un

prizonier din Cernăuţi. Mi-a cerut bijuteriile, bătându-mă zdravăn cu o

vergea de cauciuc. I-am dat inelele, dar nu a fost mulţumit – scobitura din

toc arăta că mai era loc pentru ceva. M-a bătut iarăşi şi i-am dat şi cerceii,

între timp a aflat despre toate acestea căpitanul de lagăr, ofiţerul, şi el

flămând după aur. Când nu după multă vreme comandantul care m-a bătut

a fost eliberat, la plecare i s-a făcut o percheziţie. Avea în cufăr o haină

frumoasă, ungurească şi o pereche de cizme luxoase, în tocurile cărora,

prietenii cizmari i-au ascuns aurul primit de la mine. Percheziţia a fost

scurtă, fiindu-i reţinute cizmele. Demontate rapid, acestea au fost aruncate

pe margine. Ofiţerul deveni posesorul bijuteriilor. Eu, care trebăluiam de

ici-colo cu încălţămintea pe umăr, am văzut toate acestea. L-am zărit şi pe

comandant care, văzându-mi satisfacţia, şi-a muşcat pumnul ridicat

ameninţător. Căpitanul mai găsise în cizmele din cufăr şi un ceas de aur.

Bucuros, mi-a înlesnit porţii generoase la masă, din care se împărtăşeau şi

confraţii din jur…”

A urmat o scurtă perioadă de muncă în mină şi apoi a sosit ordinul

eliberării; s-au citit declaraţiile prizonierilor luate la intrarea în lagăr.

Comisia stabilea loturile care aveau dreptul de a se întoarce acasă. T.C. ne

spune că din patru mii cinci sute de prizonieri, în via ţă au rămas vreo şapte

sute. Eliberarea venea în toamna lui ’48. Foştii prizonieri au primit bocanci

cu talpă de lemn şi feţe din foaie de cort, salopete şi şepci ruseşti, pâine,

alimente şi… confort în vagoane, scânduri geluite; după o oprire la Bălţi au

fost predaţi românilor într-o unitate militară din Focşani de unde au fost

distribuiţi în toată ţara. Toader avea atunci 26 de ani şi jumătate. A fost

reţinut timp de o lună la magazie, transportând cu caii lemne şi alimente,

produse de abator; ispitit de o bucată de carne, după atâta regim de lagăr,

era în pericol să piară intoxicat, cum a murit vecinul său Gheorghe Moloci,

intoxicat de D.D.T., ori nu de mâncare ci de foame şi sete, ca şi consăteanul

său Nicolae Moroşan a lui Ştefan, pe care l-a bocit două zile aşteptându-şi

rândul la groapa comună.

Toader Clipa, povesteşte acelaşi „film” ca şi academicianul

Constantin Ciopraga. Ne spune că rugăciunea nu era permisă, că zilele de

mare sărbătoare creştină treceau ca oricare altele, fiind doar în interior trăite

cu nedescrisă emoţie şi durere; spune că în cei patru ani şi jumătate de lagăr

nu a văzut un medic, nici un medicament, că oamenii nu se tundeau şi nu se

bărbiereau, că alergau înnebuniţi după un porumb fiert ori după un cap de

peşte aruncat chiar în latrina internatului, că mâncau varză şi pâine alterată,

peşti aproape descompuşi, broaşte, şoareci şi câini; corespondenţa, o carte

poştală la un an, apoi la opt sau şase luni câte una, era aruncată de cenzură

dacă cuprindea mai mult de douăzeci şi cinci de cuvinte. Dombasul era

urâcios, negru, pietros, acoperit doar de tufe de pelin, în lagăr, cine ştie

pentru câtă vreme, după eliberarea sa au rămas încă în sclavie grănicerii,

jandarmii şi cei din SS. Gerul de peste -45°C, foamea, bolile, îi vor fi trecut

printre umbrele anonime pe mulţi. Numai povestirile, numai evocările, şi

acestea tot mai puţine şi tot mai neinteresante pentru contemporanii tineri,

ni-i apropie şi ne trezesc cugetarea prea depărtată de cultul Martirilor.

Cu certitudine, nu-i… balast, dincolo de cele de aici relatate, nici

povestea Eufrosinei Huţuleac, spre poarta căreia am trimis-o pe jurnalista

Dana Dominiciuc, sensibilă vorbitoare despre lacrimi şi patimi, care astfel

scrie în „Pământul pătimirii” („Crai nou”, din 7 iulie 2001):

„Eufrosina Huţuleac din Milişăuţi a fost deportată în Dobrogea timp

de şapte ani. La doar o zi după ce născuse, a fost scoasă din pat în miez de

noapte, cu copilul în braţe, şi dusă în pribegie. «Cu predare din post în post,

am ajuns la Bucureşti. De fiecare dată eram batjocorită, lovită, ameninţată

şi tot timpul mi se spunea să las pruncul, că nu am cum să-l ţin mai departe,

pentru că voi fi dusă la muncă. Băiatul era anemic, nu mai plângea, bâzâia

numai, că nu avea putere nici să plângă. Era tot numai o rană, că nu-l

schimbam, nu aveam cu ce. Uscam pelincile în sân. Mă temeam să nu

moară nebotezat şi i-am pus numele Lacrim, de la lacrimi. Dar, nu au vrut

să mi-l înregistreze aşa, m-au luat la batjocură şi l-au scris Lacrea. Ne-a

ţinut Dumnezeu în viaţă, aproape că a fost o minune ce s-a întâmplat cu

noi. Nu ştiam nimic despre familia mea, era mama luată, era omul meu, dar

cel mai tare mă îngrijoram din cauza fetiţei, care era mică, avea numai 2

ani. Am stat într-un arest din Bucureşti mai mult timp, apoi am fost dusă în

Dobrogea. Când mă duceau spre gară, m-a văzut un băiat din sat, care era

soldat, şi m-a întrebat unde merg. I-am spus că nu ştiu, cel care mă păzea

m-a ameninţat cu arma, iar el a scris acasă la ai lui şi aşa a aflat tata că

trăiesc. După două luni de umblătură cu copilul la piept, am ajuns în

Dobrogea, la Poarta Albă. Era o mare de oameni de tot felul. Şi puşcăriaşi,

şi deăştialalţi. M-au trimis pe câmp să văd dacă găsesc vreun cunoscut.

Leam spus că nu, şi ei râdeau că o să-i cunosc pe toţi. Mă întrebau dacă-mi

plac lanţurile, dacă le aud cum zornăie… Mă temeam pentru copil să nu

moară, iar ei râdeau zicându-mi că nu-i nimic, abia aşa mă pot duce la

Jilava, unde-i răcoare pe gratii, că-mi curge apa pe dedesubt… Familia mea

ajunsă în satul Bairam, la graniţa cu Bulgaria, a aflat că eram şi eu prin

zonă şi s-a rugat să o lase să mă caute. Ne-am întâlnit şi am mers cu ei

acolo, la muncă, şi eu. Am fost deportaţi şase ani, unsprezece luni şi

douăzeci şi cinci de zile. Apoi ne-au dat voie să plecăm oriunde, dar nu

acasă. Ne-au spus să ne alegem un loc şi am ales la Iacobeşti, aici, la noi.

Nu ne dădeau voie să ne întoarcem şi parcă nici oamenii nu mai erau aşa

cum îi ştiam noi. Cei care mai aveau suflet, se temeau şi de umbra lor. Erau

vremuri grele, era o nebunie, se fereau să vorbească, se temeau să nu fie

duşi ei la puşcărie, aşa era atunci. După alte luni bune ne-am apropiat de

casă, ne-am întors. Cu frică, dar am revenit în sat. Nu mai rămăsese mai

nimic din gospodăria noastră, iar casa era acum fierăria G.A.C.-ului care se

înfiinţase imediat după ce ne luaseră pe noi, cei cu pământul

«absenteiştilor», cum ne-au botezat pe cei deportaţi, şi al altora care au vrut

să se înscrie de la început.

Un om mai milos a spart într-o noapte, lacătul de pe uşă şi a băgat

copiii în casă. Dimineaţa, fierarii veniseră la treabă şi ne-au găsit acolo,

printre fiarele lor. S-au supărat, s-au speriat, dar după o vreme ne-au lăsat

în pace acolo. Au mutat fiarele în fosta noastră şură, unde era mai mult

spaţiu şi au lucrat acolo mai departe, încet-încet, am luat-o cu greu de la

capăt. Dar Gheorghe era bolnav de acum, era altul şi aşa a rămas până a

murit, în primăvara lui ’89, înaintea Revoluţiei. Şi feciorul meu, tot bolnav

a fost şi stă cu mine… E bătrân şi el de acum, dar viaţa nu îţi dă numai ce ai

vrea, Dumnezeu le rânduieşte pe toate.”

„Lagărul vorbea numai de ceea ce i se lăsa să vorbească”

(Ce ne facem fără Willy? George Astaloş)

„…frigul era temelia tuturor relelor” (Avesta)

„Omul este un zeu neputincios” (Heidegger)

„Dacă nu speri, nu vei întâlni nesperatul” (Heraclit)

„Crucea precede lumina fulgerătoare a învierii” (Evdochimov)

„Contradicţia fundamentală a vieţii: să mănânci şi să fii mâncat. Hrana ca

temei al metafizicii. Pământul este un Pământ hrănitor. Războaiele, marile

epidemii, moartea îşi pot astfel găsi o explicaţie firească. Cum să ieşi din

acest impas?” (Basarab Nicolescu)

„Mai pot să nădăjduiesc? împărăţia morţii este casa mea, culcuşul meu l-am

întins în inima întunericului. Am zis mormântului: Tu e şti tatăl meu; am zis

viermilor: voi sunteţi mama şi surorile mele! Atunci unde mai este

nădejdea mea şi cine a văzut pe undeva norocul meu? El s-a rostogolit până

în fundul iadului şi împreună cu mine se va scufunda în ţărână”

(Iov 17, 13-16)

„Se poate spăla memoria ca puntea unei corăbii?” (Octavian Paler)

C.H.: Dar să ne întoarcem, căci trebuie, la primele lecţii cazone, de

când încep… adversităţile şi, totodată, individualizarea eului Dvs…

Gv.V.: Am terminat şcoala… Acolo am luat pentru prima oară

contact cu „ecepiştii” din divizia „Tudor Vladimirescu” şi din divizia

„Horia, Cloşca şi Crişan”. „Ecepiştii” erau ofiţeri făcuţi în grabă – căpitani

din caporali, maiori din sergenţi, ori colonei din sergenţi… Era între ei un

căpitan – nu-i mai reţin numele, deşi am intrat în conflict cu el – care se

ocupa cu educaţia, cultura şi propaganda şi cultura (de aici „ecepiştii”:

E.C.R). De două ori pe săptămână ne adunau într-o sală, pe subofiţeri şi pe

ofiţeri separat. Discursul era axat, se înţelege, pe ajutorul nemaipomenit pe

care l-a primit România din partea sovieticilor şi pe marea prietenie care se

instalase între România şi Uniunea Sovietică.

într-una din zile, căpitanul educator ne-a spus că Uniunea Sovietică

ne-a salvat de la foametea din 1946-1947, după cunoscuta secetă grozavă

care a pârjolit Moldova; am ascultat şi am crezut că explodez. Ştiam foarte

bine care era situaţia în Rusia; am fost acolo şi am văzut cât de prost trăiesc

ruşii. Cunoşteam prea bine că, dacă americanii nu interveneau cu armament

şi alimente, niciodată nu ar fi avut loc evenimentul memorabil de la

Stalingrad.

Auzind aberaţiile căpitanului, eu m-am ridicat – că aveam dreptul la

interogaţie („Cine are de pus o întrebare?”) şi am zis: „Domnule căpitan”,

…. El m-a întrerupt, criticându-mă: „Nu domnule, ci tovarăşe.” Mă

conformez şi zic – era obligatorie această formulă roşie – „Dumneavoastră

spuneţi că Uniunea Sovietică ne-a salvat de la foamete… Ce a dat Uniunea

românilor, când nici ostaşilor sovietici nu a avut ce le da, căci, deşi aveau

petrol, au mâncat cartofi din Bucovina; cât au stat aici, în fa ţa Obcinii Mari,

prizonierii nu au avut altceva în raniţe decât cartofi…” „De unde ştii

dumneata?”, am fost întrebat. Şi eu am răspuns că ştiam de la compatrioţii

din munţi, că prizonierii asta aveau în sacul de merinde… Dar, în portul

Constanţa apăruseră vapoarele americane, „Vasul muncii” şi vasul

„Victoria”. „Victoria” şi „Panama” transportau alimente şi porumb, pentru

Timişoara, spre atelierele CFR, la moara Gaghel, la Herda, la Buzău; îmi

amintesc că am dus şase vagoane la Medgidia. Când, în faţa ofiţerului

propagandist am vorbit, argumentat, despre portul Constan ţa, el m-a

interogat: „Nu s-au făcut descărcări şi la Galaţi?” Am răspuns: „întâmplător

şi la Galaţi am fost atunci, dom’le/tovarăşe căpitan; nu am văzut nici un

vapor sovietic. În Constanţa am văzut vaporul «Slava», foarte mare, ca

vasele americane, plin cu bumbac. Toţi ne-au luat, numai Uniunea

Sovietică ne-a salvat. Ne-a adus bumbac!… Tovarăşe căpitan”, am

continuat eu, „bumbacul adus a fost descărcat timp de o lună, o mulţime de

baloturi; în tot atâta timp au fost încărcate cutii cu pânză. Bumbacul era

ţesut în atelierele noastre – colbul era înghiţit de muncitoarele noastre

românce -, iar produsul finit, pânza, s-a întors în Rusia…” Căpitanul m-a

însemnat, replica era prea îndrăzneaţă. Într-o zi m-am întâlnit prin curtea

batalionului, a cazărmii Tiseşti, cu primarul Trotuşului de Tg. Ocna.

Aveam o cravată kaki, croşetată foarte frumos. Era un cadou de la fratele

meu de la Craiova, care a fost militar. Culoarea cravatei nu a plăcut, era de

un kaki verzui… M-a oprit şi m-a întrebat: „Ce-i cu cravata asta? O

cravată!”, îi răspund. „Asta-i cravată civilă. Îţi place să fii civil?” Eu am

tăcut, nu am dat nici un răspuns. M-a lăsat şi a plecat; peste vreo cinci zile

am fost chemat şi mi-a fost adus la cunoştinţă că, în conformitate cu

articolul cutare – ordin al Marelui Stat Major, sunt trecut în cadrul

disponibil al armatei. Era în anul 1948.

De aici începe odiseea… Am spus răspicat adevărul despre ce era

Rusia faţă de România.

Căpitanul în discuţie, era un tip interogativ, conform misiei sale.

întreba deseori: „Mai are cineva vreo întrebare?” L-am întrebat: „Tovarăşe

căpitan, care-i situaţia în Bucovina şi Basarabia? De ce ne sunt înstrăinate,

oare nu sunt teritorii româneşti? Am învăţat la şcoală că ne aparţin;

mărturie stau stâlpii de hotar puşi de Ştefan cel Mare – Tighina, Cahul,

Cetatea Albă şi toate celelalte cetăţi…” „Da, ai învăţat dumneata, dar

adevărul e că pe acestea le-a furat România de la Uniunea Sovietică, cu

mult mai înainte”, îmi replică trădătorul propagandist. Ştiam bine cuvintele

baciului Moldovei: „Să ţii minte că aici e hotarul” şi vorbele din Sf.

Scriptură: „Să nu strămuţi hotarele aproapelui tău, puse de strămoşii tăi

(Deuteronom 19, 14).”

C.H.: Aţi fost exclus, propriu-zis, din armată… Şi trecut forţat în

disponibilul acesteia. Ce a urmat pentru tânărul în care vocaţia militară

începuse să fie evidentă? Şi deranjantă.

Gv.V.: M-am orientat spre un şantier din Craiova. Lucram în haine

militare, nu aveam alte schimburi. În această situaţie, pe şantierul fraţilor

Andriescu, am fost reperat, am apărut suspect. Desigur, unii m-au şi

întrebat de situaţie, iar eu nu le-am ascuns nimic: am fost dat afară din

armată sunt bucovinean. Eram întrebat, în discuţiile cu muncitorii, ce-i

comunismul şi eu le răspundeam că e Antihristul pe pământ. Ce este

Bucovina şi Basarabia şi eu le spuneam că sunt teritorii româneşti

înstrăinate şi că nu se poate ca statele lumii civilizate, America, Anglia,

Franţa să lase hoardele păgâne în inima Europei creştine. Va veni ceasul, şi

nu prea târziu, când străinii dominatori vor fi scoşi din România şi ţara va fi

independentă şi liberă…

Când spuneam toate acestea mă gândeam la armata română, care a

întors armele şi la propaganda americană, care susţinea că s-a scurtat

războiul cu cel puţin şase luni datorită acţiunii României, a regelui Mihai,

salvându-se astfel zeci şi zeci de mii de vieţi omeneşti. Bazându-mă pe

acest merit extraordinar, am crezut că România îşi va căpăta toate

drepturile. În timp ce aveam aceste convorbiri, Securitatea mă căuta acasă.

Au avut loc schimbări: jandarmeria a trecut la Securitate. Miliţienii purtau

uniformă albastră, în ţară se efectuau arestări. Se ridicau potrivnicii

orânduirii. Celor de-acasă le-am spus să nu vorbească nimănui de prezenţa

mea în Craiova. Sora mea i-a scris fratelui meu Costel: „Măi Costele, ştii

ceva de Gavriluţă? Că el, când a plecat de-acasă a spus că merge la

Constanţa. Şi nu ne-a scris nimic, îl caută miliţia acasă, i-a luat şi o

fotografie de acasă.”

Scrisoarea era astfel concepută – deşi se ştia bine unde mă aflu –

pentru a deruta cenzura şi pentru a mă atenţiona pe mine. Din clipa aceea

nu am mai locuit la fratele meu. Mi-am mutat sărăcia la un prieten – Radu

Popescu, fiul unui medic, muncitor şi el pe şantier şi, deopotrivă, urmărit.

Acesta era un băiat foarte bun; tatăl său, doctorul, a căzut cu avionul în ’44;

mama lui era profesoară. Cu Radu dormeam în podul casei – nu în casa lui,

ci în una vecină, lipită de casa lui. Când nu era nimeni acasă desprindeam o

scândură de jos şi ne strecuram în podul vecin al casei unui mare membru

de partid. Acolo dormeam, în zori plecam cu Radu pe şantier. Amândoi

prevedeam că vom fi arestaţi.

într-o dimineaţă sosi fratele meu, care mi-a spus:

– Gavriluţă, azi noapte am avut o percheziţie. Te-au căutat pe tine,

pe-afară, pe sub pat, peste tot.

El, fratele, stătea în chirie la doamna Popa, pe strada Postelnicu. Am

luat aminte la cele relatate şi mi-am dat seama că pericolul e aproape. Era

clar că Securitatea era pe urmele mele; deşi ar fi trebuit să fiu căutat la

Constanţa, cum am lăsat cuvânt celor de acasă, iată că urmăritorii erau

acum în Craiova…

Îtr-una din zilele când îmi pregăteam plecarea, solicitând lichidarea

pe şantier, o patrulă a Miliţiei m-a acostat pe stradă:

– Actele dumitale, te rog.

Eu caut actele şi le pun la dispoziţie, legitimaţia de şantier şi ce mai

aveam la mine. Se uită şi zice:

– Mergi cu noi până la comenduire.

– De ce? Eu lucrez pe şantier, iată legitimaţia, zic. Aveam acest act

încă la mine, ca să-mi pot ridica retribuţia, după cererea de lichidare.

– Nu-i nimic, vei merge şi vei spune acolo, hotărî patrula.

Am ajuns la comenduire; după ce am fost predat, patrula a plecat.

Am fost lăsat într-o cameră, singur; printr-un coridor am ieşit pe o uşă în

spate, apoi printr-o poartă care da în stradă, am fugit. Am ajuns la fratele

meu şi i-am spus să meargă pe şantier să-mi ridice banii.

în noaptea aceea am ajuns în gară – fratele mi-a dat câţiva bani

pentru bilet -, am călătorit de la Craiova la Bucureşti, şi de la Bucureşti, la

Rădăuţi. De la Rădăuţi, în plină noapte, pe câmp, evitând şoseaua, prin

spatele comunei Marginea şi prin spatele comunei Suceviţa, am umblat

prudent până în uliţa dinspre casa părintească. Trecând livada, am bătut la

geam. Am stat acasă ascuns timp de două luni, pregătindu-mă pentru

sihăstriile munţilor; fratele Ioan, Ionică, mi-a procurat tot ce-mi era necesar

pentru o asemenea alegere…

C.H.: E numaidecât obligatoriu să ilustraţi, aici, până a intra în epica

emoţionantă a primelor zile de haiducie, starea lucrurilor din acel moment,

cum se precipitau evenimentele, care era situaţia politică sub un regim care

se dovedea tot mai ostil?

Gv.V.: Contextul social-politic era extrem de critic, începea

vânătoarea de oameni. Victimele şi martirii se arătau la orizont. Puterea

străină, roşie, cotropitoare, era în plină dezlănţuire apocaliptică.

în 1944, în munţii Bucovinei, fratele meu, Ion Vatamaniuc, fiind

partizan, comandant al unui grup de partizani, avea misiunea de a aduce

prizonieri. El era un preţuit specialist în trecerea liniei ruşilor; în misiune

era însoţit de un locotenent german care se amuza de faptele năzdrăvane ale

partizanului, ori de câte ori aducea prizonieri din spatele frontului sovietic.

Grupa lui da atacuri cu posturile de înaintare, dar misiunea principală era

aducerea prizonierilor.

Fiecare grup de partizani din cele răspândite în munţi avea câte o

misiune specială: şi grupul lui Macoveiciuc, şi grupul lui Constantin

Cenuşă… Erau patru grupe mobile, în afară de batalionul fix „Bucovina”,

supranumit „Putna”, compus din voluntari bucovineni, dar să fie spre

ştiinţă şi voluntari ucraineni. Erau o mie trei sute de oameni. Companiile

din acest batalion erau comandate de ofiţeri în rezervă. Una dintre companii

era condusă de locotenentul Motrescu (nu de celebrul partizan Vasile

Motrescu, despre care vom vorbi mai jos – n.n.), de profesie inginer silvic.

E uşor de închipuit cât de bine cunoştea munţii acest profesionist al

pădurilor… O altă companie era condusă de locotenentul Mimor, învăţător

în comuna Vicov… Legătura cu ofiţerul german o făcea locotenentul

Motrescu, pentru că ştia limba germană. Aceste companii au avut o misiune

foarte grea: să blocheze cu orice preţ Valea Putnei. Ruşii presau insistent

Valea Moldovei, pe la Gura Humorului şi Valea Putnei căci prin acea

deschizătură la obcină se putea tăia cale spre Ardeal; se trecea Obcina Mare

spre Câmpulung, în Bistriţa Năsăud, şi de acolo în Ardeal… Valea

Moldovei era un obstacol puternic, încercat de multe ori. Erau aici două

cazemate din care se secera cu mitralierele, plus două tunuri pe munte,

care, când se observa primejdia, băteau în strâmtoare, întrerupând orice

succes, în timp ce, în dreapta şi în stânga muntelui, se organiza rezistenţa

unităţilor, în zona batalionului fix au fost lupte aprige, s -au dus chiar lupte

corp la corp în timp de noapte, încât jumătate din efectivul batalionului a

căzut acolo. De reţinut în acest context este că, din grupele mobile de

partizani, nu s-a înregistrat nici o pierdere. Oamenii rezistenţei cunoşteau

foarte bine terenul – erau toţi bucovineni, născuţi şi crescuţi pe munte… Şi

aveau şi experienţa armatei. Ba unii dintre voluntari, atât din batalionul fix,

cât şi din grupele mobile, erau chiar militari marcaţi de încercuirea

Crimeii…

C.H.: Aţi fost şi Dvs. În acel infern! Cum aţi ieşit teafăr?

Gv.V.: Drept spuneţi, că acolo a fost iadul pe pământ… Puţini au

scăpat de acolo. Pe mine m-au scos nemţii cu un avion gigantic, cu şase

motoare. Parcă le văd şi acum, avioane doborâte, vapoare scufundate,

strigăte, moarte… Au fost salvate doar 10% din efectivele regimentelor

prezente în luptă. Celor vii li s-au dat câte două luni de concediu. Dintre

aceştia, amestecaţi cu bucovinenii, s-au alcătuit companiile amintite.

Trebuie să deschidem o paranteză necesară, să evoc pe scurt momentul

evacuării comunelor Straja, Horodnic de Sus, Horodnic de Jos, Vicovu de

Sus, Vicovu de Jos, Voitinel, Suceviţa, Voievodeasa, Solea, Marginea;

suferind strategia liniei frontului rusesc, au fost obligate să-şi trimită

locuitorii în evacuare. Li s-a spus locuitorilor să nu se deplaseze prea

departe, să rămână în spatele liniei de front. Dar locuitorii, cunoscând bine

ce vrăjmaş ingrat au în faţă, amintindu-şi momentele Muscalineasa, anul

sângelui 1916 şi suferinţele de sub pajura austriacă şi sălbăticia moscalilor,

au luat drumul pribegiei. Li s-a poruncit: „Luaţi-vă în căruţe alimente,

luaţi-vă vitele, tot, şi lăsaţi uşile descuiate.” Sigur că în căruţe nu au pus

icoane, nu au pus perne, plapume, ci saci cu porumb, cu cartofi, cu de -ale

gurii. După căruţe erau legate vitele; pentru că vitele şi caii erau

rechiziţionate, rămânând puţine în sate, se uneau câte două-trei familii la o

singură căruţă, înghesuindu-şi la un loc nevoia. S-au aciuat în zona

Botoşanilor, la peste o sută de kilometri. Oamenii şi sărăcia lor au fost

jefuite de către ruşii cu apucături primitive; bietele femei, fetele şi nevestele

stăteau ascunse prin păduri. Cei evacuaţi au stat pe pământul altora timp de

şase luni, până la 23 august… S-au întors la casele lor cu traista goală-n

spate; căruţele le-au fost luate cu tot calabalâcul amărât, le-au fost junghiate

vitele, furaţi caii, prihănite fetele… Bine zice poetul temniţelor, Radu Gyr,

că neam barbar sunt cei crescuţi în stepă…

Amintesc aici un episod care nu ştiu dacă e consemnat undeva:

atunci, pe câmpul dinspre Rădăuţi, pe drum, au fost întâlnite trei căruţe ale

mănăstirii Suceviţa, care între altele evacuau un frumos policandru aurit.

Obiectele de valoare ale muzeului, ca o măsură de prudenţă impusă de

evenimente, au fost duse în alte mănăstiri, dacă nu chiar prin Râmnicu

Vâlcea… Sub policandrul acela atârna un ou de struţ, care se desfăcea şi se

înşuruba; în interior se păstra o preţioasă cosiţă din părul Doamnei

Elisabeta Movilă trimis printr-un sfetnic credincios din exilul turcesc atunci

când, potrivit cronicarului, a zis „boieri, necinstitu -m-au păgânii”. Când au

văzut ruşii în căruţa mănăstirească policandrul, s-au repezit ca sălbaticii,

strigând „zlota, zlota”, aur, aur, şi i-au rupt braţele, distrugându-l…

C.H.: E pitoresc acest ocol. Şi dă contur apăsat bravilor eliberatori

(şi) din pricina cărora „codrul – frate cu românul” ne-a fost de-atâtea ori

adăpost, încât nu întâmplător „Doina” Poetului naţional se încheie cu

blestemul „îndrăgi-i-ar ciorile/ Şi spânzurătorile”…

Gv.V.: Punct după paranteză. Mai departe. Când căpitanul „ecepist”

ne-a spus că Uniunea Sovietică ne-a salvat de la foamete, mi-am amintit de

fratele meu Ion din munţi, care mi-a relatat adevăruri despre viaţa din

Rusia, comunicate de prizonierii capturaţi de pe linia frontului. Uniunea

Sovietică nu are de unde să vă dea nimic, le-au spus ofiţerii, căci hoardele

române şi germane au luat totul şi poporul e flămând, şi fabricile nu vă pot

trimite echipament şi armament. Şi tot comandanţii lor: Dacă vreţi să

mâncaţi, înaintaţi până la Berlin. Acolo o să găsiţi de toate.

Era demagogie, propagandă. Când am ajuns noi, deja era luat totul

de ei. Când s-au retras spre Stalingrad, în urma lor a rămas mare sărăcie.

Armata română îi ajuta pe copii cu câte o conservă de ciorbă, în loc de

gamelă.

Cum am spus, tuturor prizonierilor ruşi – după spusele fratelui meu –

li s-au găsit în sacul de merinde cartofi. Au fost întrebaţi la comandamentul

româno-german: Ce-i cu asta?. Aşa au fost întrebaţi. Asta ne este hrana, au

răspuns. Nu primiţi altceva? Nu, atât avem, nu primim nimic altceva.

Trupele româno-germane erau instalate pe Obcina Mare. Pe la

jumătatea localităţii Suceviţa trecea linia frontului, venind dinspre Putna,

peste munte, pe aproape de mănăstire. Şi tot peste munte, spre Gura

Humorului, încolo, spre munţii Neamţului. Regimentul 3 Grăniceri, condus

de colonelul Popescu, era chiar în Obcina Mare. Era tot acolo şi un

regiment german, într-un perimetru care includea Măgura Vacii şi Brodina,

până la apa Moldovei, în zona aceasta, la Struginoasa, o companie întreagă

a căzut sub focul nimicitor al grupei lui Macoveiciuc. Şi câţiva ofiţeri

germani şi români au căzut în focul armelor în acelaşi spaţiu, aproape de

Ciumârna, din cauza unui huţul de origine slavă din acel loc. Numele lui

era Ivan Ohrenciuc; acesta a trecut, nu se ştie cum, linia frontului român şi

s-a întors cu o grupă de ruşi. Folosindu-se de o noapte cu ploi şi trăsnete,

când ostaşii stau mai puţin vigilenţi sub foile de cort, a distrus un întreg

comandament de companie. S-a dat alarma şi s-a întărit paza, efectivele au

intrat în alertă.

Macoveiciuc activa mai mult în direcţia Putna, spre Voitinel, de unde

era de loc; Cenuşă activa în zona Putnei, loc de origine; Ion Vatamaniuc

activa în spaţiul Voievodeasa – Suceviţa – Marginea, lângă linia de front,

cum am subliniat.

Cap. 2

SIHĂSTRIILE

C.H.: Să intrăm în primul capitol dramatic al temerarului Gavril

Vatamaniuc, în momentul când, ca unul care vrea să îmbrăţişeze viaţa

monahală, renunţând la lumea comună, v-aţi logodit cu singurătăţile

primejdioase ale munţilor…

Gv.V.: Cum am spus, fratele Ion mi-a procurat tot ce îmi trebuia

pentru această alegere. Era ziua de 25 noiembrie – ziua mea de naştere. Am

hotărât să-mi sărbătoresc ziua în munţi, cu fratele meu Ion; am luat

rucsacele cu mâncare şi uneltele de săpat bordeie în pământ şi am ajuns în

munţi. Am ales această zi ca să fiu neîndurător cu mine. Să nu mă tenteze

ceva, fie zi de naştere, fie Pastile ori Anul Nou. Am trecut prin „Şoarecul”

şi am ajuns în muntele Vulturul, oprindu-mă pe o pantă sudică, să am soare

toată iarna. Am făcut un bordei; pământul îngheţat la suprafaţă ne grăbea.

Ziua săpam şi noaptea coboram după alimente, aşa se desfăşura vieţuirea

noastră în munţi. La bordeiul nou făcut am transportat de vreo patru ori

alimente. A început să ningă. Fratele Ion m-a ajutat să adun câteva lemne,

apoi m-a lăsat singur. „Mă duc să nu mă prindă zăpada, să nu-ţi las urme”,

mi-a zis. Mi-a dat de grijă să-mi procur lemne. Le curmam noaptea cu un

ferăstrău coadă de vulpe şi le depozitam sub pat. Doi ţăruşi în faţă şi doi

ţăruşi în spate şi nişte bârne pe care am pus cetină, acesta era patul.

Bordeiul avea doi metri lungime şi tot atât de lungi erau lemnele tăiate. În

faţă aveam o sobiţă unde, noaptea, îmi făceam focul. Acolo am stat toată

iarna, singur, singur…

C.H.: Câţi ani aveaţi atunci?

Gv.V.: 24 de ani. La 24 de ani m-au dat afară din armată… Ca să

revenim – când am intrat în primăvară, era gata-gata s-o încurc: am văzut că

mi se sfârşesc alimentele şi că iarna, aşa cum e în Bucovina, nu se mai duce

din munţi, în munţi iarna e tare greu, zăpezile-s mari, se iau târziu. De

Paşti, având aproape fruntea muntelui dezgolită de zăpadă, căci toată ziua

sta soarele deasupra, mi-am pierdut urma, strecurându-mă în vale până am

ajuns în casa fratelui meu. Până a mă întoarce cu provizii înapoi, Ion,

fratele meu, mi-a zis:

– Gavriluţă, am să-ţi fac legătura cu Săvuleţ” (acesta era un fiu de-al

lui Gheorghe a lui Savu, din încrengătura suceviţenilor Ion, Grigore, Vasile

şi Gin). Săvuleţ era deja în munţi din ’44, alegând fuga în pustietăţile

codrului după momentul evacuării. De el nu ştia nimeni unde e. În munţi a

intrat în legătură cu unul Ghimici şi altul Flocea, din Gura Humorului –

activând în jurul mănăstirii Humor. Săvuleţ era rudă apropiată cu Varvara

Zaremba a lui Ilie a Profirei; tatăl lui şi cu Varvara erau fraţi. Având

această relaţie la îndemână, fratele meu Ion a intuit că acesta se va abate

numaidecât pe la mătuşa sa. Ion a mers la Varvara să se informeze, dar ea

l-a repezit arătând că nu ştie nimic. Ion insistă:

– Cum poţi dumneata să spui, lele Varvara!? Uite ce-i: mata mă

cunoşti destul de bine. Să nu ai frică; acum nici eu n-am frică de dumneata.

Uite de ce am venit: şi Gavriluţă, fratele, e tot pe aici. Şi vreau ca să se

întâlnească cu el, că e mai greu singur. Să fie doi. Iar eu îi voi ajuta pe

amândoi.”

Ea stă puţin, se gândeşte…

– Eu te-am înţeles, bade Ionică, dar dacă eu nu ştiu de el…

– Bine, nu ştii. Uite ce spun eu: să vină Gavriluţă, să stea vreo

săptămână la dumneata în pod, poate în podul şurii, vine el şi s-or întâlni…

– Cum să stea Gavriluţă la mine?

– Nici o frică să nu ai, că îl aduc noaptea, vin prin spate; el e la mine

acum. Îl aduc eu aici, prin livadă, noaptea, şi îi aduc tot ce îi trebuie,

dumneata nu ai să-i dai nimic. Trebuie să-i mai fac o pereche de opinci,

trebuie să-i mai aduc ceva…

– Ionică, să nu se întâmple o nenorocire!

– Nici o nenorocire. N-avea grijă, că doar mă cunoşti pe mine.

Ce-i drept, fratele Ionică avea foarte multă trecere pe la toţi oamenii,

ca om cinstit, ca om de cuvânt. Era un om foarte respectat, pentru că el nu a

zis o dată „nu” în faţa unei solicitări. Astfel, Varvara Zaremba n-a avut ce

face şi a spus:

– Cum crezi dumneata, numai că dumneata o să răspunzi dacă…

– Eu răspund!, replică ferm fratele Ionică.

Şi am stat o săptămână la Varvara în pod. Şi într-o noapte aud: scârţ,

scârţ. Uşa din spate, pe unde am intrat eu. Am stat liniştit; mă temeam să

spun ceva, ca el să nu creadă că este aşteptat de păzitori şi să nu deschidă

focul. Am stat foarte liniştit la locul meu, încât el n-a ştiut nimic şi am

simţit că s-a aşezat şi el într-un loc şi a stat nemişcat. Aşa că stăteam

amândoi în acelaşi pod, fără să ştim unul de altul. Şi dimineaţa, când a

venit la el Pachiţa, fata cea mare a Varvarei, cu mâncare, s-a uitat speriată

că nu suntem doi. L-a văzut numai pe el; eu stăteam încă ferit. Pachiţa se

uită şi întrebă: „Eşti singur?”. El spune: „Singur”. Stă, se gândeşte un timp

şi eu răspund de acolo:

– Sunt şi eu aici, Pachiţa!

El a tresărit grozav. Şi Pachiţa a râs la el când a văzut că a pus mâna

pe automat; avea şi el un pistol-mitralieră rusesc. Pachiţa a spus:

– Nu-ţi fie frică, e Gavriluţă, şi el e ca tine.

Iată aşa a avut loc întâlnirea mea cu Săvuleţ, în pod la Varvara! Am

stat de vorbă cu Săvuleţ, deşi nu prea era dispus. Dar am stat acolo trei

nopţi cu el şi trei zile. Şi într-una din nopţi a mers Pachiţa la Ionică şi l-a

anunţat să vină la noi. Să vină ziua, să nu vină noaptea. Şi într-una din zile,

Ionică a venit pe uliţă, obişnuit, a intrat în casă, din casă a trecut printr-o

uşă secretă în grajd şi s-a urcat la noi în pod, cu Pachiţa. Ionică a dat mâna

cu el. Săvuleţ era un băiat tânăr, avea 19 ani. I-a vorbit:

– Măi Săvuleţ, uite ce e, eu am aranjat cu Varvara ca şi fratele meu să

fie cu tine. De un an de zile e şi el pribeag prin munţi. Şi-i mai greu să fiţi

singuri. Eu am să vă ajut. Vă voi duce mâncare, fratele tău mă cunoaşte

bine şi tu mă cunoşti destul de bine. E mai bine să fiţi amândoi şi zic să

rămâneţi împreună…”

După un timp de discuţii în taină, cu fratele meu şi cu mine, Săvuleţ,

pentru că ştia că am fost militar, m-a suspectat din umbră. Se temea să nu

fac jocul Securităţii. Ion, fratele meu, l-a încredinţat că nu am nici un scop

dubios, că am fost aruncat din armată. Greu, foarte greu s-a lăsat convins,

în a treia noapte, cu alimente aduse de Ion pentru mine şi cu un rucsac adus

pentru Săvuleţ de către gazda Varvara, am ieşit şi am plecat pe drumurile

noastre. Am urcat în drumul Ursoaiei, la Poiana Micului, am trecut dincolo

până am ajuns la ceilalţi fraţi de pustietate…

Cei din bordei s-au speriat când în loc de unul au văzut doi, adică pe

Săvuleţ, cel aşteptat, împreună cu mine. Săvuleţ i-a asigurat râzând: „Să nu

vă fie frică, e un consătean de-al meu, e ca şi noi.” Eu aveam o pereche de

pantaloni militari şi asta i-a derutat şi m-au suspectat multă vreme.

După aceea am vorbit eu cu ei, am făcut planuri – eu eram iniţiatorul

planurilor. S-au liniştit. Aşa că am rămas toţi patru acolo. Deci asta se

întâmpla în ’50 deja, că eu în ’49 am plecat în munţi, în ’50, primăvara. Am

venit de Paşti, în primăvara lui ’50. Făceam planuri pentru anumite acţiuni.

N-am să pomenesc însă planurile lor şi sistemul lor de acţiune. Lucru cu

care, nefiind de acord, am preferat mai bine să rămân singur, decât să iau

parte la acţiunile acelea (…). Dar cum să scap? într-o noapte n-am dormit

deloc, m-am frământat cum să procedez să ies dintre ei. A doua zi am venit

cu o propunere:

– Măi fraţilor, eu am un plan. Acuma dumneavoastră îl aprobaţi, ori

nu… Noi vom acţiona aici cum aţi spus dumneavoastră. Dar trebuie să ne

gândim. Eu am fost militar, v-a spus Săvuleţ, nu-i nici un secret. Eu

stăpânesc planurile foarte bine, după strategia militară, eu cunosc sistemul

de acţiune, cum aş proceda eu dacă aş fi în locul celor care ne urmăresc.

Noi acţionăm aici, facem şi dregem, dar imediat le atragem atenţia şi ei

năvălesc aici. Nu-i normal ca noi să părăsim zona şi să mergem în zona

mea spre Rădăuţi? Părăsim Gura Humorului, mergem la Suceviţa, acolo ne

aranjăm condiţiile de alimentare, pentru că noi vom sta două, trei luni de

zile acolo, sigur. Vom fi liniştiţi, iar ei, înnebuniţi, ne vor căuta aici. După

aceea, noi vom da o lovitură acolo şi ne vom retrage aici sau în altă parte,

încât ei să nu ştie de unde să ne ia. Că dacă noi rămânem aici suntem

expuşi oricând să cădem într-o cursă. E bine?”

Le-a plăcut planul.

Am zis: „Atunci eu mă duc să aranjez cu vreo două gazde, că eu am

rude foarte multe, şi cu fratele meu Ionică, cel care e principala călăuză a

mea. El a fost partizan în ’44, Săvuleţ ştie. Şi să aranjez şi locul unde ne

vom stabili. Vin înapoi. Peste o săptămână vin înapoi şi acţionăm aici două,

trei săptămâni şi după aceea plecăm acolo…”

Am dat mâna cu el, cu ei şi am plecat şi bun plecat; la ei nu m-am

mai întors niciodată.

C.H.: Nu erau parteneri compatibili…

Gv.V.: Mie nu mi-a plăcut modul lor de a activa, ceea ce făceau ei

era haiducie de joasă speţă, pseudohaiducie, ca să zic aşa, departe de

idealurile partizanilor. Le-am propus de câteva ori să renunţe la practicile

lor neoneste, dar nu au acceptat. Când am văzut poziţia lor, nu i-am

contrazis, căci eram ultimul venit în grupul lor, dar nici nu am continuat să

le fiu aliat. Ca dovadă că acţiunile lor au fost întru totul greşite, n-au

rezistat decât doi ani şi au căzut toţi trei sub ascuţişul gloanţelor.

Plutonierul securist Olaru, în urma acestei bravuri, a fost avansat

locotenent…

C.H.: E lucru de înţeles că membrii respectivului grup, profitând de

atmosfera aşa-zisă haiducească, făceau abuzuri…

Gv.V.: Făceau abuzuri şi acţiuni nepermise, acţiunile lor făceau

aventură, nu istorie. Fratele meu Ion mi-a spus oarecând, scurt, ca la

Constituţie, când am luat hotărârea de a mă duce în munţi:

– Măi, Gavriluţă, tu ai luat această hotărâre. Eu voi fi alături de tine,

dar să ştii un lucru: cuvântul partizan este un cuvânt sfânt. Căci îţi spun, în

primul rând eşti tânăr, ferească Dumnezeu, să nu aud o prostie despre tine;

pădurile sunt pline de femei, umblă după bureţi, după zmeură, fragi, mure,

cu vitele, trec dintr-o comună în alta peste munte, să ştii că eu cu mâna mea

te împuşc. Tu dacă ai venit şi eşti hotărât să fii partizan, trebuie să ştii că

partizanul trebuie să fie un om care luptă pentru o cauză sfântă şi nu are

voie să facă compromisuri. Că atunci eşti un hoţ, un tâlhar, un om care

niciodată nu poate să fie iubit de popor. Că organele de Securitate te vor

urî, te vor face bandit, trădător, asta-i altceva, dar tu eşti înscris într-o

misiune scumpă, să lupţi împotriva minciunii, împotriva necredincio şilor,

să fii cinstit, corect, devotat până la pierderea propriei vieţi…

C.H. Era o lecţie severă care nu permitea nici o concesie, cam în

termenii „învăţăturii lui Neagoe către fiul său Teodosie”… sau în spiritul

„Operelor morale” ale sfântului Martinus de Bracara:

„Fii rezervat cu nobleţe, povăţuieşte cu plăcere, dojeneşte cu răbdare.

Dacă cineva te va mustra pe merit, să ştii că ţi-a adus un mare folos, iar

dacă te-a mustrat pe nedrept, consideră că a voit să-ţi facă un bine. Să nu te

temi de vorbele aspre, ci din contră, de cele blânde.”

„Fii cât mai puţin răutăcios şi încrezător în tot felul de zvonuri, în

acuzaţii şi bănuieli, dar să fii foarte pornit împotriva acelora care, printr-un

aer de nevinovăţie, se sustrag atenţiei altora numai spre a face rău

semenilor lor.”

„Când nu cunoşti ceva, cere să fii învăţat fără să-ţi ascunzi neştiinţa.”

„Fii zăbavnic la mânie, înclinat spre milă, tare în momentele de grea

cumpănă, prudent în clipele de prosperitate.”

„Să-ţi ascunzi virtuţile aşa cum ar trebui să ascunzi viciile altuia. Fii

dispreţuitor de glorie deşartă şi un supraveghetor sever al celor în lumea

cărora ai fost pus.”

(Sf. Martinus de Bracara)

G.V.: Ionică, fratele meu, ştia despre abuzurile celor amintiţi, le

cunoştea planurile, cum procedează. Nu putea fi de acord cu teroarea; ei

opreau autobuze şi cereau actele la control, erau gata să-i împuşte pe cei

care aveau carnete de partid… Asta nu era misiune de partizan. Noi ştiam

cine e în sat membru de partid, cine sunt comunişti. Dar ştiam prea bine că

unii, cei mai mulţi, erau numai formal, pentru că nu puteau avea serviciu

fără a deţine carnet de partid, nu puteau fi nici paznici, nici portari şi, iată

că nu convingerile îi făceau membri de partid, ci nevoile. Nu li se admiteau

copiii în şcoli, în licee şi, mai ales, în facultăţi, ori pe aceşti bieţi oameni,

bine intenţionaţi, trebuia să-i pedepsim? Nu mai spun că unii dintre

membrii de partid, deloc convinşi de doctrina ipocrită a Răsăritului, m-au

alimentat în zile rele şi mi-au salvat viaţa şi, deşi aş putea să-i nominalizez,

le arăt doar recunoştinţă. Şi nu numai pentru hrana dată, ci şi pentru

informaţiile preţioase. Noi, cei retraşi în munţi, eram împotriva unei

filosofii, împotriva unei dictaturi care era copiată fidel după modelul

Moscovei şi aplicată în mod sălbatic poporului român. Acestei doctrine îi

stăm noi împotrivă şi nu bieţii oameni pe care îi întâlneam în autobuz şi

care aveau carnet trebuiau pedepsiţi şi jefuiţi. Nu, aceasta nu era misiunea

noastră. Noi, în cei şase ani cât am stat în munţi, nu am făcut aşa ceva, ci

din contră. Am tipărit manifeste şi le-am răspândit în popor, am arătat cine

sunt bolşevicii, am rugat poporul să nu se înscrie în partid, să aştepte încă

un pic deoarece comunismul este Anticristul pe pământ, să nu părăsească

Biserica. Am arătat că doar creştinismul este ancora omenirii şi îi sfătuiam

să nu se înscrie în colectiv pentru că acest colectivul nu ne poate aduce

decât sărăcie. Ceea ce a şi fost. În sfârşit… Vorbeam de la om la om. Ne

întâlneam cu oamenii pe munţi, cu muncitorii, stăm de vorbă cu ei şi le

spuneam acelaşi lucru. Oamenii, chiar fără să le spunem noi, erau bine

informaţi, pentru că trăiau deja nenorocirea şi presiunea comunismului.

Erau la modă cotele. Ei ni se plângeau şi spuneau:

„Fraţilor, cum scăpăm, că trebuie să muncim cu ţapina şi să

cumpărăm carne şi să le dăm lor? Să cumpărăm cartofi, să le dăm lor.

Ne-au luat pământul şi trebuie să le dăm şi cote, să le dăm din ce nu avem…

Cum vine asta?”, întrebau ei necăjiţi. „Noi nu ne-am înscris în colectiv”,

spuneau oamenii din Suceviţa, „pământul însă ni s-a luat.”

într-adevăr, nu s-au înscris şi pământul le-a fost luat şi dat la alţii. La

cei din Rădăuţi, la cei din Horodnic, care s-au înscris în colectiv; cei din

Suceviţa erau chiar condamnaţi, pedepsiţi şi aveau impuse cote mai mari şi

se exercita asupra lor o presiune extraordinară. Să dea carne, lapte, ouă,

lână, brânză, tot. „Dacă ai o oaie, eşti obligat să o înscrii la cooperativă şi

să dai două kilograme de brânză pe ea. Şi să dai lână, să contractezi un

porc, un viţel”, spuneau localnicii arătând cum hotărau irevocabil tovarăşii

primari. Omul nu putea să taie, să mănânce, să crească pentru el nimic;

aceste lucruri oamenii le simţeau pe spinarea lor, ca pe o grea povară. Şi

când se întâlneau cu noi erau bucuroşi, deosebit de bucuroşi că există

oameni care luptă împotriva acestor dictatori, duşmani ai poporului. Ştiau

prea bine că acestea toate vin de la Moscova.

Mulţi fiind în război, au văzut cu ochii lor până la Stalingrad şi

înapoi aceleaşi suferinţe la poporul sovietic. Autorităţile române copiau

fidel aceeaşi stare de lucruri. De aceea partizanii din ’44 au luptat împotriva

ocupantului sovietic, iar mai târziu, în ’44-’49, până-n ’56 şi chiar în ’57,

când a căzut ultimul erou, Vasile Motrescu, partizanii bucovineni au luptat

împotriva autorităţilor instalate de trupele sovietice, care erau slugi docile,

instalând în ţară exact metodele din Uniunea Sovietică, împotriva acestor

autorităţi comuniste, fidele Moscovei, împotriva acestor trădători au luat

fiinţă grupurile de partizani. Ba mai mult, îi durea pe toţi, ca şi astăzi, şi pe

cei din Oltenia, şi pe cei din Muntenia ori din Banat înstrăinarea Basarabiei

şi a Bucovinei de Nord; şi sigur mulţi ştiau că şi Insula Şerpilor a fost dată

simplu, cu un proces verbal, de către servitorii Moscovei instalaţi atunci la

conducerea României de către trupele sovietice, de nişte oameni care nu

aveau nimic cu patriotismul, cu naţionalismul, cu România, cu poporul

român. Cine a fost Gheorghiu-Dej? Un ciocănar de la Iaşi, care ciocănea la

vagoane…, asta era meseria lui. Foarte frumoasă, dacă rămânea acolo! Dar

a putut el să conducă o Românie, în alt fel decât îi spuneau consilierii

sovietici care erau de la regiment până la înaltul comandament, de la judeţ

până la minister? El a executat exact ce-i spuneau consilierii sovietici.

Ei, împotriva acestei stări de lucruri luptam…

C.H.: Să conturăm cele două personaje care v-au fost în apropiere,

fraţii Chiraş.

Gv.V.: Aşa. După ce am venit eu şi am stat de vorbă cu Ionică şi

i-am spus de ce am plecat de la cei trei, Ionică mi-a spus:

– Măi băiete, ai noroc. Au fugit în munţi doi oameni bravi, pentru

care garantez eu, deosebit de bine intenţionaţi, oameni de nădejde: fraţii Ion

şi Gheorghe Chiraş, Chirăşenii sau Mateienii cum li se spune.

Mateienii erau patru fraţi: Ion, Gheorghe – care au fugit în munţi -,

Neculai şi Vasile. Cu Neculai, fratele meu Ionică a fost foarte bun prieten,

dar şi cu Ion. Ion avea 52 de ani când a plecat în munţi. A fost prizonier în

Rusia, a suferit îngrozitor, a muncit în minele de la Dombas. Întorcându -se

de acolo, a refuzat să vină cu diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horea,

Cloşca şi Crişan”, şi pentru aceasta a suferit foarte mult; toţi acei ce-au

refuzat au fost băgaţi în mine şi bătuţi în barăci umede şi friguroase unde

mureau cu grămada. Acest om nu putea să-i sufere pe comunişti pentru

nimic în lume; a pătimit extrem de mult de la aceşti nemernici care acum

conduceau propriu-zis România din umbră.

Ion Chiraş a fugit de acasă când a auzit că fratele lui, Gheorghe, a

fost arestat la locul de muncă, el fiind mecanic în serviciu la moara lui

Toader Chiraş. Proprietarul morii, Chiraş, nu era rudă cu el. S-a pomenit cu

doi civili care l-au legitimat şi au spus: mergi cu noi. A oprit moara şi l-au

luat. L-au dus la postul de jandarmi. Aceşti oameni, Mateienii, vorbeau

răspicat împotriva comunismului. Spuneau ce-au văzut în Rusia, căci

amândoi au fost pe front, care-i realitatea, ce ne poate aduce comunismul şi

ce ne-a adus până la ora aceea. Autorităţilor, Securităţii, nu-i convenea să

aibă oameni în popor care să le dejoace planurile şi să le combată teoria şi

propaganda lor. Aşa că, Gheorghe a fost arestat acolo. Cum a auzit Ion, a

încuiat uşa şi a început să-şi facă bagajul pentru a pleca în codri, să nu fie şi

el arestat. Spre seară, Gheorghe a cerut învoire la WC; a fost introdus la

WC de către un miliţian şi a văzut un gemuleţ deschis. (Miliţia avea sediul

atunci în zona unde acum sunt casele lui Marcel Popa şi prof. Geta

Vatamaniuc, fiica lui Nicolae, a unui nepot al celui care relatează – n.m.).

S-a urcat pe WC, s-a aruncat prin geam, a sărit în spate, de acolo pe o

colibă, pe o şandrama unde ţineau lemnele cei de la post, şi din uliţă a fugit

în pădure. Miliţianul, când a deschis uşa, nu l-a mai găsit pe arestat! A ieşit

afară, însă el nu mai putea fi văzut, pentru că pădurea era la trei sute de

metri. Gheorghe era deja ajuns în codru. A mers la un nepot al său, la Ioniţă

Procopciuc, un om extraordinar, de nădejde, o gazdă a noastră în toţi cei

şase ani. S-a dus acolo şi a luat îmbrăcăminte şi încălţăminte. De acolo s-a

urcat în munte, unde-şi avea ascunsă puşca şi cartuşele şi a rămas în pădure

cu mâncare luată de la nepotul lui. După ce a fugit Gheorghe de la post, doi

securişti, îmbrăcaţi civil, poate tot cei doi care l-au arestat pe Gheorghe de

la locul de muncă, au venit la Ion acasă. Uşa era încuiată. Ion avea un câine

vânător de urşi, foarte mare, voinic, alb, la care Ion a ţinut extrem de mult

şi despre care deseori ne vorbea. I-a făcut mâncare şi i-a întins-o prietenos,

zicându-i îndurerat: „Cine îţi va da ţie să mănânci?”. L-a legat lângă uşă,

intuind că va fi vizitat de către servitorii „eliberatorilor”. I-a spus mamei să

le răspundă celor care vor întreba de el că nu-i acasă, că-i în ţară, la lucru.

Câinele a început să se agite, se smulgea din lanţ, simţea iz străin în

preajma casei. Mama lui Ion auzi lătrăturile furioase şi-şi făcu potecă prin

livada unde-şi avea căsuţa. „Fii cuminte, fii cuminte, o să-ţi dea mama

mâncare, leule”, îi vorbea câinelui. Musafirii nepoftiţi au intrat în vorbă:

– Bună ziua.

– Bună ziua”, răspunse bătrâna sosită de peste livada unde-şi avea

căsuţa.

– Pe cine căutaţi dumneavoastră?

– Pe Ion Chiraş. Nu locuieşte aici?

– Ba da, eu sunt mama lui.

– Vedem că uşa-i încuiată”, constată «civilii».

– El nu-i acasă, că-i singur…

– Dar văd că-i mâncarea caldă la câine, i-a dat-o acuma”, adăugă

unul.

– Dar el de când nu are femeie…, o fi dat mâncare la câine, a încuiat

uşa şi o fi plecat undeva. Aşa că dumneavoastră mai aşteptaţi dacă vreţi, că

vine el. Eu nu ştiu unde-i plecat; câteodată nu vine toată noaptea. Merge pe

la prieteni. Ce să facă acasă dacă-i singur? Dar dacă vine ce să-i spun?

– Are o problemă la Fabrica de cherestea, el ştiţi că a fost bucătar

acolo, are nişte nereguli…”

Fac aici o precizare: mama acestor fraţi, cunoscută în sat cu numele

de Mateiasa, era văduvă de război, după primul război mondial; a crescut

patru feciori şi o fată în spiritul curat creştin, în iubire de Dumnezeu şi

iubire de Ţară.

Ea ştia despre ce vine vorba. Ion era în casă, cu mâna pe topor,

hotărât să izbească dacă i se forţează uşa. Sigur ar fi lovit, căci era de

neclintit în hotărâri.

Domnii au plecat. S-a lăsat întunericul. Ion a rugat-o pe mama să

aibă grijă de câine, ieşind precaut pe uşa din spate care dădea în curte; a

încuiat uşile şi a luat-o spre munţi. Aproape că a repetat aceeaşi regie ca şi

fratele Gheorghe. Şi-a luat arma din munţi, a făcut popas la acelaşi om de

încredere, Ioniţă Procopciuc…

Trebuie ştiut: toţi care fugeau aveau arme ascunse în păduri. Mai

mult de jumătate din ţăranii Bucovinei aveau arme, pregătite pentru

acţiune, în speranţa începerii unui război între americani şi ruşi. Ştiut este

că după 23 august trupele sovietice au intrat în ţară şi, odată cu acestea, a

intrat suferinţa peste români. Oamenii şi-au păstrat armele, şi nu numai

locuitorii Bucovinei, ci şi – am aflat în închisorile prin care am trecut – din

Banat, Ardeal, Neamţ şi multe alte zone. Când au început arestările, primul

gând al celor nesupuşi, al fugarilor, era să-şi găsească armele. Preferau să

moară în munţi, cu mâna pe armă, decât în închisorile comuniste inumane.

Sigur, momentul oportun, aşteptat, a întârziat. S-au făcut greşeli de neiertat,

erori oribile. Un moment de neatenţie a costat libertatea a sute de oameni în

Vrancea – satele răsculate au fost doborâte de batalioanele de securitate…

Ioniţă Procopciuc i-a spus lui Ion că şi Gheorghe a fost găzduit la el

şi că îl va putea întâlni, căci va veni, pentru că alimentele pe care le-a luat

nu-i vor ajunge mai mult de o săptămână. Ion a aşteptat, Gheorghe a sosit.

S-au întâlnit, au luat alimente şi au plecat în munţi. Acum eu trebuia să mă

întâlnesc cu ei. Dar cum? Deoarece eu nu ştiam unde sunt. Munţii sunt

mari. De la Putna până la apa Moldovei, o sută kilometri, de la noi de la

Suceviţa până la Câmpulung, alţi şaizeci-optzeci kilometri. Apoi tot numai

munţi şi păduri. Unde să-i cauţi? Şi atunci, fratele meu Ion a vorbit cu

Vasile, cu unul din fraţii Mateienilor, din cei rămaşi acasă. Cu Neculai era

mai greu, căci acesta stătea mai mult prin păduri, cu doi boi şi două vaci la

păscut, unde mai făcea şi cărbuni. Vasile a spus:

– Ionică, eu nu ştiu de ei. Ce să-ţi spun? Nu ştiu unde sunt.

Ionică i-a răspuns:

– Eu te întreb pentru că, trebuie să ştii, şi fratele meu Gavriluţă e pe

aici. Şi tare aş vrea să se întâlnească. Singurătatea e aspră în munţi. Eu îi

voi ajuta pe toţi, trebuie să-i ajut…

Vasile a rămas uluit.

– Cum, Gavriluţă e pe aici?

– Da.

– Măi, atunci cum să… Eu o să mă întâlnesc cu fratele Neculai şi,

dacă află el ceva, eu am să-ţi spun. Dar cum să-ţi spun? Că noi trebuie să

fim deosebit de atenţi. Dacă fratele tău Gavriluţă e aici şi fraţii Chiraş sunt

plecaţi, noi toţi suntem suspectaţi! Şi dacă ne observă cineva că noi ne

întâlnim şi discutăm, suntem bănuiţi şi urmăriţi…”

– „Dar eu ştiu cum”, zice fratele Ionică. „Eu am pe cumnatul factor,

pe Vasile Cazacu. La factor vine toată lumea. Peste cinci zile am să fiu

acolo, unde locuieşte şi mama. În timpulăsta, dumneata caută şi află de ei,

şi vino la factor, chipurile, să trimiţi o scrisoare sau să iei vreo

informaţie…”

După scurgerea timpului stabilit, Vasile îi spune:

– Ionică, eu am venit, dar fără rezultat. Nu am aflat nimic. Ei au luat

alimente de la nepotul lor şi s-au dus; nici Neculai, nici eu nu ştim unde

stau. Dar stabilim o nouă întâlnire peste vreo săptămână, căci l-am rugat pe

nepotul să lase vorbă unde sunt, pentru ca să ştim şi noi. Vom afla

într-acest timp. Ne întâlnim aici.

– Ne întâlnim la primărie, spune fratele Ion. Dumneata vii pentru o

problemă…

– Da, eu şi aşa trebuie să merg să iau înştiinţarea ce cote am de dat”,

răspunde Vasile.

– Şi eu am de mers, să plătesc impozitul. Ne întâlnim la primărie,

acolo nu putem fi suspectaţi, adăugă Ion.

Au stabilit o anumită oră şi s-au întâlnit la primărie. Acolo erau

destui alţi cetăţeni cu diverse probleme. Cei doi au stat pe veranda din fa ţa

primăriei, singuri, la vorbă. „La Chinul Mare sunt ai noştri”, atât şi-au spus.

Chinul Mare şi Chinul Mic sunt denumirile a două vârfuri populate cu pini,

cu răşinoase din această specie, în limbajul comun, pinului i se zice chin,

dar nu este vorba aici de chinuri, de suferinţă. Zona respectivă este în

apropiere de Pietrele Muierii, are locuri foarte tainice.

Informaţia că Mateienii sunt acolo mi-a fost suficientă. Fiind om al

măgurilor, nu-mi venea greu să-i reperez în teren. Ion, fratele, mi-a pus

pentru drum mâncare, să mă descurc o săptămână: fasole, cartofi, mălai. Pe

lângă acestea, strict prezente erau în rucsacul nostru un topor mic, un

ferăstrău coadă de vulpe, o gamelă germană de campanie şi un ceaunaş de

aluminiu pentru mămăligă. Nelipsită era şi Biblia lângă arma cu muniţiile.

Am plecat în sectorul indicat, o zi, două, trei; mă opream sub brazi şi

ascultam, când se înnopta mâncăm. Ziua circulam, făceam cercuri pe zona

bănuită. Ştiam să folosesc terenul şi, având experienţă, intuiam că şi cei

retraşi sunt într-un spaţiu pe care şi eu l-aş fi ales. Înspre a cincea zi, când

proviziile mă lăsau şi mă obligau să fac un nou transport, am coborât pe un

pârâu acoperit cu frunze, pe care nu erau urme nici de sălbăticiune, nici de

om; am sărit pârâul cu apă din apropiere şi, trecând în cealaltă parte, în

desiş, am hotărât să înnoptez acolo, să mă instalez în pândă, convins că

dacă cei căutaţi sunt în zonă, cu siguranţă în pacea nopţii vor face cât de cât

zgomot. A trecut noaptea, am aţipit de câteva ori; dimineaţa, când mi-am

continuat mişcarea circulară în teren, în apropiere de pârâul cu apă am

observat o urmă de om, de picior desculţ. Deodată mi-am zis: „Aici sunt”.

Ei coborau atenţi, i-am zărit şi m-am bucurat, în aval, într-o gropiţă, aveau

camuflată colibiţa. Coborau pe pârâul sterp, acoperit de frunze, spre pârâul

cu apă de unde se aprovizionau şi se întorceau la vizuină. M-am oprit, am

văzut în partea dreaptă două capete bărboase şi armele pe un parapet în faţa

colibei. Ei nu mă cunoşteau, plecasem de mulţi ani din sat. Stăteau foarte

atenţi, circumspecţi. Nu s-au grăbit să tragă. Când i-am văzut, am ridicat

mâna şi le-am făcut un semn, cu automatul pe umăr. I-am semnalizat:

– Măi, fraţilor…

Au sărit imediat, au pus mâna pe arme. Eu am ridicat mâinile şi am

zis scurt:

– Nu trageţi, eu sunt Gavriluţă, frate cu Ionică!”

S-au uitat unul la altul, nedumeriţi. Era un moment tensionat,

periculos. Priveau speriaţi. Am înaintat câţiva paşi cu mâinile sus. Mă

priveau insistent. Au auzit că le-am spus că sunt frate cu Ionică şi au lăsat

armele jos. Au zâmbit destinşi, şi-au amintit de zilele când cu Ionică plecau

la braconaj. Le-am întins mâna, ne-am sărutat. Am pus înainte, şi eu şi ei,

bruma de hrană pe care o mai aveam. Am stat de vorbă cu ei până în târziul

nopţii. Am aprins focul, am fiert mălai. Le-am spus cum am descoperit

locul lor, prin fratele Ion, cum s-a întâlnit el la primărie cu fratele lor, cum

s-au folosit de factorul postal din sat, cumnatul meu Vasile Cazacu,

căsătorit cu sora mea Avramia…

Apoi i-am încredinţat că îmi este bine cunoscută zona şi că ştiu ieşiri

mai lesnicioase spre sat, după alimente. Eram de-acum trei. Aşa a fost

întâlnirea mea cu fraţii Chiraş, Mateienii…

Am fost împreună cinci ani de zile. Ei, în 1955, au căzut sub gloanţe.

Voi evoca pe larg acest moment dramatic şi voi aminti multe fapte

cutezătoare împlinite cu aceşti doi excepţionali oameni, faţă de care sunt

de-a pururi îndatorat. Am legat o prietenie sfântă, am amintiri care nu se

pot stinge până la moarte; nimeni nu-şi poate închipui cum ne-am asigurat

reciproc viaţa în momente de cumpănă grea!

C.H.: Cred că aici ar trebui să vorbim câte ceva şi despre fratele

Dvs., Ion Vatamaniuc, care a avut o personalitate puternică.

Gv.V.: Fratele meu Ion Vatamaniuc, în timpul despre care vorbim,

era acasă, liber. A fost şi el plecat în munţi, în ’44; a fost arestat în munţi şi

împuşcat în cap. S-a dus cu glonţul rusesc în cimitirul din pământul

Suceviţei, în anul 1992, în martie. Noroc de gulerul sumanului că, de altfel,

glonţul, dacă nu ar fi întâmpinat rezistenţă, sigur l-ar fi ucis. S-a născut la 9

noiembrie 1903, a fost al treilea fiu din cei zece ai părinţilor noştri. La

eliberarea din armată, la jandarmi, era sergent, calificat, cu diplomă, drept

cel mai bun trăgător pe toate legiunile de jandarmi din Basarabia. Când

trupele sovietice au intrat în Bucovina, în martie ’44, s-a refugiat în munţi,

activând în zona Ursoaia. Din grupul său au făcut parte Constantin

Brăileanu, Constantin Mirăuţă, Ion şi Vasile Brăileanu, Vasile Cazacu a

Margaretei, Gheorghe Ivaşcu, Ferdinand Stadler, Constantin Roteliuc a

Avram ş.a. Şi-a sacrificat un copil, o fiică în faşă, pentru ca urmăritorii să

nu descopere, la ţipătul copilului, cuibul partizanilor. Pruncul a fost

îngropat în locul numit Tăpşan… După ce a fost împuşcat şi îngrijit de

populaţia maghiară şi română, în timpul unei misiuni, s-a întors pe jos

acasă, în Suceviţa natală. În 1953 a fost arestat şi anchetat la Suceava de

către căpitanul Feller şi condamnat de către Tribunalul Militar Iaşi, în

deplasare la Suceava. A primit opt ani de temniţă grea, cunoscând ororile

închisorii de la Piteşti. A fost eliberat în ’55 şi iarăşi arestat în ’56, anchetat

de acelaşi Feller, acum maior, condamnat la şapte ani de muncă silnică şi

confiscarea averii pentru „crima de favorizare a infractorului”. A su ferit în

închisorile din Suceava, Jilava şi Gherla. În 1990 a sosit acasă, dar

Securitatea i-a tulburat liniştea până în 1989…

Deşi, tangenţial, voi mai da relief acestui personaj, aici să am

îngăduinţa de a mai spune câteva cuvinte referitoare la contextul istoric.

După ce în ’44 trupele sovietice au trecut Nistrul şi Prutul, invadând

pământul românesc, Cernăuţii, Rădăuţii, Botoşanii şi Paşcanii, grupurile de

voluntari constituite, înscriind acţiuni independente în anumite zone, erau

singurele nuclee care opuneau rezistenţă, definindu-se dintru început ca

focare exponenţiale ale mulţimii subjugate de teroarea stalinistă. Astfel

apare grupul constituit de fratele meu Ion Vatamaniuc (28 aprilie 1944),

grupul lui Vladimir Macoveiciuc, în zona Vicov-Putna (mai 1944) şi grupul

mixt, româno-ucrainean, din Ulma-Brodina, condus de Petre Maruseac.

Valul nou ridicat a avut caracter anticomunist. Pe scurt, ca să fixăm câteva

date concrete necesare, grupul lui Macoveiciuc a fost lichidat în 1951,

grupul lui Grigore Sandu din Dorna Candreni a fost lichidat în 1950, grupul

meu, al lui Gavrilă Vatamaniuc, cu o activitate din ’49 până în ’55, s-a

distrus prin arestarea mea iar în 1958, în noaptea de 13/14 ianuarie, Vasile

Motrescu, ultimul brav partizan din Bucovina, prin mişeleasca împuşcare

care s-a întâmplat la Botoşani, a încheiat Istoria Munţilor.

C.H.: Desigur, această întoarcere în timp era necesară. Precizările

Dvs. vor lumina şi mai bine istorisirile care urmează…

Gv.V.: Extraordinar om de legătură a fost Ion Vatamaniuc, deosebit

de curajos şi înverşunat luptător împotriva despoţilor din stepă! Deşi era

liber când noi am ales osânda vieţii de partizan şi ar fi putut să-şi vadă

de-ale casei, Ion nu şi-a călcat jurământul faţă de sine, a activat prin noi, a

fost cu noi, ne-a ajutat, ne-a ţinut verticali…

îmi amintesc nenumărate episoade din vremea aceea, mai ales cum

acest om ştia să treacă nevătămat prin locuri primejdioase. Mult m-am

gândit la faptele lui când, odată, am făcut un popas în „Tăietura rusească”,

într-un loc numit aşa pentru că prin zona respectivă trecea linia de

demarcaţie stabilită de ruşi, în faţa căreia, furios, pădurea a fost complet

tăiată pe o suprafaţă de câţiva kilometri. Suprafaţa respectivă era

încrucişată de tot felul de obstacole şi instalaţii strategice din care, se

înţelege, nu lipseau minele. Fratele meu Ion Vatamaniuc era expert în acest

spaţiu – trecea peste toate instalaţiile, extrem de prudent, cunoscând unde

firele erau conectate la mine; sub arborii încrucişaţi care mascau instalaţiile

primejdioase, fratele meu şi-a făcut o potecă de câţiva zeci de metri pe care,

când se furişa, întrerupea firul – mai ales când era cu alţi însoţitori – ori

deplasarea trebuia să se întâmple noaptea. De fiecare dată, spre seară,

repera mai întâi firul, apoi, după ce avea loc trecerea, îl înnoda din nou. În

felul acesta intra în desiş şi urmărea orice mişcare, cu degetul pe trăgaci;

ştia la orice oră din noapte unde e cuibul mitralierei, unde-s ascunse armele.

Pentru aceste acţiuni, de regulă, era preferat timpul de noapte, cu ploi şi

tunete. Cum am spus, activitatea sa se desfăşura mai cu seamă în spatele

frontului.

Cu fraţii Chiraş am fost într-o activitate deosebită, după cum se

evidenţiază din sublinieri, timp de cinci ani; în tot acest timp, gazd ele

noastre erau păstrate în secret – nu ştiam unii de alţii, aşa am hotărât, să ne

rezolvăm problemele individual. Ştiam, şi ei, şi eu, în chip deosebit gazda

noastră comună, a omului nostru de legătură Ion Vatamaniuc. Ne

despărţeam şi ne întâlneam după ce, de comun acord, stabileam un anume

loc şi o anume zi. Un loc de întâlnire, îmi amintesc, l-am botezat „A treia

groapă”, în capătul „Tăieturii ruseşti”; ora nu era stabilită niciodată, nimeni

nu-şi putea închipui câte peripeţii pot fi până la momentul întâlnirii. Aveam

semnale de recunoaştere – imitam păsările de noapte, mai ales huhurezul,

sau căpriorul când brăhneşte. Nu aveam ceas nici unul, ne orientam după

„orologiile” naturii, după astre, păsări, melci, broaşte, fenomene

meteorologice. După ce ne regăseam, primul lucru care ne concentra atenţia

erau informaţiile. Fiecare spunea ce este în teren, ce a auzit, ce a văzut, ce

situaţie e în localitate, între oameni. Informaţiile ne consolidau planurile ori

ni le modificau, după caz, ne făceau să fim stăpâni pe situaţie, să dominăm

atmosfera, să o avem sub control. Informaţiile erau tot atât de importante,

ba uneori chiar şi mai mult, decât alimentaţia, în perioada la care fac aici

referire, am stat cam o lună numai în ascunzători, neavând contacte cu

comunitatea din localitate; era o situaţie critică şi orice pas greşit putea fi

fatal; am trăit greu, cu pâine şi cartofi, din provizia care ne era asigurată,

foarte discret, de un prieten care ne aducea alimente într -un loc dinainte

stabilit. Primăvara, ca să amintesc un amănunt… alimentar, consumam

foarte multă frunză fragedă de fag, cu conţinut de vitamina C, şi podbal,

vegetaţie ce creşte pe marginea pâraielor, foarte bună pentru deficienţe

gastrice, care vindecă chiar şi ulcerul. Am consumat şi urzică crudă, cam

aspră la limbă, dar bună pentru conţinutul de fier. Jirul nu e bun, seminţele

de fag cunoscute sub acest nume, cu care se îngraşă mistreţii, conţin tanin

şi provoacă urâte dureri de cap. Consumam în schimb, ademeniţi de

dulceaţa bobitelor, vâsc. Nu departe ne-a fost moartea! Vâscul era prezent

mai ales în zonele cu păduri tăiate, în cantităţi deosebite. Consumam mult

această vegetaţie, până când, într-o zi, am simţit o stare de ameţeală pe

care, la început, o pusesem pe seama alimentaţiei slabe. Căci anii de codru

au însemnat foame, multă, multă foame.

Nu ştiu dacă nu-i prea multă vorbărie aici…

C.H.: Nu-i vorbărie deloc, e viaţă, viaţă inedită.

Gv.V.: Voi vorbi în altă parte – adăugând câte ceva nou la cele deja

consemnate, despre semnele naturii, despre „aparatele de măsură” după

care ne orientam în diferitele etape ale timpului. Aici mai adaug ce -am păţit

cu vâscul. Simţind simptome deosebite, ameţeli, oboseală excesivă, am

apelat la o rudă din sat să mă vadă un medic. Casandra Zaremba, o cuscră

a mamei mele – fratele meu era căsătorit cu fiica ei Macrina -, soţia

vechiului primar Grigore Zaremba, avea o anume relaţie cu doctorul Dediu

Petrescu, adus la Suceviţa cu domiciliu forţat. L-a rugat să mă primească

într-o seară, motivând că sunt sărac şi lucrez până târziu şi nu pot veni la

consultaţie decât seara. Am mers la medic, mi-am lăsat automatul sub

verandă. L-am găsit singur, l-am salutat politicos.

– A vorbit doamna Zaremba cu dumneavoastră”, zic, „sunt un

muncitor bolnav…”

Mi-a luat tensiunea mai întâi, ca orice medic. M-a privit mirat şi mi-a

zis:

– Domnule, ce-i cu dumneata? Dumneata ai tensiunea foarte mică; de

aceea te doare capul, de aceea ameţeşti… Ce mănânci dumneata?

– Ca orice muncitor, domnule doctor, ca la pădure, ce avem…

– Ai tensiunea 7 cu 4, de asta ameţeşti…”

I-am mulţumit medicului, m-am scuzat că nu am de unde să-l

plătesc. M-a înţeles şi am plecat la ai mei. Le-am spus rezultatul

consultaţiei şi fiecare dintre noi ne-am dat seama că o singură cauză există:

bobitele de vâsc şi nu altceva. Nu fructele de pădure, frunza de fag,

măcrişul iepurelui, podbalul, mălaiul cucului sau ciupercile de toate

felurile, pe care le consumam de cum se făcea primăvară până la căderea

zăpezii…

Doctorul Dediu Petrescu era printre alte familii aduse aici prin

presiune politică. Mai era aici o familie Cocoş, unii din Giurgiu, unii lucrau

la fabrica de cherestea, locuind în Voievodeasa şi Suceviţa.

Greu mă strecuram în sat, cu multă precauţie. Toate rudele mele erau

vizate. Nu ştiai în ce livadă, după.care poartă, din ce unghi eşti urmărit,

aşteptat. Ne foloseam de diferite semne pentru a evita cursele. Veneam

uneori până la marginea pădurii, la vreo trei sute de metri de casa în care

trebuia să primesc provizii ori ştiri, de cele mai multe ori această casă era

chiar a fratelui Ion. Dacă veneam până a se însera, semnalul de avertizare

era o cămaşă de pânză albă lăsată pe sfoară; dacă era pe sfoară, ne vorbea

despre pericol. Noaptea însă, când nu se vedea acest semnal de la mare

distanţă, mă foloseam de un mărăcine lung pe care, dacă îl găseam într-un

anumit loc, în gardul din fundul livezii, nu intram; când acesta era culcat

jos, ne da ştire că nu suntem în pericol. Semnul acesta era pus de

ospitalierii noştri noaptea, căci ziua putea ori să dispară, ori să fie mutat la

întâmplare în locuri aiurea, ceea ce ne-ar fi derutat, între indicatoarele din

teren, preţioase erau urmele cerbilor, mistreţilor ori pânzele de păianjen.

Eram atât de atenţi, încât ştiam locul acestora în orice potecă. Nu rupeam

niciodată pânzele de păianjen, le ocoleam şi, când nu erau la locul lor, ne

puneau în gardă vigilenţa. Nu puteam supravieţui atâţia ani în sihăstriile

munţilor dacă nu respectam cu maximă rigoare măsurile de siguranţă.

Cap. 3

SEMNELE

C.H.: Precum Biblia este plină de semne şi minuni, întocmai şi viaţa.

„Sensul unui semn este un alt semn prin care el poate fi tradus” (Pierce).

Ştiu că aveţi pe… recepţie o avalanşă de fapte…

Gv.V.: Exact. Nu ştiu cu ce să încep, ca să nu sar prea departe de la

un eveniment la altul. Oricum, împreună fiind cu fraţii Gheorghe şi Ion

Chiraş, într-o zi ne-am decis să răspândim nişte manifeste pe care le-am

pregătit din timp, toată vara. Gheorghe fiind mecanic şi meşter priceput la

multe lucruri, foarte îndemânatic, a confecţionat un aparat de tipărit. L-a

făcut din lemn -literele imprimate erau mari, cum sunt titlurile gazetelor, ca

să poată fi citite şi de bătrâni. Eu am adus hârtia şi tuşul. Am emis două

feluri de manifeste: unele aveau inscripţionat apelul „Fraţi români!”, iar

altele „Fraţi creştini!”. Am tipărit greu, trebuia aşezată literă după literă…

Trebuia să facem acest lucru, nu era destul numai să vorbim cu oamenii.

Am tipărit peste trei sute de manifeste prin care îi îndemnam pe oameni să

respecte Biserica, să nu se lase în voia rătăcitorilor care voiesc să-i ducă la

pierzanie. Să nu se înscrie la colectiv şi în partid, să nu se supună fiarei

roşii a comunismului, acelora despre care poetul închisorilor Radu Gyr a

scris semnificativ: „Din oraş spre soare-apune/ Năvălesc încinşi cu piei,/

Duhuri de sălbăticiune/ Fumegând ieşeau din ei”.

Era anul 1953, spre ziua mănăstirii Suceviţa, înspre 6 august, de

hram, la Schimbarea la Faţă. Pentru bucovineni era o zi importantă,

luminată ca ziua Paştilor. Din toată Bucovina şi din Moldova veneau

credincioşi, încă mai înainte cu o zi, la slujba bisericii. Oamenii, pelerini

evlavioşi, erau pretutindeni, pe gangurile zidurilor, pe sub ziduri, în incintă,

pe la gospodarii din sat. Mi-am făcut din scoarţă de copac un potcap

călugăresc, pe care l-am învelit cu pânză neagră. Aveam barbă şi plete şi o

pelerină întunecată. Am apărut ca un călugăr adevărat în mulţime, în

noaptea dinspre 6 august. Cei doi fraţi Chiraş au rămas în colţul livezii, pe

dreapta şi pe stânga, pentru siguranţă. „Luaţi, fraţilor, luaţi pentru

credinţă!”, ziceam în timp ce distribuiam tipăriturile,două câte două.

Am împărţit mai mult de o sută de manifeste; am ajuns în şosea şi

am dat câteva exemplare unor tineri şi tinere care erau în plimbare. Atunci

se făceau focuri pe marginea apei din apropiere – la munte, în august, e deja

frig. În acest timp, cineva venea dinspre luncă: „Unde-i călugărul care

împarte manifeste pentru credinţă?”, întreba în gura mare. Se vede că erau

infiltraţi în mulţime agenţi ai Securităţii şi poate că unul o fi luat un

manifest de la mine ori de la altcineva şi l-a descifrat curios la lumina

focurilor de lângă apă. Eu am auzit, mi-am dat seama că nu a dat peste un

manifest „pentru credinţă”, ci peste unul care îndemna la nesupunere

înaintea Antihristului comunist. Am părăsit imediat mulţimea şi am ajuns la

ai mei. Când am sărit gardul, ei mi-au zis:

– Hai, că te-au descoperit!

Mie nu-mi era frică întrucât, chiar dacă mă prindeau şi mă duceau la

postul de miliţie, în vale, cei doi care mă supravegheau din marginea livezii

ar fi intervenit şi, probabil, incidentul ar fi avut, cu tot neprevăzutul, o parte

care m-ar fi avantajat.

Dar isprava aceasta nu-i povestită complet. Am mers prin livada

mănăstirii şi am lansat manifeste şi în incintă. Le-am rulat şi le-am legat cu

pietricele ca să le putem arunca peste zid. Mulţi din cei care dormeau pe

iarbă, dincolo, au primit astfel mesajele noastre. Am plecat apoi într -un

pâlc de salcâmi, în zona şcolii satului, şi am făcut tustrei un scurt sfat: mai

aveam câteva zeci de manifeste şi trebuia să le risipim. Am ieşit la drumul

mare, la câte o căruţă care venea cu gospodari spre mănăstire şi am dat

manifestele ici şi colo. Pe cele care ne-au rămas le-am pus pe grămezile de

piatră de pe marginea drumului, la vedere, să ademenească trecătorii, îmi

amintesc de un grup de femei care venea, cred, dinspre Horodnic, în căruţa

unui gospodar voinic, cu manta neagră, cu gluga pe cap. S-a speriat grozav

când mi-a văzut automatul pe umăr şi pe cei doi prieteni pe marginea

şoselei. Caii au fost opriţi şi eu am zis: „Fraţilor, luaţi pentru credinţă!”,

liniştindu-i. Ne-a mulţumit şi a spus: „Dumnezeu să vă călăuzească pe

drumul vieţii!”.

– Unde mergem?, ne-am întrebat.

– La gazdele noastre, ne-am răspuns. Am hotărât să ne revedem după

trei zile, „La capătul gardului”, într-un loc dosnic, unde cândva a fost un

gard care delimita pădurea Marginei de Suceviţa. După trei zile, respectând

consemnul, ne-am întâlnit şi, sub povara proviziilor, am ajuns toţi trei la

coliba unde am avut prima noastră întâlnire, la Chinul Mare. De acest

adăpost ne-am folosit vreo doi-trei ani până când, într-o zi, un ciobănaş, de

vreo 17-18 ani, fiind în preajmă cu turma şi câinii, ne-a descoperit. L-am

ameninţat cu pedepse grele dacă ne va deconspira securiştilor, dar el,

speriat, bietul, zicea doar: „Nu, nu. Dumnezeu să vă ajute.” Era un fecioraş

din Cajvana. Dar noi nu am avut încredere şi, din ziua aceea, am părăsit

adăpostul şi ne-am urzit altul, spre „Pietrele cu sfredel”, în aşa-numitul

„Şleagul lui Tcaciuc”, într-un desiş extraordinar, pătruns doar de mistreţi.

Se intra greu în bordei, prin lăstărişul des care ne plesnea peste ochi. Am

stat acolo o vară, după care ne-am mutat în Drăguşinul; toamna ne-am făcut

bordei nou sub Poiana Micului, la Fundul Drăguşinului, am scos stânci

mari şi le-am pus apărare înspre deal. Mult am muncit acolo, dar ne-am

făcut o adevărată fortăreaţă. Acel adăpost e încă în picioare şi acum, l-am

văzut după ce am ieşit din închisoare; e o adevărată cazemată care numai

cu dinamită poate fi distrusă. Când am săpat, la adâncimea de doi metri am

găsit un şarpe, în septembrie. Ziua întreagă băteam la târnăcop, iar noaptea

mergeam după alimente şi, pentru că „vila” nu era gata, adăposteam

alimentele sub copaci, în pâraie, în locuri reci. Trebuia să facem aceasta

pentru că, zăpada odată sosită, nu ne mai permitea să ieşim în lume. Numai

când se îndura soarele să topească pe fruntea dealurilor omătul, ieşeam în

sat, extrem de atenţi ca să nu lăsăm nici o urmă…

C.H.: Ce s-a întâmplat, totuşi, după ce manifestele aduceau

demonstraţia că în afară sunt inşi revoltaţi, puşi pe fapte mari?

Gv.V.: Ce s-a întâmplat? Iată ce. În anul următor s-au luat măsuri

deosebite de protecţie a zonei, respectiv a mănăstirii şi a satului spre ziua

hramului de la 6 august. S-a pus o tăbliţă la capătul podului – între

Marginea şi Suceviţa – cu următoarea inscripţie: „Comuna Suceviţa

contaminată cu tifos exantematic”. Dar nu a ţinut minciuna, nici miliţienii

care erau ici, colo între oameni nu au putut opri avalanşa credincioşilor care

au venit la hram, cu mic, cu mare. Dar mai înainte de a se împlini această

zi, la Calafmdeşti s-a înregistrat o răscoală a ţăranilor împotriva

colectivizării. Au murit, din câte mi s-a spus, şase oameni. Şi în alte

comune s-a întâmplat la fel. Eu ştiu? Să-i fi influenţat manifestele noastre,

ori obida celor cu filosofia fără Dumnezeu?

Am mai auzit că, a doua zi după ce am distribuit manifeste la

mănăstire, s-au alarmat securiştii şi şi-au trimis agenţi călări şi au făcut

ronduri prin sat. Acolo, la Suceviţa, era atunci o maică guralivă, foarte

bogată la gură, care se numea Paraschiva Parasca, socotită a fi nebună; a şi

fost arestată şi internată la Socola, de unde a fugit şi s-a întors pe jos la

mănăstire. Era nebună pentru că vorbea în gura mare împotriva

comuniştilor.

Oarecând, noaptea, am găsit-o căzută într-un şanţ. Auzind deosebit

de bine, venind la marginea drumului încet, atent, am auzit un horcăit în

şanţ. Mergeam spre una din gazdele mele. M-am oprit, am cunoscut-o. Am

ridicat-o şi am dus-o până la poarta mănăstirii. Nu am bănuit pentru nimic

în lume că şi ea m-a cunoscut. Acest moment mi-a fost nu prea favorabil,

deşi după spusele ei nu se prea lua Securitatea.

– Ce? Călugăr? Domnu căpitan Gavriluţă, căpitanul de haiduci cu

oamenii lui a vânturat manifestele!, striga din răsputeri.

Ea făcuse într-un fel bine raţionamentul – un călugăr autentic ar fi

venit la slujba de seară, ar fi tras la chilie, ar fi rămas la sobor cu

mitropolitul, în ziua de hram. Unii gospodari, auzind -o, ziceau:

– Zice lumea că Paraschiva e nebună, dar se pare că are dreptate!…

C.H.: E ca în romanele picareşti. Povestită astăzi, după ce s-au

consemnat pe peliculă nenumărate scenarii, multe inventate, din păcate,

stereotipe, isprava cu manifestele chiar pare decupată dintr-un film…

Gv.V.: Să mai adaug încă o întâmplare, din aceeaşi recuzită

haiducească.

Un membru de partid, care a ţinut foarte mult să se întâlnească cu

mine – şi să-i spun numele: Ion Mihailescu – care lucra cu cumnatul meu

Gheorghe în pădure, i-a spus acestuia într-o zi:

– Gheorghe, eu ştiu că domnul Gavriluţă e pe aici. Te-aş ruga tare,

fă-mi legătura să vorbesc cu el.

Cumnatul i-a răspuns:

– Tu nu eşti sănătos? Tu ştii şi eu nu ştiu? Dacă ar fi aici eu n-aş şti?

– Gheorghe, nu te feri de mine, eu sunt membru de partid, dar nu sunt

şi comunist; nu-s nebun, zice. Cum crezi mata că noi n-am aflat, nu ştim că

Gavriluţă e pe aici?

A insistat mult şi Gheorghe mi-a spus mie: „uite, uite, eu îi spun, ce

zici?”

– Bine, eu n-am frică, n-are ce-mi face. Dumneata ai încredere în el?

El va spune că a vorbit în casă la dumneata. Ce vei spune?

L-am pus pe gânduri pe Gheorghe. Eu veneam din când în când la el;

avea casa la marginea unei lunci şi eu veneam la casa lui fie prin faţă, fie

prin spate, sau lateral printr-o livadă; săream în curte, aveam un loc pe unde

intram în şură, aşa că scăpăm uşor de orice supraveghere. După un timp

mi-a spus:

– Eu nu pot scăpa de omul acesta; trebuie să vorbeşti cu el, să vezi ce

vrea.

– Dacă vrei, spune-i diseară să vină aici; când vine din pădure să intre

pe aici.

Şi în seara următoare a venit. Eu eram într-o cămară, ascuns. N-a

ştiut, n-a bănuit nimic. A aprins o ţigară, au stat de vorbă amândoi.

– Gheorghe, mă duc acasă…

în momentul acela eu am deschis uşa şi am ieşit din cămară. Când

m-a văzut Ion Mihailescu, îi jucau lacrimile în ochi şi se uita la cumnatul

Gheorghe, se uita la mine. S-a ridicat de pe scaun, m-a îmbrăţişat, m-a

sărutat.

– Domnule Gavriluţă, mulţumesc lui Dumnezeu că am trăit ziua asta

să te văd! Uite de ce l-am rugat pe Gheorghe, aşa de mult să te întâlnesc;

tare mare nevoie am de dumneata…

– Ce nevoie ai dumneata, nea Ion, de mine? Mai degrabă poate voi

avea eu nevoie de dumneata. Eu sunt un om care are nevoie de oameni.

– Nu. De data asta eu am mare nevoie. Ştii ce, te rog grozav de mult

să mă scapi de mameluci.

– Ce mameluci, nea Ioane?

– Domnule Gavriluţă, uite despre ce-i vorba: ne cheamă la şedinţă la

căminul cultural. Eu mă duc: să vină nişte oameni să-mi vorbească, nu să

mă uit la nişte mameluci! Se urcă unul acolo în pod, în pod, la balcon,

scoate bustul lui Lenin şi cel al lui Stalin, de vreo şaptezeci centimetri,

mari, groşi, şi-i pune pe masa aceea lungă, unul într-un capăt, unul în altul

şi noi ne uităm la ei până vin cei care ne vorbesc, aşezându-se între ei. Nu-i

pot suferi, domnule Gavriluţă, scapă-mă de mameluci!”

I-am răspuns:

– Nea Ioane, nu dumneata trebuie să mă rogi, eu îţi mulţumesc, eu

n-am ştiut că mamelucii aceştia se urcă în pod la căminul cultural. Mi-ai dat

o bucurie nemaipomenită. Iţi mulţumesc…”

Am mai stat de vorbă şi Ion a plecat. Bineînţeles, l-am rugat nici

acasă soţiei să nu-i spună de prezenţa mea. Interesant, spun acum, după

zeci de ani, că nimeni nu a ştiut despre cele relatate până acum.

într-o noapte, fiind cu fraţii Chiraş, le-am povestit întâmplarea; cum

am avut curajul să stau cu Ion de vorbă, cu un membru de partid, m-au

întrebat surprinşi.

– Măi fraţilor, pentru mine n-a fost nici o problemă. Nu eram eu în

pericol. L-am întrebat pe cumnatul Gheorghe dacă el are încredere şi el m-a

asigurat. Sunt buni prieteni, lucrează de zeci de ani la ţapină împreună, în

echipă, le spulber eu nedumerirea.

Au râs bucuroşi fraţii Chiraş şi au zis: „Dar cum facem?” Eu le-am

propus ca în noaptea de 23 august să facem isprava, pentru că în această zi

o să se vadă, va avea efect, căci este o sărbătoare cum este pentru noi

Paştele. Şi au trecut săptămânile, a venit şi noaptea de 22 spre 23 august.

Ne-am deplasat spre comuna Suceviţa. Ţinta finală, punctul final: căminul

cultural. Am ajuns în marginea satului, am făcut o scurtă pândă, am

ascultat; în sat era linişte. Câinii nu lătrau. Şi, încet, încet, prin luncă, am

trecut apa şi am ajuns la căminul cultural. Vizavi de cămin era primăria

comunei Suceviţa. Primăria avea în faţă un fel de verandă mare de vreo

doi-trei metri, de trei metri lăţime, şi nu ştiam dacă acolo nu este vreun

paznic de noapte; înspre sărbători era pază de noapte peste tot, dar se vede

că paznicul era înăuntru la telefon. Cât am stat la pândă la colţul căminului,

am privit atent şi am văzut la primărie arborate drapelul românesc,

tricolorul, şi drapelul rusesc al comunismului. Pe mine m-a revoltat

extraordinar de mult această împerechere. Ce caută steagul roşu lângă

drapelul tricolor? Mi-am spus: îi vine şi lui rândul în noaptea aceasta! în

timp ce îmi făceam planul, am auzit de la vale tropot de cai. Am zis că vine

o căruţă; pe şosea se auzea de la mare distanţă tropotul cailor. Asta era cam

la vreun kilometru, când a trecut prin faţa noastră am văzut că era vorba

despre o patrulă de miliţie care venea de la Rădăuţi. Era regulă în zilele

acestea de sărbători, se patrula de la o comună la alta, de la un oraş la o

comună – patrule călări. S-au dus prin pădure, au dat telefon că au sosit,

confirmând că au fost în teren. După ce au trecut cotitura de la mănăstirea

Suceviţa, tropotul cailor s-a auzit tot mai rar. Am dedus că patrula e acum

departe, după cotitură. Am hotărât să mă urc pe perete – peretele era din

bârne, nu era tencuit cu nimic – până sus la geamul de la balcon, să sparg

geamul şi să iau busturile. Aşa am făcut. Mi-am făcut siguranţa la colţul

căminului şi, pe perete, ca o veveriţă, am ajuns sus la geam, am spart

geamul cu mânerul pistolului, am băgat mâna, am luat cârligele şi am luat

busturile de acolo… Era o ploaie, o ploaie aşa ca de toamnă, ciobănească,

cum se spune pe aici, rece. Le-am călcat cu picioarele. Mi-am zis în mintea

mea: dacă acum, cât am făcut zgomotulăsta, nu ne-a întrebat nimeni, n-a

strigat nimeni din veranda aceea, înseamnă că nu-i nimeni aici. Aşa că am

trecut podeţul de peste şanţ şi am mers la drapelul roşu, l-am prins cu mâna

şi l-am tăiat, apoi am plecat. Materialul, transformat în obiele, era foarte

moale şi plăcut. Când m-am descălţat, aşa, la câteva luni, am avut obiele

foarte moi şi le-am pus pe picioarele goale şi după aceea am tras obielele

mai groase, numai că peste un timp, când m-am descălţat, picioarele mele

erau roşii ca labele la raţă; a intrat vopseaua sovietică în picioarele mele…

A doua zi dimineaţa, după această întâmplare, a fost o alarmă ca şi

cum ar fi intrat ursul în stupină. Da, atunci m-am încălţat cu cârpele de la

steagul roşu…

* * *

„Istoria se plămădeşte din nerăbdarea faptelor”

(B. V. Anania)

„Nimeni nu ştie mai bine decât mine ce e aceea furia disperată”

(E. Cioran)

„Filozofia ciocanului care-i sfarmă pe cei slabi şi-i întăreşte pe cei tari.”

(J. Sojcher)

„Acolo unde vin să bea mişeii, toate izvoarele sunt otrăvite.”

(F. Nietzsche)

„Când oamenii mari se întâlnesc cu muntele, rezultă fapte mari.”

(Blake)

Gv.V.: Putem oare să ne permitem, în acest dialog fluviu, o

divagaţie, desigur, nu singura?

C.H.: Bineînţeles. Tot ce spuneţi merită consemnat… Vă rog.

Gv.V.: Dorinţă mare am să tipărim această lungă poveste, să

întâlnesc oamenii şi să mă întrebe despre toate. Să ştie toţi că mare este

numai Dumnezeu care, în nenumărate situaţii m-a luat de sub aripa rece a

morţii, trecându-mă în viaţă. După ce am ieşit din închisoare – consemnez

aici – a trebuit să fac o intervenţie chirurgicală într-un spital bucureştean.

Aveam deja septicemie. Doctorul bucovinean Luncan a constatat că aveam

deja patruzeci de grade temperatura şi retenţie totală de urină. Pe masa de

operaţie fiind, am auzit anestezistul numărând: 4, 3, 2, O! îmi pierise

tensiunea, sângele se coagulase în plămân. Mi s-au făcut inciziile cerute de

urgenţă, mi s-a pus tub cu sânge, recurgându-se la infuzie prin denudare. A

fost o noapte oribilă. Intrasem în suprarealism; aveam parcă numai treizeci

de centimetri, numai contur, ca un desen în creion, un contur roz-albastru.

Alunecam într-o zonă fără de margini, extrem de întunecoasă, cu o viteză

de neînchipuit, ieşind după nu ştiu câtă vreme într-un alt spaţiu

indescriptibil, ca un azur de vară… Erau acolo miliarde de indivizi, toţi

dirijaţi, fără a se ciocni între ei, straturi de indivizi. Şi era o linişte

demenţială. Fără să ne tulbure s-au succedat cinci indivizi negri pe lângă

noi; stăm şi vibram toţi ca albinele.

La un moment dat, când unii mergeau în stânga şi alţii în dreapta, eu

am luat-o înapoi, intrând în cădere; vedeam, judecam, simţeam.

Conştientizam că sunt viu dar că impactul cu pământul, în cădere, îmi va fi

fatal; sus era bine, în acel albastru cosmic, zona neagră însă mă

înspăimânta. Deodată nu am mai ştiut nimic. După o vreme am deschis

ochii, mişcându-i anemic; l-am văzut pe medicul care mă privea atent. Mi-a

venit să plâng. O, Doamne, Tu ai fost acolo şi m-ai înviat! (Interlocutorul

meu lăcrimează emoţionat).

Şi am mai fost mort şi în alte câteva împrejurări…

Am căzut odată cu pieptul pe o stâncă, într-o văgăună, şi acolo am

murit de-a binelea. Când am deschis ochii, un vârtej de vânt rece ca ghea ţa,

cu frunze cu tot, se învârtea deasupra mea în văgăună. Am deschis ochii,

am văzut frunza galbenă. Am vrut să inspir aer. M-am speriat că am stat o

vară în prăpastie şi acum era toamna. N-am putut respira, nu mi-au dat voie

sternul, coastele. M-am speriat că nu pot respira, dar am încercat, mi-am

dat seama că mă asfixiez dacă nu trag aer. Am încercat să trag aer ca pe

acul de seringă, dar fără să mişc coşul pieptului, temându-mă să nu se rupă

ceva şi să mă înec cu sânge. Şi, încet-încet, a început să se înverzească

frunza… S-a făcut circulaţia la creier, vedeam toată bolta galbenă. Când am

simţit că mi-am reluat respiraţia, m-am dat la o parte, m-am ridicat în

genunchi şi am simţit că se învârte muntele cu mine şi era să cad. M-am

uitat, pe unde să ies din văgăuna mare cât o casă, adâncă de vreo

doisprezece metri cu pereţii ca pâlnia. Pe genunchi, ţinându-mă de nişte

tufe înfigându-mi degetele în pământ, încet, încet, cu mare precauţie să nu

alunec înapoi, am ieşit de acolo…

C.H.: Unde era asta?

Gv.V.: La „Pinul Mare”.

C.H.: Şi în ce an?

Gv.V.: în anul când am tipărit manifestele…

C.H.: După isprava de la mănăstire, cu prilejul hramului

„Schimbarea la Faţă”, ce alte momente, fapte semnificative vă amintiţi?

Gv.V.: Da. O altă acţiune cu fraţii Ion şi Gheorghe Chiraş… Am

venit împreună, ca de multe ori de altfel, până la marginea comunei,

aproape de gardul livezii mamei mele. Livada aceasta era peste drum de

casă, spre sud, până-n marginea apei. Am venit până acolo şi am făcut un

sfat – aveam noi presimţirea că în sat e pericol. Am spus:

– Măi fraţilor, hai până aici. Eu mă duc până la mine acasă, la

factoru’, la cumnatul Vasile Cazacu, căci el ştie tot ce se petrece în sat, duce

corespondenţa la post. După ce aflu ceva, vin să vă spun.”

Am mers, factorul mi-a spus că postul de miliţie din sat e plin de

securişti. Unii sunt militari iar unii poartă sumane, sunt civili. Am venit

repede la ai mei, le-am spus:

– Dacă sunt cu sumane, nu sunt pentru misiune în munte. Sunt însă

vreo douăzeci-treizeci de securişti acolo. Nu-i o misiune de munte, pentru

noi au venit civilii pentru arestări în sat. Asta-i sigur.

Ne-am întrebat:

– Cum îi anunţăm pe ai noştri, gazde, prieteni din sat?

Oamenii noştri erau alarmaţi, se aşteptau la arestări pentru că erau

bănuiţi că ne dau mâncare. Dar erau bănuiţi, desigur, şi pentru faptul că

erau rude cu noi sau prieteni cu noi, cu Mateienii mai ales. Unii ne -au şi

spus.

C.H.: Aceasta se întâmpla în clopotniţa mare a mănăstirii?

Gv.V.: Nu, în cea a bisericii săteşti de lângă mănăstire. Iniţial am

încercat să intrăm în clopotniţa mănăstirii, dar poarta de la intrare, din

turnul paraclis, era încuiată, în fine, după ce am tras clopotele, am coborât.

Curios, am găsit uşa deschisă. Noi am închis uşa după ce am intrat în

clopotniţă. Eu, fiind înaintea celorlalţi doi, am avut impresia că s-a mişcat o

figură de om în uşă. M-am oprit. Am întors mâna în spate, oprindu-i pe

complici, împietrit în tensiune, atent. Deodată am auzit:

– Ce trageţi clopotele la ora asta?

Am cunoscut pe paznicul cimitirului, Avram Procopciuc, zis Bălan.

Am armat pistolul, să audă ţăcănitul metalului, şi am spus:

– Pleacă sau trag. Nu ştii că au intrat bandiţii în sat?

S-a speriat, s-a întors cu o iuţeală de sălbăticiune. Am auzit pe după

turn: dup, dup, dup…

Avea căsuţa în cimitir, unde şi dormea, era paznic. Am auzit trântită

uşa, zăvorul. A stins lampa. S-a făcut linişte. Am început să râdem şi, după

turn, ne-am dus pe lângă gardul mănăstirii, prin cimitir, pe lângă gardul

cimitirului, la oamenii noştri. Asta era sâmbătă, spre duminică. Datorită

faptului că la miezul nopţii a sunat clopotul în tot satul, oamenii care ne -au

spus că dorm în şură sau pe-afară şi-au dat seama că asta-i o alarmă. Ei au

fost atenţionaţi. Mulţi s-au adunat în faţa primăriei în dumineca ce a urmat

şi discutau despre eveniment: „în comuna Suceviţa, niciodată nu s-a

pomenit ca la doisprezece noaptea să se tragă clopotele. Ce s-a întâmplat?

Ce-a fost asta?” Căpitanul de securitate a fost informat că lumea-i adunată

şi discută acolo. A venit şi a spus:

– Oameni buni, poftiţi în cămin, să vorbim un pic.

Oamenii au mers. Vreo douăzeci-treizeci de oameni. A început aşa:

– Oameni buni, de ce vreţi ca să vă faceţi dumneavoastră greutăţi?

Noi am venit pentru bandiţii din munţi. Dumneavoastră i-aţi anunţat azi

noapte trăgând clopotele. Vă spun că dacă dumneavoastră nu vă băgaţi

minţile în cap şi nu vă vedeţi de treabă – vedeţi cum sunteţi dumneavoastră

între munţi, în dreapta un munte, în stânga un munte, ieşire aveţi numai pe

la fabrica de cherestea, la vale, spre Rădăuţi – noi vă blocăm, să staţi aici ca

şoarecii, iar de muriţi nu ne va păsa… Punem o patrulă în şosea şi nu vă

dăm voie să ieşiţi din comuna Suceviţa nicăieri, ca să vă băgaţi mintea în

cap. Noi am venit pentru bandiţii din munţi şi dumneavoastră i-aţi anunţat?

în sfârşit, oamenii noştri şi-au dat seama că clopotele nu pe noi ne-au

anunţat de prezenţa Securităţii. Noi ştiam că aceasta este prezentă oriunde

şi că e pe urma noastră. Nu ar fi fost util pentru noi, deloc, un astfel de

semnal.

C.H.: Când a fost asta, vă aduceţi aminte?

Gv.V.: Da. În 1952. În anii aceia, 1952, 1953, 1954, am avut o

activitate deosebit de bogată. Nu puteam sta pasivi, trebuia să dăm anumite

replici, nu puteam fi indiferenţi la starea de deteriorare, tot mai evidentă, a

lumii româneşti, a vieţii din satele noastre. Ştiu bine că multe dintre

isprăvile noastre au întreţinut speranţa a multe sute de oameni, care pur şi

simplu râdeau de stângăciile celor care ne urmăreau, bucurându-se că

partizanii, în minoritate, deţin controlul, stăpânesc situaţia, intimidându-i şi

discreditându-i pe pândarii care ne aşteptau fără succes. Metodele noastre,

aparent aventuroase, poznaşe, erau, prin imprevizibilul lor, eficiente şi

iritante.

Voi relata o nouă acţiune, o ispravă a fraţilor Chiraş la care am luat

parte. Voi spune şi aici numai ce e adevărat, întrucât chiar şi securiştii care

îşi mai amintesc de rezistenţa armată din munţi, citind cele scrise aici, să nu

poată spune că am minţit.

Ion Chiraş, înainte de a fugi în munţi, să se eschiveze de arestare, a

lucrat mai mult timp ca muncitor forestier la cantonul Şoarecul, zis Pietrele

Muierii, la un brigadier silvic al cărui nume nu mi-l amintesc acum.

Plecând, suma pentru o lună, o sumă frumuşică la acea vreme, a rămas la

canton. Brigadierul nu a vrut să încredinţeze banii fraţilor Nicolae şi Vasile,

trimişi de Ion, răstindu-se la ei: „Să vină el, nu vă dau nici un ban!”.

Ştiam de la informatorii noştri că e membru de partid activ, vândut

Securităţii, şi că umbla prin pădure ca să descopere vreo urmă despre noi,

să informeze stăpânii. Noi am răbdat, Ion a tăcut un timp. A trimis-o la

canton pe mama sa. A gândit că în faţa unei bătrâne neputincioase

brigadierul se va înduioşa. I-a zis bătrâna: „Domnule brigadier, ştiţi prea

bine că Ion mă îngrijea pe mine, că eram în grija lui. Eu acum sunt

muritoare de foame, el e dus în ţară, nu ştiu unde, şi înainte de a pleca mi-a

spus: «Mamă, vezi să scoţi banii de la brigadierul silvic de pe Şoarecu,

acolo unde am lucrat…». Să vină el!”, fu răspunsul adresat bătrânei.

Această situaţie l-a ofensat pe Ion, l-a făcut furios, greu de stăpânit. Şi aşa

era greu de stăpânit, căci comunismul îl ţinea mereu încruntat, anii de

suferinţă, de prizonierat, marcându-l profund.

– Lăsaţi-mă, fraţilor, să-i vedeţi ce-i fac banditului, călăului acesta!,

se aprinse Ion.

Nu am înţeles ce vrea să-i facă până într-o zi, când, trecând dintr-o

parte într-alta a muntelui, peste valea Şoarecului, oprindu-ne în pânde de

seară, până când se făcea întuneric şi se lăsa liniştea pe poieni, un cârd de

oi se răsfira pe mirişte. Am înţeles că oile sunt ale pădurarului şi că rămân

până târziu în codru. Ne-am despărţit – unii după alimente, alţii după

informaţii. Spun aici – fac o paranteză din nou -, eu călătoream extrem de

mult. Treceam creste şi văi, cu o sprinteneală de sălbăticiune, pentru a

obţine un ziar. Deseori stăm ceasuri de-a rândul în aşteptare pe-aproape de

potecile care se încrucişau prin poieni, unde culegătorii fructelor de pădure

făceau popas şi lăsau în urmă, absolut din întâmplare, câte un ambalaj fără

trebuinţă, câte un petec de ziar. Ştiam ce e la ONU, în Rusia, în ţară, în

lume. Duceam ziarul în bordei, mă urcam pe acoperiş în plină zi şi le

citeam fraţilor ştiri. Unii dintre prietenii de încredere asta ne-aduceau în

pădure – una, două pâini, ca să nu fie suspect rucsacul, de prea mare

încărcătură, şi un ziar cu veşti.

Turma se arătă din nou în poiană, întâlnirea cu fraţii Chiraş avu loc

după cum ne-am înţeles, după două zile, în poiana Ştiubei. Oile erau fără

paznic. Am auzit semnalul fraţilor în marginea poienii. „Ce-i cu oile

acestea?” – întreb. „Vreau să-mi iau plata oprită de brigadier”, a zis Ion. Şi,

cinstit mărturisesc, am prins opt oi din cârd, le-am tăiat, şi din carnea şi

pieile împărţite la sprijinitorii noştri am recuperat banii lui Ion. Fapta are

aspectul unui jaf, dar cinstit privită nu-i decât plata unei nedreptăţi. Ion nu a

luat mai mult decât i se cuvenea, opt oi a socotit suma care i s -a oprit. E o

faptă pe care nu o ascund, ca să nu se spună că evoc numai şi numai fapte

pozitive care, anume subliniate, nu au urmărit altceva decât a ne prezenta

ca eroi. Nu putem spune că nu au fost şi unele compromisuri, au fost

situaţii limită, care dictau întreprinderi speciale. Moartea era prezentă în

orice respiraţie, în somnul de lup din toţi acei ani, în cuiburile noastre

rezemate de credinţa în Dumnezeu şi de armele mereu treze…

O altă acţiune… Cum am spus mai sus, prin cumnatul meu, factorul

poştal, aflam multe lucruri. Aveam informaţii exacte. Astfel am aflat că

Gavril Bujdei din Suceviţa era corespondent voluntar la ziarul „Scânteia”.

Vasile Cazacu, factorul, mi-a arătat plicuri ştampilate, corespondenţa

pentru gazetă, pe care o expedia gratuit. Am comunicat fraţilor Chiraş ce

activitate face acest membru activ al partidului comunist, le -am arătat

articole din ziar, ce propun şi ce propagă. Am hotărât să-i facem o farsă.

Ne-am dus la casa lui – la poartă avea o cutie de corespondenţă; el lansase

în sat propunerea ca oricare dintre cetăţeni, cu probleme, să pună doleanţele

ori informaţiile în cutie. Am introdus şi noi în cutie doleanţele noastre, pe

care le-am semnat „Partizanii” – „Ascultă, cetăţene”, i-am scris, „dacă nu te

pocăieşti şi dacă mai ai corespondenţă cu «Scânteia», cu trădătorii

Neamului care sunt instrumentul de oprimare şi de teroare asupra poporului

român, dacă nu părăseşti această lucrare şi nu te pocăieşti, iei foc şi arzi în

casă ca un şobolan…”.

Un timp nu a scris, mi-a spus cumnatul Vasile Cazacu. Dar nu peste

un interval larg, o corespondenţă de la „Scânteia” îl întâmpină cam în aceşti

termeni: „Tovarăşe Bujdei, dumneavoastră care aţi fost un corespondent

foarte activ şi plăcut, de ce aţi întrerupt şi aţi întârziat atât de mult cu ştirile,

aţi lăsat atâta gol şi nu ne-aţi mai informat de cele petrecute pe teritoriul

comunei Suceviţa şi în regiune?”. Corespondentul a mai trimis, ici, colo,

câte un articolaş. Noi i-am dat un prim avertisment: într-o noapte, i-am

smuls toată ceapa de pe straturile din grădină, punându-i în cutia de

corespondenţă o scrisoare cam aşa ticluită: „Am aflat că încă nu te-ai

pocăit; am luat ceapa pentru că avem nevoie; dacă mai continuaţi, venim şi

vă dăm foc. Semnează «Partizanii»”.

Aşa l-am lecuit pe Bujdei; a văzut că nu-i de glumă cu „bandiţii” din

munţi şi nu şi-a mai strecurat minciunile la redacţia oficinei comuniste

„Scânteia”.

C.H.: Erau jocuri necesare, aş zice, alarme, semne pentru trezire din

duplicitate, apeluri la bunul simţ căci, nu?, „Bunul simţ reprezintă un zid de

netrecut înălţat în faţa fanatismului”, după M. Rădulescu (din „Rugul

aprins”), pe când „Partea celor fricoşi şi leneşi este mişelie multă”.

(Thomas de Kempis), sau altfel spus: „De îndată ce faci Satanei

concesiunea de a discuta cu el, poţi fi sigur că te bate la dialectică şi te

înduplecă” (Blaga).

E pe aproape o întrebare care va deschide o perspectivă asupra

naraţiilor care vor urma, o întrebare referitoare la… locuinţele Dvs.

pasagere, despre viaţa primară din acele vizuini…

Gv.V.: Ajungem şi acolo. Dar pentru ca să nu facem ocoluri prea

întinse, voi mai aminti câteva „istorii” cam din aceeaşi perioadă. Da, chiar

din 1955…

C.H.: E bine că putem respecta desfăşurarea în acest fel…

Gv.V.: Iată un eveniment deosebit, din care numai Domnul

Dumnezeu, ca întotdeauna, m-a scos. De multe ori mă gândesc că

Dumnezeu a vrut ca eu să supravieţuiesc situaţiilor grele, şi din munţi, şi

din închisoare, încât să fiu martorul tuturor evenimentelor care s-au

petrecut în toţi acei ani grei. Am trecut peste toate numai cu grija şi puterea

Lui. Practic, omeneşte judecând, era imposibil de scăpat din acele critice

situaţii, dar la Dumnezeu nimic nu este imposibil. Astfel, voi re lata o

întâmplare din luna august a anului 1955. Am venit din munţi la Gheorghe

Cazacu, pe Pârâul Boului, unde el îşi avea locuinţa. Era baci la stână şi

aveam cu el anumite legături; era cu stâna venită de la munte aici, lângă sat.

Aveam informaţii că stâna era noapte de noapte păzită. Nici o mişcare nu se

putea face fără a fi observată. Aşa că eu am venit la el acasă, după ce s-a

înnoptat, pe ploaie. Am folosit acest moment, ploaia fiind întotdeauna în

favoarea noastră. M-am târât pe un parau de pe terenul de cosit, în amonte

de casa lui Gheorghe; am ajuns până lângă casa lui, am făcut o scurtă

observaţie, o scurtă ascultare; nefiind nimic suspect, am ajuns sub geamul

lui; am bătut semnalul la geam şi s-a deschis uşa. Am trecut pe sub geam,

să nu fiu văzut de cineva, căci putea fi cineva la pândă. Geamurile erau

camuflate, dar lumina se vedea în casă. Mergeam în genunchi pe sub

geamuri şi când gospodina ieşea să arunce o căldare de lături din casă, în

timp ce se deschidea uşa, intram pe lângă ea în tindă. Asta era regula peste

tot, la toate gazdele. Măriuţa, soţia lui Gheorghe, aşa a procedat. A închis

uşa, şi eu am rămas în tindă. Nimeni nu ar fi văzut că a intrat cineva acolo,

nimeni nu a observat că pe lângă picioarele ei, pe jos, ca o pisică, a intrat

cineva în casă. Am întrebat unde e Gheorghe.

– Gheorghe nu e acasă, e dus pe cal călare la Marginea, ca să aducă

un strungar, că ne-a fugit strungarul de la oi.”

De regulă strungarii fug toamna de la stâne, când sunt ploi şi e frig.

Asta era spre toamnă, în luna august, când încep ploile.

– Nu vine şi nu ştiu de ce nu vine, şi-i plecat cam de mult. Dar să ştii

că el, în seara asta, nu-ţi poate aduce nimic de la stână, Gavriluţă, pentru că

stâna e foarte păzită, iar dacă el merge să ia ceva şi iese imediat, este

controlat. Aşa că mănâncă, du-te în pod, în şură, c-am răsturnat şapte căruţe

cu fân acolo, intră în fân şi stai până mâine. Mâine, ziua, îţi va aduce

Gheorghe ce-ţi trebuie şi ai să pleci.”

Mi-a dat o strachină cu lapte şi, am ieşit. Nu am intrat în şură, ci am

hotărât să-l aştept pe Gheorghe şi am stat în grajd; Gheorghe trebuia să-şi

vadă iapa tânără, pe care, din pricina frigului, nu o mai lăsa la stână, pe

deal, ci o adăpostea acasă. Am stat la pândă, am ascultat, am mirosit: nici o

suspiciune, nimic deosebit. Atunci m-am aşezat pe fânul din iesle, am pus

raniţa jos, automatul între genunchi şi am aţipit. Femeia m-a prevenit:

„Gavriluţă, dimineaţa dacă ai să auzi vorbind, să nu ieşi cumva, crezând că

suntem noi; că sunt copiii care vin şi dezleagă vacile şi le duc la păscut.

După ce se liniştesc lucrurile şi pleacă copiii cu vitele, voi veni cu

mâncarea şi o să te strig pe nume. Stai acolo”. Eu am aţipit în iesle,

aşteptându-l pe Gheorghe. La un moment dat, prin somn, deşi eram foarte

obosit, – dormeam ca sălbăticiunile, care şi când dorm aud totul – am auzit

ceva nedesluşit, în subconştientul meu am spus: „Sunt copiii care au venit

să ia vitele şi mă vor găsi în iesle”. Am sărit. Afară era întuneric; o lumină

venea de undeva, atingea uşa, juca pe perete. Uşa nu era închisă, că nu era

ger ca să se închidă uşa la grajd; era doar o portiţă deschisă până la

jumătate. Mă duc lângă portiţa aceea, privesc afară şi văd în mijlocul curţii

pe maiorul Iacob Boscu, cel care era comandantul batalionului care ne

urmărea pe noi. Vedeam foarte bine noaptea, căci numai noaptea umblam

şi mi-am adaptat extraordinar şi mirosul, şi vederea, şi auzul. Am privit

spre poartă, am văzut că este deschisă şi că în raza ei era un civil cu

automatul în mână. M-am repezit la gaura pe unde se dă afară gunoiul din

grajd. Am scos capul şi am văzut după şură un securist. Sta în picioare.

Mi-am dat seama că sunt încercuit. Un plutonier făcea percheziţie. Nu i-am

simţit când au intrat şi când au bătut în geam, când au sculat pe femeie şi

nici când le-a dat drumul. Au făcut percheziţie în casă, în cămăruţa mică de

pe coasta dealului, în pantă. De la grajd la casa aceea erau şase metri, cât

lărgimea curţii. Plutonierul era cu femeia acolo, maiorul cu locotenentul

major discutau în curte. Dumnezeu a îngăduit să-i aud. Era o situaţie

delicată. Am repetat în mintea mea de două ori ce am de făcut; când va veni

femeia la şură, dau peste lampă, sting lampa şi cu automatul îi secer pe toţi

şi fug. Aşa plănuiam. Am mai repetat o dată, ca să ştiu ce am de făcut, căci

în astfel de situaţii omul face ce şi-a pus în cap, dar picioarele fac altceva,

iar mâinile la fel.

în momentul acela, plutonierul a spus „Aici nu mai avem cine ştie

ce, mai avem şura”. Eram pregătit, am mai privit o dată spre poartă să ştiu

ce am de făcut, pe unde să merg. Poarta era părăsită. Ce-a zis păzitorul în

mintea lui: „Dacă aici n-a fost nimic, în şură poate să fie şi, dacă e în şură,

în faţă avem pe maior, pe plutonier, pe locotenentul major. Mă duc să

dublez după şură, pentru că banditul o fi după şură şi fuge sigur la deal, în

pădure”. Aşa a părăsit poarta. Eu, când am văzut că a părăsit poarta, mi-am

zis că am scăpat, ca de multe ori, având doar 10% şansă. Am folosit cele

10% şi restul până la 100% a fost mâna lui Dumnezeu, care m-a salvat de

nenumărate ori. Astfel, cu degetul pe trăgaci, m-am lăsat pe burtă, pe prag,

lângă cei doi. Până la ei aveam trei metri, erau drept în faţa uşii grajdului.

M-am lăsat uşor în jos, dar cu ochii la ei; maiorul sta întors şi privea spre

deal, – Dumnezeu l-a întors să nu mă vadă. Nu ştiu cum am alunecat, ca

şarpele, şi am ajuns până la poartă. Nu în picioare, pe coate, pe genunchi,

cu rapiditate. Plutonierul, în timpul acesta, ieşea din căsuţa din pantă; am

ajuns la poartă, apoi pe pârâu la vale, nu la deal, la vale, spre sat. Drumul

de pe marginea pârâului trecea pe lângă o casă care era în construcţie, după

care era un securist. Acesta a simţit că fuge cineva la vale. Era întuneric şi

ploua, era foarte întuneric. El nu m-a văzut, dar a auzit şi a somat: „Stai!”,

puternic, o somaţie foarte energică. Normal, eu n-aveam să stau. Mi-am

continuat fuga şi atunci el a tras, a tras după zgomot, că de văzut nu vedea

nimic; gardul din stânga mea era din scândură veche. Când scândura de

brad este veche şi udă, este neagră; eu, pe acest fond negru, eram foarte

bine protejat de pufoaică. A tras după zgomot, dar automatul lui, bătea

înainte. Când am simţit după capul meu cartuşele, ca albinele, oprindu-se în

gardul din stânga mea, mi-am dat seama că nu-i mult şi automatul mă

prinde şi m-am izbit cu faţa la pământ. El a încetat tragerea. A crezut că ma

lovit. Eu am bănuit ce a crezut el, dar mi-am dat seama că s-au alarmat şi

cei din curte. Imediat m-am ridicat şi, repede, fără zgomot, căci mai aveam

cinci metri şi ajungeam la poartă la bătrâna Margareta Brăilean, m-am târât

la adăpost. Cunoşteam bine terenul, căci, de zeci şi zeci de ori, noaptea, am

trecut încolo şi încoace prin curtea aceea. Curtea era mare, avea două

grajduri. Bătrâna fusese foarte bogată, dar acum era singură şi amărâtă. Am

zis în mintea mea: „Sar peste poartă, intru în curte şi, pe după şură, ocolesc

casa lui Gheorghe Cazacu, apoi urc la deal, în pădure”. Era o strategie:

fugeam într-o direcţie ca să fiu văzut, ca să scap, dar după aceea ocoleam şi

cădeam în spatele celor care mă căutau, în direcţia unde au văzut că am

fugit. S-a dat alarma şi s-a tras o rachetă; când ofiţerii au trecut în fugă pe

la poartă, eu trăgeam încet zăvorul ca să nu se audă clănţănind, mă încuiam

în curte. Ei, dincolo de poartă, alergau la vale după mine. Unul a zis:

„Tovarăşe maior, acolo a căzut! A căzut, dar nu e!”

Lumina de la rachetă nu permitea să se vadă până în şosea. Din

Pârâul Boului până în stradă erau vreo cincizeci şaizeci de metri. „A intrat

în pământ!” îşi spuneau miraţi urmăritorii, ştiind că Vatamaniuc, acest om,

când apare, când dispare, de nenumărate ori le-a dejucat planurile. Au

încercat să deschisă poarta şi au găsit-o încuiată. Stăm după şură, gata-gata

să-i… luminez cu o grenadă. Dar am chibzuit că nu-i bine să mă descopăr,

astfel că, după ce adversarii s-au liniştit, pe potecă; pe după ultima casă

dinspre pădure, m-am pierdut în codru. Mai aveam jumătate de noapte şi în

timpul zilei care a urmat am trecut drumul Solcii spre Arbore, cu anumite

ocolişuri, coborând pe câmpul Rădăuţilor până la apa Suceviţei. Am intrat

în pârâu, ca să mi se piardă urma, apoi, prin Vârful Piesei, prin bârloagele

mistreţilor, tocmai ca să nu-mi ia câinii urma. Eram astfel pierdut ca piatran

apă.

Am ajuns în Marginea, la o gazdă; m-am odihnit şi am primit

alimente pentru câteva zile, după care m-am întors la fraţii mei de

pustietate şi nădejde.

C.H.: Zona ilustrată îmi este foarte cunoscută şi chiar evenimentul,

pe cum l-aţi descris, e încă foarte exact în memoria celor care locuiesc pe

Pârâul Boului, unii în calitate de… martori la cele relatate. Să continuăm în

aceeaşi notă.

Gv.V.: Voi cere îngăduinţa să consemnăm un moment deosebit de

interesant care, la vremea respectivă, m-a pus într-o situaţie din care foarte

greu am reuşit să ies.

într-o zi anume, vărul meu Traian Brăilean, prin fratele meu Ion, m-a

chemat la o întâlnire, asigurându-mă că mă poate ajuta cu hrană. Era o

noapte din anul 1953; am mers la casa lui Traian aşteptându-l în pândă,

camuflat, să nu fiu văzut de membrii familiei sale. El, într-un târziu, a

venit, a trecut prin curte spre grajd şi am stat de vorbă cu el. Era om de

încredere, prieten cu fratele Ion, tovarăşi de vânătoare. Când m-a văzut s-a

bucurat şi m-a dus în şură, mi-a dat să mănânc şi mi-a zis scurt: „Mâine

vom sta de vorbă”. În noaptea aceea am stat singur. Traian a venit la mine

în ziua care a urmat şi a stat mult de vorbă cu mine. Mi-a spus aşa:

– Gavriluţă, eu te voi ajuta în situaţia în care eşti. Să nu apelezi la

nimeni, te voi avea în vedere, dar te rog să-mi faci un serviciu…”

Să mi se permită o precizare: Traian Brăilean era într-un proces cu

cumnatul său Toader Chiraş, pe o chestiune de avere; mama lui Traian,

Brăileanca, o fire ciudată, a încredinţat averea lui Toader, iar Traian,

nedreptăţit, cum ştie toată lumea şi astăzi, s-a simţit ofensat. Motivaţia

mamei, foarte prezentă în conflictele secolului trecut, era căsătoria lui

Traian cu o fată pe care nu o agrea, pe care nu a primit-o în casa ei. Traian,

om cu foarte mult bun simţ, ca să nu o supere pe mama sa, şi-a făcut o casă

mică în curtea mare a mamei, lăsând-o în încăperile largi ale casei ei,

convieţuind cuviincios alături de nevasta şi copiii săi. Era supus întru toate,

trebăluind cu pricepere în gospodărie, evitând orice neînţelegere. Traian,

nedreptăţit de mama sa, s-a judecat cu Toader Chiraş, cumnatul, ani de zile.

Avocaţii, corupţi ca întotdeauna, au avut mult de câştigat din acest conflict.

După vreo zece ani de judecată a câştigat, în cele din urmă, datorită gurii

bogate şi influenţelor, Toader Chiraş. Traian, pe bună dreptate intrigat,

văzând că legea nu se respectă şi că nicăieri nu-i dreptate, mi-a propus să-l

împuşc pe Toader. Propunerea, se înţelege, m-a pus într-o situaţie

excepţională, îmi era văr, mi-a făcut promisiuni că mă va ajuta în timpul cât

voi sta partizan în munţi, mi-a dat să mănânc, nu ştiam cum să ies din

încurcătură. Aproape că nu era cale să refuz. Dar nici gestul pe care mi l-a

propus nu-l puteam duce la capăt. Mai întâi că presupunea vărsare de

sânge, curmarea unei vieţi şi, după aceea, agenţii din sat îl cunoşteau prea

bine şi s-ar fi făcut o revoltă de neînchipuit. Noi, cei din munţi, aveam o

credinţă a noastră, pe care nu o puteam încălca, chiar şi dacă unele dintre

cărările celor de dinafară nu presupuneau destulă corectitudine. Astfel,

cumpănind bine, mi-am zis: eu nu m-am retras în munţi ca să împuşc

oameni. Chiar dacă era o vină, nu am socotit că eu sunt potrivit să o

pedepsesc. Dumnezeu le are pe toate în grijă, pe toţi şi pe mine. Şi, voi

spune mereu, faţă de mine a avut grijă permanent. M-a scos din mari

încercări şi din moarte. I-am simţit mâna în mii de împrejurări…

Nu ştiam cum să ies din încurcătură. I-am zis lui Traian:

– Bine, vărule, eu am să o fac, dar în nici un caz cu automatul meu;

este ştiut că eu am automat şi se va şti că eu l-am împuşcat pe Toader

Chiraş.

Am încercat acest cuvânt crezând că îl voi face pe Traian să renunţe.

El însă avea o soluţie la îndemână, pe care eu nu am bănuit-o: mi-a spus că

îmi procură o armă civilă.

– Bine, i-am zis surprins, dacă o procuri…

El mi-a zis să vin după o săptămână. Şi am venit, căci aveam nevoie

de alimente. Veneam la el pentru că era un om deosebit, vertical, un

anticomunist sută la sută, era de încredere şi, acum, după propunerea sa,

mai apropiat de mine. Scăpa şi bănuielilor – locuia modest cu nevasta şi

copiii, aproape de casa bătrânei şi locul unde ne găzduia era în afara

primejdiilor.

Noaptea, sosind, am stat în şură, iar dimineaţa mi-a adus mâncare şi

am stat de vorbă. Mi-a zis nemulţumit:

– Să ştii că încă n-am putut face rost de puşcă!” Eu, în sine, m-am

bucurat nespus de mult şi i-am mulţumit în şoaptă lui Dumnezeu că iarăşi

m-a păzit într-o cale bună. A trecut un an de zile şi Traian, la o anumită

vreme, mi-a zis:

– Nu am găsit nici o puşcă civilă şi nici nu mai vreau să apelez la

prea mulţi, ca nu cumva, când va fi să se întâmple ceea ce ţi-am propus faţă

de Toader, să fiu bănuit… Am luat o hotărâre, să fac eu o armă…

– Bine! încearcă!”, i-am răspuns eu fără să-l descurajez, între timp,

fraţii Chiraş din munţi au aflat de la mine ce vrea Traian. Ion Chiraş a

cumpănit îndelung, m-a privit oarecum ironic şi a cutezat să mă întrebe

nelămurit:

– Dumneata ce zici că-i de făcut?

– De ce mă întrebi, frate Ioane?, i-am ripostat. Dacă nu-i împuşcăm

pe cutare şi pe cutare, agenţi înrăiţi şi periculoşi, care ne vor viaţa, apoi

cum să-l împuşcăm pe Toader Chiraş?

Gheorghe, stând deoparte, cunoscându-l bine pe Toader, la care a

lucrat ca morar, de unde a şi fost arestat de Securitate, a zâmbit şi şi-a

clătinat capul: „Numai un nebun ar face asta!”

După vreo săptămână, ruda noastră Margareta mi-a adus un mesaj

surprinzător:

– Gavrile, a venit Toader Chiraş şi ţi-a adus o legătură cu haine,

pantaloni, cămăşi.

– Cum asta?, întreb neînţelegând.

Ce a fost? Gheorghe s-a dus la Toader şi i-a spus ce i se pregăteşte.

L-a avertizat că îi este viaţa în primejdie. Margareta a fost surprinsă când

Toader, venind la ea, i-a încredinţat pachetul cu haine, silabisindu-i şoptit:

– Ştii pentru cine e. Eu nu cred să facă Gavril o astfel de prostie…

Pe bună dreptate, omul intrase în griji. Şi eu nu am dorit aceasta. Am

mers la Margareta în noaptea următoare şi apoi la Toader.

– îţi mulţumesc, domnule Chiraş, i-am zis cu sinceră politeţe. Să nu

fiţi deloc descumpănit, dacă ar fi să muriţi de mâna mea, asta înseamnă sute

de ani să trăiţi! Eu nu-s un nebun să fac un astfel de păcat; nu am făcut-o

nici faţă de oamenii care cu arma în mână umblă după noi. Dumneata ne-ai

făcut destul de mult bine şi Gheorghe mi-a spus că sunteţi împotriva

comunismului… Să te împuşcăm? Pentru ce?

– Bănuiam eu, ştiam eu că nu vei face tu aşa ceva…

Ne-am despărţit, mi-a pus la dispoziţie alimentele trebuitoare şi a

rămas încrezător, netulburat de gândul unui asasinat. L-am asigurat de toată

preţuirea noastră şi că nu i se va întâmpla nimic rău. A ţinut să-mi facă

cunoscut un amănunt: „Traian a mai pus pe cineva să-mi curme zilele, pe

un mărginean, dar nici acela nu a vrut s-o facă. Eu nu-s vinovat că mama

şi-a împărţit cum a vrut averea…”

Am mai mers la Traian, dar el nu avea nici o armă pentru a duce la

capăt ce mi-a propus. Povestea aceasta s-a stins cum s-a aprins. Şi nu

întâmplător folosesc aceste cuvinte aici, căci de aprins şi de stins va trebui

să vorbesc numaidecât. Să vedeţi! După o anumită vreme, la nunta unuia

dintre feciorii lui Toader, a avut loc un incendiu. Era asta prin ’54 -’55, cam

aşa. Nataliţa, prietena mea bună, mi-a adus veste despre această întâmplare:

„Ieri noapte, când se pregăteau cazanele cu mâncare, în toiul nunţii, a luat

şura foc…”

Eu eram în momentul acela în localitatea Marginea, în casa Eugeniei

Lazăr. Era iarna şi nu am ieşit pe pământul nins timp de o săptămână. Ştiu

că am fost acuzat că eu am provocat incendiul, după cum am fost învinuit şi

de alte situaţii pe care, în umbra „bandiţilor”, le puneau în acţiune, în mod

reprobabil deseori, alţi factori interesaţi care, astfel, îşi ascundeau

identitatea. Dar, în proces, după ce am fost prins, Eugenia Lazăr a depus

mărturie dreaptă că eu, în acele zile, nu m-am depărtat de casa ei. După

cum, şi mai mult, Toader Chiraş, interogat fiind, după ce Traian a fost

arestat, a spus deschis şi cinstit: „Eu i-am dat mâncare pentru că mi-a salvat

viaţa. M-a anunţat că Traian vrea să mă împuşte şi Vatamaniuc nu a

făcut-o. Mi-a spus că nu mă va ucide, iar eu i-am dat de mâncare”. Desigur,

după ziua fatală din octombrie 1955, când am fost ridicat, între primele

întrebări s-a numărat şi cea referitoare la momentul incendiului din noaptea

nunţii.

C.H.: N-a fost un incendiu provocat?

Gv.V.: Provocat a fost. Şi eu ştiu şi de cine…

C.H.: Deci n-a fost o întâmplare, ci o provocare.

Gv.V.: Provocat, dar nu de mine. Bănuiala a planat foarte mulţi ani

peste mine. Virginia, fiica lui Toader Chiraş, mult timp după ce m-am

eliberat nu-mi răspundea la „bună ziua”, dar într-o zi m-a oprit şi mi-a spus

că eu port răspunderea pentru focul de la gospodăria tatălui ei. Atunci, eu,

dacă am văzut că a intrat în vorbă cu mine, căci până atunci nu-mi vorbea şi

îmi arăta ostilitate în mod tacit, ştiind prea bine de ce mă duşmăneşte,

m-am oprit şi i-am spus: „Virginie, trebuia de mult să stai de vorbă cu

mine. Mă bănuiai şi m-ai vorbit prin sat şi n-am stat de vorbă cu tine că n-ai

vrut tu, dar acum, dacă m-ai oprit, eu am să-ţi spun cine a dat foc, cine e

vinovatul.”

C.H.: S-a convins, aţi ieşit din culpă, nu?

Gv.V.: Absolut. Când i-am spus cum Securitatea a discutat problema

asta în instanţă, cum s-au analizat amănunţit faptele mele din cei peste şase

ani, şi cum crima de incendiere, prezentă în codul penal, fiind un capăt de

acuzare deosebit, nu s-a discutat ca o vină a mea. Eu, după ce am scăpat,

am aflat cine a dat foc. Nu spun nici un nume, nu trebuie…

C.H.: Probabil că tot Traian a pus pe cineva…

Gv.V.: Absolut că Traian. Virginia a spus: „Acum am înţeles eu de

ce în noaptea aceea Traian Brăilean a stat tot timpul la bufet şi a băut: ca să

aibă martori, justificare că el nu a fost…

Eu ştiu pe cine a pus Traian. Pe o rudă a lui şi rudă, totodată, cu

mine. De aceea nu-l pomenesc. Aşa s-a petrecut această faptă deosebit de

gravă.

Dumnezeu nu l-a lăsat pe Traian să-mi procure puşca ucigătoare şi

tot El m-a călăuzit în aşa fel punând piedicile încât oribila faptă să nu se

materializeze.

Dar să mai conturăm încă una din întâmplările legate de Vasile

Zaremba a lui Ion. Eu, cu acest om, am făcut şcoala primară, ne-am şi bătut

cândva, în copilărie – bătaia, intrigile inocente ca şi prieteniile care se leagă

repede, este ştiut, fac parte din acel univers. Cu Vasile, şi în şcoală, şi după

aceea am rămas buni prieteni.

Eram într-o situaţie critică, şi eu, şi fraţii Chiraş. Ion s-a îmbolnăvit

şi aveam nevoie urgentă de medicamente, de bani. Aveam o seringă pe care

o sterilizam prin fierbere, din când în când; mai târziu aveam o trusă pe

care am obţinut-o de la moaşa satului, soţia unui cărăuş, priceput şi la

scripcă, numit Bejenaru. Voi spune cum, într-un amurg, folosind o metodă

nu tocmai elegantă, am deposedat-o de instrumentar…

La Vasile Zaremba am fost de câteva ori, dar de data aceasta am fost

după bani. Nu mi i-a dat atunci, dar mi i-a promis, zicând:

– Vino mâine noapte şi, uite, sub scândura aceea din spatele grajdului

vei găsi o sută de lei.” Am găsit, cum mi-a spus, am procurat medicamente

şi Ion s-a întremat. La Vasile am mai venit când eram presat de necazuri.

– Când ai nevoie de ceva vino la mine, mâncare mi-a dat

Dumnezeu”, mi-a zis. Deşi am fost colegi, vorbea cu mine cu multă

politeţe. Fiind străin de neamul meu, aproape greu de bănuit, Vasile m-a

primit la el în condiţii de bună protecţie, când şiroiau ploile torenţiale şi

cerul era biciuit de trăsnete şi fulgere. Mai aveam un avantaj: acest prieten

era paznic în sat şi nu părea… să aibă partizani pe-acasă. Cum am spus, în

podul şurii lui aveam siguranţă; am suit deseori scara în podul cu fân,

venind prin livadă, ud, flămând, cu crucea destinului pe umeri.

Vasile pleca în pădure, cu caii, cu securea. Nevasta lui, Valuca, fiica

lui Avram Hrehorciuc din Voievodeasa – soră a tatălui Dvs., Ioan, Nicu

fierarul -, când lipsea gospodarul se îngrijea de mine ca să am hrană.

între timp ceva s-a întâmplat, nu ştiu nici acum taina – poate îngerul

păzitor m-a oprit -, mi-am pus în gând să nu mai merg la această gazdă.

Parcă cineva mi-a şters din memorie acea adresă. Să vedeţi ce semnal plin

de înţelesuri avut-am: nimic nu mă atrăgea în acel loc – Cel de Sus a vrut să

mă mai păstreze; într-un scurt interval, cei doi paznici, Vasile Zaremba şi

Traian Hrehorciuc, străjeri de noapte, unul în vale de Sfatul Popular, iar

celălalt la deal, au fost… prelucraţi de Securitate.

Aproape că era inevitabil, căci Primăria era la ordinele Securităţii, iar

cei doi, cu o activitate care cuprindea tot satul, până sub păduri, nu puteau

scăpa de „serviciile” pe care le impuneau ziloţii Stelei Roşii. Vasile a spus:

– La mine a venit Vatamaniuc…

Slujbaşii Securităţii s-au bucurat de această informaţie pe care nu o

aveau la îndemână.

– Dă-i mâncare”, i-au spus domnii, întinzându-mi o cursă.

– Bine. Eu vă spun că a fost, dar nu vreau să…

– Dă-i, să vină, veni replica slujbaşilor entuziaşti.

După o anume vreme, Vasile le-a spus:

– Nu a mai venit…

Nu a fost crezut, a devenit dubios, chiar incomod în ochii vajnicilor

vânători de partizani. Fără să fie înştiinţat, doi dintre securişti au urcat în

podul şurii şi au stat acolo timp de două săptămâni. Asta am aflat nu

demult, după ce Vasile a murit, în anul 1991, într-o convorbire cu Valuca,

deci după zeci de ani. Mi se confirma, în urma acestei convorbiri, o

informaţie de demult, pe care voi insera-o aici. După ce m-am eliberat din

închisoare, am mers la o bună cunoştinţă a noastră, Gheorghe Procopciuc al

lui Lazăr. Soţia lui mi-a spus aceste lucruri interesante: „Eu mergeam

deseori la unchiul meu Vasile Vatamaniuc al lui Artemie, la casa lui care

(la vremea pe care o evocăm, era vecină cu casa lui Vasile Zaremba). Eram

copilă şi mergeam prin grădinile din preajmă, după fluturi, după căpşuni, şi

am auzit nu o dată şoapte în podul şurii lui Zaremba. Am aflat că acolo erau

nişte miliţieni despre care, desigur, atunci nu ştiam ce caută şi ce anume

vorbesc încet, plictisindu-se cât e ziua de lungă şi muţind odată cu lăsarea

serii. Am aflat, mi-a spus atunci Despina Procopciuc, că pe dumneata te

aşteptau miliţienii…”

Valuca, în convorbirea pe care am avut-o, adăugă:

„Aşa de tare mă temeam că vei veni pe neaşteptate acolo şi că va fi

foc şi moarte! Dumnezeu ştie ce se putea întâmpla, putea să ia şura foc şi să

te împuşte…”

Extraordinar! – astfel zic şi acum, apăsat. Ce m-a oprit să nu merg în

acele zile la Vasile? Căci foame îmi era, zile de-a rândul am răbdat foame,

încât mâncăm muguri, frunze; cum, cine mi-a şters atunci din creier numele

lui Zaremba şi m-a oprit să nu dau buzna peste pândarii înarmaţi?!

C.H.: „Semnalul” care v-a protejat e, după cum aţi subliniat, mai

presus de înţelegere. Sfântul Atanasie cel Mare astfel zice: „Faptele

săvârşite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire şi

mai presus de fire”.

Gv.V.: „întoarce-te acolo unde ai pierdut şi pleacă de-acolo unde ai

reuşit”, zice un proverb grecesc…

Desigur, trebuie redus numărul mare de întâmplări dar, dacă am

îngăduinţă, memoria mă împinge să mă întorc la un episod de o anumită

savoare.

Eram în comuna Marginea, la un cetăţean pe care îl chema Ion

Hriţcan. El nu a suferit arest, pentru că eu nu l-am descoperit, fiind o

împrejurare favorabilă. L-a acest Hriţcan m-a dus Ion Mihailescu, zis Picior

de Oaie. Era în primăvara lui 1955 – lapoviţă, ninsoare, vreme urâtă, când

soare, când cer tulbure, ca la început de primăvară. Stăm în pod şi priveam

uliţa care mergea spre Volovăţ; casa lui Hriţcan era ultima pe acea uliţă.

Supravegheam zona cu maximă prudenţă, cu ochii treji în găurile

scândurilor. Ce văd într-o zi? Un agent fiscal ducea o vacă de funie. Un

ajutor, în urma lui, mâna rumegătoarea şi, după aceştia, cu un copil în braţe,

numai în cămaşă, o femeie plângând se ruga de zbir să-i lase vaca până

când bărbatul se va întoarce din pădure ca să-i achite impozitul funciar. Era

o scenă care m-a revoltat. Am pus mâna pe automat, mi-am zvârlit raniţa pe

umăr şi am hotărât să cobor, să le ocolesc locul şi să le ies înainte; să-l

ameninţ pe agent ca să-i dau vaca amărâtei femei. Aşa aveam să zic: „Hai

spre pădure să vă împuşc!”, şi după ce le dam o sperietură zdravănă aveam

să-i părăsesc…

C.H.: Până a mai consemna şi alte întâmplări care prin fermecătoarea

Dvs. artă a povestirii ne vor trece prin noi probe de mirare şi… palpitaţie, să

facem un popas necesar într-un cuib de vieţuitori în sihăstrii. Să ne spuneţi

cum era un bordei, ce utilităţi avea.

Gv.V.: în bordei intram pe o scăriţă făcută din pământ şi pietre,

rezistentă, să nu se dărâme. Intrarea era la trei-patru metri distanţă de

bordei. Dam la o parte o scoarţă de brad şi intram prin tunel. Bordeiul era

săpat în pământ la o adâncime de doi metri, ca să putem sta şi în picioare,

căci aveam luni întregi de stat acolo, câte patru-cinci luni de iarnă. După

cum se ştie prea bine, aici în Bucovina, în munţi, iarna vine devreme şi

pleacă târziu. Locuinţa noastră avea aceeaşi lăţime ca şi adâncimea, iar

lungimea era de vreo patru metri. Aveam nevoie de spaţiu pentru

depozitarea lemnelor şi a alimentelor. Patul era făcut din nişte bârnişoare

cioplite, pe care le găseam pe la cabane; acestea erau aşezate uşor înclinat

şi rezemate pe ţăruşi bătuţi în pământ. Plita de pe soba mică din interior o

procuram din sat şi primăvara o ascundeam undeva cu târnăcopul, alături

de alte unelte pe care le dezgropam când ne instalam în locuri stabile. Când

ne mutam în altă „chirie”, luam cu noi şi lemnăria paturilor, care nu

putrezea câţiva ani. Alteori foloseam pentru dormit cetina pe care o

acopeream cu aşternuturile. Dormeam încălţaţi şi cu pantalonii pe noi, în

cămăşi numai, căci în bordeie era foarte cald. Făceam focul între

douăsprezece şi unu noaptea, atunci găteam şi mâncarea. Ne păstram

mâncarea şi pentru a doua zi, ca să nu facem zilnic focul. Iar când

aprindeam focul trimiteam santinelă afară. Nu ne era frică de securişti, căci

aceştia nu umblau prin pădure, având posturi fixe în jurul comunelor, ci

atenţia noastră sta în permanentă alarmă faţă de agenţii acestora, care erau

oamenii muntelui, vânători, braconieri, paznici de vânătoare, recrutaţi şi

plătiţi bine de Securitate ca să ne descopere. Numai ziua umblau securiştii,

numai noaptea agenţii. Puneam santinelă afară ca să auzim din vreme orice

zgomot suspect. Luam extrem de aspre măsuri de siguranţă. Agenţii,

obişnuiţi cu pădurea, cu pândele la vânat, ştiau locurile tainice unde puteam

fi ascunşi. Când ne procuram lemnele, eram numai ochi şi urechi – luam

bucăţi din arbori trăsniţi, câte o bucată fiecare, ori, dacă lemnul era mai

greu, câte doi la câte o buturugă. Un capăt îl introduceam în bordei şi

celălalt rămânea afară. Ne deplasam departe în pădure, căci în zona

bordeiului, fiind numai lăstăriş, nu se găsea lemn de foc. În bordei tăiam cu

ferăstrăul bucăţi de câte doi metri şi le băgăm sub pat, făceam stive, având

în vedere iernile lungi şi capricioase, zăpezile care nu ne permiteau să ieşim

pentru a nu ne deconspira.

Izvorul trebuia să fie lângă bordei; niciodată nu ne făceam… casă

nouă până nu descopeream în peisaj un şipot de apă foarte apropiat. Când îl

reperam, hotărâm pe loc: „Aici ne vom face bordeiul la toamnă”. Aveam în

vedere aşadar, când ne instalam, câteva condiţii: apa, lemnul, desişul

netulburat de turme şi munci forestiere.

Am spus că nu ne descălţam, aşa e. Încălţămintea nu era în repaus,

nu era permis aşa ceva. Nimeni nu ar fi zis, în caz de primejdie: „încalţă-te

şi apoi vino!”. Cu hainele şi proviziile era altfel. Santinela prevenea

posturile, pericolul era comunicat de la distan ţă, de la o sută-două sute de

metri, nu de la zece-douăzeci de metri. Era timp de îmbrăcare? Nu! Aveam

timp să iau haina pe mine; armamentul era lângă capul meu. Muniţia – sub

haină şi în rucsac, totul era în alarmă, tot timpul, în rucsac, permanent

aveam două-trei kilograme de mălai, câţiva cartofi, două kilograme de

fasole ş.a.m.d. În caz de alarmă, alimentele trebuiau să ne acopere două-trei

zile; în caz de primejdie se trăia pe cont propriu, mai ales dacă trebuia să

părăsim bordeiul cu alimente. Aşa că trebuia să luăm multe, foarte multe

măsuri de siguranţă.

Ne descălţam la două-trei luni o dată, şi asta în pădure, dacă era

linişte în cursul zilei. Dacă santinela de afară spunea că-i linişte în zonă, ne

descălţam, schimbam obielele, ne spălam pe picioare, ne ungeam cu seu ori

măduvă de cerb, să evităm rănile. Pentru că nu ne descălţam, mai cu seamă

în timpul verii, eram veşnic uzi. Picioarele ne erau haşurate, încreţite de

ziceai că-s putrede de luni de zile, albe cum e zăpada, din cauza apei. Ne

descălţam numai când putrezeau obielele şi opincile. Şi cu ocazia aceasta

vreau să vă spun un lucru: chiar dacă nu mă va crede lumea care va citi

aceste mărturisiri, nu ştiu ce-i aceea reumatism! Deşi am stat nouă ani în

lanţuri şi pe ciment, prin regiuni umede, nu ştiu ce-i aceea reumatism, ce-i

aceea durere de picioare…

Aşa cum am arătat, construcţia bordeiului trebuia să permită

depozitarea lemnelor şi alimentelor. La capăt de pat, era sacul cu mălai şi

alimentele ce trebuiau să stea la uscat. Cartofii la intrare, în dreapta şi în

stânga, la răcoare. Jos era mai răcoare, lângă uşă. Intram aplecaţi, printr-o

uşă de un metru, ca şi înălţimea tunelului. Fumul mergea pe marginea

pârâului, antrenat de vânt, de curenţii care veneau de pe munte, şi se

pierdea undeva în pădure. Să se ştie că foloseam lemne din care nu iese

fum. Cum? Nu foloseam pentru nimic în lume lemn cu putregai în el.

Putregaiul dă fum; nu foloseam lemn de brad; bradul, pe lângă faptul că

pocneşte tare când arde, scoate fum. Noi foloseam lemn de fag uscat, aşa

zis ciungan, uscat în picioare, care neavând soare nu a putut să crească, să

spargă bolta fagilor bătrâni. Având rădăcinile putrede, nu mergeam cu

toporul, îl împingeam doar şi îl ţineam bine, să nu facă zgomot când cade.

Crengile uscate, galbene ca arama, nu fac fum, iar dacă fac, fac extrem de

puţin; nici de la zece metri apropiere nu se vede fum pe coş. O sumedenie

de reguli trebuiau respectate.

C.H.: în afara acestor reguli severe, care definesc un habitat straniu,

să ne spuneţi cum… curgea timpul prin acest spaţiu, ori, mai direct, cum se

derula o zi, o noapte din viaţa unui partizan.

Gv.V.: Cum începea ziua? în zori de zi, înainte cu mult de a se arăta

soarele, masa era luată deja, focul nu mai ardea, era numai jar. Pe jăratec

puneam o oală de pământ cu apă, cu frunze de zmeură şi cu frunze de mure

pentru ceai. Toată ziua beam ceai, în loc de apă, deşi aveam apă foarte,

foarte bună lângă bordei. Acolo fierbea ceaiul şi se păstra cald. Afară,

santinela. Era frig, ger, sta zece minute; intra unul, ieşea altul. Afară nu

exista minut fără santinelă. O să întrebe cineva: dar când eram singur cine

supraveghea? Când eram singur, bine îmbrăcat, învelit cu pătura, stăm până

la 12 noaptea afară.

C.H.: Nu reprezenta o excesivă uzură fizică întreprinderea aceasta?

O asemenea luciditate, un psihic atât de tare presupunea şi un trup de oţel…

Gv.V.: Cine va citi cele scrise, rog să mă creadă că eram foarte

fericit. Dar trebuie să spun de ce: mă urcam pe un vârf de munte şi priveam

cât vedeam cu ochii un spaţiu de o sută de kilometri în timpul zilei, în

linişte, cu soarele sus, şi îmi ziceam: lumea aceasta-i mare, poporul acesta

trăieşte pe aceste meleaguri; milioane de oameni sunt obliga ţi să se închine

cui nu trebuie, şi eu, iată, ce fericit sunt că nu mă obligă nimeni la o astfel

de închisoare! Sunt unul din dacii liberi! Aşa eram de fericit, încât pe toate

le învingeam uşor. Şi foamea, şi frigul, erau uşoare; altceva nu voiam decât

să fiu liber, să nu pună mâna pe mine duşmanii credinţei şi ai libertăţii. De

aici a venit puterea mare de rezistenţă.

C.H.: Şi strategia aceasta, reperele acestea extraordinar de bine

manevrate au venit dintr-o cultură. Care era cultura aceasta?

Gv.V.: Noi toţi am fost militari. Toţi. Eu aveam o şcoală militară, Ion

a fost sergent la vânătorii de munte, Gheorghe la un regiment motomecanizat.

Armata română s-a pregătit extraordinar de bine pentru că, se

ştia clar, încă din ’31-’39 Hitler făcuse pregătiri de război. Se ştia că

războiul bate la uşă, că norii negri ai războiului pluteau deja deasupra

Europei. România şi-a pregătit foarte bine armata, la orice temă de luptă.

Cuvintele „folosirea terenului” nu lipseau de nicăieri. Noi ştiam să folosim

terenul, să ne apărăm de gloanţele inamicului…

„… norodul crede în Dumnezeu şi în puterea dreptăţii şi e în stare să

verse lacrimi de căinţă, în timp ce mărimurile lumii s-au lepădat de aceste

lucruri şi, bizuindu-se mai presus de orice pe ştiinţă, vor să înscăuneze

dreptatea pe faţa pământului, călăuziţi numai de făclia minţii lor, fără a mai

purcede ca altădată în numele lui Hristos, ba mai mult încă, au răspândit

zvonul că nu există nici fărădelege, şi nici păcat. Şi aşa cum judecă ei

lucrurile, au dreptate: de vreme ce-l tăgăduiesc pe Dumnezeu, nu mai poate

fi vorba de păcat.”

(Dostoievski)

„Sămânţă multă vei semăna în ţarină şi puţine vei strânge, pentru că o vor

mânca lăcustele. Vie vei sădi şi o vei lucra, şi vin nu vei bea, nici te vei

veseli din ea, pentru că o vor mânca viermii.”

(Deuteronom 28, 38-39).

„Cu picioarele pline de noroi, ca Iisus pe Golgota, omul viu urcă pe scara

mântuirii ducând cu el, parcă, tot greul pământului. Aceasta este de fapt

calea izbăvitoare în sens evanghelic sau, altfel spus, calea sufletului

renăscut din povara păcatelor.”

(Alex. Horia)

C.H.: Să mai stăm o clipă pe prispa bordeielor. După ce le părăseaţi

le distrugeaţi?

G.V.: Bordeiul era o construcţie strategică, îl foloseam până ce apele

se infiltrau în structura lui, primăvara. Atunci, de regulă, îl părăseam; iarna

nu aveam probleme. Dar pentru că dedesubt era cald şi deasupra zăpadă,

spre primăvară aveam necazuri. Acoperişul, însă, ca să fie rezistent, ca să

nu permită scurgeri, să picure înăuntru, îl făceam din bârne peste care

puneam scoarţă de brad, un fel de olane concave, pe care le desprindeam de

pe arborii căzuţi. O scoarţă o puneam cu scobitura în sus şi alta cu scobitura

în jos, aşa cum se pune ţigla semirotundă. Apoi un rând de cetină şi altele

de frunze. Frunzele asigurau izolaţia pentru menţinerea căldurii şi, totodată,

pe acoperişul puţin înclinat, fuga apei. Pentru ca frunza să stea presată,

presarăm pământ din cel rezultat de la săparea vizuinei, iar ici-colo plantam

brăduţi încât, astfel camuflat, bordeiul nu putea fi bănuit de nimeni, nici de

la cinci metri distanţă. Nimic nu indica prezenţa unor oameni acolo. Nu le

distrugeam, nici nu aveam cum. Aduceam foarte multe crengi uscate,

vârfuri de copaci rupţi şi făceam o grămadă (i se spune în partea locului

„lom”), iar crengile putrezeau şi nimeni nu ştia că acolo a fost un bordei.

Izvorul îl astupam într-un fel oarecare. Lucrurile pe care le foloseam acolo

le ascundeam în alte locuri tainice din pădure, de unde le luam în toamna

următoare. Primăvara, la jumătatea lui mai, ieşeam la suprafaţă. Se

dezgheţa pământul, venea topirea zăpezii, se infiltrau apele, bordeiului

începeau să i se umezească pereţii, nu de deasupra, ci din dreapta şi din

stânga.

C.H.: Sursă de lumină aveaţi acolo sau nu aveaţi?

Gv.V.: Aveam un gemuşor, totdeauna la nivel cu pământul aveam un

gemuşor.

C.H.: Dar o lumânare, un felinar?…

Gv.V.: Felinar. Păi, noaptea cum găteam? Găteam noaptea,

întotdeauna; era regulă, numai noaptea. Şi citeam la felinar Biblia.

Aduceam sticle cu gaz şi aprindeam felinarul, pe care îl ascundeam.

C.H.: în faţa acestor vicisitudini, se înţelege că trupul mai ceda din

când în când. Cum vă rezolvaţi problemele medicale?

Gv.V.: Eu am avut puţine probleme, căci eram tânăr şi foarte bine

antrenat. Totuşi, odată am avut o problemă deosebit de gravă. Am făcut

meningită. Am stat într-o colibiţă, într-o toamnă târzie, până ne-am făcut

bordeiul. Eram cu aprovizionarea, într-o toamnă fără zăpadă, cu brumă

groasă. De multe ori, până când soarele nu se arăta ca să topească bruma,

nu ieşeam, să nu lăsăm urme. Am stat în colibiţă fără foc, foarte transpirat.

Am mers până acolo o jumătate de noapte, cu povara de douăzeci de

kilograme în spate, prin pădure, foarte greu… Fac menţiunea că, deşi

cunoşteam deosebit de bine terenul, mersul presupunea precau ţiune – o

creangă arcuind, o groapă nevăzută, o alunecare, în orice clipă puteau

produce un accident. Dar nu m s-a întâmplat niciodată ca să stăm în ghips,

eram atenţi la fiecare mişcare. În schimb, în colibiţa de care am vorbit, a

fost un curent probabil transmis prin găurile şoarecilor, încât am răcit rău la

cap. Nu ştiu dacă vreun doctor s-ar fi încumetat să mă trateze şi să-mi dea

speranţe de viaţă. Mi-am făcut zeci şi zeci de injecţii şi chiar perfuzii cu

glucoza, penicilină şi streptomicină. Având această dură experienţă, nu

mi-a fost greu să-mi pun perfuzii, spre mirarea pacienţilor şi a asistenţilor,

cândva, cu ani mai încoace, la Spitalul Fundeni. Dar ceva nu trebuie să uit

aici: de la moarte m-au salvat chiar şi comuniştii. Pomenesc aici numele lui

Aurel Zub, membru de partid, şef de brigadă în silvicultură. Acesta nu a

fost vădit de nimeni şi nu a făcut închisoare, nu am spus nimănui nimic de

acest om. El mi-a dat mie mulţi bani, m-a ajutat mult.

L-am întâmpinat într-un amurg târziu şi i-am spus cine sunt. El

venea din pădure, târziu ca de obicei; ştia de mine, căci Securitatea îl

anunţase şi aştepta informaţii. Mi-a pus banii sub o lespede la poartă,

spunându-mi să caut acolo din când în când. Avea casa forestieră pe Pârâul

Mesteacănului. Mi-a spus să nu-i mai ies în cale.

C.H.: A fost o înţelegere sau el s-a înspăimântat de prezenţa Dvs.?

Gv.V: Nu din teamă a făcut ce a făcut; a înţeles că am nevoie şi m-a

ajutat. Am găsit înţelegere, afecţiune, însemna că e de acord cu poziţia mea.

Şi mai ştia că nu-s numai eu în codru. Toţi munţii României erau plini de

partizani. Oricum, ceea ce am relatat aici e în premieră, am spus-o acum

pentru prima dată…

C.H.: Dar în afară de tratamentul acesta „ştiinţific” pe care îl făceaţi

cu foarte mult curaj, nu vă temeaţi să vă infectaţi cu acele pe care le

primeaţi?

Gv.V.: Luam extraordinare măsuri. Deşi nu aveam ace de unică

folosinţă, după fiecare întrebuinţare eu le treceam prin flacără şi spirt.

Aveam totul la mine, şi sticluţa cu iod, şi vată, în caz că aş fi fost rănit.

Dădeam foc la un pic de vată cu spirt, ţineam cu penseta acul şi-1 treceam

prin flacără până se înroşea şi-l puneam la seringă, îl ştergeam cu spirt, ca

să nu fie cu fum de la flacără…

C.H.: Dar în cazurile mai simple apelaţi la medicina obişnuită,

empirică, nu? La plante, la frunze, la seve, la…

Gv.V.: Da. Dar la mine, în acea situaţie, a fost o problemă mai

complicată. Un an de zile mi-am făcut tratament.

C.H.: Şi în timpul acesta stăteaţi ca într-un fel de carantină…

Gv.V.: Nu! Eu trebuia să circul. Mă duceam după medicamente, ba

mai mult, şi după alimente. Mergeam şi după lemne, deşi sufeream, aveam

dureri de cap. Dar Dumnezeu m-a întărit. Cum să spun, posteam mult.

Aveam zile pe săptămână când nu mâncăm nimic şi nu beam nimic. Se

poate trăi dacă bunul Dumnezeu te ajută, un pic dacă Dumnezeu se îndură,

scapi de nenorociri, scapi de moarte, depăşeşti situaţii incredibile, treci

peste ele şi supravieţuieşti. Cum am spus, în munţi, şase ani, în închisoare,

nouă ani, lanţuri, bătăi, izolări cu apă, ce să mai spun, numai Dumnezeu

m-a scos din acele iaduri de necrezut. Sunt aproximativ sănătos faţă de alţii

care n-au suferit nimic. Dumnezeu, în care mi-am pus nădejdea şi pe care

l-am rugat stăruitor, din toată fiinţa mea a fost cu mine, asta ştiu.

C.H.: în legătură cu acest aspect religios, căci aţi avut ardere

lăuntrică şi încredere frumoasă, cum petreceaţi Dvs., de exemplu, o

sărbătoare? Ştiaţi calendarul, nu? Sărbătoarea pascală, sărbătoarea

Crăciunului, sărbătoarea onomastică le trăiaţi ca pe nişte zile mai speciale?

Gv.V: Onomasticile? Nici nu ne gândeam la ele. Ceea ce petreceam

mai cu emoţie, mai cu tot sufletul era sărbătoarea Crăciunului şi a Anului

Nou, că noi eram acolo, în pământ, nu circulam, în schimb, spre

sărbătoarea Paştelui, noi veneam cu o săptămână înainte la oamenii noştri,

care ne pregăteau ceva. De Paşti era foarte periculos fiindcă criminalii care

ne urmăreau ştiau că-i imposibil să nu venim. Şi făceau pândă, dar degeaba

făceau pândă. Că noi veneam cu o săptămână înainte şi luam tot ce trebuia

pentru sărbătoarea de Paşti şi sărbătoream cu ouă roşii, cu cozonac, cu unt,

cu de toate, acolo, în munţi.

C.H.: Aţi fost într-o noapte de înviere până pe Dealul Neagului… Se

oficia slujba învierii în cimitirul satului Sucevi ţa, în apropierea mănăstirii…

Gv.V: A, da, da! Nu era zăpadă atunci! Când era zăpadă, aşa cum am

amintit, nu ieşeam din bordeie. Când se arăta soarele şi topea ninsoarea

vreo săptămână, ieşeam pe suprafeţele golite ale dealurilor făcând ocoluri

mari de câte cincizeci şi o sută metri, evitând petele de omăt. De la bordei

până aproape de sat făceam câte o zi întreagă. Când erau lucrări şi

muncitorii umblau în teren, era mai simplu, se amestecau urmele. Dacă era

zăpadă, ne aduceau în munţi câte ceva prietenii aleşi, în locuri nebănuite.

Astfel, într-un an am prins nişte goluri pe care le-am păşit fără

primejdie şi am ajuns pe Vârful Neagului. De pe acest deal, ca şi de pe

dealul din faţa mănăstirii, numit Furcoi, unde cu sute de ani înainte a fost

un schit de sihastri, mănăstirea Movileştilor şi biserica sătească se văd ca

într-o strachină. Pe vârful Neagului am ajuns toţi trei, eu şi fraţii Chiraş.

Acolo este o cruce de piatră, ne-am aşezat pe pământ şi am privit tăcuţi

cimitirul învăpăiat, plin de nenumărate lumânări. Era o mare de lumină, pur

şi simplu ardeau mormintele. Bine a zis cine a zis că această noapte este

mai luminoasă decât ziua. Panorama aceea mirifică, bătaia clopotelor

duioase, cântările învierii, cei dragi din morminte, chipurile pioase ale

rudeniilor noastre aplecate peste cruci, bucuria unică a acelui moment, toate

la un loc au făcut o mare impresie asupra noastră. Am simţit toţi că ne

tulburăm şi ne-am căutat puterea de a nu ne copleşi nostalgiile. Nu am mai

mers la nici un eveniment de o asemenea emoţie, am hotărât să nu ne mai

lăsăm robiţi de impresii. Aşa că, în toţi ceilalţi ani, am petrecut în… chilia

noastră; aveam ce mânca şi, în izolarea noastră, eram chiar fericiţi când

ştiam că securiştii, comunizoii, cum le spunea Ion Chiraş, îşi pierd timpul

zadarnic în pânde pe unde nici gândul nostru nu trecea.

C.H.: Oare când să fi fost acea înviere, în ce an?

Gv.V.: Cu precizie, în 1954.

C.H.: Ce relaţii aţi avut Dvs. În acest interval cu biserica, cu

mănăstirea, cu călugării, cu duhovnicii ori cu preotul satului?

Gv.V.: Cu mănăstirea, nimic. Gheorghe Chiraş, în schimb, era un om

evlavios, cu multă încredere în Biserică şi în preot. El a îndrăznit chiar să

meargă într-o zi la preot ca să se roage pentru viaţa lui, pentru cele două

fiice mici şi pentru nevastă. Preotul i-a spus scurt: „Fugi, că eşti urmărit!”.

El a plecat dezamăgit – a mers la păstorul turmei şi păstorul l-a refuzat.

C.H.: Un episod similar, dar cu mult mai mult dramatism a

consemnat şi fratele Dvs. din munţii Făgăraşi, I. Gavrilă-Ogoranu când,

flămând fiind, a nimerit la preotul… A., care nu a fost deloc ospitalier. Aşa

scria el în secvenţa: „De ce-ai făcut asta, părinte A.?”.

La Suceviţa cine era atunci preot?

Gv.V.: Mi se pare că Pânzeanu… Oricum, Gheorghe nu a renunţat,

s-a dus la Voievodeasa; acolo era un preot Antonescu, locuia în casa

parohială a romano-catolicilor.

C.H.: Acest preot m-a botezat pe mine…

Gv.V: Gheorghe a fost primit şi preotul i-a dat un rucsac cu alimente;

a venit şi ne-a povestit foarte fericit că a găsit înţelegere şi mărinimie la

acest om al bisericii. Eu nu am încercat. Nu cunoşteam pe nimeni în

Voievodeasa, mi-am rezolvat partea duhovnicească prin post şi rugăciune

stăruitoare.

Lângă automat am avut întotdeauna Biblia, după cum în inimă am

avut întotdeauna Ţara şi pe Nataliţa…

C.H.: E rotundă şi frumoasă ca o pecete această rostire din urmă.

Vom reveni, precum am convenit, într-o secţiune întreagă, la numele cu

care aţi încheiat istorisirea dinainte.

Gv.V.: Da, numaidecât, cu detalii generoase. Acum voi mai adăuga

mici informaţii în legătură cu viaţa noastră în bordeiele pădurilor. Mai întâi

vreau să spun că toţi dormeam foarte puţin – ne culcam după ora unu-două

noaptea şi ne trezeam la patru dimineaţa, rânduindu-ne în misia de santinelă

pe bordei. Mâncăm la miezul nopţii şi ne pregăteam rucsacele pentru

posibilele alarme; oricând trebuia să fim gata de drum. Purtam opinci, care

nu fac zgomot, uşoare la drum lung, haină şi, deasupra, pufoaică. Pe cap, în

timp de iarnă, foloseam căciulile.

C.H.: Aveaţi în… garderobă şi echipament de travestire?

Gv.V.: Nu. O singură dată am folosit o ţinută de acest fel, când am

împărţit manifestele la hramul mănăstirii, după cum am consemnat.

Echipamentul de care am amintit mai sus, mai ales pufoaica, vă închipuiţi,

era o povară ziua, în lunile călduroase; dar pufoaica era bună noaptea când,

începând din luna august, în munţi este frig. Mai foloseam şi o pătură, tot

pentru zile aspre, dar nu două rânduri de haine, de zi şi de noapte.

Stăteam mult de vorbă cu oamenii şi, în timpul retragerii, îi studiam

la rând, căutând inşi care ar fi putut să ne fie de ajutor. Nici Securitatea nu

le studia atât de amănunţit biografiile. O luam cu strămoşii şi moşii, cu

neamurile, dădeam importanţă politicii pe care au făcut-o, moralităţii,

credinţei, onestităţii, curajului acestora, mereu gândindu-ne la posibilităţi

de salvare la vreme de necaz.

Căci „e o morală născută din mistica pământului” (Alexandru Horia).

OROLOGIILE

C.H.: Să introducem aici şi relatările Dvs. despre „ceasornicele”

naturii care v-au fost atât de folositoare în anii când, într -o austeritate

primitivă, incredibilă, eraţi aproape deconectaţi şi de la ordinea cosmică…

Gv.V.: E foarte bună această provocare deşi nu mă iluzionez că i-ar

mai putea interesa astăzi pe mulţi, în epoca Internet-ului şi a altor

sofisticate invenţii…

Când ploua, stăteam sub brazii stufoşi, seculari, cu crengi dese prin

care nu pătrundea ploaia. Chiar şi când în alte locuri ploua câte o lună de

zile, sub brazii bătrâni pământul rămânea uscat. Am observat, stând sub

aceşti copaci protectori, nişte găuri în pământul neatins de umezeală, mai

mari şi mai mici. Atras de acestea, am încercat să le desluşesc prezenţa,

întâi am zis că sunt de la picăturile de apă, dar pământul uscat nu-mi

susţinea ipoteza. Deşi ploile erau favorabile călătoriilor, am rămas mai

multă vreme în zona cu pricina. Mii de musculiţe, de toate culorile şi

mărimile, umpleau văzduhul. Unele plonjau în găurile care mi-au atras

atenţia. Pământul fin ca pudra fugea absorbit înăuntru, se surpa şi, în afară,

prin gaura tot mai îngustată de pământul năruit veneau cartilagii, picioruşe

minuscule, resturile victimelor. Vietăţile prădalnice stau în pulberea fină,

pământii la culoare, aşteptând, ascunzându-şi inelele de pe corp. Erau nişte

ploşniţe sălbatice de dimensiuni diferite, după cum erau şi găurile-capcană.

Inelele, ca nişte armuri protectoare pe corpul lor, aveau valoarea unor

resorturi care le aruncau afară după victime şi le ajutau să debaraseze

găurile după ce le devorau. Erau acestea, desigur, nişte insecte carnivore.

într-o altă împrejurare am făcut o altă observaţie, într-o văgăună,

după ce mi-am instalat un bordei, am văzut un brad răsturnat. Locul era

mlăştinos şi copacul a căzut cu rădăcinile în sus, împresurat de ţărână.

Căutând în dreapta şi în stânga posibile locuri de retragere la vreme de

ananghie, am observat între rădăcinile arborelui doi ochi mari şi o gură

mare. M-am dat puţin înapoi, închipuindu-mi că este un şarpe. Era o

broască însă – şi e de reţinut că eram la o altitudine de o mie metri! Era o

broască, nu din cele scârboase, şi una mare, curată, maronie, sclipitoare.

Locul era umed şi acest mediu îi era prielnic. Ce căuta acolo, de unde a

venit la această înălţime şi de ce stă pe loc, nederanjată de prezenţa noastră,

de trebăluiala noastră în gura colibei? Am văzut-o în acelaşi loc, nemişcată,

în mai multe zile până când, într-o zi, inundată de căldura sufocantă, spre

seară a plecat. Nu prezenţa noastră a deranjat-o; spre miezul nopţii, a trecut

peste păduri un nor răcoros şi curând şi-au făcut prezenţa tunetele, şi

fulgerele, şi ploaia. Vecina noastră nu s-a arătat la bordeiul ei câteva zile;

am zis că nu vom mai vedea-o. După câteva zile însă, deşi erau încă tulburi

peticele de cer pe care le zăream printre cetine, ploaia s-a oprit şi dimineaţa

a răsărit iarăşi soarele. Interesant – broasca şi-a făcut apariţia! Atunci,

văzând-o întoarsă acasă, bucuroşi că vecina nu a mers aiurea în lume,

ne-am zis că aceasta este o broască meteorologică, barometrică. Ne era

clar: când pleca broasca – ploua; când venea la cuibul ei – se arăta căldura,

uneori seceta. Trebuie să spun că am remarcat că această specie este rară,

că acest exemplar pe care l-am studiat îndelung are mulţi duşmani – şi

vulturul, şi bufniţa ori pisica sălbatică, dar şi jderul ori râsul şi, în zile de

foame lungă, chiar lupul.

Când pleacă pe umezeală nu face zgomot cu săriturile ei acrobate, în

schimb frunza uscată o dezavantajează şi o pune în pericol. Aşa a făcut-o

natura, pielea ei nu suportă soarele. Această vietate ne-a fost de mare folos:

când pleca broasca ne puneam rucsacele şi plecam la drum. Ploaia, bătând

frunzele şi pământul, îi obliga pe urmăritorii noştri să stea cu foaia de cort

în cap, nouă înlesnindu-ne ieşirea în comună. Nimeni nu ar fi stat sub

ploaie în pândă culcat lângă casele bănuite, iar acest avantaj noi îl

speculam, căci auzul sub ropotul ploii se diminuează.

Un alt „aparat” în meteorologia noastră era melcul, melcul alb cu

casă în spinare, nu limaxul. Îl vedeam pe copac la înălţimea de doi-trei

metri, lipit, ermetic închis în cochilie. După două-trei-patru săptămâni

pleca. De ce? Din cauza schimbării vremii. Broaştei îi transmitea pielea

acest lucru, iar melcului, coaja copacului. Când vremea era în schimbare,

îşi scotea „coarnele boureşti” mişcându-le, rotindu-le în aer, recepţionând

mesajele naturii. E de văzut urcând şi coborând pe fag, pe paltin, niciodată

pe brad. Broasca aducea ploaia în câteva ceasuri; melcul, mai lene ş – ca-n

poveste şi în realitate -, abia după o zi şi-o seară. El coboară pe vreme de

ploaie căci, fiind umed, pe timp uscat se prind de el frunze, ace din miile

care cad din brădet şi molidiş. E în pericol şi când îl găsesc furnicile care,

timp de câteva săptămâni, îl tranşează şi-l transportă în muşuroi, lăsându-i

cochilia goală…

Un alt aparat meteorologic era huhurezul. Ţipătul lui era, se ştie, un

foarte uzitat semnal, pe care îl imitam fără să fim descoperiţi. E pasăre de

noapte; dacă el cântă sus, pe vârf, îţi poţi lua rămas bun de la ploaie – fără

grijă poţi dormi sub cerul liber, douăzeci şi patru de ore nu va ploua. Dar

dacă pasărea cântă pe vale, la pârâu, e bine să ai bagajul făcut de plecare,

pe-aproape; sigur va ploua. Deşi am constatat aceasta, nu am putut să

stabilesc de ce se întâmplă astfel.

C.H.: Vă amintiţi prea bine zicerea: „Huhurez cu ochii verzi / Umblă

noaptea prin livezi… ”

G.V.: Voi mai aminti tot în perimetrul vieţii în natură şi alte câteva

aspecte. Spre exemplu, după trecerea iernii, primăvara, în retragerea

noastră consumam foarte multă frunză de fag, acră, moale, fragedă. Am

observat la un moment dat că pe unele frunze au apărut unele tubercule, un

fel de bobite ascuţite prinse bine pe frunze. Şi asta, numai pe o lizieră

însorită. Eu nu am dat importanţă acelor tubercule şi mâncăm frunzele aşa

cum erau. Bobitele aveau un plus de acreală, un suc întocmai cum are

măcrişul iepurelui şi am zis că nu-i altceva decât vitamina C.

într-o zi, mânat de curiozitate, scot briceagul de lângă cuţitul de

vânătoare şi despic o boabă: descopăr un vierme mai subţire decât firul de

păr. În fiecare boabă era la fel. Curios, nu? în primăvara următoare am

descoperit roiuri de muşte mari care aterizau pe nervurile frunzei ude; după

ce le înţepau, îşi lăsau ouăle. Acolo, pe locul înţepăturii, creşteau

tuberculele. Am urmărit să văd ce se întâmplă toamna, înainte de a cădea

frunzele, slabe, fără sevă, anumite bobite mai galbene cădeau întâi. Peste

ele, frunzele căzute le protejau de zăpadă. Primăvara, la soare arzător,

viermii deveneau muşte zburătoare. Interesant e că nu din toate milioanele

de boabe ieşeau muşte. De ce? Pentru că în păduri sunt nenumărate vietăţi

care mişună noapte de noapte. Mai ales şoarecii, tot atâţia în pădure câţi

oamenii pe pământ. Dacă îi auzi, nu mai ai hodină… Au mulţi duşmani,

bieţii, şi ziua şi noaptea, dar ei nu fac curse lungi, nu au colonia departe, ci

în scorburi calde, de iască, uscate. Sunt câte patruzeci-cincizeci într-o

colonie; aceştia consumau o mare cantitate din boabele despre care vorbim.

Altele erau sparte şi golite de păsări, altele dispăreau în locuri umezi, în

gropiţe, în urmele animalelor.

Nu voi uita să spun că între semnalele cele mai bune din natură de

care ne foloseam în chip deosebit, erau lătrăturile câinilor. Ştiam, eram atât

de atent, deosebeam atât de bine nuanţele, încât sigur eram când oamenii

buni, comuni, ori securiştii intrau pe uliţe sau în curţile gospodarilor.

Cunoşteam după lătrat, în puterea beznei, la care casă latră, ai cui câini

latră. Când pătrundeau străinii, lătratul era nervos, enervant, pentru că un

câine deranjat de o umbră ciudată îi alarma şi pe ceilalţi vecini; se făcea o

hărmălaie asurzitoare de-a lungul şi de-a latul satului. Spuneam: la casa lui

Ioniţă latră, la casa lui Avram, cumnatul, şi ştiam că nu greşesc, că acolo la

gazdele noastre sunt instalate străji.

Intram cu mai puţină grijă la casele unde nu erau câini, dar nici acolo

nu era siguranţă deplină, îmi amintesc de văduva Margareta Cazacu a lui

Neculai, o bătrână singură, foarte săracă. Ea a avut un fecior, Vasile,

partizan în grupul fratelui meu Ionică Vatamaniuc, arestat şi dispărut pentru

totdeauna, nimeni nu ştie unde. Era acolo o casă amărâtă, nebănuită că ar

primi un partizan. Când eram în crize extreme mă abăteam aici; stăm într-o

şură spartă, vedeam stelele prin acoperiş ca la observatorul astronomic, dar

când ploua nu prea aveam unde mă ascunde, într-o noapte m-am oprit acolo

cu speranţa că dimineaţa bătrâna va ieşi în curte şi-mi va aduce ceva de

mâncare sau va fugi până la mama mea care nu locuia departe, la factorul

poştal, de la care să-mi aducă lapte, cartofi şi fasole. Şi cum stăm aşa lipit

de colţul grajdului, după aproape o oră de aşteptări – căci nu mă grăbeam,

aveam timp, eram pornit pentru mulţi ani! – spre miezul nopţii aud clanţa de

la poartă. Am tresărit, am pus mâna pe automat gata să-i trag siguranţa. Era

mătuşa, săraca. Am stat de vorbă. Venea de la preotul din sat unde a

scărmănat lâna şi unde mai mergea la lucru, bucurându-se de înţelegerea şi

mila păstorului. M-a chemat în casă. Am intrat căci nu era lumina aprinsă;

bătrâna a camuflat ferestrele, a aprins felinarul şi eu am rămas în tindă,

aproape de uşă.

– Gavriluţă, ce să-ţi dau?

– Ce să-mi dai, mătuşă? O veste bună! Spune-mi, ce ştii de mama? E

pază la ea? Ce e în sat?

– M-am întâlnit cu ea şi a spus că noapte de noapte e pază la ea…

Mi-am dar seama că nu-i vreme de şedere. Preotul îi dase nişte fructe

uscate şi câteva mere. Am băut o cană de zeamă de fructe şi am mâncat

câteva fructe cu o bucată de mămăligă.

Câinii lătrau în sat, îmi vesteau că străjile mă aşteaptă. Cocoşii

vestind zorii pretutindeni, îmi spuneau că începe o altă zi, cu alte

necunoscute…

C.H.: „Seara lătrau câinii mistici ai liniştii pierdute”, cum scrie

Vasile Andru. Am avut la îndemână un „Gramovnic din bătrâni” şi am citit

despre desfăşurarea vremii, sub planeta a şasea, Mercur, în anii ’42, ’49, ’56,

’63. Iată cum prognozau bătrânii: „Anul uscat, vânturos, nu prea roditor.

Primăvara începe friguroasă, apoi uscată, caldă şi vânturoasă, pe urmă

bună. Vara câteodată moină, după aceea veselă. Poamele şi fânul să se

strângă mai curând. Toamna începe în octombrie; până la jumătate

friguroasă, pe urmă mai bine, cu strălucirea soarelui, sfârşitul cu ploaie.

Iarna nu este lipsită de vifor şi de vânt, friguroasă şi geroasă…”

Se potrivesc lucrurile.

G.V.: Da, se potrivesc de minune. Interesantă astrologia bătrânilor!

C.H.: Voi insera aici câteva… melancolii livreşti care sunt din acelaşi

cosmos în care aţi sihăstrit. Pentru că…

„Undeva, pe aproape, se ascundeau lupii…”

(Aitmatov):

„Am cules toate rămăşiţele care se puteau găsi, şi am umplut cu ele doi saci

de călătorie, aruncând lucruri care-mi erau de trebuinţă pentru a salva

comoara aceea mizeră. (…)”

„Am urcat până pe podiş şi un spectacol de desnădejde şi de moarte s-a

înfăţişat ochilor mei scăldaţi în lacrimi.”

(Umberto Eco)

„Ar trebui să vorbesc acum despre munţi, să închid ochii în faţa mării. Aş

putea evoca aici o grădină sălbăticită de ţipetele cocoşilor în amiază şi de

merii care au crescut între timp torenţial asfixiind iarba caldă şi plină de

soare… o curte unde un măr bătrân cu fructe sticloase şi acrişoare a rămas

martor fidel al timpului când am făcut şi eu parte dintre zeii ce se jucau în

ţărână fără să se întrebe ce este fericirea, dar trăind-o…”

(Octavian Paler).

„Cu lacrimi în ochi se vede foarte rău.”

(Imre Kertesz)

Căci, dincolo de primitivismul existenţial, mai greu de înfruntat au fost

mentalităţile, fiinţele nu o dată brutale, laşe, mincinoase…

Gv.V.: Ponderea dialogului nostru se va regăsi tocmai acolo, dar

trebuie să… trag uşa la bordeiele de care v-am vorbit, fiindcă m-aţi întrebat:

„Câte «chilioare»/bordeie aţi făcut în timpul şederii în munţi?”

în fiecare an, alt bordei! Toamna ne săpam bordeiele în pământ, în

octombrie-noiembrie. Ziua săpam, iar noaptea ne alimentam, o lună de zile.

Până când bordeiele nu erau încă terminate, alimentele le ţineam afară, sub

cetini, sub scoarţă de copaci, să nu se altereze. Era o situaţie dificilă

conservarea alimentelor, mai ales a făinii, care se umplea de mucegai la

căldură.

C.H.: De ce tot alt bordei, în altă parte?

Gv.V.: Iată de ce: în octombrie, când pământul la suprafaţă îngheaţă,

de la brumă şi zăpezi, apa intră încet în pereţi şi, primăvara, când umezeala

iese iar din toate părţile, cu siguranţă aduce tuberculoza. Nu ştiu câte am

făcut, dar oricum sunt câteva zeci.

Un caz semnificativ – am ajuns la locul numit Sihelda Popii, la Piatra

cu Sfredel, loc tainic, cu multe mlaştini, cu rupturi în munte. Aici toată apa

era impregnată de rugină, nu era bună de băut, avea gust rău. Erau foarte

mulţi brazi, vechi, răsturnaţi, pentru că rădăcinile lor nu aveau un sol dur,

ieşeau din mlaştini. Mai mult, dintre aceştia nu puţini erau trăsniţi. Era un

motiv pentru care, în timp de ploi violente, cu descărcări electrice, să

evităm acea pădure.

Cât am umblat prin păduri în cei şase ani de partizanat, nu am văzut

prea mulţi fagi trăsniţi, dar brazi am văzut cu sutele, în zone de acest fel nu

puteam sta mult – subsolul îmbibat cu rugină atrăgea ca un magnet

fulgerele.

Odată ne-am făcut o colibă peste un fag despicat de un brad prăvălit

de trăsnet. Era aşa căzut încât ne ocrotea foarte bine. În caz de atac aveam o

foarte bună deschidere pentru tragere. Ne-am oprit acolo pentru că pe

tulpina rămasă era o adevărată cultură de păstrăvi, de ciuperci.

Păstrăvii de cioată, cum li se spune, sunt excepţionali în bucătărie, ca

şi păstrăvii apelor, întrec, în supe, orice delicatese…

Acolo am făcut una dintre colibele noastre: am acoperit partea

trunchiului împodobită cu ciupercile aromitoare şi ne-am instalat. Noaptea

făceam ciorbă din păstrăvi, aveam de unde, erau din belşug.

Am rămas acolo până am terminat provizia. Nu voi uita niciodată

acel bordei ingenios ridicat pe copacul care ne-a asigurat alimentaţia atâta

timp, locul liniştit şi aroma sălbatică a bureţilor! Reţin acest loc pentru că

multă foame şi sărăcie am îndurat. Nu aveam decât apă şi sare. Pe lângă

mălai, ciuperca amintită era vis, ne împlinea împărăteşte ospăţul.

Am mai trecut prin acel loc din timp în timp dar cioata nu a mai rodit

ciuperci. Brazii doborâţi de trăsnete indicau că pământul, după toate

aprecierile ştiinţifice, ascundea metale… Voi spune ceva şi în legătură cu

descărcările electrice din obcinele împădurite.

Am umblat o zi întreagă înspre Putna, era vara, îmi trebuia carne

pentru ai mei, ieşisem la vânătoare. Spre seară s-a lăsat peste vârfuri o mare

întunecime, înspăimântătoare. Negură urâtă şi un huruit continuu, fierbea

cerul. Mi-am închipuit că acestea prevesteau grindină, potop de apă şi foc.

Din hotarul Voievodesei, de la Buhoasa, am tăiat în fugă obcina ca să ajung

în vârful Mestecănişului, unde ştiam eu un pâlc de brazi deşi, care m-ar fi

izolat ca să nu ajung ud într-o oarecare şură, peste noapte. Trăsnetele nu au

întârziat. Am stat un moment pe loc în capătul livezilor, spre toloacele din

deal; de pe Mestecăniş, pe făget a venit o vijelie puternică şi, trecând pe

lângă mine, oprindu-se în pământ, ceva a căzut. Ce-i asta?, mi-am zis şi am

privit înspre acel loc. Era o cruce de gheaţă, o adevărată cruce! începuse

grindina, bucăţi ca cireşele băteau pretutindeni; am luat crucea de gheaţă în

mână şi am simţit cum se topeşte între degete, între timp, până a ajunge la

brazii sub care voiam să mă adăpostesc, un trăsnet căzu şi reteză unul dintre

copacii acelui pâlc, la o sută de metri de mine. M-am uitat la chipul crucii

de gheaţă şi am zis că: acesta este Dumnezeu! Când Dumnezeu vrea să te

salveze, te opreşte, îţi ridică ceva în cale! O, Doamne, puteam fi scrum în

vârful Mestecănişului…

Vă voi mai spune eu şi alte întâmplări legate de vietăţile pădurii,

despre şoareci, spre exemplu, când vom ajunge la evocarea zilelor de după

evenimentele de la Bâtca Corbului, din 18 ianuarie 1955.

Acum voi vorbi încă puţin despre câteva… semnale. Veneam uneori,

după cum am spus, la ai mei din sat, la rude şi la prietenii care ne-au ajutat

în vremea pribegiei. Odată, fiind în preajma unei case pe care o vizitam mai

des, casa părintească, apropiindu-mă de punte, cam la o sută de metri

distanţă, am auzit pisica. M-a petrecut, îmi da o veste; aşa fac de obicei

pisicile, câinii şi caii, toate aceste necuvântătoare astfel „vorbind”, indică

anumite întâmplări. Simt când vine stăpânul, când e în primejdie, când

moare. Când câinii urlă fără un anume motiv, sigur stăpânul e în primejdie

ori dispare!

Pisica de care amintesc aici mă cunoştea, mă însoţea când stăteam pe

burtă între rândurile de cartofi, aşteptând clipa când puteam să intru în casa

mamei. Dar acum mârâitul ei nu era cel obişnuit, făcea aşa ca şi cum şi-ar fi

văzut puii. Probabil că mă atenţiona în chip deosebit acum, să nu dau peste

vreun post fix, amintindu-mi că puntea reprezintă mai mult pericol decât

altă zonă prin care mă strecuram prin pădure. Căci, desigur, până ajungeam

în pădure, treceam livezi şi ape, terenuri cosite şi niciodată nu intram prin

acelaşi loc. Semnalul ei, dacă era să-l interpretez, ar fi trebuit să însemne că

eu nu voi mai vedea niciodată casa, că mă voi prăpădi. Dar nu i-am dat

importanţă, am considerat că Dumnezeu, în mâna căruia îmi este suflarea,

este mai presus de toate manifestările interpretabile ale animalelor…

Totuşi, pentru că memoria încinsă de amintiri nu mă lasă, mai zic să

prindem de acele zile încă două-trei rânduri…

C.H.: Desigur, farmecul Dvs. este inepuizabil, nici nu oboseşte, nici

nu plictiseşte…

Gv.V.: Toate semnalele mai înainte consemnate au o doză de

pozitivitate. Trebuie să spun însă că am avut un semnal, oarecând, care nu a

fost bun. Dacă pânzele albe pe sfoară, vrejurile uscate în gard, pâsâitul şi

huhurezatul ne-au scos din încurcături, ceea ce voi spune acum ne-a

complicat situaţia. Să vedeţi: eram la cumnatul meu Vasile Cazacu la sora

mea Avramia, unde locuia, cum am arătat, şi mama mea. El, poştaşul

comunei – mai târziu, după ce a venit din închisoare, transportor de pâine –

avea o căruţă cu o ladă uriaşă în care aducea pâine de la Rădăuţi, zilnic

făcând câte optsprezece kilometri. Am convenit ca atunci când vine să facă

trei tropăituri cu cizmele la intrare. Stăm închişi în casă. La ora când

trebuia să vină cumnatul, am auzit sub fereastră trei tropăituri. Mama a

deschis, crezând că e ginerele, dar era şeful de post. Acesta, întâmplător îşi

bătuse cizmele la uşă. Mama, curajoasă, i-a spus că Vasile încă nu a sosit şi

că, după ce va veni, îl va trimite la post. Eu eram după uşă, mascat de uşa

deschisă… Un semnal care putea duce la o tragedie… Eram în 1955…

C.H.: Am convenit să nu vă supun memoria la un exerciţiu greu, de

aşezare a momentelor şi evenimentelor într-o ordine strict cronologică, dar

îmi dau seama că suntem deja în clocotul istorisirilor…

Cap. 4

FUGARUL

Gv.V.: Exact. Suntem în incandescenţă… În cele ce urmează ar trebui

să fac referire la un personaj care are un pronunţat relief în biografia mea –

Vasile Marciuc…

C.H.: E un personaj pitoresc, fireşte. Eram încă în anii copilăriei

când, în amurg, până noaptea târziu, i-am auzit cântecele risipite pe măguri

şi văi, trompeta pe care îşi spunea povestea vieţii după ce a venit din

închisoare…

Gv.V.: Voi reveni, aici capitolul e mai dens. Până acolo, ca să nu

treacă în uitare, voi sublinia un alt episod legat de un personaj eroic. E

vorba de Vladimir Macoveiciuc şi de grupul său care a activat până în

1946. Istoricul şi documentaristul Adrian Brişcă spune despre Macoveiciuc,

succint şi exact, că era „recunoscut ca cel mai de temut dintre partizanii

care au luptat în munţii Bucovinei împotriva ocupanţilor sovietici, precum

şi a cozilor de topor care s-au pus în slujba lor”. Şi are dreptate, Vladimir

Macoveiciuc a fost un autentic patriot şi nu poate lipsi din catalogul eroilor

Bucovinei. Ambuscada organizată în poiana Haciungului Mare, prin care a

distrus statul major al unei divizii ruse şti, faptă pentru care a fost răsplătit

cu medaliile „Virtutea militară”, „Bărbăţie şi credinţă” şi „Crucea de fier”

(20 iunie 1944), activitatea sa în uniformă de locotenent în rezistenţa

anticomunistă, după 1945, lupta cu trădătorii conduşi de trogloditul Simion

Tudose, suferinţele pricinuite de arestarea familiei, de chinuirea soţiei şi a

fiului Victor, obligat să-şi strige disperat tatăl prin păduri, confruntarea cu

trădătorii Arcadie Şumlanschi şi Toader Brăileanu pe care îi pedepseşte

cumplit, dar mai cu seamă cu ipocritul Alexandru Scripa, plutonierul, şeful

postului de jandarmi, iar peste toate acestea moartea sa, au dat dreptul

personajului la istorie şi legendă. Voi aminti, cu mare respect pentru

memoria acestui exemplar bărbat, doar câteva secvenţe finale: Vladimir,

urmărit de Siguranţă şi N.K.V.D., el şi câţiva dintre prietenii lui au fost

judecaţi, în contumacie, de Curtea Marţială, la Iaşi. Vladimir, atras de

locurile dragi, având garanţii de multă vreme din partea plutonierului

Scripa că nu i se va întâmpla nimic rău, a participat, în casa surorii lui,

Minodora Sandu din Vicovu de Jos, la o întâlnire de familie. Casa este

lângă biserica satului Vicov. Jandarmii, în timpul nopţii, au înconjurat casa,

iar dimineaţa, în zi de iulie, era atunci 8 iulie, în 1946, au atacat fără nici o

somaţie. Cei din casă au răspuns cu foc; atunci, un sergent, Mihai Cimbru,

urcat pe casă, a stropit cu petrol şindrila, iar vâlvătaia de foc a cuprins

lemnăria. Ca să-i deruteze pe trădători, fiul lui Vladimir, Silvestru (1926-

1969), a ieşit afară şi a spus că se predă, în acelaşi timp, Vladimir a aruncat

o grenadă fumigenă şi, prin dâra de fum, a început să fugă spre gară. Dar

mai era un trădător pe care nu-l intuise, chiar „ocrotitorul” lui, Scripa, în

turla clopotniţei. De acolo, cu arma întinsă, a reuşit să-l împuşte într-un

picior. Vladimir nu a găsit o soluţie salvatoare, a scos pistolul şi s-a

împuşcat în tâmplă, căzând pe o movilă de pietriş pe marginea şoselei care

leagă Putna de Rădăuţi. S-a chinuit o vreme, sub rânjetul odios al

căpitanului Popescu, şeful Siguranţei, însoţit de alte canalii, sosite în grabă.

Avea doar 41 de ani. A fost înmormântat în pământul satului Vicovu de

Jos. Recomand pentru lectură în legătură cu acest episod, dar şi pentru a se

vedea ce tratament inuman era în închisorile comuniste, cartea fostului

condamnat politic, juristul Vasile Lazăr din Rădăuţii Sucevei, „Şase ani în

infern”, Editura Marineasa, Timişoara, 2000.

Acum, după ce am subliniat personalitatea lui Vladimir

Macoveiciuc, mă întorc la episodul pe care la început am dorit să-l descriu,

o întâmplare din 1945. În Suceviţa trăia un oarecare Toader Brăileanu, om

cu caracter discutabil – avea la activ o crimă urâtă, l-a ucis pe Ilie Senegeac,

în căruţă, pe câmp. După ce şi-a ispăşit pedeapsa în puşcărie, în ’44, şi-a

luat nevasta, care era originară din Volovăţ, şi, părăsind Voievodeasa, s-a

retras în munţi, spre Putna. Aici s-a întâlnit cu Macoveiciuc şi a fost primit

în grup. De reţinut ar fi că, după 23 august 1944, mulţi dintre luptătorii din

munţi s-au întors acasă; unii au fost arestaţi, alţii au rămas liberi, alţii, ca să

li se piardă urma, au plecat pe şantiere şi s-au întors mai târziu.

în Suceviţa mai era la vremea aceea un alt om cam de aceeaşi

calitate, Arcadie Şumlanschi, slab de înger, fără virtuţi bărbăteşti. Pe acesta

l-a racolat Siguranţa din Rădăuţi, fâcându-i promisiuni că va fi avansat, că

va avea bani şi trai boieresc dacă îl va prinde pe Macoveiciuc. Era un om

slab la trup şi la minte, încât e de mirare că „organele” îşi puteau pune

nădejdi într-un asemenea ins, când Macoveiciuc era un super -om, de-o rară

inteligenţă şi curaj! Şumlanschi şi-a dat seama că nu are calităţi pentru o

asemenea acţiune şi, întâlnindu-l pe Brăilean, i-a propus lui să încerce.

Labil şi amator de aventură, fără căpătâi, Brăilean a acceptat târgul,

văzându-se deja… general, făcut de mai marii zilei. Şumlanschi l-a

prezentat şefilor Siguranţei şi aceştia au jubilat că aveau în teren doi agenţi

credincioşi pe urmele partizanului temut. Brăileanu a trimis o scrisoare lui

Vladimir, prin sora acestuia de la Vicov, spunând că este urmărit şi că

libertatea îi este ameninţată, rugându-l să-l primească în grup. Macoveiciuc

i-a răspuns:

– Măi cumetre (îi zicea aşa fiindcă în timp ce Brăileanu sta în munţi,

soţia i-a născut un copil pe care i l-a botezat Vladimir), am mâncat amândoi

o pâine şi ştii cât de amară e pâinea în sihăstriile munţilor. De ce nu-ţi vezi

de treabă? De ce vrei să-ţi găuresc pielea? Te rog prieteneşte, lasă-ne aşa

cum suntem şi vezi-ţi de rostul dumitale.”

Dar Brăilean nu a ascultat, ştia ce plan are de împlinit, a insistat,

motivând că este urmărit. A spus la Siguranţă că Macoveiciuc are îndoieli

şi-l refuză. Atunci, şacalii Puterii au apelat la un simulacru ca să atragă

încrederea lui Vladimir faţă de cei doi. Într-o duminică, jandarmii au

început să tragă pe uliţele Suceviţei, pe uliţe, în marginea pădurilor. Toată

lumea ştia că Brăilean şi Şumlanschi sunt sub urmărire şi s-a crezut că

împuşcăturile sunt asupra lor şi că au scăpat, fugind în codru.

Pentru Macoveiciuc însă, stratagema era copilărească. Nu l-a

convins. S-a recurs la un alt şiretlic, într-o altă duminică, pe uliţele

Vicovului, când gospodari tineri şi vârstnici, flăcăi şi fete roiesc la ceasurile

amiezii, cei doi, legaţi cu sârmă ghimpată, plini de noroi, murdari, zăcuţi

prin păduri, treceau în văzul lumii sub escortă. S-a spus că au fost prinşi în

pădurea Hardic şi duşi la post. Seara, scena cu cei doi „prinşi” s-a repetat;

s-a dus vestea din gură în gură că cei doi, plini de funingine, au evadat prin

coşul de la soba poliţiei şi că se trăgeau gloanţe după ei. Cu toate acestea,

bandiţii au scăpat… Macoveiciuc ştia despre toate acestea de la vicovenii

săi, dar nu a văzut nici în această scenă destul adevăr ca să-i cucerească

inima.

Se apropia Crăciunul anului 1945. Din nou scrisori de la cei doi, din

nou refuz din partea lui Vladimir. Cei doi însă nu au astâmpăr, găsesc o

nouă cale de abordare, merg la sora lui Macoveiciuc, în Vicov, şi îi spun:

– Uite ce te rugăm pe dumneata: spune-i lui Vladimir că e aici

cumătrul lui, Toader. Te rog, numai o singură dată vreau să vorbesc cu el.

Spune-i că vreau să petrecem Crăciunul împreună, că destul suntem

chinuiţi, fugari prin păduri… Şi eu, şi tovarăşul meu Şumlanschi ne

descurcăm foarte greu; bine ar fi să petrecem Crăciunul împreună, negreşit

voi aduce eu tot ce trebuie, carne, făină, rachiu…”

Macoveiciuc a venit înainte de sărbători la sora sa şi, aceasta, bucuroasă de

revedere, i-a transmis dorinţa cumătrului Toader.

– Ce i-ai spus?” – se încruntă el, prevăzător.

– I-am spus că îţi voi comunica ce mi-ai zis şi la data când vor veni

vor lua răspunsul după cum îmi vei spune…

– Bine, dragă soră, voi veni la data de ei hotărâtă, dar nu voi sta de

vorbă cu ei. Să le spui că ai vorbit cu mine, că sunt de acord cu petrecerea

de Crăciun, dar să nu aducă nimic.” Sora a înţeles şi Vladimir le-a spus

confraţilor că la respectiva dată va fi acasă. A avut o înţelegere cu sora sa,

să-l tăinuiască, şi, înspre ziua întâlnirii, s-a ascuns sub pat. Sora a primit

instrucţiunile:

– Stai de vorbă cu ei, spune-le ce am hotărât şi fă-ţi drum la treburile

gospodăriei. Ei vor veni seara, îi laşi în casă ca pe nişte urmăriţi, să-şi

spună păsurile.”

Vladimir intui că cei doi vor vorbi câte ceva în taină, ştiindu-se

singuri. Şi aşa a fost. Brăilean, frecându-şi mâinile, înjurând, a zis:

– Ne-a căzut. Bun. Să te abţii să bei… La miezul nopţii, când voi fi

lângă uşă, voi spune că ies afară să mă uşurez; tu să nu stai mult şi să mă

urmezi. Dăm grenade pe geam şi ce vom prinde viu, viu va fi, iar ce va fi

mort, mort va fi… Generali ne fac, bă!

– Aşa, aşa, răspunse încântat de plan Şumlanschi.

Macoveiciuc, sub pat, şi-a zis în sine: „Generali vă fac eu, nu

securiştii!” A venit Minodora, sora, după ce a rânduit gospodăria.

– Domnule Brăilean, să vă dau ceva de mâncare…

– Dacă ai, e tare bine, suntem tare flămânzi, urmăriţi cum ştiţi, în

necaz, se maimuţăreau trădătorii. Au mâncat şi au plecat. Vladimir a ieşit

din ascunzătoare şi i-a zis Minodorei:

– Sora mea, bine ai lucrat, bine ai făcut. Uite ce au vorbit ei…

– Vai de mine! Aşa ceva?

– Da, eu ţi-am spus că ăştia nu-s curaţi.

– Bată-i Dumnezeu să-i bată!

– Lasă, că-i batem noi până i-o bate Dumnezeu! Faci colaci şi

cumperi rachiu, cum ţi-am spus; eu îţi voi aduce carne şi vom face

Crăciunul împreună şi Anul Nou… Şi vor fi şi cei doi, desigur.

– Dar ai spus că au vorbit aşa şi aşa… -Aşa cum spun eu!

– Bine, a conchis sora. Vladimir a plecat la ai lui şi le-a spus toată

întâmplarea; se uitau unul la altul miraţi, aşteptând să vadă ce hotărâre se

pronunţă.

– Nu-i nimica, hotărârea vom lua-o după aceea… Totul e să ne

întâlnim, să petrecem. Când ei vor vrea să iasă afară, îi voi reţine, pentru că

ştiu pentru ce vor să iasă.

La momentul aşteptat s-au întâlnit, s-au sărutat ca nişte prieteni

adevăraţi, legaţi şi pătrunşi de aceeaşi suferinţă. Toader Brăilean era peste

măsură de fericit, bucuros că îi va reuşi planul. Au mâncat, au băut cu

măsură şi, spre ceasul al doisprezecelea, Toader s-a tras către uşă, motivând

că merge „să dea drumul la apă”, să urineze. Cei doi, trebuie precizat, erau

echipaţi ca partizanii, aveau pistoale şi grenade. Macoveiciuc, rezemat de

uşă, punându-i mâna pe umăr, i-a zis:

– Cumetre, nu da drumul la apă afară, dă-i drumul aici.

– Ei, cum se poate, aici? ripostă Brăilean.

– Da, da, lasă! Dă drumul aici, iar dacă vrei să ieşi afară, lasă

grenadele, nu le arunca prin geam…

– Ce-i vorba asta? întrebă surprins.

– Aşa cum spun eu! rosti scurt Vladimir, punându-i mâna, strâns, pe

braţ. Ce ţi-am spus eu cumetre, dumneatale? Să-ţi vezi de treabă, să fii

cinstit dacă nu vrei să-ţi găurim pielea…

– Da, da ce-i vorba asta? bolborosi încurcat Brăilean. Eu, dacă vreţi

ne primiţi, dacă nu, nu… Ne vom chinui cum vom putea sau, dacă nu, ne

vom preda…

Macoveiciuc, privindu-i dispreţuitor, dar şi cu milă, căci ştia prea

bine că-s victimele minciunii, le-a răspuns:

– Lăsaţi, că nici nu vă veţi preda, nici nu vă veţi chinui. Vom pune

capăt suferinţelor voastre.

Petrecerea, atât cât mai putea fi petrecere în acele condiţii, a

continuat. Cei doi trădători au fost legaţi şi au petrecut sărbătoarea lângă

toţi ceilalţi. Li s-a dat din bunătăţile ospăţului, iar după festin i-au dus în

pădure, trecând printr-o poiană, pe lângă un stog, pe lângă o luncă. Ger de

ianuarie. Anul 1946. Cei doi au fost dezbrăcaţi şi legaţi de un copac,

suferind gerul astfel, o noapte întreagă. Dimineaţa au fost legaţi de un fag

căzut şi tăiaţi în bucăţi cu topoarele. Li s-a tras în faţă şi câte o rafală de

gloanţe, apoi au fost ascunşi, cu tot cu haine, sub un stog. După o vreme,

un flăcău, feciorul proprietarului acelei poieni, înso ţit de tatăl său, pentru că

se isprăvea nutreţul din şură, a ajuns la stog. A oprit sania, a văzut în jurul

stogului o mulţime de urme de bocanci. Privind mai atent, a văzut şi o

haină. A tras-o, a văzut o mână, l-a strigat pe tatăl său, speriat, îngrozit.

în sat nu se mai auzise de mult timp nimic despre Brăilean şi

Şumlanschi; unii ziceau că-s prinşi, alţii că-s împuşcaţi. În sfârşit, toţi

credeau că-s dispăruţi, şi cei din Rădăuţi, şi cei din Vicov. Cei doi, tatăl şi

fiul cu sania, ştiau câte ceva despre perechea amintită, astfel că, aflându-se

într-o împrejurare sinistră, au hotărât:

– Uite ce, măi băiete, nu luăm fân. Mergem acasă, repede-repede.

Au anunţat postul de poliţie din Vicov. Telefonul a informat Rădăuţii

şi procurorul, împreună cu comandantul poliţiei, Popescu, şi alţi însoţitori,

conduşi de omul care le-a furnizat informaţia, au ajuns la stog. Olenici,

şeful, care era comunist, şi-a făcut cruce, căci nu mai văzuse în nici o

anchetă un spectacol atât de macabru. Cadavrele au fost coborâte cu sania

şi li s-a făcut autopsia. A fost chemat Vasile Brăilean şi întrebat:

– îl recunoşti, e fratele dumitale?

– Nu-l cunosc”, a zis uimit. Feţele celor doi erau ciuruite de gloanţe.

După un timp de analiză, Vasile a recunoscut că este fratele său, Toader. Şi,

întocmai, o femeie mărunţică, sora lui Arcadie, care se vaită: „Fratele meu!

Fratele meu!”. Au fost îngropaţi sub un gard, în cimitirul din Vicov, unde,

în ’46, avea să fie înmormântat şi temerarul Vladimir Macoveiciuc, cel

care, după legile nescrise ale lumii, şi-a dat viaţa pentru demnitate, dar a şi

pedepsit fără milă trădarea…

C.H.: Pe Vladimir Macoveiciuc l-aţi cunoscut?

Gv.V.: Nu l-am cunoscut. Eu am venit în ’49, el a fost lichidat în

’46…

C.H.: Dar pe cine aţi cunoscut?

Gv.V.: Pe Pătrăuceanu – nu, pe Cenuşă – nu, pe Vasile Motrescu l-am

cunoscut bine. E un capitol de valoare din biografia mea şi în cuprinsul

acestui dialog care va deveni, după cum aţi hotărât Dvs., o carte… Dar, dacă

îmi este permis, voi creiona şi chipurile celor doi. Constantin Cenuşă era

din Putna (n. 1911), a fost muncitor forestier şi pădurar, în timp ce ajuta pe

consăteni să se evacueze în păduri, doi locuitori l-au denunţat la autorităţile

româno-germane că are legături cu ruşii sovietici. Vladimir Macoveiciuc a

depus garanţie pentru el şi, astfel, internat din nou într-un spital, după un

vechi accident, este încadrat în grupul de partizani al lui Vladimir Tironiac.

Era un luptător brav, se bucura de conferirea decoraţiilor „Virtutea

Militară” şi „Crucea de Fier”. A fost arestat, a evadat de la Securitate şi s-a

apropiat de Vasile Motrescu, apoi de Cosma Pătrăuceanu. S-a predat în

1951, la 30 august, după ce a fost condamnat în contumacie de două ori.

După ani de muncă silnică, a fost eliberat în 1964. A fost găsit spânzurat

după numai trei zile de la eliberare. Nimeni nu a dezlegat misterul acestei

dispariţii.

Celălalt prieten al lui Constantin Cenuşă (căruia i se mai spunea

Costan ori Buzalincă), Cosma Pătrăuceanu (n. 1909), era din comuna

Straja, judeţul Rădăuţi, acum judeţul Suceava. A fost prezent pe frontul de

răsărit ca infanterist, apoi în artileria antiaeriană, în 1940 a beneficiat de o

graţiere, fiind acuzat că a asasinat o evreică. Urmărit şi socotit drept

criminal de război, a luat drumul codrului, înarmat, a intrat mai întâi în

legătură cu Constantin Gherman, apoi cu Cenuşă, din ’50. S-a predat alături

de prietenul său Cenuşă, în aceeaşi zi, 30 august 1951. Condamnarea sa

însuma nu mai puţin de… douăzeci şi doi de ani de închisoare. A trăit în

libertate din ’59, până în 10 iunie 1992, la Rădăuţi.

Sigur că ştiu încă multe amănunte pe care nu le vom mai consemna,

după cum, bineînţeles, multe nu le am la îndemână pentru că memoria nu-i

totdeauna activă şi selectivă. Şi mă gândesc la câţiva membri din familia lui

Vasile Motrescu: la Gheorghe (n. 1924), suferind, cu invaliditate de gradul

II, la Victor Macoveiciuc (n. 1928), fiul lui Vladimir, un om deosebit de

politicos şi moral, până nu demult şofer de autobuz, la Autobaza Rădăuţi, la

Rusu Arhip, din grupul lui Vladimir, eliberat de la Dej în ’64, la Grigore

Zaremba, voluntar în grupul fratelui meu Ion Vatamaniuc, la atâ ţia şi

atâţia…

C.H.: Era păcat să nu înscriem aceste pagini. Acum să ne vorbiţi

despre ce anunţaţi anterior…

Gv.V.: Am amintit câteva acţiuni principale înfăptuite în combinaţia

cu fraţii Chiraş. În multe feluri am activat împreună. Am provocat anumite

sabotaje – am demontat un motor de tractor, am năruit o stivă de buşteni -cu

scopul de a întârzia curgerea materialului lemnos de la Dorneşti la ruşi: câte

optsprezece tone de cherestea în douăzeci şi patru de ore; am avut diverse

ciocniri cu Securitatea, cu un anume ecou.

între timp a fugit şi Vasile Marciuc (1917-1976) din sediul

Securităţii din Rădăuţi. Ulterior am aflat că a fost gazda principală pentru

fraţii Chiraş. Vestea arestării ne-a adus-o, spre mirarea lui Ion, fratele

Gheorghe. Vasile Marciuc era un om înalt, foarte, foarte calm, dar şi

hotărât. A fost pe front în Rusia, de unde a venit cu câteva decoraţii. Era

luptător de precizie pe tancul.

Cap. 5

ÎNFĂŢIŞAREA

Gv.V.: Până a da contur altor întâmplări, e absolut necesar să pun în

relief un nume absolut celebru – Vasile Motrescu (1920-1958)!

Iată cum intră acest om excepţional în epopeea pe care o punem în

pagină. Eram împreună cu Gheorghe şi Ion Chiraş, Mateienii, lângă care

s-a adăugat Vasile Marciuc. Stăm împreună mai mult în Obcina Putnei,

spre Solca şi spre Gura Humorului. De la această obcină până la graniţa

rusească, pe linia Putna-Brodina-Brodioara, lucra grupul de partizani

condus de Constantin Cenuşă, în nucleul căruia activau Vasile Motrescu şi

Cozma Pătrăuceanu. Aceşti bărbaţi erau în exerciţiu încă din 1944. Au

luptat în grupul lui Vladimir Macoveiciuc. Ulterior a apărut grupul lui

Cenuşă. Evenimentul pe care vreau să-l comunic, cu sinceritate, se

consuma în 1953, în arealul munţilor. Nu ştiu nici acum cauza, dar, Vasile

Motrescu, despre care voi vorbi pe larg, după un interval de peste zece ani,

din ’44 până în ’53, bolnav, sătul de anii de retragere, a trimis o scrisoare

Securităţii:

„Domnule căpitan, dacă eu mă predau, care este soarta mea?” Am

înţeles chiar de la el, într-o anumită circumstanţă, că a apelat la acest mod

de abordare numai pentru ca să-şi salveze familia. Poate fi plauzibilă

afirmaţia lui. Vasile avea doi copii, George şi Sofia, şi mai cu seamă că cei

trei fraţi, mai ales Gheorghe, erau extraordinar de terorizaţi, tracasaţi şi

chinuiţi. Arestaţi mereu, să-l dea pe fratele lor. Nici soţia lui nu putea ieşi

nicăieri, căci o lua Securitatea şi o bătea, o chinuia pentru bărbatul ei. El,

hotărât, într-o seară, a luat un rucsac cu carne de căprior şi a mers ziua

mare spre casa lui, să lase carnea la copii şi să depună la post puşca. În

plină zi nu a trecut niciodată prin locul acela. Nişte miliţieni i-au ieşit

înainte, l-au somat şi l-au dus la post. O făceau pe eroii că l-au prins pe

Motrescu. Dar el îşi bătea joc de ei, râzând.

– Domnilor, de ce spuneţi treaba asta? Am trecut eu vreodată ziua

printr-acest loc? E pentru prima dată; eu nu ştiam că dumneavoastră faceţi

pândă aici. Eu am venit fără frică, am scris că mă predau…

La scrisoare i s-a răspuns scurt: „Vasile, dai arma şi eşti liber. Vei

ieşi la pensie, vei fi liber.”

Dar Securitatea a înţeles că el vrea să rămână cu familia, nu să fie în

corpul ei de lucru. Atunci, căpitanul Cârnu l-a luat şi l-a dus cu el la

Rădăuţi.

– Vasile, noi trebuie să-ţi dovedim că ce vorbim este adevărat. Noi nu

suntem aşa cum vorbeşte populaţia. Noi avem cuvânt şi uite ce e: te duci

acasă, la familia ta.

Este adevărat că Motrescu a venit acasă. Dar aici e o altă chestie:

Motrescu n-a fost decât nadă pentru ceilalţi confraţi, să se predea şi ei.

Acuma-i întrebarea: a ştiut sau n-a ştiut Motrescu de scopul Securităţii? Eu

nu ştiu. Deşi am stat mult timp cu Motrescu, el nu ne -a spus treaba asta. Eu

nu ştiu dacă Motrescu a ştiut sau nu. Dar cert este că soţia lui Cenuşă, care

ţinea extraordinar de mult la Constantin, soţul ei, pe care l-a cunoscut la

Cernăuţi, când era servitoare la nişte familii înstărite, a dorit ca alesul ei să

părăsească munţii. Şi i-a şi spus:

– Costică, Vasile Motrescu e liber, s-a predat, e bine să te predai şi tu.

– El nu poate fi liber, femeie. El e păzit acasă. Chiar dacă îl vezi

dimineaţa şi seara, nu-i liber…

într-o zi a îndrăznit Maria să-l viziteze pe Vasile şi să-l întrebe:

– Dumneata, domnule Vasile, eşti liber?

– Cum vezi, i-a răspuns cu subînţeles Motrescu.

Deşi aparent era liber, adevărul era de partea lui Cenuşă, Vasile era

într-o continuă supraveghere. Şi era mereu întrebat la post dacă a avut sau

nu legătură cu Cenuşă sau cu Pătrăuceanu. Vasile era foarte diplomat, când

avea ceva de vorbit părăsea casa. Îşi lua coasa în spate şi vorbea acolo cu

cei ce îi puneau întrebări speciale. Aşa mi-a vorbit şi mie:

– Am mers la coasă, cu ceva mâncare la mine. Am bătut coasa, am

mâncat, am tras câteva brazde şi un pui de somn. Apoi iarăşi am tras la

coasă şi pe seară am coborât fluierând la vale. Nu ştiu dacă am fost urmărit,

dacă a stat cineva în pândă, dacă am fost păzit, oricum, nimeni nu mi-a ieşit

înainte. Ştiu că nu după mult timp şi Cosma şi Constantin au trimis scrisori,

întrebând Securitatea: dacă ne predăm, care e soarta noastră? La care, se

înţelege, numai un singur răspuns se putea primi – libertatea. S-a căzut de

acord asupra unei zile anume şi, aproape de fabrica de sticlă din Putna,

apăru o maşină. Un căpitan şi şoferul, neînarmaţi. Cei doi, Cenuşă şi

Pătrăuceanu, au coborât cu armele în mâini, li s -a deschis portiera, au intrat

în maşină şi au ajuns la Rădăuţi. Au predat armele, în noaptea următoare a

fost ridicat şi Vasile Motrescu.

– Bine, bravo băieţi, bine aţi făcut, le-au spus perverşii din sediul

Securităţii; aveţi libertatea, dar trebuie să daţi declaraţie să vedem şi noi pe

unde aţi fost, ce aţi făcut, la stâni, la cabane, de unde v-aţi procurat

alimente. Să ne spuneţi pe unde e banda lui Vatamaniuc…

S-au aflat atunci zeci de oameni cinstiţi care i-au sprijinit cu

mâncare. A avut loc procesul, şi-a intrat în atribuţiuni Tribunalul mare de la

Iaşi. Constantin Cenuşă – muncă silnică pe viaţă, Pătrăuceanu – doisprezece

ani muncă silnică, Motrescu – doisprezece ani muncă silnică! Asta era

libertatea promisă de Securitate! O sută de oameni într-un proces de două

luni, cercetări, anchete vreo şase-opt luni… Ştiu că morarul Ghebler din

zona Neamţului a primit doi ani pentru că a dat haiducilor un sac de faină;

se dădeau pedepse grele pentru oricine…

C.H.: Cum a pătruns controversatul Vasile Motrescu în grupul

Dumneavoastră? Am înţeles că, deşi avea un nume cu rezonanţă, în jurul

său erau prezente numeroase suspiciuni…

Gv.V.: Da, e un capitol de maximă importanţă care impune un contur

ferm, reliefat special, în 1954, Vasile Motrescu apare în munţi, în

Bucovina; ceilalţi doi, ispăşeau închisoarea. Iată de ce a trebuit să spun cum

s-au predat toţi pe rând, cum au fost condamnaţi, ca să mă opresc aici. Lui

Motrescu nimeni nu-i da o bucăţică de pâine. Era socotit omul Securităţii.

Securitatea, ca să dea credibilitate şi mai mare acestui zvon, acestei

convingeri a oamenilor, l-a chemat pe fratele meu Ion şi i-a spus:

– Voi vreţi să-i vedeţi pe fraţii voştri?

Fratele meu Ionică, un om foarte, foarte versat, obişnuit cu

capcanele, arestat de ruşi, condamnat de Securitate, se uita aiurea.

– Nu te uita mă, nu te uita, măi Vatamaniuc, că încă nu-s aici, dar

i-om aduce îndată. Dacă vreţi să-i vedeţi vii, duceţi-vă şi le spuneţi să se

predea, că noi l-am lăsat liber pe Motrescu. Noi nu ascundem nimic. Altfel,

îi coborâm morţi în curând, dacă nu se predau. Să nu ne faceţi pe noi

criminali, cum ne fac fraţii lui Săvuleţ; suntem criminali că i-am împuşcat

feciorul? Dacă se preda, nu-l împuşcam. Aşa, nu s-a predat şi a ajuns pe

maşină şi l-am arătat lumii; aşa îi vom arăta şi pe ei, morţi în maşină. Din

cauza voastră, voi îi omorâţi, nu noi! Voi îi alimentaţi, în loc să îi sfătuiţi să

se predea!

– Nu ştiu, domnule căpitan, nu ştiu nimic. Dac-aş şti, eu i-aş aduce

aici! le-a răspuns Ionică.

– Taci din gură. Eu nu te cred. Asta ţi-am spus, acum du-te acasă…

Şi gata. A venit fratele acasă şi ştiţi c-a prins? Fratele meu Ionică a

făcut un consiliu de familie, m-a chemat la cumnatul Avram, unde

mergeam des după alimente pentru că eram mai în siguranţă acolo; în curte

era şi fiul-său Costan, care avea copii. Nu erau bănuiţi, stăteam într-o

cămară ascuns două-trei zile, luam alimentele, după care ieşeam pe un

geam din spate. M-a chemat fratele Ion acolo; a luat parte şi cumnatul

Gheorghe, la care la fel mergeam adesea, şi mi-a spus aşa:

– Măi, dacă voi nu-l împuşcaţi pe Motrescu, la noi nu mai aveţi ce

căuta.

C.H.: Era o strategie întoarsă…

Gv.V.: Foarte hotărât!

– … Nu mai aveţi ce căuta, pentru că el este sigur moartea voastră.

Voi ajungeţi în mâinile Securităţii, iar noi suntem în pericol. Aşa că, din

acest moment, până nu-l împuşcaţi pe Motrescu, la mine nu veniţi.

Desigur, Motrescu era la noi, în mâinile noastre. Cum s-a întâmplat?

Având în vedere faptul că în comuna Suceviţa se înăsprise foarte mult

supravegherea gazdelor noastre şi eram din ce în ce mai strâmtorăţi şi în

pericol, eu am luat o măsură de siguranţă: să-mi recrutez un om nou,

nebănuit până acum, fără nici un fel de legătură pe care, în cazul că mi se

va tăia şi ultima speranţă, să-l pot apela. Cine a fost acela? Irimie Cazacu,

zis Pichioiu. N-am fost niciodată până atunci la el, dar aşa cum v-am spus,

când stăm zile şi nopţi, analizând pe fiecare din comuna Suceviţa de zeci de

ori, am ajuns şi la Irimie Cazacu. Şi l-am trecut acolo în mintea noastră ca

pe un posibil sprijin la vreme de necaz.

C.H.: De rezervă…

Gv.V.: Aşa că de data asta eu m-am dus la el într-o duminică noapte,

în anul 1954, spre toamnă; începuse boncănitul cerbilor. Asta înseamnă

septembrie. M-am dus la Irimie, am bătut în geam. A ieşit, m-a luat în casă,

m-a recunoscut; el era bun prieten cu Ionică, cu fratele, foarte buni prieteni.

– Bade Irimie, eu am venit la mata pentru un lucru. Nu trebuie să-mi

dai nimic, eu am acum încă sprijin de la cineva, dar în cazul că voi fi

strâmtorat şi vor fi arestaţi fraţii, cumnaţii, vei putea mata să mă ajuţi? Nu e

nici un secret faptul că fraţii Chiraş, Mateienii, sunt fugiţi din comună şi

sunt cu mine…

– Gavriluţă, ştiu. Ştiu că sunteţi toţi şi te asigur oricând, să nu ai nici

o grijă. Vă dau tot ce aveţi nevoie.

Mi-a dat şi-am mâncat. Tuturor eu le ceream lapte. Acest aliment

nu-l aveam în munţi; eram sătul de cartofi, de fasole, dar de lapte nu. Mi-a

dat o strachină cu lapte şi am vrut să plec.

– Nu pleci, Gavrile, îmi zice.

– Am de unde lua alimente, să nu-ţi faci probleme, îmi este destulă

asigurarea pe care mi-ai făcut-o pentru viitor.

– Nu, nu, nu. Nu-ţi dau nimic în seara asta. Vreau să vorbim doar

ceva. Stai aici, nu mai merge după alimente, sunt cele de trebuinţă la mine.

Uite ce, mâine e luni – eu lucrez la Bercheza, între Câmpu şi Bâtca

Corbului, înspre Obcina Putnei. Peste o săptămână să vii acolo, eu lucrez

împreună cu cei doi nepoţi ai mei. De ei însă să te fereşti. Dimineaţa, spre

ora opt, eu voi fi acolo. Iţi aduc mălai, fasole, cartofi, pun în căruţă şi vă

aduc. Ştii că eu sunt prieten cu Ion Chiraş… Ne întâlnim în Subcâmpuri…”

L-am ascultat cu atenţie. Mi-am zis: „Oare nu mă atrage într-o cursă?” îmi

era frică de şantaj. Aşa a fost atras în cursă fratele meu Nicolae, pe care

nu-l vizitam; el fiind cu slujbă în armată, a fost slab în faţa jocurilor

securiştilor şi a predat câteva gazde, deschizând practic lanţul arestărilor…

Am mers la locul stabilit de Ieremie Cazacu. M-am aşezat într-o

gropiţă, învelit în pătură; am vegheat cu străşnicie zona de la miezul nopţii

până spre zori. Nu am auzit nimic suspect, nici în stânga, nici în d reapta.

Deodată am auzit: dur, dur, dur – venea căruţa. A oprit, stăteam atent,

încordat. Copiii s-au dus în pădure. Am aruncat un ciot de lemn lângă

colibă. Ieremie era lângă căruţă, a tresărit şi s-a îndreptat spre deal, pe

coasta pădurii, înspre mine. M-am ridicat din gropiţă şi el, râzând, mi-a

întins mâna şi s-a aşezat lângă mine. Mi-a zis: – Ai venit?

– Am venit de azi noapte…

– Uite, aici lucrez eu. Am adus tot ce vă trebuie, dar mai stai un pic.

Când am auzit „mai stai un pic”, am intrat iarăşi în griji. „Ce vrea să

însemne vorba aceasta? Nu aveam la ce sta, eu nu eram forestier, eram

fugar. Oare nu-i pe undeva un lup pus pentru supraveghere?” – mi-am zis şi

simţeam că-mi plesnesc nervii. Am rămas. La un moment dat am auzit în

spate, pe deal, o ţăcănitură ca un plesnet de vreasc şi am întors capul. Am

văzut că vine un om, neştiind pe moment cine e. Am împietrit.

Necunoscutul avea puşca în mână; nu mă observă, dar Ieremie, familiar, îi

ieşi înainte. Se cunoşteau, nu venea cu frică, ci cu siguranţă. Omul acela era

Vasile Motrescu! Mie, Vasile nu mi-a spus că îl ştia pe Ieremie, nu mi-a

pomenit că Ieremie l-a salvat până acum. Se ştiau din timpul evacuării,

când ruşii jefuiau căruţele şi vitele oamenilor, în pădurile din jurul

Botoşanilor, a Dorohoiului. Ieremie a salvat doi cai, Motrescu a salvat două

vaci, îi unea necazul, necazul i-a împrietenit. Au făcut un schimb de

animale; cu calul primit de la Ieremie, Vasile a adus materiale pentru

construirea caselor, mulţumindu-şi copiii. Vasile îl vizita în fiecare an, la

hramul Suceviţei. Iată, aşadar, de unde se ştiau.

Cum spuneam, Motrescu i-a dat un semnal lui Ieremie şi după ce

şi-au dat mâna priveau împrejurimile. I-a spus Ieremie ceva şi eu am

înţeles. M-am ridicat din gropiţă şi am venit la ei. Vasile s-a repezit la

mine, m-a îmbrăţişat, ştiind prea bine că eu sunt acela care nu sunt de acord

cu împuşcarea lui. Era un om foarte inteligent, intuitiv şi deductiv, însă

avea şi un mare defect – nu putea sta singur. Oricum, a fost un excepţional

partizan, nu pot să-l descriu, atât de complexă i-a fost personalitatea!

Cum am subliniat, fiind un personaj controversat, dubios în libertatea

mascată pe care i-au acordat-o slujbaşii Securităţii, Vasile Motrescu era

obligat să umble flămând şi amărât, evitat şi de vicovenii lui şi de alţii, mai

străini, din alte locuri. Hălăduia prin păduri ca un lup singuratic, fără un

colţ de pâine în traistă, îndrăznind să ceară câte o gură de mâncare doar de

la muncitorii forestieri când le auzea topoarele în pădure. Evita vicovenii şi

putnenii, căuta mai mult oamenii din Suceviţa. Irimie Cazacu a fost

salvarea lui, câteva luni nu a trebuit să apeleze la nimeni altcineva. Avea o

colibiţă peste vârf, sub Bâtca Corbului, trecea Obcina Mare, se întâlnea cu

Ieremie şi se retrăgeau la colibă. Vasile îi ducea vânat în schimbul altor

produse. Deseori îi spusese prietenului: „Bade Ieremie, eu mor, nu mai pot

trăi în singurătate. Ori mor, ori mă predau… Dar nu mă pot preda, căci

Securitatea mă face bucăţele!

Ştia Motrescu câtă făţărnicie e în supuşii comunismului. Când i s-a

dat drumul în munţi, cu scopul de a aduce servicii Securităţii, fiind bine

cotat, observându-i-se calităţile deosebite, când agenţii au considerat că

l-au câştigat de partea lor, i-au spus:

– Vasile, nu faci un ceas de închisoare. Uite, te facem ofiţer, te

trimitem în misiune cu o echipă de-a noastră: Cu Nelu, Costică şi Mitică.

în realitate, aceştia erau inspectorul Goian, căpitanul Păsărică şi încă

unul. „Mergi în munţii Făgăraşului, dumneata eşti expert, noi avem echipa

asta acolo, vă veţi întâlni cu ea, cu partizanii făgărăşeni.”

Vasile a replicat:

– Domnule căpitan, dar eu m-am predat. Vreţi să mă împuşte

bandiţii? Dumneavoastră ne-aţi condamnat o dată şi nu v-aţi respectat

cuvântul. Ne-aţi spus: predaţi armele şi aveţi libertatea… Eu, de un an de

zile, nici soţia, nici copiii nu mi-am văzut. Sunt în captivitate la

dumneavoastră, chiar dacă mi se aduceau prăjituri şi mâncare, cât vream şi

ce vream, la Bucureşti, la Interne.

– Vasile, vei avea după aceea libertatea. După ce termini acţiunea în

Făgăraşi, tu pleci acasă.

– Da, da. Cum să plec acasă? Ceilalţi în închisoare şi eu acasă. Ce vor

zice oamenii din comună?

– Băi, Vasile, dar aceia stau în închisoare până vii tu acasă. Nu-i

ţinem mult, îi trimitem şi pe ei. Când vii tu şi ei vor fi liberi…”

în munţii Făgăraşului Vasile Motrescu era trimis ca să lichideze

grupul de partizani condus de Ion Gavrilă-Ogoranu.

-Bine…”, se învoi.

Aşa ajunge Vasile Motrescu în munţii Făgăraşului, cu echipa pe care

am pomenit-o. E lungă povestea şi bine cunoscută. Eu sunt prieten la ora

asta cu Ion Gavrilă Ogoranu, fostul comandant al grupului de partizani

făgărăşeni. A povestit şi s-au filmat toate aceste lucruri. Să spun care a fost

momentul şi care a fost aranjamentul de a se întâlni grupul de securişti cu

grupul de partizani. Securiştii travestiţi, se dădeau drept partizani, veniţi din

munţii Vrancei, unde Securitatea şi-a băgat colţii, dispersându-i şi

omorându-i. Scăpaţi, aceştia nu puteau supravieţui decât dacă erau ajutaţi

de cineva; au auzit că în munţii Făgăraşului sunt partizani mulţi şi că

aceştia i-ar ajuta. Acesta era grupul de „partizani” din munţii Vrancei –

mi-a spus apăsat Motrescu.

Eu, fiindcă am făcut o şcoală militară, având noţiuni de justiţie, eram

perfect edificat asupra tuturor acestor lucruri. Ştiam că trebuie şi suferinţă

şi renunţare la foarte multe lucruri pentru a atinge un ideal. Suspectam

absolut orice, ştiam că se recurge deseori la şantaj. Prin şantaj au fost prinşi

unii în pădure, la braconaj. Celui văzut în asemenea împrejurări i se spunea:

„Mori în închisoare patru ani sau ne joci rolul. Laşi puşca aici, te duci acasă

şi noi îţi dăm permis de puşcă legal, dar joci rolul, umbli pe urma

bandiţilor.” în loc de condamnare, trebuie să spun, unul a primit permis de

puşcă şi umbla după noi, jucând perfect rolul încredinţat…

Grupul trimis s-a întâlnit cu partizanii fagărăşeni. În mijlocul lui era

Motrescu. Grupul de securişti a recurs la următoarea stratagemă: a lăsat pe

unul din formaţie într-o cabană, pe motiv că-i bolnav, ceilalţi au mers la

locul de întâlnire. Au spus:

– Hai să mergem la cabană, că avem acolo un tovarăş, foarte bolnav,

să-l luăm şi pe el. Fraţilor, ne pare bine că ne-am întâlnit. În momentul

când treceau pârâul pe o punte, Motrescu a rămas mai în urmă şi a îmboldit

cu un băţ pe unul dintre partizani şi a spus: „Securitatea, fraţilor, trădătorii

neamului!”. S-a făcut rumoare, partizanii au sărit pe cei doi, unul a sărit şi

pe el. Atunci el a spus:

– Staţi, fraţilor! Ei sunt securişti, eu sunt partizan, mă numesc

Motrescu, m-au prins, m-au şantajat să vin cu ei aici, dar eu vă spun cine

sunt. Dar, atenţie, la cabană au automate! Sigur nu vor trage, căci ei văd că

mergem cu toţii.

într-adevăr, toţi au mers la cabană – au stat deoparte securiştii,

deoparte partizanii, foarte atenţi. Gavrilă Ogoranu întrebă:

– Vasile, cine sunt dumnealor?”

Vasile a început aşa:

– Păi, să vezi, eu sunt bucovinean, am fost partizan… N-a apucat a

spune că cei veniţi sunt securişti şi, ascultându-l pe Vasile unde bate,

imediat au sărit să pună mâna pe automate. Au sărit partizanii, le-au luat

automatele şi un sac de merinde cu grenade. I-au legat şi s-au dus pe munte

cu ei. Nu vă spun ce s-a mai întâmplat. Cert este că ei au fost împuşcaţi toţi,

iar Vasile Motrescu a stat trei zile cu ei. Partizanii fagărăşeni l-au lăsat cu

nişte bagaje sub un brad.

– Vasile, stai aici. Noi mergem într-un loc să luăm nişte bagaje,

venim aici apoi plecăm.”

Ogoranu mi-a spus: „Când am venit acolo, am găsit puşca rezemată

de brad, bocancii jos şi Vasile – nicăieri. Am strigat, am stat pe acolo.

Securiştii au recunoscut că aveau opt grupuri prinse în felul acesta, pe la

Baia de Aramă, prin Munţii Vrancei, peste tot.

Acum, Motrescu, în cămaşă şi izmana, s-a izbit de stânci, s-a umplut

de sânge şi, aşa, plin de lovituri, s-a predat la un post de miliţie. Ajuns

acolo, a spus:

– Anunţaţi Bucureştiul, eu sunt Vasile Motrescu, ne-au prins bandiţii

şi ne-au bătut. Uitaţi în ce hal sunt. Imediat au sosit acolo oamenii

Securităţii, alarmaţi.

– Vasile, ce s-a întâmplat?

– Un bătrân ne-a pus în legătură cu partizanii şi, în momentul când

ne-au zărit, au sărit pe noi, ne-au legat la ochi şi trei zile ne-au bătut. Eu

le-am pupat opincile şi i-am rugat să-mi lase viaţa, că am soţie şi copii

acasă, într-o zi, m-au dezbrăcat şi mi-au spus: «Du-te şi spune-le bandiţilor

care te-au trimis să mai trimită şi pe alţii după noi, că vor avea aceeaşi

soartă!»

– Dar unde-s Costică, Nelu şi Mitică?

– Nu ştiu. Eu am auzit într-o noapte două focuri de puşcă…

– A, vrei să spui că i-au împuşcat?

– Am auzit întâi vorbind ceva despre un urs. Aşa că nu ştiu în ce au

tras. Nu ştiu nimic.

Securiştii l-au ţinut aşa un timp, stăteau miraţi, scriau.

– Aţi trimis patru bandiţi după noi, trădătorii neamului, v-au trimis pe

unul înapoi să vă spună ce-au păţit. Nu mai trimiteţi şi alţii. Aşa procedează

bandiţii – rosti foarte marcat bravul partizan. Ne-aţi promis libertatea şi nu

vă respectaţi cuvântul!

Discuţia a avut loc la Ministerul de Interne. Securi ştii i-au propus lui

Vasile un alt traseu:

– Vasile, am hotărât să pleci în Bucovina, după banda lui Gavril

Vatamaniuc.

– Cum, domnule căpitan – era atunci căpitan Cârnu -, „cei din munţi

ştiu că eu sunt arestat şi condamnat, cum apar eu acolo, plus că Cenuşă şi

Cozma sunt în închisoare?

– Vasile, un moment. Tu te duci, cobori la orice post de mili ţie şi iei

alimente. N-ai nevoie să te vadă lumea. Cunoşti regiunea. Cauţi să-i

găseşti. Nu-i prinzi tu. Că, în Făgăraşi, noi am procedat greşit. Cobori la un

post de miliţie, anunţi şi venim noi, îi încercuim şi îi prindem.”

Astfel Motrescu a ajuns aici: le-a trimis o scrisoare de adio şi le-a

spus aşa: „Dacă aţi crezut voi că eu, ţăranul V. Motrescu, voi lua mâine

poimâine parte la crimele comise de voi în cutare şi în cutare loc, v-aţi

înşelat. Criminali şi trădători, aţi vândut ţara Rusiei…” După scrisoarea de

adio, Securitatea a chemat-o pe Maria, soţia lui:

– Mărie, ce are Vasile, a înnebunit?

– Nu ştiu. El a spus că a venit într-o permisie şi când a plecat a spus

că se prezintă la dumneavoastră. Nu ştiu nimic de el.

– Când vine Vasile îi spuneţi să ne caute, că nu are nimeni nimic cu

el. Să vină să stea acasă, că noi n-avem treabă cu el. Vrea să ne facă jocul,

bine, nu, la revedere.

Vasile ştia ce a făcut în Făgăraşi. Cum să vină acasă? Dar nimeni din

sat nu ştia isprava lui Vasile. Toţi ştiau doar atât: Vasile a fost condamnat,

aceia sunt în închisoare, iar el este aici. Fiind totalmente suspect, rudele

mele au spus că: „trebuie împuşcat”.

C.H.: Tot ce ne spuneţi despre episodul din Făgăraşi, e într-adevăr

excelent ilustrat de către Ion Gavrilă-Ogoranu în paginile dense din

memoriile sale, întâlnirea fiind relatată sub numele „Băţul de corn”.

Gv.V.: în acele împrejurări l-a găsit pe Irimie. Vasile i s-a plâns de

foame, dar şi că ucigaşii îi vor sufletul.

– Am auzit că aici sunt partizani.

– Sunt, Vasile. Dar sunt extraordinar de tainici. Nu prea îi vede

lumea. Sunt ca nişte oameni invizibili, care apar şi dispar şi nu ştie nimeni

nimic de ei. Intră în pământ…

– Cum fac bade Irimie să mă întâlnesc cu ei?

– Uite, Vasile, când va fi o zi senină senină, să nu fie ceaţă, eu am să

vin aici sus, să mă întâlnesc cu tine.

A stat multe zile în vârful acela şi se tot uita pe cer, aşa cum se

priveşte la apărarea antiaeriană. Se uita pe cer, aşteptând clipa, revelaţia.

într-o zi, după-masă, spre seară, era lacrimă cerul, de o claritate

extraordinară.

– Vasile, vino încoace. Vezi vârfurile acelea? Peste Suceviţa, peste

Şoarecu? Şi i-a arătat Chinul Mare şi Chinul Mic. În regiunea aceea ar

putea fi ei.

Să vedeţi ce înseamnă omul pădurii! Cu Irimie n-am vorbit niciodată.

Irimie nu ştia de noi nici un pic. Şi totuşi a intuit că acolo e posibil să stăm

noi, pentru că, braconier fiind, el ştia locurile tainice care se pretează pentru

o astfel de viaţă.

– Acolo e posibil să trăiască ei. Mai e şi Fundul Mărului, Fundul

Ruştii, Fundul Drăguşinului. Pot să fie peste Obcină, în zona Niculenilor.

Sau dincolo, peste Dragoşa…

Şi-a luat Vasile mâncare pentru o săptămână, ceaunaşul, mălai,

cartofi, fasole şi de la Bercheza a trecut la Rusca, de la Rusca în Mărul, de

la Mărul în Drăguşinul, apoi peste Drăguşinul la Şoarecu, cu orientare de

partizan versat; a făcut ocolul acesta şi a ajuns la Chinu. A umblat pe acolo

roată-roată. Nimic. Era spre sfârşitul săptămânii. Avea puţine alimente. A

ajuns într-o seară sub un brad mare, stufos. Şi-a zis: aici am să stau noaptea

asta. În caz că plouă am bradul de apărare şi fac un focuşor; pârâul e acolo,

iau apă şi fac o mămăligă. Când privi în jos, văzu un băţ nu mai gros decât

chibritul, înfipt în pământ. El se uită la băţ, îl cercetă. Un băţ, dacă era

nelalocul lui, îl suspectam. Băţul ăsta nu se înfige dacă pică din copac, că-i

uşor. Asta-i mână de om. Dar cu ce scop? A luat băţul, l-a examinat, se

vedea că a fost rupt şi înfipt acolo. S-a uitat împrejur şi a scormonit acolo.

Când a dat acele bradului la o parte a văzut că pământul e afânat, nu e tasat.

A mai scobit şi a găsi sticla cu cartuşe. Gheorghe Chiraş a pus sticla acolo

şi a înfipt băţul; după acest reper ar fi nimerit locul, în miez de noapte,

smoală putea să fie. Motrescu a găsit băţul, a găsit sticla. Venea de la

Putna, de la şaizeci kilometri, ocoli într-un teren necunoscut şi a găsit sticla

cu cartuşe în pământ! Vă închipuiţi ce instincte aveau oamenii muntelui?

Când a găsit el sticla nu mai era nevoie de altă dovadă că noi suntem prin

apropiere. A căutat mai amănunţit, făcând cercuri foarte strânse. Mai la

vale, pe marginea pârâului, a găsit bordeiul nostru. Am spus că era spre

toamnă. Am făcut bordeiul şi ne-am dus după alimente, să fim bine

aprovizionaţi peste iarnă.

Drumul era foarte lung de acolo până în sat, evitam anumite puncte

periculoase, anumite locuri de trecere. Făceam ocoluri mari prin desişuri,

pe unde circulau mistreţii, în comună am stat vreo trei zile. Vasile Motrescu

s-a instalat în bordei; noaptea îşi făcea mămăligă…

Aşadar, Vasile ne-a găsit bordeiul. S-a instalat ca vulpea în vizuina

bursucilor; s-a dus şi a împuşcat un căprior, mălai a mai găsit acolo; suferea

însă de o mare nelinişte. Zi şi noapte nu dormea. Nu ştia cum se va

întâmpla întâlnirea cu proprietarii. Noi, când plecam de la bordei,

camuflam intrarea, plantam un brăduleţ verde pe bordei, brăduleţi împrejur,

multe semne. Era imposibil să intre cineva şi să nu dărâme unul din

semnele care le puneam noi, să nu le deranjeze de la locul lor.

Am venit. De la distanţa de o sută-două sute de metri, după ce i-am

lăsat pe fraţii Chiraş cu rucsacele, fără greutate la mine, liber pentru

acţiune, am mers să controlez semnele. Într-un loc, am văzut că cele două

paie pe care le-am legat eu de o parte şi de alta sunt rupte. Vasile a făcut

între timp explorări în jurul bordeiului. Toate cele cinci semne le-a mişcat

de la locul lor, fără a le da importanţă. M-am dus dincolo. Şi pânza de

păianjen era ruptă; eu n-o rupeam, o lăsam întotdeauna acolo, căci era un

indiciu. După ce treceam printr-un alt loc, cu ai mei, puneam la loc

semnele. Dincolo, cetina pe care am aplecat-o eu nu mai era la locul ei, era

tot aplecată, dar nu era unde am pus-o noi. Luând-o în piept, creanga s-a

dat la o parte şi n-a mai venit la locul ei. Era pericol. Am mers la ai mei şi

le-am spus:

– La bordei a intrat cineva.

C.H.: Era ziua de-acuma, nu?

Gv.V.: Spre seară. Am plecat noaptea din comuna Suceviţa, am

călătorit, ne-am odihnit, am stat toată ziua sub greutate. Spre după-masă, pe

la patru, am ajuns. Ai mei s-au alarmat. Am păşit atenţi spre bordei.

Bănuiam că e cineva. Ne-am zis: nu intrăm. Facem o pândă, trebuie să iasă

intrusul. La noapte trebuie să iasă afară. Am auzit la un moment dat, de la

vale, „plisc!”, în faţa bordeiului. Ne-am dat după o tufă şi am văzut un om.

Puşca era jos, strângea nişte vreascuri de aprins focul, surcele de brad,

mărunţişuri. Ne uitam şi nu-l cunoşteam; pe Motrescu îl ştiam doar din

spuse…

C.H.: Extraordinar…

Gv.V.: Descris, el este. Înalt, brunet, cu puşca jos. Am ieşit şi l-am

somat. El a ridicat mâinile.

„Vino la deal, la noi!” Eram la şapte-opt metri. Acolo erau brăduleţi,

desiş. A venit. A lăsat puşca acolo. Ne-am dus, am luat puşca şi l-am băgat

în bordei. Ne-am luat pe rând rucsacele. Acum a avut loc şedinţa în familie:

să-l împuşcăm pe Motrescu. Informaţiile care le aveam despre Motrescu

toate concluzionau că este trădător. Pe cumnatul Gheorghe, la care trăgeau

nişte vicoveni, cu boii, venind luni şi plecând sâmbătă acasă, lucrători în

pădure, l-am întrebat ce fel de oameni sunt, căci vreau să vorbesc cu ei, să

iau informaţii despre Motrescu. Am ieşit într-o zi la ei, sâmbătă seara, când

se pregăteau să plece acasă şi i-am întrebat – unul se numea Gavril şi unul

Toader, tată şi fiu, Gavril Hriţcan era bătrânul, Toader Hriţcan era feciorul:

– Bade Gavril, uite cine sunt eu. Am o rugăminte la dumneavoastră,

vreau un lucru să-mi spuneţi, vă rog foarte mult, că-i vorba de vieţile

oamenilor. Spuneţi-mi ce situaţie este Motrescu? Ce ştiţi dumneavoastră, că

sunteţi vicoveni? Am mai stat de vorbă şi cu alţi vicoveni – am zis aiurea –

şi cei mai mulţi mi-au spus că n-au încredere în el…

– Eu stau în apropiere de el, îmi răspunde Gavril Hriţcan. Nu ştiu ce

să vă spun, dar ceea ce ştiu vă spun. Soţia mea merge ziua să ia din păpuşoi

frunză de sfeclă, câte un bostan, să dăm la animale, la vietăţi. Şi găseşte

urmă de bocanc, de cizmă, în porumb la mine. Şi mai ales pe un anumit loc,

aproape că e potecă bătută spre casa lui Motrescu, a tatălui lui…

Atunci, m-am întrebat: „Dacă-i omul Securităţii, cum s-a lansat

vorba, de ce se fac pânde la casa lui, de ce-o ameninţă pe Maria, soţia lui?

Dar nici ce spune Vasile Motrescu nu poate fi crezut!”

Nu ştiam deocamdată care e situaţia acestui om extraordinar de dur,

cu o răutate pe care i-a însămânţat-o comunismul, în închisoare, în lagăr, în

prizonierat. Decizia din „consiliul de familie” mi s -a părut pripită. „De ce

să-l împuşcăm, poate nu-i trădător?” Oricum, clipele au început să se

precipite. Dar eu mi-am amintit de lecţiile de la şcoala de poliţie judiciară,

când profesorul Praporgescu de la „Carmen Sylva” ne-a spus:

– Domnilor, veţi fi puşi în situaţii deosebit de complicate, să cercetaţi

cazuri deosebit de încurcate. Să ştiţi că adevărul nu este uşor de găsit. Cu

răbdare, să suspectaţi orice mic amănunt care vă poate duce pe o pistă cu

totul alta decât cea reală, orice aparentă dovadă care poate duce pe o pistă

falsă. Să ştiţi un lucru: mai bine să fie zece vinovaţi în libertate, decât un

nevinovat în închisoare!”

Acest lucru mi-a intrat în sânge, în creier şi nu puteam accepta. De

aceea, şi acum, orice aud, chiar dacă e împotriva mea, eu primesc cu

rezervă. Oricând realitatea poate să fie alta. Nu dau ascultare zvonurilor,

tuturor cuvintelor pe care le aud. Ştiu că adevărul poate fi în cu totul altă

parte. Şi de data aceasta, aplicând preceptul marelui profesor de Cod penal,

am îndrăznit şi am zis:

– Frate Ionică, eu n-am dovezi cum că Vasile este omul lor. Ce

vorbeşte lumea nu-i literă de Evanghelie. N-am dovezi că ceea ce se spune

despre Motrescu este adevărat. Dar ştiu un lucru: ce spune Securitatea

niciodată nu face doi bani. Şi vă întreb pe dumneavoastră: dacă e omul lor,

de ce ar veni să se divulge, când toţi se feresc de el? Nu sunt de acord. Nu

pun preţ pe nimic, nici pe ce spun oamenii, nici pe ce spune Vasile

Motrescu şi nici pe ce spune Securitatea…

– Atunci ce să facem, Gavrile, cu el?

– Ce să faceţi, mă întrebaţi? Să nu ne grăbim…

Stăteam la sfat acolo, în faţa bordeiului, afară; puşca lui Vasile era la

noi, armamentul, la noi. N-avea ce ne face. El a simţit că e în pericol. Mi-a

spus mai târziu. Rămăsese în picioare, în seara aceea, hotărârea să fie

împuşcat. Ca să scăpăm de el, căci nu puteam merge după alimente…

– Ce facem, îl luăm cu noi?” întrebară sfioşi fraţii.

Le-am spus astfel:

– Fraţilor, lăsaţi-mă un moment, să-mi iau raniţa, automatul, să-mi

iau ceva alimente pentru o zi-două. Să fiu singur, căci singurătatea, pentru

mine, este mană cerească.

îmi trebuia linişte. Deseori fugeam de ai mei şi stăm câte o

săptămână, două retras, puteam să mă rog lui Dumnezeu în tihnă. Trăiam

intens rugăciunea, extrem de apropiat de ceea ce trebuie să fii când te

apropii de Dumnezeu. Simţeam o siguranţă extraordinară când eram singur.

Nimeni nu făcea zgomot după mine, nimeni nu vorbea, nu auzeam, auzeam

numai şoapte, animalele nevinovate din jurul meu. Stăteam adăpostit atât

de bine, încât căprioarele se jucau deasupra mea…, şi jderii, şi cerbii, lupii

şi râşii…

Am zis către fraţii mei îndoielnici:

– …îmi iau ce este al meu şi după ce trec peste obcină, puteţi să-l

împuşcaţi, eu nu vreau să aud zgomotul puştii.”

Când au auzit fraţii aceste cuvinte, oarecum intrigaţi şi neputincioşi

fără prezenţa mea, au zis:

– Bine, Gavrile, stai un pic, dar tu ce spui, îi dăm drumul? El ne-a

descoperit. Ce facem? Ne săpăm alt bordei, în altă parte?

– Nu, uite ce facem, îi dăm puşca, îi dăm cartuşele, îl ţinem desculţ

şi-i dăm drumul…

L-am chemat afară. El sigur a crezut că l-am chemat să-l împuşcăm.

– Vasile, i-am zis, dumneata ştii cum a murit Toader Brăilean? Ştii!

Ştii cum a murit Şumlanschi? Ştii! Acesta-i preţul trădătorilor. Nu ştiu ce

hram porţi dumneata. Nu ştim, nu avem de unde. Noi suntem aici ceea ce

vezi. Ce spui dumneata credem şi nu prea.” Apoi i-am spus:

– Eşti partizan vechi şi ştii bine că un partizan adevărat nu moare.

Dar dacă încalcă regulile sfinte ale tagmei, îl împuşcă bandiţii. Dacă însă e

corect, trăieşte mult şi bine. Avem o rugăminte la dumneata, ia-ţi puşca,

ia-ţi cartuşele şi Dumnezeu să te ajute! Obcina Putnei să nu o treci, înspre

Suceviţa. Dacă te întâlnim, te împuşcăm, asta ţi-o spunem deschis. Oamenii

noştri, braconierii, te vor vedea şi te vor împuşca sigur. Eşti foarte

suspectat… Noi suntem partizani, nu ocolim, o spunem limpede. Dumneata

spui că eşti partizan, dar oamenii ştiu că dumneata ai trădat grupul Cenuşă

şi eşti în munţi după noi. Se spune că eşti omul Securităţii şi sigur vei fi

împuşcat. Asta e hotărârea oamenilor…

A pus privirea în pământ, foarte abătut, încurcat de gânduri.

C.H.: Din descripţiile Dvs., reiese că Motrescu, dincolo de bărbăţia

lui de fier şi de faptele lui parcă decupate din legendă, era un personaj

tragic.

Gv.V.: Era. El este unul dintre exponenţii dramei româneşti din acel

timp, un om cu un destin deloc comun…

C.H.: Câţi ani aveaţi atunci când exprimaţi poziţii atât de ferme, de

adevărat lider încercat? Cu o maturitate de invidiat…

Gv.V.: Aveam 25 de ani. Aveam experienţă, e drept…

C.H.: Vă mai amintiţi – ca să ne întoarcem la acelaşi moment de

înaltă tensiune – când l-aţi reperat pe „suspect” la bordei, ce replici au făcut

dialogul?

Gv.V: Prima dată: „Cine eşti dumneata?” După ce s-a legitimat că

este Vasile Motrescu, l-am întrebat: „Cine te-a adus aici?” A răspuns că

singur a reperat bordeiul, apoi l-am întrebat cum a ajuns în Bucovina,

despre condamnare şi despre alte crâmpeie de viaţă… El, după ce l-am

anchetat foarte strâns, cu întrebări scurte, ne-a spus:

– Oameni buni, eu ce spun adevăr este, dumneavoastră puteţi crede

ce ştiţi. Eu acesta sunt, dumneavoastră aceştia sunteţi. Dacă puteţi să mă

ajutaţi, să mă salvaţi, bine, dacă nu, Dumnezeu să vă călăuzească. V-am

spus totul, altceva eu nu vă pot spune. Minciuna nu convinge, eu vă spun

adevărul.

Mă întorc la Ieremie Cazacu. El m-a rugat insistent să-l primesc pe

Vasile Motrescu, garantând pentru integritatea sa. Motrescu, la întâlnirea

mijlocită de Ieremie, s-a arătat foarte bucuros de prezenţa mea. Irimie, un

zdrahon de doi metri, ne-a luat sub câte un braţ şi ne-a spus ca un tată:

– Măi fraţilor, vă rog staţi împreună, vă rog în numele lui Dumnezeu.

Ieremie avea foarte multă milă faţă de Motrescu, căci Motrescu i se plângea

deseori că stă singur şi nu ştie ce să mai facă. Vă rog în numele lui

Dumnezeu, staţi împreună, că e mult mai bine. Eu vă voi ajuta cu tot ce vă

va trebui, eu lucrez în pădure cu căruţa şi vă voi aduce de toate.

– Bine. Vedem noi ce facem, spun eu.

– Acum staţi să plece băieţii, să-i trimit după lemne la deal, căci

avem de făcut cărbuni.

A adus mâncarea, am mâncat, ne-a dat mălai, cartofi şi fasole şi cu

aceste provizii, cu Motrescu, am plecat spre colibiţa lui. În drum spre

colibiţă, Vasile îmi zice:

– Gavriluţă, am toată încrederea în tine, căci am văzut atunci când am

fost la voi cine eşti. Hai pe aici să-ţi arăt ceva.

Am intrat într-un zmeuriş care nu mai avea fructe, în lăstăriş era

imposibil să se intre fără zgomot.

– Cum intrăm pe aici, făcând zgomot?, întreb eu cu o anumită grijă.

– Hai, că nu departe am să-ţi arăt ceva… Aici am rezerva de la

făgărăşeni. Într-o cutie de lemn erau depozitate, puţin mălai, fasole şi

puţină brânză, brânză bătută într-un borcan. Pentru două săptămâni aveam

hrana asigurată acolo. „Şi acum hai la colibă”, mi-a zis. Şi am trecut spre

colibiţa lui, o colibiţă pentru un singur om.

C.H.: Suspiciunile dumneavoastră s-au terminat după ce l-aţi eliberat

sau, pe drum, pe cărare, tot vă gândeaţi că poate fi un pericol?

Gv.V.: Total grija nu s-a spulberat, dar am mers aşa, ca într-un fel de

junglă necunoscută, cu suspiciunea că la orice pas s-ar putea ivi pericolul.

Vă închipuiţi, ca într-un teren necunoscut, plin de primejdie. Am ajuns la

colibiţă. De bucurie, m-a pupat de două-trei ori. Era acum un om la locul

lui. Avea cu cine vorbi, nu era singur. Imediat a lăsat puşca, s-a apucat şi a

mărit colibiţa, a făcut-o să încăpem amândoi. Avea carne la colibă, într-un

izvor. Mi-a spus că în urmă cu două săptămâni a tras într-un cerb, că aici, la

deal, este o sărătură unde vin cerbii şi căprioarele să lingă pământul umed,

unde a pus sare pădurarul Bujanovschi. El a făcut o pândă acolo, căci a

văzut urmă şi a tras într-un cerb şi, în timp ce-l urmărea pe dâra de sânge, sa

întâlnit cu Bujanovschi. Acesta a fost somat şi imediat a cedat. Avea

puşca la el, a spus că este paznicul de vânătoare din regiune. „N-am nimic

împotriva dumneavoastră, am auzit puşca şi am venit aici”, a zis Nicolae

Bujanovschi. A stat de vorbă cu el. I-a spus cine e; că are colibiţă aici nu i-a

spus, Doamne fereşte. Asta s-a întâmplat mult mai la deal, în desiş. Cerbul

se îndrepta spre Putna, Vasile a tras pe fugă şi l-a rănit. I-a zis astfel

pădurarului: „Eu am o rugăminte la dumneata. Dacă vrei, mâine-poimâine

vino aici şi dacă găsesc cerbul, te aştept. Fac la noapte un foc, frig ceva,

mănânc şi te aştept. Să vii aici, vreau să-ţi dau şi matale o bucată din el,

căci eu ce să fac cu atâta carne? Şi-i păcat să o lăsăm aici.” Peste două zile

a venit Bujanovschi. I-a dat o bucată de carne, din pulpa dinapoi, macră; a

stat de vorbă cu el şi i-a cerut nişte cartuşe. Bujanovschi i-a zis: „Aveam

ceva pe acasă, dar nu ştiu. Trebuie să le caut. O fi ruginite, că de mult le-am

pus undeva…”

După ce mi-a spus Motrescu acestea, m-a întrebat ce fel de om este

paznicul. Eu i-am spus: „Bujanovschi are comportamentul unui om

deosebit de bun, dar este suspectat că este foarte maleabil. Oricând s-ar

putea să joace vreun rol. Nu este un om pe care să te bazezi, deşi este, cum

am zis, bun. Are un cuvânt care îţi merge la inimă, dar în probleme

complicate nu ştii în ce parte poate oscila.” Bujanovschi a venit a doua zi,

Vasile i-a dat carnea, a plecat promiţându-i că-i va da cartuşe. Cândva i-am

spus lui Bujanovschi că am să dau pe la el într-o noapte. Ajuns la el,

noaptea, i-am spus:

– Mi-a vorbit Motrescu că s-a întâlnit odată cu dumneata şi că i-ai

promis nişte cartuşe. Poţi să mi le dai?

– Da, Gavriluţă, dar nu ştiu dacă mai sunt de folos.

Mi-a dat câteva cartuşe Marhiner, altfel de cum avea Motrescu,

destul de ruginite. Oferta putea fi suspectată! Mi se dă ceva numai pentru a

se ţine legătura cu mine. Oare să mă folosesc?, am întrebat. Mi-a zis:

– Mai dai pe la mine, mai… Acum n-am nimica, aşa, cu ce să te ajut,

dar…

Era o încurcătură. S-a scuzat că nu-mi poate da, dar mi-a zis să mai

dau pe la el. Mă lămuream că vrea să mă ţină agăţat. Am mers la Motrescu,

i-am spus că am fost pe la Bujanovschi, că mi-a dat cartuşele. Într-o altă

împrejurare am mers cu Motrescu la vânătoare, la Putna; am împuşcat un

cerb, chiar după ce am jupuit victima, prin octombrie, l-am întâlnit pe Ilie

Albu. Era în 1954… Cum a fost?

Am auzit un strigăt. Ne-am alarmat. Cine să fie, pentru că în

regiunea aceea nu era lucrare forestieră? Era toamna, nu erau fructe de

pădure, ce om s-a rătăcit pe aici? Eram în cumpăna apelor, aproape de

Obcina cu Suceviţa. Am luat automatul repede şi m-am dus într-acolo, să

fac o pândă, să văd prin pădure dacă urcă la deal vreun om. Într-adevăr urca

un om, din Suceviţa, pe care l-am cunoscut repede. Albu era un om foarte

sărac. Am ieşit la el, l-am chemat şi el a venit la mine. Când am ieşit în faţa

lui, i s-a făcut obrazul ca gheaţa.

– Vino încoace, bade Ilie.

A rămas surprins că-i spun pe nume, nu m-a cunoscut de-odată.

– Mă cunoşti?

– Nu. O, o! M-a îmbrăţişat. Tremura, avea emoţii.

– Ce faci, Gavriluţă?

Era prieten bun cu fratele meu Ionică, un om necăjit, cu o droaie de

copii acasă.

– Am fost la mănăstirea Putna. Sunt cu cineva din Voievodeasa, mi -a

făcut cunoscut.

I-am spus că şi eu merg la Suceviţa. Ne-am însoţit la drum.

El a luat-o mai pe stânga şi ne-am rătăcit unul de altul în ceaţa de

toamnă şi l-am strigat. Cunoştea pădurile, oamenii din partea locului.

Am tăiat o bucată de carne din cerbul jupuit pentru care s-a bucurat

şi mi-a mulţumit. Motrescu a rămas nedumerit când a văzut că vin cu el. Iam

spus lui Motrescu tot, tot şi el, generos, a spus că am făcut bine ce-am

făcut. L-am rugat pe Albu să nu spună nimănui că ne-a întâlnit acolo şi ce

s-a întâmplat.

– Domnu’ Gavriluţă, dar nu ştie Ionică, fratele, nu mă cunoaşte ce om

îs eu?

– Ba da, şi eu bade Ilie, ştiu tot…

A plecat. Am luat câte un rucsac de carne şi restul l-am învelit în

urzică şi 1-am agăţat la o înălţime de cinci-şase metri în brazi. Am luat câte

douăzeci de kilograme fiecare, coarnele le-am ascuns într-un loc, pielea am

aruncat-o deoparte şi am venit la coliba noastră.

– Frate Vasile, eu mă duc în sat, duc carnea asta la nişte oameni de-ai

noştri şi dacă îi întâlnesc pe fraţii Chiraş, merg cu ei să iau carnea rămasă

acolo…

– Bine faci.

M-am dus şi la Ioniţă Procopciuc cu o bucată de carne. Am dus şi la

sora mea Margareta, şi prietenei mele Nataliţa. La Ioniţă, întâmplător

găsindu-i pe fraţii Chiraş, am lăsat desagile acolo şi am spus:

– Fraţilor, am împuşcat un cerb în zona Putnei. Avem acolo carne

multă, hai să o luăm.

– Nu luăm cu noi decât o pâine, să avem pentru o zi, căci nu avem la

ce zăbovi, mergem, luăm carnea şi venim înapoi la oamenii noştri, hotărî

Ioniţă.

Am ajuns toţi patru la locul unde era vânatul. Fraţii Chiraş s-au uitat

sfredelitor la mine. S-au uitat surprinşi la Motrescu. Şi iarăşi m-au privit de

sus până jos, întrebând din sprâncene: „Ce cursă e asta?”. Eu am zâmbit,

le-am înţeles nedumerirea şi am spus:

– Fraţilor, Gheorghe şi Ionică, de o săptămână stau cu Vasile, de când

am plecat de la dumneavoastră, fiţi fără grijă, e un om corect. Cu Vasile am

împuşcat cerbul, haideţi toţi să punem în desagi carnea… Şi dacă veţi

binevoi, vom sta împreună toţi, dacă nu, cum veţi vrea. Dar eu pe acest om

nu-l las, nu-mi dă voie inima să-l las, căci e în mari încercări…

Ion m-a ascultat, broboane de sudoare i-au ieşit pe frunte, sudoarea-i

picura din mustăţi în barbă; era îndoielnic, nu i-a prea plăcut cuvântul meu.

în cele din urmă am împărţit carnea; fraţii Chiraş şi-au deşertat rucsacii la

familiile lor, Motrescu i-a rezervat o parte lui Ieremie Cazacu, iar eu am

rămas la colibă aşteptându-mi aici ortacii. Aveam bordeiul în Drăguşinul,

neterminat şi nu tocmai bun. Le-am spus fraţilor să nu vină cu prea multe

provizii din sat, deoarece avem un om de legătură care ne va ajuta,

uşurându-ne, aducându-ne cu căruţa alimentele, pe Ieremie. Şi amintind

acest nume, le-am alungat suspiciunea căci le-am povestit ce relaţii şi de

când sunt acestea între Ieremie şi Vasile Motrescu. Cel puţin Ion s-a liniştit,

amintindu-şi-l pe Ieremie din vremea când era arcaş, membru într-o

organizaţie peste care el a fost comandant. Din acea grupare, activă înainte

de război, a făcut parte şi locotenentul Gheorghe L. Motrescu (n. 1907),

inginer silvic, care a recrutat mulţi partizani, voluntari bucovineni, când a

primit comanda Companiei 3 „Putna”, cu contribuţii remarcabile în anii

’44.

Astfel, Irimie Cazacu (mort eroic în detenţie – asta nu trebuie uitat!)

ne-a adus de două ori alimente şi, pe lângă carnea pe care ne-am rezervat-o,

aveam cât ne trebuia pentru a depăşi iarna toţi patru.

Gheorghe Cazac a lui Onofrei, o gazdă a mea de multă nădejde mulţi

ani, conform unei înţelegeri prealabile, ne-a aşteptat pe mine şi pe

Motrescu la stână. Ne-a pretins în schimbul celor douăzeci de kilograme de

brânză primite un bon pentru patruzeci de kilograme, motivând că brânza şi

aşa o are de dat cooperativei, după cum era regimul cotelor. Ne-a precizat:

„Eu nu voi fi la stână. Voi fi la cooperativă, să le spun celor care colectează

bunurile să vină să-şi ia brânza.”

Pentru noi s-a conturat o suspiciune, mai ales că acum se repeta

acelaşi scenariu din anul trecut. Cum vine asta, ne-am întrebat, venim

deodată la stână şi noi şi cei din cooperativă? Am adus bonul pentru

patruzeci de kilograme, am luat marfa şi cu Vasile ne-am întors la bordei.

Gheorghe a fost cândva arestat, la fabrica de cherestea din Sucevi ţa; când a

mers să-şi ia calul din dumbravă, i s-a făcut percheziţie. Se ştia că ne ajută,

ieşise zvon că partizanii îi vizitează din când în când stâna. Despre acest

om am mai vorbit când am evocat încercuirea de pe Pârâul Boului şi voi

mai vorbi când voi sublinia viaţa din închisori şi prezenţa în viaţa mea a

Nataliţei Sireteanu… Acum însă să revenim.

Cu uneltele aduse de Ieremie am săpat un nou bordei, încăpător,

aprovizionat ca niciodată. Am făcut câteva drumuri în sat, Nataliţa mi-a dat

zahăr, macaroane şi orez şi tot ce mai trebuia pe lângă ce aveam.

C.H.: Unde eraţi atunci?

Gv.V.: Sub Bâtca Corbului… A nins. Era Crăciunul. Aveam tot ce ne

trebuie şi nu ne-am mai dus în sat. Am sărbătorit fericiţi…

C.H.: Fericiţi?

Gv.V.: Da, chiar aşa. Ştiu că sunteţi surprins, dar fericirea are multe

dimensiuni. Citiţi „Jurnalul fericirii” scris de un monah puşcăriaş şi veţi

înţelege că Paştile şi Crăciunul, ziua onomastică, o idilă, un succes pot fi

trăite şi altfel…

C.H.: Nu-mi este străin nici „Jurnalul…”, nici monahul de la Rohia…

în acelaşi context memorialistic, pe lângă alte diverse lucrări tipărite, am

făcut „strigarea” unui catalog de martiri care m-a tulburat profund; e vorba

de suplimentul revistei „Renaşterea” de la Cluj, intitulat „Mărturisitori de

după gratii”, antologie-pomelnic pus la vedere de mărinimosul prelat

cărturar Bartolomeu Valeriu Anania – o panoramă a Gulagului românesc

reprezentat de către slujitorii Bisericii care, de nenumărate ori, au lămurit

Fericirea în cele nouă dimensiuni ale ei, cum e ilustrată de Hristos în

Predica de pe munte.

Gv.V.: Să reţineţi, când vom ajunge la viaţa din temniţele roşii, voi

spune ceva despre Nicolae Steinhardt… Să continuăm. De marţi 18 ianuarie

1955 am rămas cu Vasile Motrescu, numai cu el. Ninsoarea ne-a ţinut pe

toţi împreună, dar după ninsorile dinspre ziua Sfântului Nicolae s-au arătat

zile mai blânde; fraţii Chiraş, doriţi de familie, se uitau pe ferestruică,

nădăjduind o schimbare de vreme. In ianuarie a nins însă mai mult şi

speranţa lor a fost curmată – nu era permis să lăsăm urme. Spre ziua de 16-

17 ianuarie însă soarele le-a redat bucuria de a ieşi din bordei. Vârfurile

munţilor erau descoperite, omătul se arăta ici-colo, în pete.

– Fraţilor, timpul e bun, nu mai ninge, mergem până acasă să vedem

ce mai e şi ne întoarcem.

– Dacă încep ninsorile, să nu faceţi urme. Staţi pe loc, unde vă prinde

vremea, ori înaintaţi după ce vedeţi că se topesc zăpezile”, le-am dat eu

sfaturi. Cu Motrescu, rămaşi singuri, făceam obişnuitele schimburi de

santinelă. Era ger cumplit, până la miezul nopţii stăm de veghe; am făcut

focul, am mâncat, ieşeam din timp în timp afară. Nu era nimic suspect.

Vasile a ieşit la schimb, în zori, eu strângeam masa, jăratecul sub oala cu

ceai. Afară nu se putea sta mult, gerul te înţepenea. Stăm şi aşteptam să-l

înlocuiesc. Deodată, Vasile a dat buzna în bordei, spunându-mi repezit:

– Se aud nişte zgomote suspecte la deal!

Am ieşit afară. Se auzeau într-adevăr nişte fluierături discrete prin

care cei din lăstăriş ţineau legătura cu cei care coborau prin făget spre

bordei. Pădurea de fag era la vreo zece metri de desişul unde ne-am

instalat. Era încă întuneric, priveam spre pădurea din care veneau

fluierăturile, dar era imposibil de văzut ceva. Nu vedeam nimic, dar ştiam

că securiştii din făget îşi dau semnale, ţinând legătura cu cei din desişuri.

Am intrat repede în bordei şi m-am îmbrăcat, mi-am tras pufoaica, mi-am

luat automatul Deimler-Puch şi arma Manlicher, muniţia şi rucsacul.

Vasile, fiind santinelă, era îmbrăcat; şi-a luat şi el rucsacul pregătit şi arma

şi, surpriză, când am ieşit nu l-am mai găsit pe bordei. Agil, a aplicat o

metodă pe care am intuit-o rapid, deşi putea fi şi alta din cele multe care se

impun când te scoate din bârlog potera. Eu nu mai aveam ce aştepta; am

studiat într-o secundă situaţia şi am concluzionat: fluierăturile vin dinspre

făget în desiş, aşa că un capăt al cordonului, care nu poate fi nesfârşit de

lung, trebuie să fie în făget şi zona care e în interes e numaidecât desişul.

Astfel gândind am luat-o în diagonală, să nu mă izbesc de linia lor, să ies în

capătul liniei, în făget, în spatele lor. Era o metodă pe care o aplică

mistreţul, care nu iese din desiş decât cu foc de puşcă.

Am ajuns până în marginea făgetului şi am făcut zgomote acolo. Ce

fel de zgomote? Păşind în dreapta şi în stânga, foşnind… Frunza era

îngheţată, fiind ziua cald şi noaptea ger. Foşnea tare, cum plesneşte gheaţa.

Şi mă opream, ascultam dacă nu vine ceva de la deal, din partea de sus, prin

desiş. N-am auzit nimic. Asta însemna să stau pe loc, că nu e nimic prin

desiş. La un moment dat, aud în faţa mea zgomote. Mă retrag după un

brădănel stufos şi intru jumătate sub el, cu picioarele afară. Pun carabina

jos, dezasigur automatul, cu degetul pe trăgaci privesc printre crengile

brădănelului stufos crescut într-un loc liber. Iată doi securişti! Vin din faţă,

vin spre mine. Pe partea cealaltă a brădănelului s-au oprit. Ridic privirea

printre crengi şi mă uit. Unul din ei avea ochii albaştri, cel mai mic (a

apărut ca martor al acuzării la proces), cel înalt sta descumpănit. Dacă

întindeam mâna, îi prindeam de picior. Să mă ridic, ce să fac? Duc o luptă

extrem de strânsă cu mine. Să mă ridic să-i somez, ce vor face ei?

întotdeauna, în situaţii mai complicate, am stat până în ultima fracţiune de

secundă, stăpân pe mine, încrezător; nu mă temeam că vor avea fracţiunea,

clipirea de ochi decisivă, eram stăpân pe situaţie. Mă uitam să văd ce vor

face. Am fost într-o situaţie cumplită. Norocul a fost de partea mea.

La bordei se trăgea. O voce a strigat: „Nu mai trageţi!” Câteva

automate au răpăit mai departe. Unul din soldaţii din raza mea a întrebat:

– Au descoperit bordeiul sau…?

încă înainte de a ajunge la bordei ei trăgeau prin desiş. Le era frică să

înainteze fără foc. Trăgeau în faţa lor, se mişcau unul lângă altul.

– Oare a căzut ceva?, întrebă unul dintre ei.

– Nu ştiu, ridică din umeri celălalt. Tu ia-o pe aici şi eu pe aici…”

Unul a luat-o la deal de brădănel şi unul la vale. În clipa aceea, dacă ar fi

întors capul, îmi vedeau picioarele. Dar ei s-au dus înainte. Nu erau oameni

antrenaţi pentru pădure, erau nişte soldaţi, Dumnezeu ştie din ce parte a

ţării, care au făcut instrucţie cum au făcut, dar nu erau înfrăţiţi cu codrul

cum eram noi. Noi vedeam şi veveriţa, vedeam ciocănitoarea, pasărea

aceea care e verde cum e muşchiul copacului, o vedeam când mişcă acolo

sus, nimic nu scăpa nevăzut. Or ei au trecut pe lângă mine şi nu mi-au

văzut picioarele care erau afară. Şi dacă mă vedeau, unul era pe dreapta,

altul pe stânga, ce puteam face eu? Nu-i aveam pe amândoi alături, să-i

somez. Dacă eu trăgeam în unul, trăgea celălalt în mine. Dumnezeu a fost

cu mine! Ei au trecut pe lângă mine, eu m-am întors, m-am aşezat pe şezut

şi mă uitam cum pleacă la vale, spre bordei. N-au mers mai mult de vreo

cincisprezece metri. S-au aşezat, unul colo şi unul colo. Peste pârăuaş era

bordeiul nostru, la alţi zece metri. La un moment dat văd că cel de la deal

fuge aplecat la cel de la vale, îi spune ceva şi revine la locul lui. Mult m-am

gândit ce i-o fi spus. Eu tocmai voiam să mă scol să plec pe locul unde au

venit ei, căci acolo era acum liber. Dar dacă mai sunt din echipaj şi eu fac

zgomot? E pericol. Stau pe loc. Eu am crezut că i-a spus: „Când mă scol eu

să plec, să te scoli şi tu”. Dar n-a fost aşa. L-a anunţat: „Fii atent că vine

banditul”. Ei au auzit că vine cineva de la bordei. Au crezut că e partizanul.

Când colo, oho!, partizanul era mult în urma lor! Venea soldatul Mihai

Vălimăreanu cu câinele său, Afumatu, pe urma care mi-o luase de la

bordei. Ei n-au văzut, dar au auzit că vine cineva şi au anunţat: „Atenţie că

vine partizanul!”. Când a apărut Vălimăreanu, eu l-am văzut. Aveam acum

trei în faţa mea. Avea automatul aşa, cu cureaua pe umăr, subsuoară, cu

ţeava înainte, avea mâna pe ţeava. Cu mâna stângă ţinea câinele de lesă.

Când a sosit acolo, câinele a adulmecat aerul. Au stat de vorbă. „Pe unde a

luat-o?”, întrebă Vălimăreanu. Cei doi i-au spus:

– Pe aici n-a trecut.

– Nu se poate, până aici m-a adus câinele.

– Pe aici n-a trecut, au răspuns cei doi soldaţi.

Cum a fost? Acolo era o potecuţă şi eu am sărit peste aceasta, un

metru şi jumătate, iar câinele mi-a pierdut urma. Şi atunci Vălimăreanu, a

luat carabina, a dat drumul la câine şi a spus:

– Afumatu, urma!

Şi Afumatu a sărit peste potecă şi, adulmecând, a venit la mine:

– Ham, ham, ham, ham!

Se uita la mine şi lătra, se uita la stăpân şi lătra. Eu stăm cu şezutul

pe pământ, cu automatul pregătit, închipuindu-mi că Vălimăreanu se va

eschiva, făcându-se că nu mă vede. Mă uitam nemişcat şi la câine, şi la el.

Vălimăreanu a văzut unde latră câinele, a aruncat cureaua de pe umăr, a

dezasigurat automatul. Când să ducă la ochi arma, eu, cu o zecime, cu o

miime de secundă înaintea lui, am fost cu automatul la ochi şi am tras.

Vălimăreanu a căzut. M-am ridicat să fug, să nu fiu nevoit să deschid foc şi

pentru ceilalţi doi. Câinele m-a apucat de picior, m-a trântit jos, aşa cum

pun piedică fotbaliştii. M-am răsucit şi am împuşcat câinele. Am scăpat

astfel din capcana de la Bâtca Corbului. Având în vedere situa ţia deosebit

de complicată, nu m-am mai întors sub brăduţul stufos, să-mi iau arma

Manlicher. Sigur, cum nu am tras în cei doi, care erau numai la un metru de

adăpostul meu, nu aş fi tras nici în Mihai Vălimăreanu dacă nu ar fi întins

arma spre mine. Acesta e preţul confruntărilor…

Schimbul de focuri a durat încă vreo două ceasuri, cu mare

înverşunare. Efectivul utilizat la această acţiune nu a fost mai mic de o

companie, asta însemnând o sută cincizeci-două sute de membri înarmaţi.

Cercul s-a desfăşurat pe un teritoriu destul de întins. Unitatea a fost

condusă de locotenentul major Gheorghe Caciuc.

C.H.: Şi, Vasile Motrescu?

Gv.V.: Da, să vedem unde s-a pierdut Vasile Motrescu! Nicicum nu

s-a predat. A fost încercuit şi, din cauza aceasta, pentru a ieşi, a împuşcat

doi securişti, pe soldaţii Ion Popescu şi Gheorghe Dumitrache din U.M.

0247, ridicându-le pistoalele automate, fiecare având câte un încărcător cu

treizeci şi două de cartuşe. Mai târziu, muncitorii forestieri din Pârâul din

Vale. mi-au spus că au văzut în ziua aceea pe securişti coborând trei dintre

ai lor, împuşcaţi, alături de un câine.

Vasile a plecat spre Vicovu de Jos, cu arma Z.B. sub haină, şi nu

ne-am mai văzut niciodată. Manifestul lui „Către călăii neamului

românesc”, scris de mână, cu cerneală, găsit în bordeiul nostru părăsit,

cuprinzând crezul unui bărbat luptător cum nu mulţi a dat Bucovina

noastră, e foarte semnificativ.

Eu am plecat printr-o zonă ocolită în Suceviţa, noaptea târziu, îmi era

teamă de fraţii Chiraş, care erau în sat de mai multe zile, nu cumva,

neauzind de ce a fost la Bâtca Corbului, să pornească spre bordei şi să intre

în capcana securiştilor. Am mers la Ioniţă Procopciuc să-i povestesc

întâmplările. Acolo, fără să-mi închipui, i-am găsit pe amândoi. Ştiau totul,

ştiau că Vasile a împuşcat doi securişti şi a spart cercul. Se vorbeau multe

în sat, se fabula, se exagerau faptele „bandiţilor”.

Dar ceva trebuie spus, căci ţine de adevăr, şi asta pentru că am fost

întrebat dacă urmăritorii bănuiau bordeiul. Nu l-ar fi bănuit dacă nu ar fi

avut indicii. Pădurarul amintit într-o secvenţă anterioară, fiind paznic de

vânătoare, cunoştea sihlele unde se aciuau mistreţii; făcând pânde de seară,

de noapte, a dat peste bordeiul nostru. Era acolo un paltin în care ne urcam

şi observam împrejurimea; acesta a fost un bun reper pentru securi şti şi ei,

când au încercuit bordeiul, ştiau din vreme reperul. Ba se pare că însuşi

pădurarul i-a ghidat până aproape şi, trădarea lui din 17 ianuarie, spre ziua

următoare, se justifica prin frică: dacă el ne-a dat cartuşe pentru armă, în

cazul că ne prindea şi-i deconspira gestul, cădea alături de… bandiţi. Sigur,

ar fi trebuit să nu fie atât de zelos şi de credul faţă de regim sau, dacă ţinea

la viaţa noastră, să ne prevină. Dar el se autodenunţase încă din decembrie

1954 când, la Suceviţa, a descins un batalion de Securitate. După ce am

ieşit din închisoare, cel considerat vinovat în toate cele întâmplate, m-a

întâlnit şi mi-a cerut iertare.

în urma acelei confruntări, în plină iarnă am pierdut adăpostul…

Evenimentul a fost repede transpus în versuri în „Doina partizanilor

bucovineni”, cam aşa:

„I-am văzut sub clar de lună,

Stând la pândă, sub obcină,

în jurul bordeiului, Sus,

La Bâtca Corbului.

Acolo, înfriguraţi,

Flămânziţi şi dezbrăcaţi,

De duşmani înconjuraţi,

Luptă fraţii contra fraţi…”

Dar acelaşi eveniment a fost şi deformat de un mărunt publicist

într-un reportaj-caricatură, de o crasă minciună, în revista „Pentru Patrie”,

nr. 1/1978. Detalii semnificative despre cele consemnate şi, în general,

despre întreaga mea viaţă de partizan, au consemnat Adrian Brişcă,

Constantin Severin şi regizorul de film Nicolae Mărgineanu, radio B.B.C.,

radiouri din România, doamna Lucia Hossu-Longin, în cadrul emisiunii de

televiziune „Memorialul durerii”, redactori, gazetari şi, în forme diverse, cu

consistenţa…, organele de anchetă.

Cap. 6

FRIGUL

C.H.: Cutremurător tot ce ne-aţi povestit!

Gv.V.: Vasile Motrescu a fost prins la doi ani după arestarea mea, în

1957, eu am fost prins în octombrie 1955. A fost condamnat la moarte,

împuşcat la Botoşani. Voi reveni asupra acestui detaliu final când voi evoca

iadul închisorii.

C.H.: Eraţi mai departe cu fraţii Chiraş şi cu Vasile Marciuc…

Gv.V.: Da, pentru scurtă vreme, căci şi de fraţii Chiraş aveam să mă

despart pentru totdeauna după atacul armat din Ursoaia… Securitatea şi-a

împânzit agenţii şi trupele peste tot. În urma evenimentului în care

Vălimăreanu a căzut, fapt consumat în Bercheza, la Bâtca Corbului,

Securitatea umbla zi şi noapte. Funcţiona un comandament pe locul zis

Poiana Mărului, unul la Pietrele Muierii, unul la fabrica de cherestea. Peste

tot era Securitatea. Pădurile pline, în sat, plin. Eram iarăşi în criză de

alimente.

Am luat cu noi ce am găsit. Când i-am aflat pe fraţii Chiraş la Ioniţă,

acesta din urmă a mers la Nataliţa şi mi-a adus două pâini, slănină şi

cârnaţi. Pâine ne-a dat şi gazda, şi preparate – nu puteam lua altceva, nu

aveam bordei, nu aveam ceaun, nu puteam face foc. Am intrat într-o criză

extremă.

Unde plecăm cu aceste alimente? în noaptea de 18 spre 19 ianuarie,

Dumnezeu mi-a deschis o portiţă salvatoare. Am zis:

– în alt loc nu putem sta, decât în podul grajdului de la mănăstire.

Pentru nimic în lume nu se va gândi cineva că vom fi acolo. Sunt atâtea

maici, atâta vânzoleală…” Era fân mult; în fiecare dimineaţă venea câte o

măicuţă şi lua câte un braţ de nutreţ. Am adunat fânul din fundul podului şi

l-am clădit în faţă, să fie la îndemână, să nu aibă de urcat în pod, unde ar fi

putut să ne descopere. Am rămas pe scândurile podului, am golit podul şi,

printre scândurile pereţilor urmăream ce se întâmplă afară. Am văzut

câteva vite şi douăzeci şi două de oi ale gospodăriei mănăstireşti. Pe locul

viran din preajmă opreau aproape în fiecare dimineaţă două tipuri de

maşini, din una ieşeau douăzeci şi două de oameni, din alta treizeci şi cinci.

Coborau şi câini lup care îi însoţeau pe oamenii aceia în toate părţile. Noi

eram la cincizeci de metri de ei şi-i vedeam bine. Teama noastră nu era faţă

de câinii agenţilor, ci de fânul care zilnic scădea.

în fiecare dimineaţă puneam câte un braţ la îndemână, în diferite

părţi, şi maica, fără să-şi închipuie, cânta cu evlavie „Mormântul Tău,

Mântuitorule…”. Grav, fânul se subţia!

C.H.: De unde aveaţi apă?

Gv.V.: Cam la două-trei nopţi ieşeam de sub streaşină pe unde am

intrat, aveam bidoane pentru apă, coboram cale de vreo cincizeci de metri

până la izvorul care alimentează iazul mănăstirii, beam câteva guri de apă

rece şi ne umpleam vasele pe care le puneam unul în sân, două în buzunare,

întorcându-ne cu mare grijă. Dar cum am ajuns acolo? Am venit de la

Ioniţă trecând apă din preajmă, din vecinătatea mănăstirii, am trecut lunca

în genunchi, am stat la pândă până ce drumul s-a făcut liber. L-am trecut cu

repeziciune de sălbăticiune în zona bisericii săteşti, am închis poarta,

adăpostindu-ne sub streaşină gardului. Pe sub grajd era un gard înalt de

vreo doi metri. Am lăsat rucsacii jos, m-am aşezat în genunchi şi Gheorghe,

urcându-se pe mine, a ajuns peste gard. De acolo l-a prins de mână Ion,

le-am dat raniţele şi au mers tiptil pe sub streaşină. La fel şi eu, am sărit

peste gard – ei mi-au întins o puşcă, să am de ce mă prinde. Am intrat pe

sub streaşină într-o beznă ca smoala. Păturile care trebuiau să fie nelipsite

erau la bordeiul descoperit de securişti; Ioniţă mi-a dat o pătură, ceilalţi le

aveau cu ei. Uneori mai aveam rezerve prin unele locuri, pentru situa ţii

neprevăzute. Au început să huruie maşinile, să latre câinii pe toate uliţele,

ca la foc, ca şi cum ar fi intrat lupii în sat. Oamenii satului erau nelini ştiţi,

epuizaţi, în tensiune, în nesiguranţă.

Dimineaţa ne-am orientat, ştiam ce aveam de făcut cu fânul şi cu

maicile care veneau să hrănească animalele.

Din pod coboram în interiorul curţii mănăstirii, pe lângă zid, în

genunchi, ca să nu ni se vadă pufoaicele înnegrind zidul, mergeam după

apă; ne făceam nevoile fiziologice pe palete de fân pe care le puneam la

îngheţat sub streaşină. Era un ger oribil, răbdam de foame câte două-trei

zile. Nu am dormit un ceas. Pândeam prin spărturile scândurilor – mergeau

maşini cu soldaţi, îi duceau în munţi; se întorceau şi îi schimbau cu alţii

care intrau în activitatea de poteraşi. Inimaginabil! Aveau maşini, telefoane,

radio, muniţii, câini, bani de la stat, iar noi nu aveam decât frică, foame,

sete, ger! Ţineam bidoanele cu apă în sân, ca să nu îngheţe. Am mai trăit

acest fel de privaţiuni şi în alte locuri, îmi amintesc cum odată, o zi întreagă

am stat pe burtă într-un răzor de porumb, nu altfel decât în această poziţie

trebuind să-mi rezolv necesităţile fireşti, fiziologice. Orice mişcare, orice

clătinare de porumb era supravegheată de patrulele împrăştiate pe dealuri.

Aşa am stat oarecând şi între rândurile de cartofi din livada cantorului

bisericesc Nicolae Bodnărescu; el m-a văzut şi mi-a adus câteva mere şi nu

a spus nimănui nimic…

Am luptat în condiţii de neimaginat. Dar peste toată tehnica de care

beneficia Securitatea, una era cea mai periculoasă: vânzătorii, oamenii

recrutaţi pentru a ne prinde. Fără aceşti inşi duplicitari, forţele lor, toată

strategia Securităţii ar fi avut mai puţin efect, pe jumătate. Gerul ne

zdrobea; stăm cu mâinile sub pătură, sub haine, când strângeam armele ni

se lipeau mâinile de oţele. Trei săptămâni am îndurat austerităţile, am

consumat pâinea, slănina şi carnaţii, îngheţate toate.

într-o noapte am hotărât să plecăm, cu tot riscul. Unde? La Ioniţă

Procopciuc. Am repetat acelaşi mod de deplasare. Am ajuns iarăşi în şură,

până a se instala agenţii în pândă. Căci aceştia intrau în misie pe înserat,

când se liniştea satul. Când s-a înnoptat am luat legătura cu Ioniţă, ne-a

chemat în casă şi am mâncat ceva cald; a mers la Nataliţa şi mi-a adus

alimentele rezervate mie, celorlalţi doi le-a dat el hrană rece. Ştiam că spre

izvorul care aduce apă în heleşteul mănăstiresc nu-s primejdii şi că

de-acolo pădurea-i aproape. Pe pârâul Neagului, care e la mică distanţă, la

cabane, era pază. Am trecut pârâul şi am urcat într-un anumit loc al

Dealului Neagu, unde sunt nişte pietre uriaşe. Numai din vale era intrare

spre acea „cetate” şi era un loc excepţional pentru supraveghere, în vale

aveam pârâul, sursa de apă şi o pantă abruptă, strategică, în stânga erau

lucrări silvice, de la deal nu putea veni nimeni, căci erau pereţii de stâncă.

Maşinile hăitaşilor veneau pe pâraie până când nu mai puteau urca; de

acolo, activitatea era preluată de poteră.

Eram într-un loc foarte bun, chiar şi dacă ne-ar fi descoperit

urmăritorii, noi aveam loc de tragere, iar ei nu aveau cum să se retragă.

Asta urmăream: să nu mai fim de găsit la locul de unde au primit foc.

C.H.: Foarte interesant! Când am vizitat împreună acel loc plin de

amintiri, şi bucuroase şi triste, m-am convins câtă abilitate aţi avut, ce forţă

diabolică în anii aceia tineri…

Gv.V.: Am stat acolo o lună de zile, sub un brad. O lună de zile de

adevărat calvar, într-un ger cumplit. Toată luna lui februarie şi câteva zile

din martie. Am crezut că murim… Şi vă spun ceva ce trebuie ţinut minte,

luna aceea a fost mai grea decât toate închisorile la un loc.

C.H.: Uluitor! (Interlocutorul meu plânge mocnit…)

Gv.V.: Aşteptam disperaţi să treacă prin zonă muncitorii, să ne dea

ceva de mâncare. Gerul ne storcea şi ultimele puteri. Mâncăm câte o fărâmă

de pâine şi o bucăţică de slănină şi, de multe ori, zăpadă, căci la pârâu nu

puteam coborî: pocneau copacii, cădeau din ramuri gaiţe îngheţate.

Pe înserat s-a pornit o vijelie mare, prăpădul lumii. Stăm sub un copac cu

rucsacii pe noi, cu automatul pe braţ, pândind în dreapta şi-n stânga, în

acest coşmar am dat glas:

– Măi, fraţilor, în noaptea asta ce facem? E gerul cumplit, murim, nu

altceva!

– Măi, uite ce e, răspunse Ionică, eu am zărit acolo în vale grămezi

multe de cetine rămase de la tăierile din toamnă. Cetinile sunt puse pe

frunze, sub ele e gol, nu-i zăpadă; după ce înnoptează mai bine şi e linişte

în zonă, ne coborâm şi intrăm fiecare sub câte o grămadă şi dormim pe

pământ.

Zis şi făcut – ne-am luat fiecare câte o movilă de vreascuri, am

coborât mai la vale, ei rămânând mai la deal, având în vedere o posibilă

încercuire a urmăritorilor. Ne-am învelit cu păturile, am tras automatele

înăuntru şi, de asemenea, raniţele, lăsând doar câte o fereastră, fiecare, în

cetină. Mi s-a părut că e bine, înfăşurat în pătură, cu desaga aproape. Dar

nu am putut sta mai mult de cinci minute, căci am şi fost atacaţi. De data

aceasta nu de haita securiştilor, ci de sute de şoareci! Au adulmecat pâinea

şi slănina şi au ieşit din toate cotloanele. Era o chiţcăială supărătoare, încât

era imposibil să aţipeşti, era teroare, era chin. Şi confraţii mei au suferit

aceeaşi invazie şi se străduiau să iasă dintre vreascuri; şi lor le-a fost

imposibil să se apere de curioasele şi agasantele vietăţi rozătoare.

– Ce-i, măi, fraţilor, nu aţi plătit nici voi chiria? Nu vă primeşte

proprietarul?, le-am zis eu, făcând haz de necaz, strămutându-ne din nou

sub copaci. Mai spuneam şi noi câte o vorbă de spirit ca să ne alungăm

urâtul, ca să nu ne afecteze moralul, psihicul, viaţa tragică şi întâmplările

grele.

într-o zi am văzut pe Pârâul Neagului oamenii care muncesc cu caii.

„Ho! Prrr! Trrr! Dea!” – auzeam în vale. Nu ştiam cine sunt, nici de unde.

Noaptea am ocolit cabana, bănuind că ar fi păzită şi prin pădure am coborât

şi m-am postat la jumătatea pârâului. Dimineaţa în zori m-am uitat cine

trecea la deal, la vale… Şi am văzut. Am reperat printre ei pe Toader

Mihailescu din comuna Marginea, îl cunoşteam încă de când eram copil.

Căsătorit cu o verişoară de-a mea, cu Viorica Teaciuc. L-am remarcat, l-am

lăsat să treacă la deal şi m-am uitat cine mai vine. Nu am reţinut oameni la

care să pot să apelez. Când a coborât la vale, Toader avea încărcată sania cu

lemne. Ducea pe pârâu la vale lemne şi le depozita undeva. Când a fost

aproape, în faţa mea, am aruncat cu un bulgăre de zăpadă. El s-a oprit, a

înţeles. A fost cu fraţii mei la vânătoare, de aceea l-am reperat şi mi-am

spus: „Cu el pot să fac legătura”. S-a oprit. S-a uitat. Eu atunci am ieşit de

unde eram ascuns şi i-am făcut semn. El s-a uitat în faţă, în spate, nu era

nimeni. Degajat, a venit la mine, întrebându-mă:

– Ce faci, Gavriluţă?

– Fac rău, bădie Toadere. Murim. Sunt cu Mateienii aici şi nu avem

nimic de mâncare. De două zile n-am mâncat nimic… Ce zici, poţi să ne

ajuţi cumva, să mergi pe la ai noştri, să…

– Nu mă duc nicăieri. Eu am să vă aduc de la mine. Nu mă duc, că nu

vreau să fac legătură cu nimeni.

– Matale cum poţi să iei mai multe alimente? Nu vor bănui căruţaşii

sau cei de la magazin?

– Eu iau pâine pentru cal. Că mie îmi convine să dau trei pâini la cal. Una

dimineaţa, una la amiază, pe lângă fânul pe care îl mănâncă… Când mă

întorc la deal vă dau două pâini şi calului n-am să-i dau…”

Ne-a adus două pâini, o bucăţică de cârnaţ şi slănină. Aşa mănâncă

un muncitor iarna. Ce să mănânce? Ceva consistent, hrană rece. Dumnezeu

ne-a scos pe omul acesta să ne salveze! Zice:

– Mâine dimineaţă, dacă stai aici, am să-ţi aduc de-acasă ceva

pregătit. Am să vă mai dau şi câteva pâini. Voi lua mai multe de la

magazin.

N-am mai aşteptat să înnopteze. Am văzut că securitate nu e, am

ocolit locul şi m-am dus la ai mei spunându-le cum am avut întâlnirea.

– Suntem salvaţi! M-am întâlnit cu Toader Mihailescu – ei îl

cunoşteau -, mi-a dat două pâini şi slănina asta, o sticlă de lapte fierbinte,

mămăligă caldă, ochiuri…

A fost ceva dumnezeiesc! Am scos cele primite aproape plângând de

bucurie. Ne-am uitat şi am făcut semn din cap unul la altul, cum Dumnezeu

nu ne lasă şi ne trimite, în zilele amare, câte un om extraordinar, salvator.

Astfel, prezenţa lui Toader Mihailescu, a acestui om faţă de care sunt

veşnic recunoscător, a însemnat salvarea noastră timp de o lună de zile. Am

supravieţuit iarna, biruind gerurile, vântul, foamea, dar ne aştepta o nouă

încercare şi mai cumplită, primăvara! De ce? Când s-a arătat soarele, a

trebuit să trecem printr-o bruscă prefacere de temperatură. Ca un fulger

care îşi descarcă energiile am simţit prin coloana vertebrală un fior care

mi-a înmuiat toate mădularele. Mi-am amintit de câinii care rezistă toată

iarna în ger, iar primăvara mor. Diferenţa de temperatură pe un organism,

mai cu seamă slăbit, înseamnă sfârşitul acestuia. Aici insist, spre primăvară

ne-am întâlnit cu moartea.

Altădată, vara, am stat sub ploi torenţiale, sub rupere de nori, între

copacii care cădeau înfricoşător. Ne ascundeam armele ca să nu atragă

trăsnetele, gata-gata să fim luaţi de viituri la vale, de pământul care aluneca

de-odată cu copacii. Nu stăteam împreună, ci fiecare pe unde putea. După

ce urgia se mai potolea, ne strigam cu glas tare, fără frică, pentru că nimeni

nu putea fi acolo să ne audă. Speriate de pâraiele umflate de apă, de

crengile retezate, de furtună, în acel iad nici sălbăticiunile nu mai erau de

găsit. Foc nu puteam să facem. Trăiam, cum am spus, izolaţi. Ne-am zis:

dacă vom sta împreună, vom muri toţi, mai bine să supravieţuim, măcar

unul. Şi acest gând la moarte năprasnică ne străbătea inima la fiecare, după

fiecare trăsnet, după fiecare rupere de copac. Ne strigam şi ştiam că suntem

vii. Cu lacrimi vă spun, era de necrezut, nu pot mulţi să-şi închipuie cum e

viaţa în munţi. Şi, peste toate greutăţile, licărea neştiută în noi bucuria

libertăţii. Ziceam: „Suntem daci liberi şi trebuie să rezistăm până la moarte

împotriva diavolului!”

Am hotărât să ieşim dintre trunchiuri într-un loc mai golaş, sub

soare. Dar cum soarele se arată şi se ascunde când nu te aştepţi, zăpada de

deasupra se preschimba într-o lapoviţă îngreunată de apă, într-un fel de

terci, cu totul altfel decât în zonele de sus. Pentru că dincolo de pârâu erau

muncitorii în activitatea lor forestieră, nu puteam părăsi locul şi aşa trebuia

să stăm cu păturile pe noi sub terciul acela până noaptea când, gerul sosind,

ne strângea în adevărate carcase. Păturile erau umede, grele şi întocmai

hainele dedesubt, pielea udă, picioarele îngheţate în încălţămintea udă.

Dar, iarăşi spun, răbdam şi ne gândeam că împreună cu noi şi ca noi

sunt cu sutele prin munţii României, pentru aceeaşi cauză. Ştiu bine că au

trăit şi alţii în aceste condiţii inimaginabile, am vorbit cu mulţi în închisori

şi după ce au ieşit din lanţurile pe care ni le-a azvârlit pe mâini şi pe

picioare hidra roşie…

„între un om şi altul sunt deosebiri mai mari decât între două animale

din specii diferite.”

(Michel de Montaigne)

„Oamenii îşi caută soarta, iar soarta îi caută pe oameni.. Şi viaţa trece

urmând acest ciclu.. Iar dacă e drept că soarta obişnuieşte întotdeauna să-şi

atingă ţinta, la fel s-a întâmplat şi acum. Totul s-a petrecut neobişnuit de

simplu şi, de aceea, inevitabil precum fatalitatea..”

(C. Aitmatov)

„Nu toate sufletele sunt la fel de puternice; unele sunt tari ca piatra, altele

slabe ca fumul”.

(Siluan Athonitul)

„Destin e un cuvânt ce are sens doar în nenorocire.”

(Emil Cioran)

Am mers la prietenul salvator Toader Mihailescu, aproape plângând.

El ne-a spus:

– Oameni buni, veniţi la mine! Dar cum o să veniţi, că noaptea peste

tot e securitate? în satul Marginea – ce să spun? – n-am văzut, dar Suceviţa

e înconjurată. Dimineaţa, când vin, noi îi vedem. De asemenea, seara, când

mergem. Ne întâlnim cu maşini de la Securitate. Cum ajungeţi în Marginea,

asta dumneavoastră ştiţi. Ştiţi unde stau, veniţi la mine…

Am mers la ai mei şi le-am spus. Şi am făcut planul cum să mergem

la Marginea, din Vârful Neagului. Mateienii au spus: „Trecem în Şoarecu,

traversăm poienile Şoarecului, mergem spre vârful Pleşii şi pe sub vârf

mergem în continuare spre Marginea, iar când suntem în dreptul casei lui

Toader, din pădure trecem peste câmp până la el.” Pe acolo pe unde am

spus că am coborât cândva cu Marciuc şi am dat peste un post fix. Eu n-am

fost de acord. Am spus aşa:

– Măi fraţilor, pe partea cealaltă este zăpadă şi nu putem merge fără

să lăsăm urme. Pe Şoarecu sunt poieni largi, e posibil să fie un post fix,

armata ne vede. Pe zăpadă orice pată neagră se vede de la distanţă şi

suntem în pericol. Ne găseşte urma un câine şi vine până la casa lui Toader.

– Dar tu ce faci?, mă întrebară fraţii.

– Ştiţi ce fac? Mă învelesc cu pătura, iau automatul sub părură şi

după ce văd că a înserat cobor pe aici, prin pădure, drept în uliţa de la

mănăstire spre Ciupu, în faţă; din livadă ies în uliţă şi din uliţă în drum.

Opresc o sanie şi rog să mă ia. Urc lângă cărăuşi şi merg în comuna

Marginea. Aşa procedez.

Ei n-au avut curajul să mă însoţească. Am mers singur. Când am

ajuns în uliţă, imediat a venit o sanie de la deal; ştiam că seara se retrag

sănii spre sat.

– Ia-mă, bade, şi pe mine.

– Urcă aici.

Pentru că ploua cu zăpadă, cum spun, drumeţii aveau păturile cailor

puse în cap, exact cum o aveam şi eu. M-am urcat lângă ei, eram acum trei.

Feciorul cu tata. Erau din Satu Mare. Am discutat împreună până la

Marginea. Le-am spus că sunt din Marginea, muncitor în pădure, că m-am

îmbolnăvit şi merg acasă; era la jumătatea săptămânii, iar muncitorii

veneau sâmbăta acasă, le-am spus aşa să nu li se pară suspect. Automatul

nu l-au văzut.

– M-am îmbolnăvit. Mă simt rău tare, oameni buni, le-am zis.

– Ai răcit ceva, bade.

– Cred că da.

La Tcaciuc au oprit, s-au dus şi au luat ceva de la prăvălia din drum.

Cred că un rachiu, căci n-am văzut să vină cu ceva la ei. În timpul cât au

stat acolo, au trecut două maşini cu securitate. Eu pe sanie, pe nişte lemne.

C.H.: Extraordinar!

Gv.V.: După ce au pornit de la Tcaciuc, mai la vale, pe uliţa lui

Grigore Zaremba, am întâlnit patru miliţieni care s-au dat în lături, pe

marginea şanţului şi după ce au lăsat să treacă sania au ieşit înapoi.

Muncitorii de pe sanie aveau autorizaţie de tăiere, duceau nişte bârne să-şi

facă feciorul casă, căci era proaspăt eliberat din armată. Eu i-am provocat:

– Oare ce caută armata asta, că şi pe la noi la cabană a fost?…

– E peste tot. Sunt nişte bieţi oameni, partizani prin păduri, şi îi caută. Vai

de capul lor… Atâta armată ce-am mai văzut în Rusca, unde lucrăm, acolo

unde tăiem copaci!

– Da feciorul unde a făcut armata?

-A făcut la Securitate. Tocmai pe la Oradea Mare. O, ce-a păţit,

săracul! Plângând mulţumea lui Dumnezeu când a venit acasă, că a scăpat

din ce-a păţit acolo! Prin munţi…, au murit şi din ăia şi din ăia… Toţi munţii

sunt plini…

Vedeţi, feciorul a făcut armata la Securitate şi aducea un partizan pe

sanie! Frumoasă treabă!

Până când am ieşit din Suceviţa ne-am mai întâlnit cu încă două

maşini ale Securităţii. Mă temeam să nu fie o gardă care să controleze

actele celor care ies din Suceviţa, în zona podului, spre Marginea, un filtru,

cum se zice… Am spus către oamenii din sanie:

– Mi-a spus cineva, nişte muncitori care vin în fiecare zi la pădure, că

seara sunt controale de acte aici la pod.

Am improvizat eu asta, să văd ce spun ei. Fără nici o şovăire, mi-au

răspuns:

– Nu ştiu. Dimineaţa i-am văzut aici, dar seara…; noi lucrăm de o

săptămână, nu ne-a controlat nimeni.

în mintea mea se croiau diferite strategii: fug din gura Voievodesei

peste apă, pe câmp, şi intru la Toader; sau – dacă mă opresc, spun că

buletinul de identitate e în pădure, că nu-l iau zilnic cu mine; ori – buletinul

e deteriorat, am lăsat fotografia la miliţie şi, pentru că sâmbăta, duminica

nu-i nimeni acolo, am ieşit la mijlocul săptămânii… Voi trimite nevasta

să-l ridice… Dar mă mai gândeam şi să folosesc automatul dacă nu vor

înţelege, dacă mă vor constrânge. Am fost însă cu noroc, am trecut prin

locul unde ar fi trebuit să fie garda. Nu era nimeni. Nu am vrut să cobor

chiar în poarta lui Toader Mihailescu. Aproape de lunca mare de la intrarea

în Marginea, am zis:

– Opriţi aici.

– Dar nu sunt case. Mai înainte un pic sunt case, pe dreapta. De ce să

cobori aici?

– Opriţi, că eu cobor aici.

Sania a oprit. M-am coborât, am scos automatul şi am spus:

– Ştiţi pe cine aţi adus pe sanie? Pe comandantul partizanilor din

regiunea asta. Am aici o întâlnire cu cineva care trebuie să ne dea nişte

informaţii şi un aparat de radio emisie-recepţie, în lunca asta…

Am spus aşa ca să se ducă vestea şi în Marginea, şi în Satu Mare, că

partizanii „prinşi” merg prin sate cu sania. Cărăuşii s-au speriat grozav, au

pornit calul şi s-au dus. Am coborât pe vale, am intrat în zăpadă şi după

aceea am ieşit în drum, după vreo două sute de metri, şi am intrat la Toader.

Când am păşit în casă, inima a început să bată puternic, să-mi zvâcnească

tâmplele, am zis că mor. Brusc mi-a urcat tensiunea în căldura din casă. Mam

dezbrăcat şi am ieşit pe prispa casei şi mi-am revenit la rece. Am stat

toată noaptea liniştit, am mâncat. Am băut lapte cald şi inima care îmi bătea

de nu vă puteţi închipui s-a astâmpărat. M-am culcat dezbrăcat, neacoperit,

dar încălţat.

– Descalţă-te, mi-a spus gazda.

– Nu. Mă tem. Cum fug eu? Sunt pierdut! Am speranţă că scap numai

dacă sunt încălţat, orice ar fi…

A doua zi am mai ieşit prin tindă, am urcat prin pod; în casa cealaltă

era rece, am stat acolo, m-am acomodat. Noaptea următoare a lătrat câinele,

au venit şi fraţii Chiraş. Au trecut la distanţă foarte mare. Au spus că pe

poalele pădurii Marginea nu era zăpadă, că eu mă speriasem: „Aţi lăsat

urme? Vă ia cu câinii mâine dimineaţă! Ne pomenim aici cu Securitatea în

douăzeci şi patru de ore” – le-am spus alarmat. M-au convins că au venit pe

frunze, că n-au lăsat urme.

Am rămas aici o săptămână, în timpul acesta venea aici Ioan

Mihailescu, vărul lui Toader, zis „Picior-de-Oaie”, care stătea tocmai la

capătul celălalt al comunei Marginea, către Volovăţ. Venea pe acolo, că lui

Toader nu i-a fost frică şi i-a spus cum ne-a dat pâinea, cum ne-am găsit.

– Unde-s acum?, întrebă Ioan.

– La mine.

într-o seară am auzit că latră câinele şi, pe uşă, într-o clipă, am fost

dincolo, în cămară. A venit Toader, împreună cu soţia lui, Viorica, şi ne-a

chemat:

– Veniţi că e Ion, omul nostru.

Când am ieşit toţi trei de acolo, bărboşi, cu armele în mână, Ion, un

om înalt, voinic, s-a uitat la Toader, s-a uitat la noi, a făcut un pas uriaş şi

ne-a dat mâna.

– Măi, oameni buni, sunteţi cu adevărat bărbaţi!, rosti el simplu,

impresionat.

– Cu adevărat suntem bărbaţi, Dumnezeu să vă ajute! Dar las’ că

scăpăm noi. Scăpăm. Şi dumneavoastră veţi scăpa. Va fi bine, am răspuns.

Acest om foarte simplu nu mai putea să nu treacă pe la noi să ne vadă. Dar

într-o seară am observat că Viorica dă semne de nelinişte. I-a spus lui

Toader:

– De Gavriluţă n-am nici o frică. Nu ştiu cum omul ăsta mi-a inspirat

mie încredere. Dar mi-e frică de ceilalţi doi. De aceştia doi, măi Toderică,

mi-e tare frică!

Toader nu putea să le spună: „Voi plecaţi!”. Eu, nici atât. Astfel am

recurs la o strategie: l-am rugat pe Ion să mă primească la el, căci am

bănuieli că Securitatea, căutându-mă în Suceviţa, se va gândi: „Toader

lucrează la pădure. Viorica e din Suceviţa, e verişoară cu banditul

Vatamaniuc. E posibil ca să fie la ei!” Mă tem de percheziţie, îi zic:

– Bade Ion, nu poţi să mă ţii?

– Stai aici, mâine seară, când voi trece pe la Toader, îţi voi spune.

Am stat, şi seara, când a venit de la pădure, a intrat pe acolo şi a

spus:

– Gavrile, vino la mine, dar la mine nu vei putea sta căci am copii. Şi

nici pe gura femeii nu garantez. Ea e din familia Hriţcanilor, are rude

multe, poate să spună… Eu nu sunt sigur. Dar am găsit totuşi o cale. Vii la

mine mâine seară, intri în grajd, apoi în şură şi urci în pod. Stai în fân şi

Toader o să-ţi dea de mâncare pentru ziua aceea. Şi, dacă nu, dimineaţa,

când merg eu în grajd, dacă nu vei avea nimica, îţi voi aduce eu pâine şi

ceva la pâine şi vei sta o zi în pod. După aceea te voi duce eu unde

trebuie…

Fraţii Chiraş au mai stat câteva zile şi au plecat, săracii. Au lăsat

vorbă, când eu voi veni în Suceviţa, ca întâlnirea noastră să fie la Ioniţă. Ei

au stat în şură la Ioniţă sau la Marciuc, nu ştiu unde, că nu mi-au spus când

ne-am reîntâlnit.

Ion Mihailescu a venit la mine dimineaţa. De cu seară am intrat în

şură, aşa cum mi-a dat instrucţiuni. Viorica mi-a dat pâine, cârnaţi, ouă

fierte, o sticlă cu lapte. Am avut pe cinci zile mâncare. La Viorica, la

Toader cred că am găzduit vreo două săptămâni, în acest timp, stând eu la

cald, mâncând bine, am prins putere. Dar acum îmi era frig când ieşeam

afară şi mă simţeam rău; am început să dârdâi, deşi era spre primăvară, în

martie, când e încă frig; în şură era bine, sub pătura uscată, uscat la

picioare, însă mi-a fost mai rău decât în pod la mănăstire. Mi-am schimbat

ritmul. Dimineaţa, Ion mi-a spus:

– Stai liniştit, că ţi-am aranjat un loc. Deseară, când vin… Ai

mâncare?

– Am pe două zile.

– Bun. Deseară, când vin, te duc la o gazdă, după ce se înnoptează. Am stat,

greu a fost. Copiii au plecat la şcoală. Unul, cel mare, a plecat cu Ion, de

dimineaţă; nevasta făcea rânduiala la grajd, la oi, pleca şi se întorcea la

amiază.

Ion a sosit seara. A băgat calul în grajd, s-a dus în casă, a mâncat, s-a

urcat pe scară, a stat de vorbă cu mine.

– Te-a văzut cineva?

– Nimeni.

– Bun. Mai stai un pic să se înnopteze, să se liniştească lumea şi

mergem. Problema e aranjată. Dar un lucru te rog: Să fii bărbat!

N-am înţeles ce vrea să spună el cu „Să fii bărbat!”. M-am gândit că,

stând acolo, va trebui să nu ies, să nu fac zgomot… N-am înţeles nimic, dar

am răspuns:

– Dragă Ioane, nici nu te gândi. Fără grijă! Aveţi toată încrederea în

mine.

L-am asigurat că sunt bărbat. Dar acolo era o altă situaţie.

M-a dus la o casă unde aş fi putut sta douăzeci şi cinci de ani liniştit,

unde puteam face vara plajă sau plimbări la soare prin curte. O casă cu

gospodărie mare, cu două grajduri mari în mijlocul unei livezi unde puteau

ateriza şi avioanele americane. Cât vedeai, tot livadă în jur. Casa, singură în

mijloc, grajdurile împrejmuite cu un gard de doi metri, de lemn gros,

cioplit, prins în stâlpi, deasupra cu acoperiş de şindrilă în două ape. În

curte, sub cerul liber, nu avea cine să te vadă nici din dreapta, nici din

stânga. Din pădure, nici atâta, căci grajdurile erau unul lângă altul. O

situaţie extraordinară: o femeie de treizeci şi doi de ani şi un bărbat de

şaizeci şi opt de ani, grav bolnav. La această situaţie a făcut referire Ion:

„Să fii bărbat”! Eu nu am ştiut. Bun. Dar să vedeţi, se închideau porţile la

doi metri peste zăplazul acela. Nu puteai trece pur şi simplu. Porţile erau

încuiate, zăvorâte. Dar Ion ştia că în acest gard din bârne groase era o

poartă secretă prin care se ieşea în livadă, înăuntru era un cârlig. El ştia o

găurică făcută pentru el de Eugenia Lazăr, prin care se putea băga un băţ. A

venit cu băţul pregătit de

acasă şi, ridicând cârligul, a deschis poarta. Am intrat, am dat cârligul

înapoi. Stăteam uluit. A mers, a bătut la geam. Era noaptea târziu. A ieşit

Eugenia. Eu stăteam deoparte. El: şo-şo-şo, şo-şo… „Am adus omul…

– Hai să vină în casă”, încuviinţă Eugenia.

Când am intrat în casă, lumina era aprinsă. S-a uitat la mine şi a

exclamat:

– Cruce sfântă, parcă-i faţa lui Hristos!

N-am să uit niciodată. Ce-a văzut?! într-adevăr aveam o faţă

prelungă, mustăţi, plete şi un pic de barbă.

– Dezbracă-te, omule, îmi porunci – acestea au fost următoarele ei

cuvinte…

– Lăsaţi-mă, că mă dezbrac.” Aveam automatul sub pufoaică. Ion a

stat între noi şi s-a uitat. Râzând:

– Gavriluţă, aici e gazda. Eu mi-am făcut datoria, tu să fii sănătos.

A ieşit şi a plecat. După el, Eugenia. Au stat mult şi au şuşotit afară.

Eu m-am întins pe un pat, acolo, lângă sobă. Pe celălalt pat era bătrânul.

„îîîî…, îîhh…”, tot aşa făcea.

A venit Eugenia în casă, a închis uşile.

C.H.: Bătrânul îi era soţ sau tată?

Gv.V.: Soţul!

Eugenia spuse:

– Omule, să-ţi fac ceva să mănânci.

– Nu mi-e foame, am mâncare la mine, nu mi-e foame, te rog din tot

sufletul, mi-a fost tare frig, că am stat în podul şurii…

– Apoi dezbracă-te şi urcă-te pe cuptor. Acolo vei dormi…

Era o sobă cu cuptor mare. M-am dezbrăcat de pufoaică, am pus

automatul acolo, rucsacul l-am aşezat sub pat şi am rămas în haină. Am stat

încălţat, dar cu picioarele atârnate în jos, ca să nu stric aşternutul acela.

Nişte ţoale, nu cearşafuri, nu altceva. Şi am dormit puternic, cu automatul

lângă mine, cu pufoaica alături, descoperit, întors la perete. Dimineaţa,

bătrânul se îmbrăca şi mergea încet în grajd, aveau cinci oi şi două vaci; au

avut porc, dar l-au tăiat de Crăciun. A trecut o zi, au trecut două, au trecut

nouă; femeia mă îngrijea, nu ştiam cum să-i mulţumesc. Aveam Biblia la

mine. Şi moşneagul avea Biblie. Citeam, mergeam dincolo, în camera

cealaltă, şi mă rugam lui Dumnezeu, şi-i mulţumeam: „Doamne, ce mi-ai

dat mie, Dumnezeule? Cât noroc…”. Primăvara fiind, în luna lui martie, s -a

înnourat şi a început să ningă cu nişte fulgi cât unghia de la degetul mare,

ningea de nu se vedea afară. Dar n-a ţinut mult. După două ceasuri s-a

arătat soarele. Mă gândeam: săracii soldaţi! Eu stau pe cuptor, mănânc,

mi-e cald, şi ei îngheaţă, uzi, pe munte, după Vatamaniuc! Şi mă întrebam:

„Cât voi sta, Doamne, aici?”. Simţeam ceva. Este extraordinar, organismul

îţi spune, îţi dă semnale. Totul e să-l înţelegi, să stai de vorbă cu tine. Îmi

spunea eul meu că ceva se va schimba, nu peste mult timp, că binele acesta

nu va ţine multă vreme. Am zis: „Doamne, cum aş face să vorbesc cu Ion

să-mi aducă un ziar?”

– Tare aş citi un ziar, lele Eugenie…

– O, dom’ Gavriluţă! Stai aşa, eu trebuie să-l trimit pe al meu – adică

pe bărbatul ei – la Rădăuţi, să cumpere nişte macaroane, nişte chibrituri şi

gaz, îl trimit mâine şi-i spun să ia şi un ziar.

Văd că dimineaţa zice:

– Bă, las’ că mă duc eu în grajd! Uite, ţi-am pus trăistuţa aceea cu

ovăz, în ovăz ţi-am pus zece ouă. Du-te şi le vinde în Rădăuţi şi cumpără

un pachet de macaroane, un kilogram de zahăr şi nu uita un ziar. Orice ziar,

pentru domnu’…

Moşul a luat trăistuţa pe umăr şi, peste câmp, s-a dus. Ea a plecat să

facă rânduială la grajduri. Dar, cum spun, iar a venit o ploaie, s-a stricat

vremea, căci aşa era, când soare, când ploaie, când zăpadă. Eugenia intră în

casă, îşi aruncă bocancii şi se lipi lângă sobă, zicându-mi:

– Ce bine ţi-e dumitale acolo, pe sobă!

Eu i-am zis să vină să se încălzească, fiindcă pot coborî, lăsându-i

locul liber.

– Urcă şi dumneata şi te încălzeşte!”, o îndemn.

Atât i-a trebuit! A aruncat încălţările şi, ca un tigru, sări pe pat şi de

pe pat pe cuptor. Şi pe mine! Eu m-am ferit într-o parte, în alta, dar ea,

grămadă pe mine. La un moment dat, am coborât deodată, iar ea, pe mine,

ca râsul pe căprior.

– Măcar cu mâna vreau să te ating, să simt cum e un partizan!”, îmi

zice răvăşită.

– Lele, dă-te jos! Lele, lasă-mă în pace!”, i-am strigat încurcat.

Când am văzut că n-o mai pot ţine pe mine, m-am sprijinit cu

picioarele în sobă şi i-am făcut un vânt de s-a dus de-a dura către perete.

Am transpirat cu ea în luptă… M-am spălat, m-am dus la masă şi am

început să citesc din Biblie. Ea sta aşa, pe cuptor, cu coatele pe sobă, se uita

la mine, aprinsă, zicându-mi nervoasă, năduşit:

– Al dracului om mai eşti dumneata!

Nu voi uita cât voi trăi acest moment penibil. Eu nu puteam să încalc

dragostea, eu o aveam pe Nataliţa, căreia i-am jurat fidelitate şi m-am

cununat cu ea, cu jertfa sângelui meu. M-am căsătorit cu ea sub cerul liber,

în faţa lui Dumnezeu şi nu o puteam trăda, căci această fiinţă, Nataliţa, a

fost viaţa mea!

Ei, dar ce a făcut Eugenia? Seara a dispărut de acasă, ceea ce nu s-a

mai întâmplat până atunci, căci până atunci mânca împreună cu noi şi se

culca acolo, lângă bărbatul ei. Ea avea o prietenă ca şi ea, de acelaşi

caracter, la care, până am venit eu, mergea noapte de noapte. Acolo le

veneau doi prieteni, cu care petreceau pătimaş. Iată de ce mi-a spus Ion „te

duc undeva, dar să fii bărbat”! Acum am zis eu: poate să-mi dea o dată pe

zi mămăligă şi-o ceapă, stau la adăpost, mă uit pe fereastră cum plouă, cum

ninge. Ştiu că umblă Securitatea prin munţi, peste tot, dar nu mă întinez…

A trecut aşa o săptămână. Dimineaţa îmi dădea acolo, ceva, o ciorbă acră,

iar seara dispărea.

într-o seară a venit Ion. Am rămas surprins că mă vizitează. Nu

venea ca să nu fie bănuit, dar şi de altceva: Ion a trăit cu ea. Şi i-a făcut şi

un copil. Femeia lui l-a bănuit şi erau gata să se despartă; ea era din familie

de bătăuşi, de oameni gospodari, dar răi. N-aveai ce vorbi cu ei. Şi

Mihaileştii erau mulţi, familii vestite. Ion se jura că nu-i al lui copilul, că e

al lor, dar femeia lui îl acuza că trăieşte cu Eugenia. La un moment dat îi

spuse:

– Măi femeie, uite, Eugenia a trimis pe cutare, pe un vecin – a spus

el -, cu care a aranjat să…

– Ce-ai grăit cu acela la poartă?, se răsti ea.

– A trimis Eugenia şi se roagă să-i botezăm copilul.

Asta, ca să îndepărteze prezumţia de vinovăţie. Şi i-a îndepărtat,

într-adevăr, suspiciunea. Şi-a botezat propriul copil, l-a botezat cu nevastăsa.

Copilul a murit şi el nu prea mergea pe acolo, căci se temea să nu

bănuiască iarăşi femeia lui. Dar în noaptea aceea a venit, cu tot riscul. M-a

chemat afară. A stat un pic, mi-a făcut un semn; am ieşit după el şi mi-a

spus:

– Gavrile, ce ţi-am zis eu?

– Ce mi-ai spus, Ioane?

– Ţi-am spus să fii bărbat. Ce-ai făcut?

– Păi asta sunt. Nu-s?

I-am povestit că, noapte de noapte, de-o săptămână, tot umbla la o

prietenă de-a ei unde vin nişte vlăjgani de-ai lor. Acolo fiind, prietenii au

întrebat-o:

– De ce n-ai mai venit, Eugenie, până acum?

– Păi, n-am venit că, uite, cumătrul Ion mi-a adus un partizan şi am

crezut că am şi eu un om în casă. Dar, iaca, am încercat şi el m-a izbit de

perete… Am văzut că nu-i om. Şi-am venit iar acum…

– Cum, tu eşti nebună? -Da!

L-a convins pe acela că în casa ei este un partizan. Surprins,

vlăjganul a venit la Ion şi l-a întrebat:

– Tu ai adus în casă la nebuna asta un partizan sau vorbeşte ea

prostii?

– Vedeţi-vă de treabă. Unde găsesc eu partizani? Ce, partizani-s pe

drum? Vorbeşte ea aiurea, vă uitaţi la ea?”

Iată pentru ce Ion, cu tot riscul, a venit în casa Eugeniei în noa ptea

aceea. După ce mi-a povestit ceea ce am consemnat mai sus, mi-a zis:

– Uite, informaţia a venit în cerc. De la acela la acela, de la acela la

mine. Acum, tu fă ce vrei. Dacă ai curajul, stai, dar eu zic că ştirea o să

ajungă şi în altă parte…

– Mulţumesc, Ioane, mulţumesc, îi zic. „în seara asta, nu, dar dacă

poţi să-mi aduci nişte pâine mâine…

– Vin mâine seara şi îţi aduc; aranjez şi cu Toader, că eu nu prea pot

să-ţi aduc din pricina copiilor şi a nevestei.

– Nu-mi aduci nimic! Cât e până la Toader? Patru kilometri, din

spatele Marginii, ajung la el. Vorbeşte cu el şi eu vin.

Şi uite aşa am plecat de la Eugenia într-o noapte şi, pe unde ştiam eu,

am ajuns la Toader. Mateienii nu mai erau acolo, au plecat. Viorica s-a

bucurat că am rămas numai eu. Mi-a spus:

– Gavriluţă, poţi să stai aici ani de zile. Nu mi-e frică, nu ştiu de ce,

cu tine nu mi-e frică. Tare mi-era frică de Mateieni, de prezenţa lor în casă.

Nu de ei, Doamne fereşte! Dar îmi era frică să-i ţin în casă, nu ştiu de ce.

Am stat la Toader vreo două săptămâni. M-a stăpânit tot timpul

teama ca nu cumva Securitatea să ajungă pe firul nostru de rudenie şi să o

descopere şi pe Viorica lui Toader că este rudă cu noi. O percheziţie

însemna pericol. Am plecat, aşadar, după două săptămâni. Deşi am avut

multe gazde, foarte puţine dintre ele au fost atât de ospitaliere. Toţi au fost

ospitalieri, toţi, dar nu toţi au avut posibilităţi materiale. De milă îţi aruncau

o ceapă şi o bucăţică de mămăligă din puţinul pe care îl aveau. Şi atât a

contat enorm, enorm de mult! La Toader, vreau să spun că aveam un belşug

de neînchipuit. Totuşi a trebuit să renunţ, ca să nu fiu descoperit. Am plecat

de la Toader. Mi-a dat mâncare pentru o săptămână. M-am dus pe la Vârful

Pleşului, către Solca. Ştiam că arde pădurea de securitate. Am găsit pe

poteci urme de bocanci militari. Nu făceam foc, se încălzise, eram în

aprilie. Au mai fost ploi reci, dar de scurtă durată. Timp de vreo şapte-zece

zile am făcut foarte multă economie la ce mi-a dat Viorica; mâncăm de

două ori pe zi, nu de trei ori, câte puţin. Dăduse frunza şi mâncăm frunză de

fag. Trebuia să mă întorc la viaţa mea. Trebuia să mă întorc la frunza mea,

la rosturile mele, la urzică, la cuibarul meu. Că mă aşteptau iarăşi zile grele.

Nu ştiam cât voi sta crai pe plai. Am mâncat multă frunză, vreo săptămâna,

aproape zece zile a ţinut hrana aceea. Am avut o întâlnire cu securitatea,

dar m-a scăpat. Doar au simţit că a fost ceva. Nu m-au văzut, că eu, când

i-am zărit, m-am întors (am avut noroc că a fost o cotitură pe poteca

respectivă) în cotitură şi din cotitură în deal, pe-o râpă şi am stat liniştit. Au

simţit că a fost ceva, nicidecum o sălbăticiune. Aşa vorbeau ei. S-au repezit

până în cărare, dar eu stăm liniştit după nişte tufe. Noroc că n-aveau câinii,

că sigur mă descopereau. Au stat ei în cărare, descumpăniţi.

– A fost o sălbăticiune?

– Nu, om a fost!

– Nu se poate. Dar unde a dispărut?

Se uitau în dreapta, se uitau în spate, eu, de acolo, cu un ochi printre

ramuri de cetină, îi vedeam. Au mai stat un timp. Unul dintre ei a zis:

– Hai să mergem.

Şi au plecat. Am fost într-un moment extraordinar. Erau vreo şapteopt,

cât i-am putut eu număra printre crenguţele acelea, o patrulă. M-am

dus prin locurile mele, pe direcţiile mele, pe unde am ştiut şi am ajuns la

Suceviţa. Am mers la îoniţă, cum am vorbit cu fraţii Chiraş, dar ei nu mai

erau acolo. Am intrat în şură, în secret. Dimineaţa, când a venit Ioniţă la

grajd, am vorbit cu el.

– Când ai venit?

– Azi-noapte. Ion şi Gheorghe sunt aici?

– Nu. Au fost acum trei zile, le-am dat ceva de-ale gurii şi au plecat.

– Ţi-au lăsat vreo vorbă?

– Au spus că ei sunt în partea Ursoaiei, dar precis nu ştiu unde. Ştiam

că acolo bate soarele toată ziua, că e cald şi nu e nevoie să umbli pe zăpadă,

că zăpada nu era încă topită pe versanţii de nord. Acolo aveam să ne

întâlnim, la Ursoaia.

Acum, să precizez. Este Ursoaia Mare şi Ursoaia Mică… În Ursoaia

Mică e mult desiş, lăstăriş, păltiniş. Cred că la Ursoaia Mare, că are lăstăriş

mic, foarte bun pentru a te adăposti, dar şi foarte bun ziua, că bate soarele şi

nu e umbră; cred că acolo vor fi fraţii Chiraş, Mateenii, mi-am zis. Ştiam că

este acolo un izvor foarte curat şi bogat în apă; m-am dus pe acolo. M-am

dus noaptea, încet, liniştit, până în apropiere, ca să nu-i bag în sperieţi, să

nu audă zgomot şi să fugă. Am stat pe loc, dimineaţa am ascultat şi n-am

auzit nici un fel de zgomot. Ei erau un pic mai departe de locul unde m -am

oprit eu. În zori m-am dus mai la deal, sub obcină, să pot auzi şi privi valea.

Nu am ascultat mult. Mi s-a părut că cineva a tuşit. Atât. Ar fi putut face şi

o vietate sălbatică un zgomot, dar eu am remarcat tuşea şi am zis că e

Ionică, din cauză că, fumând cândva, mai tuşea câte un pic. Sigur că şi eu

tuşeam, şi Gheorghe, ori strănutam; luam repede de pe cap căciula sau

pălăria, puneam în căciulă sau pălărie toată faţa şi acolo tuşeam, şi nu se

auzea nimic nici la doi metri. Tuşeam înăbuşit. M-am coborât încet la vale,

ca să nu-i sperii dacă aud vreun zgomot lângă pârâul acela. Izvorul era pe

coastă. Nu se putea sta pe coastă, era necesară o scobitură pentru a-ţi face o

colibă, măcar trei metri. pătraţi. Am coborât mai la vale pe lângă pârâu şi

am văzut o improvizaţie. Un om priceput ar fi dedus că aici cineva s-a

pregătit să ia apă. Erau nişte pietre puse în aşa fel încât să ridice apa, să

facă un fel de şipot pentru, umplut ori ceaunul, ori cana. Eu am remarcat

asta imediat şi am spus: „Aici sunt.” în dreapta nu-s, că e pădurea de fag;

de acolo iau lemne, în stânga e lăstăriş. Am luat-o la stânga, încetişor,

m-am uitat pe unde ar putea să fie şi, foarte interesant, stăteau în colibă şi

nu m-au simţit. I-am surprins în colibă. Colibiţa era foarte simplă, foarte

joasă, nu te puteai ridica în picioare în ea. Stăteam mai mult în genunchi, ne

ridicam numai când ieşeam afară. Lăstărişul era mic, iar colibiţa era şi mai

mică, avea şaptezeci şi cinci cm înălţime. Era bună doar pentru noapte,

pentru dormit şi pentru ploaie. Au luat de pe nişte brazi căzuţi scoarţa ca

nişte olane mari, le-au pus sub cetină să fie acoperişul camuflat şi stăteau

acolo, în faţă erau clădite nişte lemne, ca să nu

se vadă focul când vântul împrăştie fumul. Am ajuns în faţa colibei, l-am

semnalizat pe Gheorghe. A sărit cu mâna pe puşcă. M-a văzut. A zis:

– Cum ai venit?

I-am povestit pe scurt cum am ajuns, cum am stat pe marginea

pârâului…

– Un partizan te găseşte, dar un securist, mai greu, rosti Ion râzând.

Aveam la mine alimente luate de la Ioniţă şi, prin el, de la Nataliţa;

aveam un rucsac bun. Ioniţă mi-a dat mai multe alimente, şi pentru fraţii

Chiraş. Am luat fasole şi cartofi, am luat pâine şi slănină. Greu a fost, dar

m-am dus. Bucuroşi tare au fost ei când m-au văzut ajuns cu alimente şi cu

informaţii. Aveau lângă ei pe omul care îi poate apăra oricând, căci, ziceau

ei: „Gavril altfel vede, altfel aude, altfel trage”. Am rămas cu ei până am

terminat alimentele. Trebuia din nou să fac aprovizionarea. Am zis cu

prudenţă:

– Fraţilor, tot la Ioniţă, tot la Ioniţă? Doamne fereşte să nu fie o

pândă la el. E foarte periculos. Mă voi duce în altă parte să fac rost de ceva!

Se apropia Pastele, în ciuda teroarei, în ciuda extraordinarei presiuni pe

care o exercita Securitatea asupra populaţiei, asupra noastră, am zis să

facem Pastele ca niciodată, în casă, la un gospodar. Era periculos să merg

să iau alimente, să mă întorc. Ce-am făcut? M-am dus la Avram, la

cumnatul meu de şaptezeci şi şase de ani, în bune relaţii cu fraţii Chiraş.

– S-ar putea să stăm noi de Paşti aici, eu cu Mateienii…?, l-am

întrebat.

– Să veniţi, Gavriluţă, cu toată dragostea. Dar cum faceţi, pe unde

veniţi? Vedeţi că mişună securiştii pretutindeni.

– Uite ce gândesc eu, i-am propus, bucuros de primire, să faci mata o

gaură în gardul ăsta, aici, sus. Să nu venim pe uliţa de la deal şi nici pe uliţa

de la vale. Să venim prin munţi, pe drum şi, de acolo, pe potecă. Iată, aşa:

venim dinspre afiniş, pe lângă casa lui Bâz, pe după casa lui Nicuţăl, apoi

prin mijlocul livezii, pe unde nu ne a şteaptă nimeni, dar să nu fie nevoie de

sărit gardul. Să faci mata o gaură, pe care eu am s-o văd din cămară;

desfaci numai jos ştahetele, scândurile, şi le laşi aşa, prinse în cuiul de sus.

Eu voi prinde, voi trage, intrăm toţi pe geam în cămară şi din cămară în

casă.

Către geamul acela era coliba lui Ion Hrehorciuc al lui Toader. Nu se

aştepta nimeni ca de pe colibă să vină cineva acolo, la geam. Şi aşa de

secret şi de tainic a fost pregătită această intrare, încât mi-a plăcut grozav.

Am luat ceva de mâncare, m-am dus la ai mei şi le-am spus:

– Fraţilor, noi vom face Pastele în sat, la cineva. Deodată au ridicat

capetele, amândoi. „- Cum? Unde să faci Pastele?

– La sora mea, Glicheria.

– E riscant! Sor’ ta este supravegheată! Este ea mai puţin

supravegheată?

– Da. În curte e Costan, fecioru’ său cu nevastă-sa; nevastă-sa e din

Marginea, au copii. Multă lume vine acolo, multă lume vine şi la Avram şi

nimeni nu bănuieşte că vom fi acolo, mai ales de Paşti… Am pregătit

terenul în aşa fel încât ne vom strecura fără probleme.

– Dar pe unde? Trebuie de mers pe uliţă, drumul acela e periculos. Se

intră pe poartă în curte, în curte poate fi un copil de-al lui Costan”, vorbi

îngrijorat Gheorghe.

– Staţi aşa, fraţilor, am aranjat totul. Cu mine mergeţi, i-am încurajat

eu.

Cu greu i-am convins. Am venit prin livadă după ce s-a înnoptat, mai

erau două zile până la Paşti. Am dat scândurile acelea la o parte, le-am lăsat

înapoi, am coborât încet râpa, am deschis portiţa şi am intrat în curticica

din spate, am venit la geam, am tras de geam… Mateienii, uluiţi, cu mare

încredere în mine, se simţeau acum în siguranţă. Unde am fost cu ei au

văzut la mine multă şmecherie, multă precauţie, mută vigilenţă, multă

dibăcie. Geamul era jos. Am sărit eu mai înainte, după aceea l-am urcat pe

Gheorghe şi pe Ion. Am intrat în cămară. Ne uitam unul la altul; în casă nu

s-a simţit că ar fi cineva. Eu am stat la uşă şi am ascultat să nu fie cineva

străin. Era linişte. La un moment dat am auzit uşa, a intrat Glicheria, venise

de la Costan.

– Dar unde ai stat atâta? întrebă Avram.

– La Costan am stat.

– Ce-ai făcut?

– La el am să coc…, am făcut şi-am dres. Doar facem pregătirea

pentru Paşti.

– Bine, femeie, fă ceva să mâncăm şi hai să ne culcăm, că toată ziua

ai muncit, de dimineaţă…

– Am gata, să încălzesc doar…

Erau numai ei amândoi. Am deschis uşa încet şi am intrat singur.

Avram: – „Ia uite-te, bată-te pietrele” – zicea el cuvântul acesta din când în

când -, „când ai venit?”

– Acum jumătate de oră.

– Şi unde ai stat?

– în cămară. Nu ştiam cine e în casă… Când a venit sora Glicheria şi

a spus unde a fost, am luat seama că sunteţi singuri.

– Erai în cămară?

– Da. Uite ce e, camuflarea ferestrelor pe care o practicăm de obicei

aici nu-i bună. Geamurile acoperite pot atrage atenţia. Dar mai trebuie să-ţi

spun ceva: nu sunt singur, am venit cu Mateienii, a şa cum ţi-am spus când

ţi-am propus să sărbătorim Pastele acasă.

– Unde sunt?

– în cămară.

– Să vină încoace! Măi, băbucă, o strigă el pe Glicheria, dar ce ai stat

atâta acolo…

– Lasă, măi omule, că le avem noi pe ale noastre.

Lui Avram, când i-a văzut pe cei doi, i-a venit a plânge, i-a văzut

bărboşi, i-a cuprins sărutându-i:

– Luaţi loc, oameni buni, le-a zis. Chinuri grele pe dumneavoastră,

oameni buni! adăugă Avram impresionat.

– Grele şi pe noi, grele şi pe dumneavoastră… Aceste chinuri ni le-au

adus comuniştii, vorbiră cei doi.

– Aşa e! Drept vă spun că eu cu băbuca nu mă cert, decât numai că

nu se dă naft (gaz lampant, adică) decât pe ouă! Dacă eu am două-trei găini

şi le hrănesc, nu trebuie să mănânc şi eu un ou? Să le dau lor? Bată-i

Dumnezeu să-i bată! Gazul numai pe ouă îl dau! S-a dus băbuca în târg şi a

cumpărat zece ouă. Eu i-am zis: «Du-te, măi femeie, şi ia vreo cinci

kilograme de gaz, să avem». Iar când s-a dus, auzi vorbă: «Nu, astea

mănâncă-le dumneata! Nouă să ne dai ouă cu coaja roşie, Astea sunt cu

coaja albă, le-ai cumpărat mata de la crescătorie. Astea sunt de la

Gostat…». A venit acasă fără gaz. I-am spus: «Măi băbuca, dar eu sunt aşa

de prost cum sunt ei de cuminţi? Lasă că le duci ouă roşii! Du-te, te rog, în

luncă pe malul apei, şi adu-mi vreo patru, cinci coji de arin». Le-am pus în

apă caldă, am pus ouăle acolo. Când s-au înroşit le-am scos, le-am şters, leam

lăsat să se usuce. După aceea i-am zis: «Du-te şi le du ouă roşii…».

Coaja de arin înroşeşte apa bine. Le-am scos repede şi erau acum ouă de

găină Rhode Island. Le-a dus şi a luat gaz.”

Avram râdea şi le povestea Mateienilor. A fost un moment de

destindere, de voie bună. În timpul acesta s-a făcut mâncare, mămăligă,

tochitură, cârnaţi, slănină, ouă. Aş fi dorit să beau lapte, dar Glicheria nu a

apelat la Ileana, la nora sa, soţia lui Costan.

– Lasă că mâine merg eu în altă parte, nu la Costan, să bănuiască

ceva, a zis.

Am mâncat, am stat de vorbă, ne-am pregătit somnul. Pe un pat au

dormit ei, gazdele, iar pe altul noi trei; am pus nişte scaune alături şi am

dormit acolo liniştiţi. Avram a spus:

– Nici o grijă, staţi liniştiţi. Geamul este pregătit, în caz de primejdie,

pe aici nimeni nu se gândeşte că ar putea să plece cineva. Dar nu vine

nimeni, să nu vă faceţi griji…

Patru zile am stat. Două zile au fost până la Paşti şi două zile ale

Paştelui. Am privit pe geam cum venea lumea dimineaţa cu pasca de la

sfinţit, de la biserică. A fost extraordinar…

Necazul a fost că nu puteam ieşi ziua nici pe geam, nicăieri. W.C.-ul

era o problemă. Avram însă a găsit o soluţie.

– Uite, aveţi o căldare cu apă în cămară. Asta e căldarea pe care o

folosim şi noi, că suntem bătrâni şi nu ieşim noaptea afară. Folosiţi căldarea

asta. Deseară, când se înnoptează, o aruncăm…”

Era stingher, dar în criză am folosit şi acest mijloc, cum am spus,

patru zile. Securitatea înnebunea peste tot.

Am plecat de la Avram cu rucsacele pline. Mateienii au mers la sora

lor Margareta, au luat de la ea şi de data aceasta nu numai fasole şi cartofi,

ci şi pască, colac mult, brânză, unt, smântână, ouă, slănină, cârnaţi. Ei au

vorbit şi cu îoniţă, şi cu Varvara, soţia lui. Ea a mers la Nataliţa care a venit

pentru mine şi ne-a adus acolo toate de trebuinţă. Când a venit Nataliţa, a

plâns zicând:

– Oameni buni, uncheşilor, aici aţi fost?

– Aici, Nataliţa. Nu plânge, că noi am făcut Pastele foarte bine şi

i-am văzut şi pe comunizoi. Am făcut Pastele creştineşte…

A plecat Nataliţa. A plecat noaptea şi era tare întuneric. Nu voi uita-o

pe această fiinţă toată viaţa, dar nici noaptea aceea nu voi uita-o! Abia am

dat rucsacele jos pe geam, dincolo, apoi am ieşit noi, am luat rucsacele şi

prin livadă, am călcat prin mlaştină. „Acum hai să nu mai mergem pe

acolo”, am zis. „Mergem prin faţa casei lui Bâz, trecem şi urcăm la stânga

afinişului”. Dincolo, în partea cealaltă, aveam numai un pic de colibiţă

improvizată, pentru o noapte, să stăm acolo dacă plouă. Şi după aceea

aveam să mergem la Ursoaia. Era grozav de întuneric, extraordinar, sus

plumb, jos plumb. Am intrat în pădure, am pierdut drumul şi am luat-o

drept la Stăncuţa Afinişului. Loc abrupt, drept. Ne ţineam unul de altul să

nu ne pierdem, să nu fim nevoiţi să strigăm, în sat era linişte. Doar câinii

lătrau, ici-colo. Orice zgomot pe timp de noapte pe coasta muntelui era

suspect. Am făcut vreun kilometru, vreo şapte sute-opt sute de metri până

în vârf; i-am făcut în două ceasuri, cu greutate! Pe acolo nu am mai mers şi

n-am ştiut că sunt atâtea stânci, atâtea gropi, copaci căzuţi.. Ce greu a fost!

Să nu ne scoatem ochii şi să nu ne rupem picioarele, am mers încet,

ajungând în partea cealaltă. Acum era uşor, pădurea era rară, am coborât

către Pârâul Neagului. Acolo aveam colibiţă. Noi ştiam la orice oră din

noapte să ajungem la adăpost, nu era o problemă. Am spus şi repet: cum

cunoaşte gospodina bucătăria ei, noaptea, fără lumină, aşa ştiam noi

pădurile, şi izvorul, şi copacul sub care nu plouă, unde am ascuns sticla cu

cartuşe ş.a.m.d. Puteam să venim de la zece km, mergeam drept acolo unde

era ascunsă sticla cu cartuşe! Şi am stat acolo până dimineaţa. Dimineaţa

am mâncat, era linişte în jurul nostru. Am luat apă din pârâu, am băut şi

mai târziu ne-am ridicat, am trecut pârâul şi am urcat pieptiş evitând

drumul, căci era periculos. Am urcat sus, am ocolit poiana La Ştiubei şi

ne-am dus la colibiţă noastră. Acolo am găsit toate cum le-am lăsat. Am

cercetat semnele, zona şi toate erau nemişcate. Soarele încălzise, era uscat,

frumos. Am rămas la colibiţă vreo două zile. Au venit apoi nori, ploi reci

care au ţinut vreo săptămână, începuse să curgă apă de dedesubt, apă de

munte, jos era cetină multă, putregai, cum e în bârlog la mistreţ. Mistreţul

rupe putregai din copacul vechi şi-l pune jos, măcinat în gură, îl aşterne.

Iarna pământul nu e îngheţat. Jos, stratul de putregai e gros ca o saltea, ca

iasca, nu îngheaţă, e cald. Ştiam cum e, căci am dormit în bârlog de mistreţ.

Când trece apa însă şi putregaiul se udă, stai ca pe o sugativă umedă, e rău.

Dar am stat aşa, până s-au oprit ploile şi soarele a încălzit din nou.

într-o bună zi era gata să fim în mare primejdie. O patrulă a trecut

sus pe obcină, nu prea departe de coliba noastră. Avea câini. Câinele a

simţit mirosul. S-a coborât pe vale. Acolo era lăstăriş, în partea cealaltă,

peste pârâiaş, era o pădure de fag. Patrula, spre norocul nostru, a evitat

lăstărişul căci era greu de pătruns. Şi-a dat drumul prin pădure. Fiind multe

crengi de fag uscate, am simţit din timp foşnetul, zgomotul. Eu eram afară,

stăteam în faţa colibei. Când am simţit mişcarea, am luat rucsacele şi prin

lăstărişul acela am urcat Ursoaia; am trecut peste o potecă în Ursoaia Mică

şi după aceea, peste o creastă pe care o ştiam noi pe marginea Şoarecului.

Era ziua, Şoarecul e înalt, poienile sunt la vedere, spre Pietrele Muierii; am

stat acolo. Dacă vor veni pe urma noastră, vom vedea ce avem de făcut. Au

ajuns la colibă. Acolo, la Ursoaia Mică, erau nişte bârloage de mistreţ şi noi

am mers prin bârloage, prin lăsaturi şi acolo ni s-a pierdut urma. Câinii au

dus patrula numai până acolo, mai departe n-au venit. Am stat pe marginea

pădurii; i-am lăsat pe Mateieni într-o parte, iar eu am mers în altă parte, să

supraveghez direcţia de unde am venit noi, să văd de la distanţă dacă

agenţii vin pe urma noastră. N-au venit. S-a lăsat întunericul. Am trecut

Şoarecul şi ne-am dus la Vulturul. Dacă au găsit colibiţa, e posibil să se

facă poteră în toată Ursoaia, în Ursoaia Mare, şi în Ursoaia Mică. Am trecut

în muntele Vulturul şi am stat acolo. Mâncare aveam; cu economie,

mâncăm o dată pe zi. Nu era o problemă. Acum se făcuse cald, au crescut

ierburile prin parchete; am aflat noi de la cineva că Neculai, fratele

Mateienilor, şi-a luat boii şi vaca şi a mers în pădure, aproape de Poiana

Haşca, unde avea o colibă. Vitele lui păşteau în parchet şi el făcea cărbuni,

ca să câştige bani. Noi am aflat asta şi, până să terminăm alimentele, ne-am

sfătuit cum să intrăm în legătură cu el. În mod categoric, am zis, Neculai

este supravegheat, păzit. Cum să nu fie fratele celor fugiţi în pădure

supravegheat când el stă cu vitele în codru? Am umblat vreo două zile prin

apropiere, până am aflat unde sunt vitele lui. Şi am stat lângă vite. Seara,

când a venit să le ia, am vorbit cu el. De colibă nu ne-am apropiat. S-a

speriat. I-am spus că îl aşteptăm de patru ceasuri, că am venit mai devreme

să nu-l scăpăm dacă vine şi-şi ia vitele mai devreme.

– Cum facem pentru nişte alimente, că suntem în situaţie critică?

Securitatea ne căuta insistent, pe la Bercheza, pe la Drăguşinu, prin partea

Şoarecului, până la apa Şoarecului. Potera nu se gândea că noi suntem la

Vulturu. Era uşor de închipuit că noi trebuia să avem legături cu oamenii

din sat. La un moment dat ne căutau şi în jurul satului Voievodeasa; şi

partea aceea, de la Vârful Pleşului încolo, către Marginea, a fost controlată

toată. Chiar şi pădurea izolată de la Burla. Aveam siguranţă la Vulturu dar

era greu cu alimentele; până în sat să ajungi, în Suceviţa, era distanţă mare.

Problema era că pe acest drum lung puteai avea surprize neplăcute. Neculai

se îngândura:

– Oameni buni, eu acolo nu pot mişca. O să încerc. Noaptea sigur se

face pândă, pază la mine la colibă. Aşa că, nici vorbă să intraţi. Deşi am

lapte zilnic, am bidonul cu lapte acolo în izvor… Dar şi ziua mă tem. Cum

să vă aduc? Că aş avea ce să vă aduc. Am să văd eu cum fac. Ziua am să

umblu împrejurul colibei, să văd dacă cineva mă pândeşte şi dacă am să

simt că nu e nimeni, am să iau o dată ceva, puţin, şi am să duc până într-un

loc; mă voi duce după lemne, iar dacă vin, mai iau ceva cu mine. De vreo

cinci ori dacă merg la colibă, tot vă aduc ceva mâncare; o depozitez şi după

aceea o iau toată de acolo, într-o traistă, şi v-o aduc vouă.”

Aşa a făcut, cu precauţie mare. Ne-a adus brânză, două sticle cu lapte,

pâine – ceea ce avea. Mălai, cartofi, din acestea mai puţin că puţin avea şi

el. O săptămână ne-am descurcat. După ce am terminat proviziile, iarăşi nu

ştiam ce e de făcut. Tot Toader Mihailescu din Marginea ne-a rămas ultima

nădejde. Am hotărât să-l vizităm.

– Dar mergem toţi?”, au întrebat fraţii Chiraş, amintindu-şi că

Viorica s-a arătat oarecum stingheră. Să mergi numai tu, Gavrile, mi-au zis,

noi te vom aştepta în pădure.

– Fraţilor, le-am răspuns, o zi-două, o noapte vom putea sta la Toader

în şură, nu-i vom deranja casa, vremea e de acum încălzită.

I-am convins, am intrat în şură şi am stat acolo liniştiţi. Dimineaţa,

când a venit Toader, am vorbit cu el. Ne-a zis:

– Eu plec la pădure, dar îi spun Vioricăi şi ea vă va aduce de

mâncare.

Viorica ne-a adus mâncare bună. Aveam promisiuni să primim

alimente şi din Suceviţa. Toader, mărinimos, a zis:

– Ce să mai bat drumul până în Suceviţa? Vă dau eu cartofi cât vreţi,

căci am, mălai vă dau cât vreţi, căci am, şi o să vă cumpăr şi nişte pâine

dacă vreţi.

– Da, prietene Toader. Nişte pâine, aceea ţine mai mult.

Mălaiul se uda şi trebuia să îl ţinem la uscat. Foarte complicată boală

aduce mălaiul! Am stat vreo patru zile la Toader, pentru că aveam

posibilitatea să ne alimentăm şi pentru că au început nişte ploi care ne

ţineau locului. Când vremea s-a liniştit, am luat câte un rucsac zdravăn în

spate şi am plecat. După ce am intrat în pădure, am făcut iar sfat. Unde

mergem? La Ursoaia nu se mai putea, coliba era descoperită. Trebuia

pentru totdeauna părăsită. Am spus:

– Măi, fraţilor, părţile acelea ştim noi prea bine că sunt suspecte;

ne-au fost descoperite de mai multe ori colibele şi bordeiele, în zona aceea

securiştii bat ziua şi noaptea, bănuind că acolo am fi ascunşi. Ei ştiu că

trebuie să venim în Suceviţa după alimente şi stau în pază în jurul comunei.

Eu zic să mergem spre Pietrele Muierii, în comuna Poiana Micului. Ştiu

acolo nişte desişuri tainice, pline de mistreţi şi de cerbi. Pe acolo nu a prea

fost potera; un mărginean mi-a spus că acum o lună i-a întâlnit aici pe

securişti…

C.H.: Vă voi provoca de data aceasta cu o întrebare mai specială,

care se înscrie în context. Aceşti bărbaţi care stăteau în munţi aveau soţii

acasă, unii aveau şi copii… Cum îşi rezolvau ei viaţa conjugală? Erau

femeile lor sălbăticite, bărbaţii lor mai aveau acces la tandreţe, la câte o

întâlnire firească?

Gv.V.: Bună întrebare. Atât Vasile Motrescu, cât şi fraţii Chiraş se

întâlneau cu soţiile lor; nu pot să spun că adeseori, dar la două luni o dată,

în mod sigur se întâlneau. Aranjamentul pentru întâlnirea lor era între

anumite gazde, prieteni de-ai lor. Mergeau în podul şurii şi stăteau la gazda

respectivă, iar gazda le anunţa pe soţii:

– Gheorghe este la mine. Să vii deseară până la el, să vorbiţi, să-i spui

de copii…

Veneau, intrau la ei şi stăteau acolo de vorbă. Ei, bărbaţii, foarte,

foarte rar, o dată la şase-şapte luni îndrăzneau să meargă acasă. Când se

întâlneau, petreceau o zi împreună. Mai mult se întâlneau noaptea, pe la

gazdele lor. Vasile Motrescu la fel ne-a spus. Aşa procedau toţi. Soţia lui

Gheorghe Chiraş lucra la fabrica de cherestea, după ce Gheorghe a fugit în

munţi. Aveau două fetiţe şi erau foarte săraci. Sărăcia de acasă şi

suspiciunea propagandiştilor comunişti i-a făcut pe cei mai mulţi dintre noi

să părăsească casa şi familia şi să îmbrăţişeze muntele, în speranţa unui

viitor mai bun…

Cap. 7

INELUL DE SÂNGE

C.H.: în acest timp şi Dvs. aveaţi dreptul la câteva întâlniri de taină…

Eraţi tânăr, aveaţi deja o celebritate în creştere, aveaţi o idilă…

Gv.V.: Da, acesta este un capitol excepţional din biografia mea… Nataliţa,

cu adevărat o Stea Polară…

C.H.: Să deschidem capitolul…

Gv.V.: Să subliniez începutul, că atunci istorisirea nu are înţeles, în

anul 1950, după ce fraţii Chiraş au fugit şi m-am întâlnit cu ei prin Ioniţă,

nepotul lor, am făcut legătură cu Nataliţa, cu contribuţia lui Ioniţă, trebuie

să precizez. Tatăl Nataliţei, Vasile, a murit în 1944, după ce a venit din

evacuare. Familia Sireteanu era bogată, avea o livadă ca la mănăstire, cu

peste o sută de pomi fructiferi din cele mai alese soiuri, sădiţi de mâna lui

Vasile. Când şi-a găsit casa arsă şi pomii tăiaţi, căci s-a făcut acolo câmp

deschis, să se vadă până în capătul satului, să nu vină inamicul, să-i ia prin

surprindere, s-a îmbolnăvit şi a murit. A rămas soţia cu cinci copii: patru

fete şi un băiat. Valerian, băiatul, Nataliţa, Paraschiva, Minodora şi Vica.

Paraschiva era cea mai mare, s-a măritat tinerică. Acasă a rămas fată de

nădejde Nataliţa. Valerian era în armată. Nataliţa umbla cu căruţa (avea cal

şi căruţă), la pădure după lemne şi la câmp. Era o fată deosebit de

frumoasă, de curajoasă, cu toate calităţile pe care trebuie să le aibă o fată de

gospodar. Avea ochii albaştri, mari, expresivi, părul blond, încât jurai că e

nemţoaică. Fraţii Chiraş mi-au spus: Gavrile, pe data de… să fim în fundul

Drăguşinului. Am stabilit un loc unde va veni Natalia cu căruţa să încarce

nişte lemne de foc, acolo ne va aduce un sac de făină, de mălai. Luăm

repede sacul şi plecăm…

Ne-am aşezat pe pârâu cam la o sută de metri unul de altul să

supraveghem dacă nu e urmărită de cineva. A trecut de primul, a trecut de

al doilea, iar din urmă nu venea nimeni. Eram sigur că este liberă. La al

treilea trebuia să oprească; am coborât repede, am luat sacul cu făină,

ne-am retras înapoi în pădure. Atât. Dar a fost de ajuns ca să privesc în

ochii Nataliţei şi ea să privească la mine. Nu mă văzuse până atunci. Nu

ştiu cum m-a văzut ea, ţin minte însă că jucau lacrimi în ochii ei; eram un

tânăr de 24-25 de ani.

Ea avea 18 ani. Mi-a intrat în inimă această fiinţă, frumuseţea ei,

ochii şi curajul ei. Am spus: Eu cu fata asta trebuie să mă întâlnesc

neapărat! Mi-am luat (cum impropriu se spune) inima în dinţi şi m-am

interesat unde locuieşte, într-o noapte am folosit toate metodele mele şi am

ajuns într-o şură acolo; am luat la mine carne pentru ca să mă pun bine cu

câinele. Asta era prima grijă. Câinele a lătrat, iar după ce i-am aruncat

prima bucată de vânat a tăcut. Eu mi-am văzut de treabă. Mama ei era

bolnavă de picioare, casa lor era arsă. Muncile le făceau fetele; Valerian,

fiind mai mic, nu putea munci, aşa că, fetele, Paraschiva şi Natalia, cu

mama lor, au cărat căpriori şi bârne să-şi facă o casă. Mama se numea

Rahila Sireteanu. Era soră cu Ion, cu Gheorghe, cu Neculai şi cu Vasile

Chiraş. Nataliţa a intrat în grajd, la programul ei, iar eu am coborât din pod

şi am stat de vorbă cu ea. Când m-a văzut a început să plângă. Apoi a tăcut

un timp. După aceea a zis:

– Doamne, Dumnezeule, cum ai venit?”

I-am spus că am venit azi-noapte, am intrat pe aici, să nu aibă nici o

grijă, că nu m-a văzut nimeni.

– Dar câinele cum de…

– I-am dat o bucată de carne şi a tăcut.

Câinele era chiar lângă grajd. Mi-a adus mâncare şi cu ocazia asta

am vorbit mai mult, întrebând-o ce face, cum trăieşte. I-am spus:

– Nataliţa, dacă Dumnezeu mă ajută şi scap, orice ar fi, eu nu te las.

Te iau în căsătorie. Tu eşti o fată şi frumoasă, şi bună, şi curajoasă. Eşti

exact după sufletul meu, a mea vei fi…

A tăcut, a lăsat capul în jos şi ochii ei mari, frumoşi, expresivi s-au

umplut de lacrimi. Am stat două zile acolo. Mama ei n-a ştiut. Mi-a adus

mâncare şi după două zile i-am spus:

– Plec deseară, Nataliţa. Te rog însă să vii la sora mea Margareta,

duminică.

Era luni, eu am venit sâmbăta, am stat duminică acolo şi am plecat

luni. M-am înţeles cu Natalia să vină la mine, să folosească un pretext: că

are drum la unchii săi.

A venit, am vorbit împreună mai mult de trei ceasuri. Am stabilit o

nouă întâlnire peste două săptămâni, în podul şurii la sora sa Paraschiva.

Aici mai veneau şi unchii ei, Mateienii, fraţii Gheorghe şi Ion Chiraş. Deşi

păstram în secret gazdele noastre unul fa ţă de altul, în familie ştiam bine că

popasul era mai sigur. La Paraschiva şi Dumitru Bocicu, sora şi cumnatul

Nataliei, am mers timp de vreo două săptămâni. Atunci când eram în

aşteptare era zi de sâmbătă. Nataliţa a venit duminică, deosebit de frumos

îmbrăcată, în strai românesc, naţional, bucovinean. Avea în mână o legătură

cu ceva de-ale gurii, pe care a lăsat-o în grajd; a intrat în casă la Paraschiva

şi a stat cu ea o anumită vreme, iar apoi, luând legăturica, a venit în şură şi

a urcat scara. Nu ştia unde sunt, am semnalizat-o:

– Sunt aici, urcă aici.

Ne feream de tatăl ei, Dumitru Zaharie, ca nu cumva să mă vadă. S-a

urcat la mine. Am stat în duminica aceea acolo vreo şapte-opt ore, de

dimineaţă până după-masă. Am aşternut o pătură jos şi am stat foarte mult

de vorbă pe pătura aceea. Vreau să precizez că tot timpul a plâns. Şi aşa

făcea de câte ori ne întâlneam. „Nu ştiu de ce îmi vine să plâng!”, spunea.

Era un motiv care m-a determinat să mă apropii şi mai mult de ea, din toată

fiinţa să doresc această fată. Mi-am dat seama de toate calităţile ei. Era un

suflet nobil, un suflet deosebit de bun; calmă, liniştită, blândă, miloasă;

mila şi bunătatea ei o făceau să plângă, îi părea rău probabil după tinereţea

mea, de suferinţa şi de chinurile mele. Ochii ei vedeau în ce situaţie

suntem, neschimbaţi, neîmbăiaţi, nebărbieriţi…

întâlnirile noastre au fost în locuri diferite. Am stabilit să pun, din

când în când, sub o piatră din faţa latrinei, câte o scrisorică. Scurt, am

stabilit secretul: S1 – asta era la stânci, sus pe munte; G2 – era un grajd care

era în construcţie, cam pe unde locuia sora ei. Venea noaptea pe ulicioară,

cobora chipurile la sora ei, trecea gardurile şi venea în grajd şi sta cu mine

până dimineaţa spre zori, înapoindu-se cu motivaţia că a fost la sora sa.

Cine o vedea, chiar şi mama, nu bănuia că ar fi înnoptat în alt loc decât la

rude. „Dacă te întreabă mama, să spui că am dormit la tine”, era… parola.

Nu voi uita cât voi trăi pe faţa pământului această fiinţă unică!

L3 era un loc de întâlnire într-o luncă. Unde ştiam că merge Nataliţa eram

şi eu prezent, îmi aducea hrană, să mâncăm împreună; ea mânca puţin, dusă

de gânduri, ce rămânea de la ospăţ luam cu mine în pădure. Stăteam

împreună câte o zi întreagă, supraveghind de la distanţă vitele care se

desfătau în răcoare pe păşunile adumbrite.

Acolo, într-un loc numit Neculaus, sub o costişă, prietena mea dragă

mi-a povestit că, în acest perimetru, s-au consumat multe zile dintr-o

memorabilă idilă, între Ioan Chiraş, un chipeş flăcău inteligent, care,

ajungând silvicultor de vocaţie a fost supranumit de către cei din breaslă

„savantul”, şi Ileana Chiraş a lui Filip. Nu-i nici un secret, este cunoscută

idila dintre cei doi. Aici s-au întâlnit ani de-a rândul. Ileana, la un moment

dat, a avut tentativa de a-l suprima pe Filip. I-a pus acestuia în hrană, când

pornea la pândă la vulpărie, în nopţile când umblă lupii, otravă, stricnină.

Filip şi-a dat seama repede, spre norocul lui, de jocul blestemat. A alergat

la ruda sa, Toader Chiraş, pe care l-am mai amintit în convorbirea noastră,

şi auzind că Ileana l-a otrăvit, au mers împreună la spital. Filip avea

stricnina în casă, pe care o folosea la stârpirea răpitoarelor. O ascundea,

respectând restricţiile, dar nevasta, într-o zi, a găsit cheile… Filip, victima,

şi-a clătit gura în zăpadă, Toader l-a dus la spital, medicii l-au salvat. E

uşor de închipuit ce scandal s-a aprins în casa lor, divorţul era aproape.

Deşi cunosc bine romanul sentimental al celor doi, nu e interesant aici.

Totuşi, un amănunt nu poate fi neglijat. Ce anume? Nataliţa, în timp ce

petreceam împreună, cam pe acelaşi loc al întâlnirilor romantice între Ioan

Chiraş, al lui Ion al lui Gheorghe, şi Ileana, mi-a spus cu emoţie aşa: „Aici,

în timp ce erau împreună, un trăsnet căzu alături de ei; un copac a fost rupt

în două, jumătate din brad a rămas în pământ, iar jumătate s-a prăbuşit,

îndrăgostiţii au hotărât să ducă acasă bucata rămasă după izbitura

trăsnetului, ca pe o amintire de care erau legaţi amândoi. Cineva le-a adus

lemnul acasă. Din bradul trăsnit au făcut scânduri pe care le-au stivuit. Au

zis: «Aceste scânduri sunt din copacul trăsnit, ne vor aminti clipa în care

noi am scăpat cu viaţă.»

După un timp, Ileana a murit. Natalia mi-a spus un lucru care m-a

tulburat: sicriul Ilenei a fost făcut din scândurile acelui copac. Am fost

foarte impresionat, am început să am mustrări de conştiinţă, de nelinişte, de

neîmpăcare. Să cred că întâlnirile noastre nu sunt în spiritul rânduielilor

bune. Purtam cu mine consecinţele nefaste ale acelei evocări, îmi ziceam:

„Dumnezeu nu a lăsat-o în viaţă pe Ileana, i-a întrerupt bucuria, idila,

pentru că avea cununie, pentru că avea jurământ de femeie căsătorită. Nu i

s-a permis să se bucure dincolo de legile din veac statornicite.”

în post şi rugăciune, mă rugam: „Dumnezeule, dă-mi viaţă şi

libertate şi pe Nataliţa de soţie”. Până am întâlnit-o pe Nataliţa, rugăciunea

era mai scurtă, ceream Domnului numai viaţă şi libertate…

…Dumnezeu mi-a dat şi viaţă, şi sănătate, că sunt astăzi viu, după

zeci şi zeci de ani de încercări. Dar pe Nataliţa nu mi-a dat-o de soţie! Şi

iată că am să spun de ce l-am rugat eu pe Dumnezeu să mi-o dea de soţie.

Pentru că am făcut cu ea şi o cununie stranie, unică. Acest deget mic mi lam

tăiat şi falanga înroşită cu sângele meu, care avea împrejur un inel roşu,

i-am dăruit-o ei. Am spus: „Nataliţa, în faţa lui Dumnezeu, nu la biserică în

faţa unui preot, noi ne-am cununat astăzi”. Am plâns şi eu şi ea, ne-am

îmbrăţişat şi am rămas cununaţi în faţa lui Dumnezeu. Astfel, cinci ani

Nataliţa a fost alături de mine şi eu lângă ea, cu gândul, cu inima, cu toată

fiinţa mea. De acum nu mai aveam nevoie să mai merg pe la alte gazde

prea mult, deşi am căutat s-o menajez, s-o cruţ, ca nu cumva s-o descopere.

N-o foloseam prea mult ca gazdă, dar să ne întâlnim simţeam mare nevoie.

O rugam să fie atentă, să nu fie suspectată de cineva, îi scriam să vină la

zmeură, ne întâlnim la S1, îi spuneam, îţi iei ceva pentru zmeură sau pentru

fragi. Eu îi culegeam fragii sau zmeura, ea venea la întâlnire, îmi aducea

mâncare mai multă. Stăm toată ziua pe pătura mea jos şi seara îi puneam

zmeura sau fragii în vas şi pleca. Mama ei n-o lăsa:

– Ai fost, fată, la muncă, la sapă, la câmp. De ce nu te odihneşti?

– Mă duc la zmeură, după aceea mă voi odihni…”

îmi amintesc aici câteva versuri care se potrivesc:

„Cu cofiţa subţioară Iat-o c-a ajuns în codru –

Ghimpii rugilor să-ndure Codru-i rar şi plin de soare,

A plecat Ileana-a Voinei Pretutindeni numai murmur

De cu zori să strângă mure. Numai şopot de izvoare.

Şi Ileana se tot pleacă

După fiecare mură

Impărţindu-le-n dreptate:

Una-n cofa, şapte-n gură…

Dar, deodată, la răscruce,

Dintr-o rarişte de tei,

Uite-aşa, pe nesimţite,

Iese Dinu-n calea ei.

Un flăcău frumos e Dinu,

Blând la grai, iar vorba-i rară,

Vânător fără pereche

Şi voinic din cale-afară.

Dornic o cuprinde-n braţe

Şi o strânge de mijloc

Potopindu-i gura, ochii

Cu săruturi lungi, de foc.

Mânioasă sare-n lături,

Dojenindu-l fără grai,

Ar fugi, dar nu se-ndură,

Cum să fugi, când vrei să stai?!

Scăpată pe nesimţite soarele

Şi s-a-nnoptat,

Cu cofiţa fără mure

Se întoarce Leana-n sat.

întâlnind în pragul tindei

Pe mămuca ei tunând

Abia poate ca să-i spună,

Prefăcută, suspinând:

Când mă întorceam acasă,

Pe sub tei, pe la răscruce,

Mi-a ieşit un urs în cale

Şi, de n-aveam să-i dau mure,

Nu mă întorceam, mămuca,

Niciodată din pădure!”

Ehei, Nataliţa întotdeauna a mers cu zmeură şi întotdeauna a avut

noroc, căci niciodată nu i-a ieşit un urs în cale!

C.H.: Pentru că se leagă foarte bine de acest context, evocaţi în

câteva cuvinte ce stări tensionante aţi avut în interior când aţi hotărât să

sfinţiţi această logodnă sălbatică prin tăierea acelui vârf de deget. Cum aţi

procedat? Evocaţi ceremonialul acesta extraordinar al logodnei în fa ţa

cerului deschis…

Gv.V.: Da, foarte bine. Într-o bună zi, deşi am întrebat-o de mai

multe ori cam la fel, i-am zis Nataliţei:

– Dacă mor, tu ce faci?

– Zidurile mănăstirii vor şti de mine, mi-a răspuns ferm. Dar dacă

scapi, continuă ea, ce vei face?

– Ne căsătorim. Depinde când voi scăpa. Poate mă voi încadra din

nou în armată, depinde de schimbări, de cum se schimbă ordinea. Vom face

noi tot ce trebuie, comerţ, viaţă de gospodărie. Să dea Dumnezeu să fim

liberi, Nataliţa dragă, nu vom avea probleme. Am toate posibilităţile, în

orice situaţie aş fi, numai liber să fiu. Se va mira lumea de noi cât de

frumos ne vom înţelege şi ce bine vom înainta în viaţă!

întrebarea aceasta mi-a dat de gândit. Nu m-a întrebat niciodată

astfel. Şi mai ales dilema ei m-a pus pe griji.

– Eu mă tem că, dacă scapi, tu nu o să vrei să fii cu mine.

Aflând eu acest cuvânt de la ea, pentru prima dată, mi-am închipuit

că vine dintr-o ruptură a sufletului ei.

– Nataliţa, dar tu vrei să ne căsătorim?, i-am zis, înfricoşat de

îndoiala ei.

– Sigur că da, dar tu nu eşti liber şi nu putem merge la preot, cum să

ne căsătorim?

– Bine…

în urma acestor replici am luat hotărârea să ne căsătorim în felul

acela sălbatic. Ea nu a fost de acord, bineînţeles, dar eu am ascuţit

toporaşul, 1-am dezinfectat cu spirt, am pus mâna pe un lemn şi am dat.

Degetul a sărit departe. Eu aveam pansament la mine, m-am pansat; ea a

plâns sfâşiată. Gestul a fost rapid.

– Nu trebuia să faci asta…

Aveam o sticluţă cu spirt, de la penicilină. Am pus degetul în sticlă,

am capsat bine sticluţa şi i-am dat degetul ei. Aceasta este pentru căsătoria

noastră, i-am spus.

C.H.: Da, relatarea e demnă de a fi antologată lângă marile izbânzi

eternizate în romanele de dragoste… Unde se întâmpla aceasta?

Gv.V.: Aproape de Poiana Ştiubeielor…

C.H.: Extraordinară în simplitatea primitivă şi în profunzimea

mistică, ceremonia „cununiei” Dvs. În faţa Divinităţii a avut loc în august

1954, după sărbătoarea de la 6 august, Schimbarea la Faţă… O zi

memorabilă. Aţi constatat atunci o oarecare îndoială, când Nataliţei i-aţi

făcut promisiunea că veţi lua-o în căsătorie după eliberare. Şi eliberarea a

venit tot într-un august, când aţi sosit acasă, dar nuntirea, cum spuneţi, nu a

fost în voia lui Dumnezeu… Desigur, această fiinţă, care a constituit idealul

existenţei Dvs., nu iese din „romanul” pe care îl scriem, nici după acel

nefericit accident biografic, întâmplat în timpul deten ţiei Dvs., provocat de

o eroare care are toate datele unei urâte trădări…

Gv.V.: Această fiinţă nu poate ieşi nici o clipă din existenţa mea; voi

lua-o cu mine şi dincolo de mormânt… Dar voi reveni la acest nume şi la tot

ce s-a întâmplat şi mi s-a întâmplat… Şi aceasta voi face-o după ce voi

istorisi câte ceva despre sfârşitul haiduciei, despre prinderea şi

condamnarea mea…

C.H.: Cred că aici e locul potrivit pentru această povestire. Aşadar,

frumoasă ca o poveste, relaţia dintre Gavril Vatamaniuc, junele, şi Nataliţa

Sireteanu, aleasa inimii, logodnică printr-un gest simbolic, s-a întrerupt prin

arest…

Gv.V.: Episodic, temporar, s-a întrerupt prin capturarea mea, e drept,

dar acest moment nu a fost un sfârşit; sufleteşte am rămas legat definitiv de

această fiinţă, dincolo de toate avatarurile care au fost scrise şi-n soarta ei,

şi-n soarta mea. Chiar şi împotriva destinului implacabil, chiar şi dacă

astăzi nu ne mai vedem faţă în faţă, căci sunt nescrise legi pe care trebuie să

le respectăm; în intimitate, legământul din acea vârstă a tinereţii nu e

sfărâmat… Pe Nataliţa nu o acuz de trădare; acuz conjuncturile şi

maşinaţiile meschine care au condus la o realitate tristă din care, tacit,

ne-am înfruptat amândoi.

Să nuanţez puţin cadrul. După arestarea cumnatului meu Gheorghe,

pe la Nataliţa nu am mai mers luni de zile. A primit în schimb cuvinte de la

mine şi şi-a făcut curaj vizitându-mă în comuna Marginea, la casa Eugeniei

Lazăr.

Atunci am aflat de incendiul din gospodăria lui Toader Chiraş, faptă

de care am fost acuzat, pe nedrept, mulţi, foarte mulţi ani.

– Cum Dumnezeu ai ajuns aici?”, mă întrebă mirată. Stai bine, cum te

simţi?

– Bine, Nataliţă, bine… M-a adus aici cineva…

– Dumnezeu te-a adus; eşti departe de pericol. Să fii atent, toată

Suceviţa e împânzită zi şi noapte de securitate.

Nu ştiu cum a ajuns la mine, scăpând de urmărire. Dacă ar fi fost

întâlnită pe vreo uliţă spre rudele mele, era rău, dar aşa, pe drumul altui sat,

nu prea lăsa bănuiala că merge la întâlnire cu banditul.

După ce am căzut eu, au arestat-o şi pe ea. Au judecat-o şi i-au dat

cinci ani de închisoare, tot atâţia câţi am fost împreună. S-a eliberat de la

Arad după ce i-a făcut pe toţi cinci. A fost şi pe la Ocnele Mari, a fost în

vreo trei închisori…

Eu aveam condamnare pe viaţă. Nu ştiam când va fi liberă şi nici ce

va face. Eu însă din prima zi mi-am făcut speranţe, îmi ziceam că nu voi sta

în celulele morţii mai mult de zece-cincisprezece ani şi sigur se va întâmpla

ceva. Aşteptam o schimbare; era imposibil să nu se schimbe ceva.

C.H.: Desigur, pentru ca să se înlănţuiască firesc evenimentele, vă

propun chiar aici să deschideţi paranteza cuprinzătoare în care vor încăpea

crâmpeie din viaţa de condamnat şi trimiteri la deznodământul idilei Dvs.

Gv.V.: …Eram în celula nr. 4 din Jilava, prin ’56-’57, după revoluţia

din Ungaria, în al doilea an de puşcărie. Deţinuţii politici au fost scoşi din

Văcăreşti – dintr-un fel de spital al condamnaţilor politici – şi au fost

internaţi în Jilava. S-au făcut comasări; deţinuţii au fost concentraţi şi puşi

sub siguranţă, scoşi din spitalele care erau foarte bine păzite. Gardienii

ştiau unde sunt locuri libere în celule, îşi notau de cu seară efectivul. Astfel,

într-o noapte, s-a deschis celula şi am fost întrebaţi câte paturi libere sunt în

cameră. Eu eram numit şef de cameră. Am numărat: pe patul de jos,

generalul Gardiu, apoi profesorul Ioan Vulcănescu; pe patul de sus,

partizanul Partenie Croitoru Tulcea, apoi pe alte paturi , sus, colonelul

Traian Burcescu, şeful Biroului II, birou principal în armată, ocupându-se

cu informaţiile şi contrainformaţiile, cu spionajul şi contraspionajul. Acesta

a trecut şi prin Moscova, prin închisoarea Liubliana, cu Antonescu. Voi

reveni pe parcursul relatărilor la această personalitate cu care am stat mult

de vorbă şi care mi-a făcut confidenţe cutremurătoare. Mai departe era

generalul Teodorescu, zis „Ancara”, numit aşa fiindcă în timpul războiului

a fost ataşat militar la Ankara, în legătură cu inspectorii de poliţie Cuptor şi

Vasile Popescu. Era tot acolo şi doctorul Cornea din Făgăraşi, căsătorit cu

fiica profesorului Epifanie Boga din Botoşani, care, împreună cu alţi

intelectuali, medici, profesori, a fost atras într-o organizaţie înfiinţată în

nordul ţării de către profesorul Faliboga; acesta din urmă, fiind descoperit,

a fost condamnat la moarte şi comutat la muncă silnică pe viaţă. Cam toţi

din celula 4, secţia l Jilava aveau această condamnare.

Aici erau şi patru unguri, extrem de porniţi împotriva românilor,

şovini feroce, pe toţi îi chema Naghi, Eugen, Ioşca, Samuilă şi încă unul

căruia nu ştiu cum îi zicea, dar îmi aduc aminte că mai era şi un al cincilea,

nebun complet, foarte periculos, care se numea Vasile Ţărţu. Şi acesta era

răzbunător, foarte antiroman; nu permitea să i se spună pe numele…

românesc, ci să i se zică Ţârţ Vas. Urla, înjura, vorbea nebunii, se urina în

palme şi bea; sărea la geam, vorbea stricat româneşte, în 1940, când s-a

cedat Ardealul, timp în care s-a născut, era într-o familie românească, dar

cum s-a maghiarizat, acolo, în Satu Mare, nu ştiu.

Cu Ioşca Naghi eram prieten. În fine, când am fost întrebat de

gardian de câte locuri dispune celula, eu am răspuns: un pat. Atunci l-au

aruncat în celulă pe Gheorghe Cazacu a lui Onofrei, îl aduceau de la

Văcăreşti. Era gazda mea, un om la care am ţinut enorm, omul care, cum

am spus, a schimbat idila mea într-o dramă.

– De unde vii, Gheorghe?

– De la Văcăreşti.

– Pentru ce ai fost acolo?

– Am fost bolnav de plămâni. Eu aici dacă stau mor, Gavrile…

– Te băgăm în infirmerie.”

îl înţeleg, îi dau patul, stau de vorbă cu el. Dimineaţa primim

cafeaua, suta de grame de pâine. Raportez: „Domnule plutonier, celula

numărul patru – 32, 33, la ordinele dumneavoastră!”. Gardianul verifică

gratiile cu ciocanul, cercetează:

– Le-ai numărat?

– Da. Avem ceva de raportat. -Ce?

– Avem un bolnav de plămâni, a venit de la Văcăreşti. Vă rugăm să

fie internat în spital.

Jilava avea o infirmerie cu patru camere. Era acolo un doctor deţinut,

dr. Ştefănescu, foarte, foarte bun. Gheorghe îl cunoştea, căci înainte de a fi

trimis la Văcăreşti a trecut prin infirmerie la Jilava, unde Ştefănescu i-a

făcut actele şi l-a trimis la Văcăreşti. Gheorghe mi-a spus:

– Dacă ajung la infirmerie, Ştefănescu mă salvează. Dar aici mor…

Eram treizeci şi trei de oameni deţinuţi acolo, ne făceam nevoile

acolo, nu erau geamuri, eram în subteran, muream, mureau muştele când

intrau înăuntru, nu noi! Mai raportez o dată, trei zile la rând… Într-o zi a

venit ofiţerul de serviciu, unul Ştefan, un criminal, un călău.

– Domnule plutonier, domnule locotenent, avem un bolnav adus din

Văcăreşti. De trei zile stă aici. A avut azi-noapte hemoptizie. Pune în

pericol şi viaţa noastră, că e bolnav de plămâni şi viaţa lui e aici în pericol.

Vă rog să-l internaţi…

– Nu vă interesaţi de treaba asta. Vedeţi-vă de treaba voastră. Că pun

ciocanul pe voi!”, se răsti canalia.

Ciocanul cu care bătea gratiile, în ziua aceea era şef de secţie

sergentul major Gherman. Îi studiam pe toţi pentru că voiam să evadez şi

trebuia să ştiu schimbul celui mai puţin vigilent, ce metode are, ca să ştiu ce

măsuri să iau. Am văzut că Gherman e cel mai potrivit. De ce? Era foarte

comod, i se spunea chiar „domnişoara”. Când deschidea uşa şi spunea

„Serviciile afară”, adică butoiul în care ne făceam necesităţile şi butoiul cu

apă, după ce le dădeam afară, el închidea uşa. Scria pe hârtie: celula nr. 4.

Când deschidea uşa spunea „Serviciile afară” şi, ca să nu-i miroase mizeria

de acolo, se dădea după uşă şi întorcea capul acolo, scârbit. De aceea i-am

zis „domnişoara”. Am speculat chestia asta şi am hotărât să-l scot pe

Gheorghe din celulă. Am pus o pătură jos şi i-am zis:

– Gheorghe, aşază-te, stai pe pătura asta, nu vorbeşti nimic, numai te

vaiţi. Hai, cine vine în ajutor?, am strigat, şi când Gherman a poruncit

„Serviciile afară!”, ajutat de Hristu Caceauna, l-am scos pe Gheorghe după

uşă, aşezându-l la a patra uşă.

– A murit?, întrebă Gherman.

– Stă, nu ştiu, nu vorbeşte nimic, i-am răspuns.

A sosit călăul închisorii Jilava, Ştefan – fiecare închisoare avea câte

un călău recunoscut -, care a rostit:

– Vatamaniuc şi Caceauna să iasă afară!

Am ieşit.

– După mine!, zbieră.

Am ajuns unde era bolnavul pe pătură.

– Puneţi mâna pe pătură şi după mine!, ordonă. Se ducea spre celula

din care l-am scos. Am refuzat să merg. I-am zis, lăsând în jos pătura cu

bolnavul:

– Nu-l duc, domnule locotenent.

– Cum nu-l duci? Nu-l duci?! -Nu.

Atunci, namila de o sută de kile m-a izbit de perete. Deşi am vrut

să-mi protejez capul, tot m-am lovit rău. Mi s-au zdruncinat dinţii, nişte

cizme ca ale lui Stalin au sărit pe mine. Sub călcâiele lui distrate şi furioase

jucam precum ursul pe jar. Mă ţinea de mâini şi-mi lovea picioarele cu

cizmele, apoi m-a izbit din nou de zid.

– Treci deoparte! Şi iarăşi a intrat în celulă. Acum şi-a ales pe unul

potrivit, pe nebunul Vas Tîrtu.

– Ieşi afară şi pune mâna pe pătură!

Astfel, Gheorghe, în pătură, a fost dus de cei doi unguri înapoi în

celulă. Iar noi doi, eu şi Caceauna, la ordin, l-am urmat pe bestialul Ştefan

la turelă. Închisoarea Jilava, o cetate veche ridicată împotriva turcilor, cu

ziduri de doi metri, acoperită cu pământ, din loc în loc cu încăperi făcute

pentru ocupanţi şi apărători, avea în mijloc o microcetate rotundă, numită

Reduit. Aici, pe vremuri, se păstrau în camere mari, alimentele. Sus era

turnul de apărare, cu scară interioară, din care trăgeau puşcaşii. Erau acolo,

în zid, patru firide pentru tunuri, înguste de un metru şi lungi de doi-trei

metri, cât era grosimea peretelui. La capăt se termina în unghi ascuţit.

Aceste metereze erau deasupra pământului şi, pentru că trecuseră atâtea

vremuri, pe acolo curgea apa. În zona aceasta umedă erau introduşi cei

pedepsiţi, să-şi ispăşească păcatele în câte şapte zile de izolare; erau

alimentaţi o dată la trei zile. Ţin bine minte că în şapte zile am mâncat de

două ori, coji de cartofi cu apă şi o sută de grame de pâine pe zi, la amiază;

seara, arpacaş; dimineaţa, orz ars, fiert, cafea… Era foarte frig, apa curgea

de sus. Era primăvara. Hainele erau subţiri, slabe, destrămate ca sita, de

vedeai prin ele lumina zilei.

– Mă, Caceauna, dacă nu mă vei asculta, noi de aici nu vom ieşi

sănătoşi. Uite ce facem, stăm lipiţi spate în spate şi şapte zile şi şapte nopţi

nu vom muri. Ne apărăm plămânii.

Am stat aşa, apa ne trecea pe spate, frigul era temperat; eu mă

rezemam cu genunchii de un perete, iar colegul osândit, de celălalt zid. Prin

întunericul infernal mai scăpa câte o zare, când gardienii descuiau cele

două uşi, de fier prima şi din lemn a doua, strigând:

– Vatamaniuc!

– Prezent.

– Caceauna!

– Prezent!

După această verificare, prin care se constata dacă suntem în viaţă, se

raporta situaţia: „Cum sunt, vii sau morţi?

Nu am spus, dar trebuie să amintesc faptul că în celula respectivă am

făcut şi greva foamei, toţi deţinuţii, pentru Gheorghe; gestul a fost socotit,

fireşte, refractar şi nu putea trece neobservat şi nerăsplătit. Pentru că

memoria m-a obligat să inserez acest moment, voi mai adăuga aici câteva

nume întru nemurire: Nicolae Mavrocordat, doctorul Cornea, profesorul de

filosofie Alexandru Ştefănescu, de undeva din Oltenia şi un ambasador în

Ungaria, care avea două mandate de condamnat, unul vorbind despre

muncă silnică şi altul vorbind de privare de libertate pe o perioadă de

douăzeci şi cinci de ani. Ambasadorul vorbea foarte puţin, era speriat şi

trist. Eram simpatizat de toţi, căci aveam curajul de a-i înfrunta pe gardieni

şi a le cere drepturile cuvenite. Le ceream cearşafuri, pături, le arătam

sângele nostru sorbit de ploşniţele pe care le striveam pe ziduri…

Aceşti oameni au fost de acord cu greva. Am refuzat în bloc cafeaua,

masa de prânz, deşi, e uşor de închipuit, toţi ne clătinam de foame şi a

refuza puţina hrană care ni se dădea era un lucru extraordinar. Cei doi

inspectori în vârstă, unul de şaptezeci şi opt de ani şi altul de vreo şaptezeci

şi şase, ne-au adresat rugămintea să-i înţelegem, că ei nu pot face front cu

noi. Am vorbit cu generalii amintiţi şi ei mi-au spus că era bine să fi refuzat

şi masa de seară, căci sigur i-am fi obligat pe conducătorii închisorii să-l

transfere pe bolnav la infirmerie.

Greva a eşuat; am primit toţi masa de seară. Atunci am apelat la

strategia amintită, la scoaterea lui Gheorghe Cazacu pe culoar. Dar între

timp eu i-am spus lui Gheorghe ce aveam pe suflet:

– Tu vei scăpa sigur. Tu vei ajunge acasă, am o rugăminte la tine: să

mergi la Nataliţa şi să-i spui că tot ce am vorbit noi rămâne neclintit. Dacă

maică-sa o ceartă ori nu o primeşte acasă, să meargă la mama mea şi să

rămână acolo până când voi veni şi eu, acolo să rămână, căci vom fi

împreună.

– Nici o grijă, mă asigură Gheorghe.

După aceste cuvinte, după cum am spus, am fost dus la izolare şi

după cele şapte zile de infern am ajuns din nou în celulă. Toţi din aceeaşi

osândă m-au îmbrăţişat şi s-au bucurat de întâlnire, convinşi că planul

nostru de salvare a unui confrate a reuşit.

– Bravo, Gheorghe a fost dus chiar a doua zi din celulă la infirmerie!

Şi să vedeţi un gest uriaş! – confraţii ne-au rezervat, de pe parcursul celor

şapte zile de izolare câte şapte felii a câte o sută grame de pâine, şapte sute

grame de pâine, mie şi lui Caceauna.

C.H.: Incredibilă solidaritate! Se împlinea acolo sublimitatea

cuvintelor lui Hristos: „Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca

sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13.).

Gv.V.: De nenumărate ori Evanghelia şi-a împlinit mesajul în

închisori! Şi, ca să nu ne abatem, trebuie să spun că pâinea aceea ne-a

înviat.

C.H.: Era o împărtăşanie. Era euharistia care dă viaţă.

Gv.V.: Cu adevărat!

Bun, ne-am bucurat pentru Gheorghe, pentru şansa lui. Ştiam ce se

întâmplă în afară, ştiam că bolnavii cu suferinţe incurabile vor fi eliberaţi;

legea respectivă, de care noi am auzit, avea în vedere pericolul bolilor

sociale. Gheorghe a făcut tratament intensiv cu doctorul Ştefănescu,

streptomicină hidrazidă şi s-a eliberat sănătos. Acasă nu şi-a mai găsit soţia.

Murise Măriuţa, iar Viorica, fetiţa ei, era încredinţată unor rude. Gheorghe

s-a dus la Nataliţa şi i-a spus astfel:

– Nataliţa, am stat cu Gavril în închisoare. Gavril e grav bolnav, e

nebun; a înnebunit şi a paralizat. Un medic deţinut a spus că nu poate trăi

mai mult de doi ani… Dar, Doamne fereşte! Nici să mănânce nu-i în stare.

De abia îl hrănesc cu lingura, dar îi mănâncă alţii porţia, că şi-aşa moare

mâine-poimâine…

Şi, din vorbă în vorbă, Gheorghe i-a propus căsătoria.

C.H.: Sigur, acest moment ar fi meritat o altă desfăşurare. Relatarea

este laconică, reţinem numai esenţialul. Aş vrea să mai punctăm câteva

lucruri anunţate şi neconsemnate ca, după aceasta, să ne întoarcem la ce s-a

mai întâmplat după propunerea… „mirelui”.

Gv.V. Da. Două sublinieri: una despre câteva personaje din celulă şi

alta despre o întâmplare legată de cuplul Gheorghe şi soţia sa Măriuţa.

Hristu Caceauna era un macedonean din Dobrogea, din Babadag. Era

partizan în lotul lui Puiu şi Fudulea, partizani cu renume în Munţii

Măcinului. Acolo au fost confruntări sângeroase, au murit mulţi securişti,

dar au căzut sub gloanţe şi cei doi partizani. Fata lui Puiu a rămas în leagăn,

la vârsta prunciei. Este membră de onoare, alături de mine şi de Ion

Ogoranu, în cadrul Fundaţiei Luptătorilor din Munţi. Şi, ca să nu uit, mai e

în aceeaşi organizaţie o doamnă care s-a născut în munţii Argeşului, în lotul

colonelului Arsenescu. În confruntările grozave din munţi a fost şi

Arnăuţoiu. Trăieşte încă, dintre acei temerari, Elisabeta Rizea.

Locotenentul Arnăuţoiu s-a căsătorit cu o basarabeancă. Fetiţa lor era în

scutece, plângea când securiştii au tăbărât peste oamenii rezistenţei. Mama

şi-a apărat copilul izbindu-se la pământ; a fost capturată împreună cu câţiva

răniţi. Mama a murit, iar fiica ei este astăzi la Academia de Muzică din

Bucureşti, cum am zis, membru de onoare în Comitetul Luptătorilor, o

fiinţă demnă, inteligentă, care cinsteşte întru totul memoria tatălui ei.

Iar acum, întâmplarea de la casa lui Gheorghe Cazacu. Am spus că la

această familie trăgeam deseori, căci erau oameni de nădejde şi îmi ofereau

o găzduire secretă foarte bună. Ceea ce nu ştiu dacă am spus când am

povestit cum am fugit pe sub gloanţe pe Pârâul Boului e că, în acel timp,

băteau automatele, şi Măriuţa a scăpat lampa din mâini, căzând paralizată

de spaimă. Cred că acea împrejurare nefastă i-a scurtat zilele, iar Gheorghe,

cunoscând situaţia, negăsindu-şi perechea în viaţă, a urzit repede un

scenariu macabru, prezentându-mă într-o stare lamentabilă şi, în replică,

deturnând convingerile solemne ale prietenei mele, şi-a atins scopul,

fâcând-o nevastă.

Sigur, Nataliţa a fost trecută printr-un şoc insuportabil, printr-un

sever examen de conştiinţă. Mama ei deveni insistentă, agresivă. Fata a fost

obligată, de tratamentul la care a fost supusă, să abandoneze casa. S-a oprit

la sora ei, Paraschiva. Dar mama nu a cruţat-o, a venit pe urmele ei,

revoltată:

– Tu, ce e cu nebuna asta aici? Că asta nu-i sănătoasă; a stat cinci ani

prin păduri cu el, a stat cinci ani în închisoare şi acum ce mai aşteaptă? îi

trebuie un paralizat nebun? Nu o mai ţine aici, că îţi dau foc la casă!”

Ştiind-o pe mamă aspră, că nu-i de glumă cu ea, Paraschiva, aprigă şi fermă

în cuvinte, i-a spus:

– Soro, du-te de la mine, faceţi ce ştiţi…

Şi Natalia s-a mai aciuat pe la unii, pe la alţii, şi condiţia ei de

prigonită, de pribeagă, greu de suportat pentru o femeie, au făcut-o să

cedeze presiunilor. Mama ei nu contenea să o acuze, să o califice „nebună”

şi „fugară cu nebunul munţilor”.

Natalia s-a căsătorit. Căsătoria lor a fost adumbrită, după naşterea

copiilor, de o zicală biblică: „Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li s-au

strepezit dinţii” (Ieremia 31, 29). Peste trei sau patru ani am apărut şi eu în

Suceviţa, sănătos la trup şi lucid la minte, aşa cum sunt şi acum. Nu ştiu ce

răspuns au găsit cei doi şi, mai ales, Gheorghe, la mustrarea care nu se

poate să nu-i fi umplut inima. Eu nu am locuit mult timp în satul natal.

După vreo opt luni a început o altă etapă de hăituire. Alte drumuri, şantiere,

urmăriri mi-au umplut biografia de după închisoare. Gheorghe a murit

undeva pe câmp, sub pădure, subit, în comuna Marginea.

„Doamne, mare este puterea Ta, Doamne!”, am zis de atâtea ori

grăind fără cuvinte cu locurile pe care le întâlneam pretutindeni, încărcate

de amintiri copleşitoare. Şi mai ales când ochii îmi căutau spre măgurile

albastre, acolo unde, înaintea singurului Dumnezeu, înconjurat de cerul

liber, cu cosmosul întreg pe umeri, am întemeiat o logodnă sfântă şi inelul

care ne-a unit era un inel de sânge…

C.H.: Şi dacă tot am ajuns în actualitate, ce mai putem consemna?

Gv.V.: După cum e uşor de observat, pe orbita unui destin apar şi

spirite benefice şi spirite malefice. Personajul salvat la Jilava, prezenţa lui

în viaţa mea a determinat o răsturnare spectaculoasă, folosindu-se de o

anume conjunctură în care, ca şi în alte situaţii de pe pământ, o neiertată

minciună a surpat un ideal. Astăzi Nataliţa este văduvă, suferindă, marcată

de necazurile din închisori.

Eu mi-am continuat soarta – desigur, astfel hotărâtă de Sus -, am

încheiat şi eu o căsătorie, convins că am fost trimis să salvez un suflet,

încercat de Dumnezeu prin pierderea Nataliţei. Sunt singur, şi eu văduv, în

pragul unei vârste patriarhale, copleşit de amintiri în crepuscul şi înaintând

cu două convingeri: că Dumnezeu are planuri peste care omul nu poate să

treacă şi că numai munţii rămân neschimbaţi în prietenie…

C.H.: Deosebit de frumoasă şi elegantă ca un aforism, în concizie,

această spovedanie!

Gv.V.: Sunt viu, dar s-a terminat romanul nostru…

C.H.: Nu s-a terminat, căci personajele nu-s închipuiri, trăiesc.

Gv.V.: Trăiesc, e drept, dar s-au terminat acele legături

nemaipomenite. Greu de închipuit un loc sub soare pe care să mai fie aşa o

legătură, o astfel de viaţă între doi oameni! Eu, un om în absolută

clandestinitate atâta vreme, gata de sacrificii nemeritate, sigur a ş fi putut

avea un alt destin dacă minciuna, diversiunea nu ar fi apărut… Prea multe

amintiri comune aveam ca să fi trăit rău, nu cred că ar fi fost între noi nici o

vorbă supărătoare. Am fost trup şi suflet alături, am fost contopiţi un suflet

şi un trup, dar unitatea aceasta în care am crezut întotdeauna, după cum am

spus, s-a destrămat, am fost obligaţi să ne mutăm viaţa sub alte stele,

depărtaţi, la sute de kilometri…

C.H.: Şi, cu toate acestea, subteran, intim, o relaţie parcă tot există.

Văd că aveţi aceeaşi integritate afectivă, că pe această fiinţă o puneţi mereu

sus, sub o apoteoză excepţională.

Gv.V: Ar fi imposibil să fac altfel.

C.H.: Bun, dar o încercare precum cea amintită ar fi destabilizat pe

orice bărbat. Când aţi văzut că povestea Dvs. ia alt curs, fireşte, printr-o

înşelătorie…

Gv.V.: Mai întâi vreau să spun că nimic din lume nu-mi poate da un

echivalent la zilele pe care le-am trăit cu Nataliţa. Şocul pierderii ei prin

căsătoria plămădită pe minciună, sigur că m-a durut cumplit… Cât voi trăi, –

şi iată că haiducul e de-acum bătrân -, voi regreta că nu a fost să fie soţia

mea. Dar eu sunt un om cu experienţe incredibile, sunt lucid şi, dincolo de

mii de interogaţii, un răspuns e dominant: nu a fost să fie după voia mea.

De ce? Pentru că planurile lui Dumnezeu nu sunt ca ale noastre, zice bine

psalmistul David. Am spus că am cerut, în post negru şi cu rugăciune cu

lacrimi, cu genunchii pe stânci, viaţă şi libertate, iar după ce am cunoscut-o

pe Nataliţa, să-mi fie dată de soţie. La multe întrebări am găsit răspunsul,

numai şi numai în voia şi pronia lui Dumnezeu, şi dacă la atâtea încercări

pe care le-am trecut prin filtrul raţiunii am găsit până la urmă explicaţii, şi

în această ecuaţie tot în Dumnezeu trebuie să găsesc răspunsul. Asta-i

credinţa mea – care m-a ferit de deznădejde, de disperare -, că Dumnezeu

m-a trimis să salvez un alt suflet, al unei alte femei. Acea fiinţă nu ar fi trăit

dacă eu nu aş fi intervenit în viaţa ei. Nataliţa a căzut în mâinile altui bărbat

şi a avut soarta pe care a avut-o. Eu am primit în braţe un suflet de care nu

ştiam, care mi s-a încredinţat şi pentru care aveam hotărâte de dinainte

răspunderi mari. Dumnezeu ni le programează pe toate, independent de ce

vrem noi. Noi una vrem şi alta ni se întâmplă, iar aici nu-i numaidecât

predestinaţie.

C.H.: E fericit acest suport, nu toată lumea îl găseşte…

Gv.V.: Asta-i, toate au un sfârşit pe lumea asta. Inclusiv poveştile…

C.H.: Foarte multe şi dense, episoadele se întrepătrund deseori şi nu-i

foarte la îndemână de urmărit lungul drum sinuos. Să ne oprim – pentru o

necesară detaşare – la momentul când soarta vă despărţea de cei doi

devotaţi prieteni, fraţii Chiraş…

Gv.V.: Fraţii Gheorghe şi Ion Chiraş, Mateienii, într-adevăr mi-au

fost prieteni autentici, inconfundabili. După ce au căzut sub bătaia armelor

duşmanilor, povestea vieţii mele a cunoscut o nouă cotitură.

Am venit din nou în Ursoaia. Într -un gol, lângă un pârâu cu apă rece,

cu desiş bun de ascunzătoare, ne-am făcut coliba. Era un loc nu prea

depărtat nici de sat, numai bun pentru a ne face cuib acolo. Plecasem cu

Vasile Marciuc după alimente şi, întorcându-ne la fraţii Chiraş, am

constatat că locul era foarte secret, ascuns după tufe mari de urzici, după

muşuroaie cu brazi tineri; în faţă aveam o poieniţă, pe-o parte un pârâiaş

care se desfăcea când ploua mult. Ziua stăteam la soare, la pândă, ascultam.

Noaptea vorbeam în şoaptă, tot timpul în şoaptă. Şase ani în pădure şi nouă

ani în temniţă am vorbit numai în şoaptă, încât tot timpul am crezut că îmi

va pieri glasul şi că nu o să pot vorbi normal în libertate.

într-o dimineaţă am auzit un zgomot, am luat automatul şi am ieşit

din colibă. Nu era zgomot obişnuit, cădere de frunză, scormonitură de

pasăre sau veveriţă. A fost o plesnitură de băţ; cineva a călcat un băţ care sa

rupt. Am mers vreo trei metri înainte şi din marginea pârâului adânc am

privit zona; când m-am uitat înapoi, văd doi securişti unul lângă altul lipiţi

de peretele pârâului. M-am întors repede şi am dat alarmă: „Securitatea!”

Fraţii au luat armele în mâini, rucsacele pe spate şi au ieşit. Vasile Marciuc

a venit după mine, fraţii Chiraş nu au vrut să iasă în poieniţă, bazându-se pe

mine, cel care i-am văzut pe urmăritori şi neavând certitudinea că din

poieniţă pot răsări şi alţi agenţi. Când mi-am dat drumul pe pârâu am

aruncat o grenadă în vale şi am tras o rafală ca să-i derutez pe cei doi

securişti. Aceştia s-au dosit după un cot de unde ieşea pârâul şi se întâlnea

cu firul pârâului mic. Eu eram liber, asigurat pe pârâu, alături de Vasile.

Din vale, după cotitură, oprindu-mă prudent, m-am uitat să văd ce fac

Mateienii. Deloc strategic, ei au luat-o prin poieniţă, în vecinătatea unei

costişe cu mesteceni, prin care au încercat să se strecoare la deal. O

greşeală enormă! Mestecenii cu trunchi alb, iar ei cu pufoaice negre,

răritură descoperitoare… Au fost văzuţi şi s-au tras câteva rafale… Nu au

căzut. S-au oprit şi au răspuns cu foc şi ei. Eu nu aveam în cine să trag, căci

nu-i vedeam pe agenţii înarmaţi, nu aveam vizibilitate decât spre cei care

aveau să devină victime. Ionică a tras cât a tras, s-a ridicat şi a încercat să

fugă. Puţin i-ar fi trebuit ca să ajungă într-un desiş. Şi cum fugea aşa,

deodată am văzut că s-a oprit şi a căzut. L-au lovit în spate, am văzut dâra

de fum. Gheorghe a continuat să tragă de după o stâncă ce-l masca

oarecum, aşa cum face soldatul pe front. La o rafală care a venit din faţă,

însă, nu a rezistat, obrazul i s-a umplut de sânge, i s-a distrus gura, şi-a

plecat capul ciuruit de gloanţe şi a murit.

Aşa s-au pierdut cei doi temerari ai Suceviţei şi Bucovinei, despre virtuţile

cărora vor mărturisi nu oamenii trecători, ci munţii, martori cinstiţi şi

veşnici. Când canaliile au avut certitudinea că cei doi nu mai sunt vii, i-au

coborât din codru şi i-au dus spre Rădăuţi cu o maşină blindată. În faţa

casei lor, acolo unde trăiesc încă soţia lui Gheorghe Chiraş şi cele două

fiice ale partizanului dârz, Rodica şi Maria, maşina s-a defectat şi, numai

Dumnezeu aşa a vrut, a stat o bună vreme chiar în gura uliţei gospodăriei

sale, ca pentru un semnificativ rămas-bun.

Am rămas cu Vasile Marciuc. Dar el nu era aşa cum au fost fraţii

Chiraş ori viteazul Vasile Motrescu. Cum am tot spus, el nu era făcut

pentru viaţa de partizan. Trebuia însă să am grijă de el fiindcă era fugar şi a

fost sprijinitorul nostru. Nu-mi era uşor cu acest balast, om moale, neatent,

comod. Vasile păşea fără să fie îngrijorat de ceva, nu sesiza vreascul,

frunza, trebuia mereu să-l fac atent, să-l previn că din orice parte şi în orice

clipă ne poate paşte primejdia. Dar cel mai critic moment a fost când,

ajungând cu el la Toader Mihailescu, în Marginea, a fost întru totul

schimbat de o dominantă psihologică, bine pusă la punct de şacalii

diplomaţi ai Securităţii, prin vestea că soţia sa, arestată, a înnebunit şi a

murit în închisoare. Această veste, pe care el a luat-o ca atare, nu ca un

vicleşug al celor care ne urmăreau, l-a determinat să se smulgă din aventura

haiduciei şi să devină maleabil, labil, chiar periculos, cum de altfel s-a şi

demonstrat.

C.H.: Când a avut loc evenimentul din Ursoaia Mare?

Gv.V.: în 18 iulie 1955.

C.H.: Ca să completăm portretul lui Vasile Marciuc la care s-au făcut

dese trimiteri, spuneaţi că în sufletul lui s-au suprapus mai multe stări care

l-au dezarmat psihic. Chiar şi dacă vom face uz de o nouă divagaţie, vă

propun să nuanţăm cazul în care Dvs., un temerar al munţilor, de-acum

personalizat şi individualizat, între fidelitate şi trădare, nu mai aveaţi altă

cale decât cea a reflecţiilor amare asupra unui trecut bogat în amintiri pe

care îl luaţi cu Dvs. În îngustimea unor închisori, în care nu vă cunoşteaţi

viitorul, în care eraţi, cum spuneţi, doar cu un singur prieten credincios, cu

Dumnezeu…

Gv.V.: E bine venită această intervenţie, necesară, desigur, pentru

anumite nuanţări, căci concluziilor le vom lăsa drepturi mai multe la

capătul dialogului nostru. Totuşi, nu e rău să spunem ce trebuie spus. Un

adevăr rostit de două-trei ori nu poate fi plictisitor…

Voi aminti că înainte de drama de la Rusca, moartea eroică a fraţilor

Chiraş, împreună fiind încă cu ei, în timp ce am mers după alimente în

comuna Marginea la Toader Mihailescu şi întors apoi la fraţii amintiţi,

le-am adus nu numai hrana trebuitoare, ci şi o informaţie tristă – arestarea

gazdei principale din Voievodeasa, adică a lui Vasile Marciuc.

– Fraţilor, ce am aflat eu nu e prea bun.

– Ce-i? au tresărit fraţii Chiraş curioşi, văzându-mă trist.

– E arestat Vasile Marciuc…

– Când? Cum? Soţia lui e acasă?

Vestea căzu ca un trăsnet peste bieţii oameni, căci îşi pierderi astfel o

gazdă foarte bună, principală. Am mocnit împreună şi, după un răstimp,

când şi alimentele se terminau, am hotărât să merg din nou în Marginea, să

aflu detalii despre soarta lui Vasile.

Voi relata momentul când acesta, supus unei probe grele, nu a

rezistat când Securitatea s-a folosit de un joc abil, punând-o în centru pe

nevasta sa. Cum a fost? A primit o veste cumplită: vestea că soţia sa este

arestată. Efectul psihologic a fost neaşteptat. Copiii erau în grija vecinilor.

Casa era păzită continuu de o santinelă. Nu ştia nimic despre rostul

gospodăriei. Şi, peste toate, o informaţie şi mai devastatoare, perindată prin

sat: nevasta lui Marciuc a înnebunit în închisoare! A fost dusă la Socola, în

Iaşi. Era o diversiune pe care eu am intuit-o imediat. Numai Securitatea

arunca acest gen de nade destabilizatoare.

E prea uşor de închipuit că nimeni dintre cei incluşi în sistemul

concentraţionar nu putea furniza astfel de informaţii, căci puşcăriaşii aveau

un regim mai dur decât leproşii ori alţi bolnavi izolaţi din cauza bolilor

molipsitoare. Vasile Marciuc, aflând o informaţie pe care nu a distilat-o cu

prudenţă, a devenit o victimă psihologică care, spun limpede, l-a făcut din

om neom. Pentru mine, această transformare a devenit un mare pericol. Mă

urma pe cărări imprudent, cu capul în jos, gânduriu; îşi smulgea fire din

barbă, nu se uita cu atenţie în stânga şi în dreapta, parcă fără să

conştientizeze unde e, mă călca pe picioare. Nu auzea frunzele pe care eu le

auzeam căzând, era preocupat numai de problemele sale…

Mergeam împreună tot mai rar într-un canton silvic, la un brigadier

pe care acum nu mi-l amintesc, care nu era departe de capătul satului, un

conformist comunist, aspru cu oamenii locului, membru de partid

periculos… Marciuc, cum spun, nu mai avea reacţii în care să-mi pun

încrederea, avea deja o modificare psihică foarte profitabilă pentru agenţii

care de abia aşteptau să întâlnească şi să folosească astfel de exemplare.

C.H.: De aici şi până la capturare nu sunt mulţi metri…

Gv.V.: Da, aşa-i! E însă şi aici un ghem care se vrea descâlcit. Ca să

fiu obiectiv, trebuie să spun că prinderea mea, inevitabilă în cele din urmă,

presupunea trădarea, căci eu oricum nu aveam de gând să mă predau, deşi

frânghia se cam strânsese, gazdele erau arestate, alimentele erau greu de

procurat, luptătorii se răriseră, unii prin moarte, alţii prin predare ori

arestare…

C.H.: Şi trădarea, care încheia un capitol de existenţă deloc comună,

dar şi prefaţa un nou modus vivendi, în celulele temniţelor, până la urmă

s-a compus tot dintr-o colaborare.

Gv.V.: Da, categoric. Voi aminti câteva elemente. Eram în comuna

Marginea, retras la anumite gazde, din motivele pe care le-am consemnat.

Eram la Toader Mihailescu, în timp ce acesta era arestat. Soţia lui, Viorica,

de loc din Suceviţa, trudea singură în pod, îşi umplea sacii cu porumb,

nevoită să se mute în satul de baştină. Am stat în jurul fântânii, nu aveam

mâncare şi ne făceam un plan scurt pentru a ne găsi o sursă; lumina şi

zgomotul din pod mi-au părut suspecte până când, terminând Viorica de

umplut sacii, spre norocul nostru, al meu şi al însoţitorului meu Marciuc, a

trecut pe lângă fântână şi am venit să o semnalizez. Viorica ne-a spus că

primejdia e mare şi că soţul ei Toader e ridicat şi multe alte gazde sunt la

arest. M-am mirat de această veste şi Viorica m-a limpezit:

– Ţinu nu este arestat, e chemat deseori la post; la el vin zilnic

securiştii, seara este chemat şi anchetat…

E clar, mi-am zis, el ştia gazdele noastre şi faptul că nu-i arestat e un

indiciu. Gazdele pârâte, constrânse, s-au divulgat unele pe altele şi astfel

lanţul a crescut şi Securitatea şi-a putut pune în aplicare aparatul coercitiv.

Cu această afirmaţie, trăgându-l de haină pe Marciuc, nu prea surprins de

veşti, chiar insistând să mai ia ceva hrană, am intrat într-un ogor, am pus în

rucsace cartofi şi ştiuleţi de porumb, căci era toamna, şi trecând şoseaua,

dinspre partea dreaptă, din direcţia Solca, evitând posturile fixe, am stat

câtva timp în pândă în faţa casei lui Ţinu. Era acolo un şanţ adânc, iar

şoseaua era mai sus, pe înălţime; aveam un loc strategic, vedeam bine

poarta lui Constantin-Ţinu Mihailescu. După un scurt timp de aşteptare, a

venit o maşină, încet, cu farurile stinse, dinspre Rădăuţi. A coborât din

maşină un ofiţer pe care l-am văzut bine, ridicându-ne din şanţ privirea spre

poarta lui Ţinu, din locul unde stăm pe burtă. Câinele începu să latre, omul

coborât din maşină intră pe uliţa de dinaintea casei, întâmpinat de gazdă.

Cei doi au avut o convorbire de vreo zece minute, în şoaptă. Nu am auzit ce

au vorbit. Vasile însă, nerăbdător, îmi tot da coate să deschidem foc,

şoptindu-mi în ureche: „Hai să tragem!”. Nu era cazul, l-am înghiontit ca să

se astâmpere. După încheierea convorbirii, ofiţerul s-a urcat în maşină şi a

plecat, iar Ţinu a mai rămas un minut în uliţă, privind în urma călătorului

care se îndrepta spre Suceviţa. Mai-mai mă fura gândul să-l prindem pe

„povestitor”, să-l trecem în marginea pădurii şi să-l chinuim un pic, nu să-l

împuşcăm, ci să-i dăm o lecţie de demnitate, să ştie că avem cunoştinţe de

lucrul Securităţii, că suntem în spatele acesteia. Şi îmi pare rău că nu i-am

dat această lecţie, care e bună pentru toţi laşii.

Oricum, din acea pândă m-am ales cu o certitudine; mi se clarifica

deplin faptul că Ţinu este un colaborator pus în slujba autorităţilor.

După acest moment am coborât în luncă, am trecut apa şi mi-am

făcut planul de a intra în întunecimile pădurii, într-un perimetru care are în

margini Vicovul, Voievodeasa şi Putna. Şi în timp ce păşeam spre ierburile

dinspre pădurea Hardicului, Vasile Marciuc îmi dădu, cum am amintit,

sugestia de a trage la casa lui Ion-Nicu Senegeac, în Voievodeasa. Despre

această relaţie vorbesc şi când evoc cum a fost construită „capcana”

prinderii mele. De ce am spus toate acestea? Ca să dau nuanţe elementelor

din care s-a compus trădarea. Din cele aici consemnate, factorii au

evidenţă: Ţinu, Marciuc şi Nicu sunt personajele care închid episodul

existenţei mele în munţii Bucovinei. Dar răul, rădăcina răului, nu-i în aceşti

oameni, ci într-un sistem diabolic, în comunismul care a deformat

mentalităţi şi caractere, care a învrăjbit fraţii contra fraţi, care a înjosit

Omul şi l-a înlănţuit…

C.H.: Spiritul creştin, iertător, este evident şi în cele aici scrise.

Curios e că după atâţia ani de celulă, inima nu vi s-a umplut de ură, de

răzbunare şi, după cum mărturisiţi, prima adresă din Suceviţa, la care aţi

vrut să ajungeţi, a fost chiar la Vasile Marciuc.

Gv.V.: Tot timpul m-am gândit la acest om şi, când a sosit ziua

eliberării, am mers la el să-i mulţumesc, pentru că datorită lui sunt în viaţă.

Să-i mulţumesc pentru că m-a predat, căci dacă nu mă preda eram sigur

mort. Am mers la el să-i cer o cană cu lapte. Nu i-am trecut pragul cu alt

gând decât acela de a-i zice „Mulţumesc, Vasile, că m-ai predat!”. Sigur, se

amesteca în această mulţumire şi un reproş amical, cum bine aţi intuit… Dar

despre aceasta voi mai vorbi când voi povesti întoarcerea acasă…

C.H.: Cronologic, cred că ne apropiem de un episod crucial, de un

scenariu oribil în care, singur, absolut singur, a trebuit să alegeţi între

gloanţe, care înseamnă moarte, şi gratii, care…

Gv.V.: Da, aici sunt necesare detalii multe, accentuate. E într-adevăr

un moment excepţional din biografia mea, de aceeaşi încărcătură ca şi

decizia de a alege muntele, ca şi eliberarea din închisori sau momentul

Nataliţa, asupra căruia am cerut un timp mai îndelungat pentru naraţiuni…

Dar până a vorbi despre episodul prinderii, să mi se permită o…

prefaţare, să se consemneze o povestire care duce spre acel moment.

C.H.: Vă ascultăm cu interes…

Gv.V.: înspre momentul de care vorbim, voi sublinia o stare pe care

voi numi-o „semn de moarte”. Aveam bordeiul peste pârâu, într-un desiş.

Mergeam, trecând pârâul, după lemne. Arborii, uscăturile, mai înalţi ori

mai scurţi, groşi cât cofa, cum am mai spus, nu erau retezaţi, ca să nu

facem zgomot, ci răsuciţi cu mâna până cădeau. Eram într-o situaţie cum

n-am mai fost niciodată, nici până atunci, nici de atunci. Aveam un semn de

moarte; acest semn îl am şi acum, dar nu atât de puternic ca atunci. Când

eram într-un necaz, când urma să am o încercare, o îmbolnăvire, semnul se

arăta cu o anumită intensitate. Astfel deduceam gravitatea întâmplării,

gravitatea bolii, pericolul pe care urma să-l întâmpin. A trecut o lună, au

trecut două, au trecut trei şi eu m-am îngrozit: asta-i moarte, am zis; m-am

aşezat pe post negru şi rugăciune, îi părăseam pe ai mei, mergeam prin

pădure să fiu singur, să mă audă Dumnezeu. Şi dacă am văzut că semnul nu

mă părăseşte, am plecat la mama acasă. Dar nici aici nu m-a părăsit. Am

zis: mă duc înapoi la ai mei…

C.H.: Acest semn ce era? Vă trezeaţi de-odată cu o obsesie, cu o

frământare…

Gv.V.: Nu, un semn în cot. O anumită mişcare, ca şi cum mi-ar fi dat

cineva cu ciocanul, puternic. Era clar că asta-i moarte, niciodată n-am avut

aşa puternică senzaţie. Cu automatul la mine şi cu Biblia, mă rugam de ai

mei să mă lase după lemne. De ce? Mi-am găsit un locşor tocmai pe

marginea unei prăpăstii, în stânga era prăpastie şi un pârâu adânc, iar în

dreapta era pădurea de unde vedeam totul. M-am aşezat în genunchi, cu

automatul jos, citeam câte un psalm-doi şi mă rugam la Dumnezeu.

Pădurea era grozav de deasă, nici soarele nu pătrundea, ici, colo era câte o

ferigă. Alte plante nu erau pe acolo. Vara era umbră şi rece. Câte o rază, ca

o săgeată, pătrundea până jos, printr-o spărtură, pe undeva. Fagii, neavând

soare şi lumină, se uscau la o anumită grosime şi înălţime. De data aceasta,

când m-am ridicat din rugăciune, în stânga mea, pe marginea prăpastiei, am

văzut un astfel de fag. De zeci de ori m-am rugat acolo şi nu l-am văzut.

Am spus: ..Dar cum de nu l-am văzut eu până acum? Asta nu e bine!”. Şi,

cum era automatul jos, Biblia tot jos, m-am prins de el şi l-am mişcat, mai

mult trăgându-l spre mine, să nu-l scap în văgăună, căci era chiar pe

margine. Nu l-am putut scoate de acolo. Cine m-a pus pe mine să mă uit în

sus? Dumnezeu, care a primit rugăciunile mele şi postul! Să ştie lumea că

primejdia de moarte poate să vină, dar poate să şi treacă. Dar numai cu post

şi rugăciune puternică. Când te rogi să-L vezi pe Domnul Iisus, să-L vezi

cu ochii că te priveşte, să vezi un colţ de rai, verdeaţa şi lumina puternică!

Când am ridicat privirea, fagul s-a rupt şi a căzut jos; jumătate a venit drept

în cap la mine. N-am apucat să mă întorc, am făcut un salt în faţă şi în

aceeaşi clipită de ochi bucata s-a înfipt în pământ, unde am fost eu. Era de

vreo opt metri, cât piciorul de gros. Eram în pericol, deasupra prăpastiei. Să

zbor? -nu pot, să cad ca o piatră – e moarte sigură. Ca şi în alte împrejurări

unde clipa de luciditate contează, am zis: „Voi face slalom, să nu-mi pierd

echilibrul.” Dar când am ajuns în stânga, cu gândul de a atenua viteza

plonjonului, am atins un lăstar care nu m-a putut ţine şi care, ca un arc, m-a

aruncat cu pieptul de stâncile prăpastiei. Am murit pur şi simplu! Când

m-am trezit, m-am întors la automatul şi Biblia care erau pe buza

prăpastiei. Recapitulând scenariul, văzând unde era înfiptă jumătatea

fagului şi cât de hidoasă era adâncimea prăpastiei, mi-am amintit de visul

care m-a bântuit cu un an înainte. Ce am visat? Tatăl meu a plecat la

vânătoare – el era vânător adevărat – şi nu s-a mai întors. L-am aşteptat o zi,

două, mai multe zile. În pădure se întâmplau nenorociri, unii se împuşcau

din imprudenţă, alţii erau împuşcaţi de silvicultorii care îi urmăreau pe

braconieri. În vreo zece ani, îmi amintesc, au fost vreo patru-cinci cazuri de

acest fel.

Când cei duşi în munte întârziau peste răbdare, se organizau potere.

Şi în visul meu aşa se întâmpla – s-a organizat o poteră pentru aflarea tatălui

meu. Un număr mare de oameni din sat, om lângă om, o linie de oameni,

din Obcina Drăguşinului până la mine. Ultimul din şir, în stânga, eram eu.

Am ajuns la groapa aceasta şi când am privit în adâncul ei l-am văzut pe

tata spânzurat de o creangă uscată de fag. Arăta îngrozitor, în spânzurătoare

era numai capul şi şira spinării, restul oaselor erau în fundul văii. Am dat

alarma şi toţi cei care compuneau potera au venit la strigarea mea. Atunci

m-am trezit…

Acum, când am venit la automat şi Biblie, mi-am adus aminte de

acel vis, am privit în groapă şi mi-am închipuit oasele tatălui.

Episodul cu moartea din Spitalul Fundeni, consemnat, a fost o

revelaţie târzie. Parcă îl aud şi acum pe doctorul Luncan, profesor la Cluj,

cum a rostit mirat către studenţi: „Iată un om care trăieşte din dobândă, în

noaptea trecută şi-a terminat capitalul.”

Şi după întâmplarea aceea am venit la bordei fără lemne. Era

întuneric. Eu am stat mult acolo, în „moarte” şi apoi, înviat, am plâns, am

citit psalmi.

– Unde ai stat până acum, Gavrile? m-au întrebat fraţii, îngrijoraţi.

Eşti galben, ce s-a întâmplat?

Le-am povestit totul şi le-am spus:

– Măi, oameni buni, luaţi aminte, cumpăna e de la Dumnezeu, dar şi

salvarea e de la El. Când vrea Dumnezeu să fii viu, nu mori! Gheorghe s-a

dus unde i-am spus că am avut încercarea, confruntarea cu moartea, a adus

pentru foc bucăţile din lemnul de care se lega visul şi clipa fatală…

C.H.: O premoniţie revelatoare, o întâmplare semnificativă…

Gv.V.: Am ţinut să intre în povestea aceasta pe care o scriem şi

acest… vis.

C.H.: Desigur Vasile Marciuc are individualitate; va fi prezent şi în

ultimul capitol al epocii Dvs. romantice. Căci de el depinde, cum am văzut,

într-o bună măsură, chiar drama Dvs.

Gv.V.: Voi povesti tot ceva legat de prezenţa personajului Vasile

Marciuc şi despre o întâlnire cu, paraşutiştii. Apoi, tot despre el, după

eliberarea mea.

După ce Marciuc a fugit din închisoare, după cum am subliniat, a

venit la noi, în munte, unde l-am prezentat la fraţi. Vasile a venit ca de la

arest, nu avea echipament pentru munte. Şi, mai ales, un articol absolut

necesar, pătura. Am stat împreună într-o noapte, într-o gropiţă, înveliţi

amândoi cu pătura mea. Dimineaţa, după o noapte de frig, când începuse să

cadă lapoviţă, zăpadă, pătura noastră era albită de fulgi. L-am asigurat că îi

voi procura o pătură din sat, că voi merge după alimente şi îi voi aduce

această învelitoare de la fratele meu Ion. În Suceviţa însă se pătrundea greu,

localitatea era extrem de bine păzită. Chiar cetăţenilor obişnuiţi, călători pe

drum, li se puneau diferite întrebări, li se cereau legitimaţiile. Eram atunci

în parcela Şoarecu, într-o zonă zisă „la Tcaciuc”. Am hotărât să cobor în

Suceviţa în amurg, nu la miezul nopţii. Când am ajuns la punctul Preluci,

mi-am făcut un plan sever, să nu dau peste un post fix. Am evitat locul cu

iezer, mlaştina plină de broaşte zgomotoase, pe care probabil că au ocolit-o

şi pândarii, tocmai din cauza orăcăielilor care le-ar fi tulburat atenţia. Am

trecut un gard, prin mijlocul unui teren de cosit şi, pe lângă cimitirul

penticostal, lăsând în urmă un alt gard, trecând apa, am ajuns la Ionică, la

fratele meu. În marginea livezii mi-am zis: dacă mărăcinele – semnul – e în

gard, nu intru, merg la Varvara Zaremba, căci e mai puţin supravegheată şi

tot găsesc o pătură…

Iată ce s-a întâmplat! După ce am părăsit poteca s-o iau spre pădure,

pentru că ceva nu era în regulă în teren, fapt care m-a determinat să nu mai

merg la fratele Ionică, evitând deschiderea din poieniţă, numai la vreo cinci

paşi prin pădure, m-am pomenit cu trei inşi care, ridicându-se de jos m-au

somat. Era întuneric; eu eram obişnuit cu întunericul, vedeam bine noaptea

şi, totuşi, de data aceasta nu aveam mai mult de trei metri până la străinii

înarmaţi. Am apucat să dau cureaua deoparte şi să pun mâna pe automat.

Cel din stânga mea, unul înalt, a strigat scurt:

– Pune-1 jos!

– îl pun, am răspuns şi m-am aplecat. Într-o fracţiune de secundă,

mi-am croit un plan de salvare; am dezasigurat arma şi, fiind într-o situaţie

limită, din genunchi am început să trag. Şi ei aveau degetele pe trăgaci şi au

început să tragă. Dar ei nu aveau unghiul potrivit căci, primind foc de la

mine, nu au mai lăsat automatele jos, au tras în direcţia pe care eu eram

când stăteam în picioare. Treceau peste mine valuri de gloanţe, la un metru

de creştetul meu. Primind foc de la trei automate, am uitat să trag în dreapta

şi între timp celui din stânga, mai mic de statură, i s-a oprit încărcătorul,

clanţ, în gol. Repede a încercat să-l schimbe; în acest interval, extrem de

scurt, cu o maximă tărie, mi-am făcut raţionamentul: după ce acela îşi va

monta încărcătorul, îşi va da seama că ţeava armei trebuie înclinată, aşa că

am luat degetul de pe trăgaci şi m-am dat de-a dura, ieşind din foc. Armele

de la bătaia cărora ne vedeam feţele prin foc şi fum au încetat. M-am ridicat

şi mi-am pierdut urmele pe-o vale păduratecă. Au tras o rachetă şi eu m-am

izbit la pământ înainte de a se aprinde. Ei s-au uitat peste împrejurimi, pe

unde fuge banditul. Nu au văzut nici o fiinţă mişcătoare. Am auzit un sunet

prelung, ca de corn, cineva le-a dat semnal celor trei, de undeva din vale,

sunând dintr-o ţeava de armă. Sigur erau posturi dispuse în zig-zag, după

cum ştiam că procedează vajnicii paznici de haiduci.

A fost o împrejurare extraordinară, de neuitat. Am zis, oriunde am

relatat acest moment, astfel: Dumnezeu, în noaptea aceea, a blocat patru

minţi – cei trei nu au avut inspiraţia de a trage în jos, eu nu am tras în

dreapta şi, astfel, la numai câţiva metri, în plin foc, nu am murit nici unul.

Am găsit opt cartuşe în încărcătorul meu de treizeci şi două de cartuşe,

acolo, pe dealul Voievodesei. Încă un episod… Mai consemnăm unul?

C.H.: Tot atât de plin de suspans, de frigul morţii?

Gv.V.: Nu, ceva mai amuzant. Deşi ziceţi „mă dor mâinile de scris”,

citându-l pe poetul Cezar Ivănescu, zic că merită. Căci nu am ce lăsa după

mine decât aceste mărturii, sunt un ultim martor…

C.H.: Să auzim.

Gv.V.: Eram în Marginea, legăturile cu Suceviţa erau întrerupte din

motivele pe care le-am amintit, îmi era dor, sincer spun, să mă întâlnesc cu

Nataliţa şi să aflu dacă s-au făcut arestări între ai mei. Fiind la fierarul

Gheorghe Lungu, l-am rugat să-mi dea o cămaşă albă, iţari, o bondiţă şi o

pălărie. Mi-a dat omul. Am lăsat pufoaicele mele, am lăsat automatul în

pod; încălţat cu nişte bocanci de-ai lui, cu iţari, cu cămaşă albă, cu bundiţă

şi pălărie pe cap, am luat o furcă din şură şi, după masă, aşa, către seară, am

pornit pe după Marginea şi am ieşit în capăt, pe un drum, să intru în

Suceviţa. Mai erau două ceasuri până la înserat. Eu anume am făcut treaba

asta, ca în caz de ceva să am în faţă ivirea întunericului. Totul ar fi decurs

bine, normal, dar în faţa fabricii de cherestea, după ce am intrat în Suceviţa,

se afla un cetăţean din Suceviţa, V.S. Acesta m-a recunoscut. S-a întors în

fabrică, a dat alarma, a anunţat directorul. Directorul a anunţat portarul, pe

unul S.S., un vlăjgan înalt, refugiat din teritoriul ocupat, şi acesta porni

după mine. După ce am trecut de fabrică, am grăbit pasul. Era un teren

agricol, liber pe dreapta şi pe stânga. În stânga, în vale, mai departe, erau

vreo două căsuţe ale unor femei amărâte. Veni o ploiţă, eu mi-am ales acest

timp, să fie ploaie şi spre seară, în favoarea mea. Mă uit în faţă şi văd un

miliţian, la distanţa de o sută metri, cu pelerina pe un umăr şi cu automatul

pe celălalt umăr. Mergeam încet, încet, pe marginea şanţului, pe marginea

drumului spre Suceviţa. Mi-am zis: dacă eu merg încet, îi atrag atenţia;

dacă merg normal, repede, îl ajung. Dacă îl ajung mă poate întreba, mă

poate suspecta; trebuie să folosesc furca. L-am lăsat să se distanţeze şi am

intrat în drumeagul care mergea spre cele două case, la Cobzăriţe, cum le

zicea lumea. Am stat un pic, acolo era plantat grâu, porumb, am scos capul

să văd cât s-a distanţat miliţianul, în timpul acesta, când eu mă uitam, au

apărut după colţul gardului de la fabrică directorul Magopăţ cu portarul.

Eu, repede cu privirea în jos, cu furca în mână, mă întorc şi plec încolo.

– Alo, tovarăşe, ce cauţi dumneata pe aici?

– Caut o vacă. Am cosit toată ziua şi am avut vaca legată de un

clenci, a rupt lanţul şi a plecat, vreau să văd dacă nu e pe aici. Mă tem să nu

fie printr-un trifoi…

– Cine eşti dumneata, de unde eşti?

– Lasă-mă, domnule, în pace! Eu caut vaca şi dumneata mă întrebi

cine sunt? Sunt din Marginea. Zic aşa şi merg în continuare. Ei după mine,

insistenţi:

– Unde stai, domnule, în Marginea?

– Pe Havriş stau, răspund şi ajung în zona unde sunt casele. Unul,

poreclit Holbechi, cosea acolo.

– Doamne ajută!”, îi zic creştineşte. Cosaşul se uită nedumerit la cei

care veneau după mine.

– N-ai văzut o vacă roşie pe aici?

– N-am văzut.

– Coseşti de mult?

– Dinaintea ploiţei care a fost.

– Mi-a spus cineva că a văzut-o şi, când i-am dat de urmă acolo, am

văzut că din drum a făcut-o încoace, dar aici nu-i mai găsesc urma.

Urmăritorii, după mine. În acest timp, cât am fost pe deal, s-a dat

alarma la fabrica de cherestea, unde era o parte din batalionul care umbla

ziua prin sat şi făcea pază pe la gazdele noastre. Membrii acelui batalion

dormeau în fabrică, noaptea ieşind la pândă. M-am uitat în urmă. Soldaţii

săreau peste gard, la numai vreo două sute de metri până la mine. Trăgeau.

N-am auzit strigând, doar trăgând. Cei doi au mărit viteza după mine. Am

mărit şi eu viteza. Când să mă ajungă, când mai aveau un metru, s-au oprit

cu ochii în furca mea. M-am strâmbat urât şi paznicul a căzut, cum cade

bradul, în cartofi. Directorul, care era în spate, s-a întors şi a fugit. Am

scăpat de ei, dar pericolul era întreţinut de militari, de automate. Trebuia

să-i păcălesc şi pe aceştia. Mă îndreptam spre Suceviţa; mai aveam vreo

două sute-trei sute metri, pe terenul agricol, şi intram în lunca situată pe

malul apei.

Acolo eram salvat; printre răchiţi, i-am văzut pe urmăritori – au

trecut apa pe partea cealaltă, să-mi taie calea, ca să nu scap în pădure.

Dincolo de apă se întindea un alt teren, numit „Izvorul”. O răchită

rămuroasă, încâlcită în apă, cu crengile petrecute de apa curgătoare mă

ascundea cum nu se putea mai bine. Am sărit în băltoacă şi, numai cu capul

afară, am stat sub crengile aplecate ale copacului. Urmăritorii au trecut

repede prin acest loc, pe marginea apei, şi au închis bucăţica aceea de teren,

convinşi că eu sunt în acel perimetru şi că voi fi prins în dimineaţa ce va

urma. Au ţinut sub strictă supraveghere tot ce a intrat şi a ieşit din sat. S-au

percheziţionat căruţele şi apoi casele, una după alta. S-au aprins lanterne în

poduri, în şuri, în locuri dosite, dar… „banditul a dispărut”…

După ce au trecut de răchita salvatoare, am ieşit din apă şi, prin

luncă, pe marginea apei la vale, ocolind fabrica de cherestea, am sărit

drumul dintr-o strâmtură, ajungând teafăr în pădurea Floaca. Era noapte dea

binelea. În preajma casei fierarului Lungu m-am oprit. Am rupt crengi cu

frunze bogate din nişte tufe şi le-am pus pe mine, ca să-mi ascund cămăşile

albe; după ce m-am tot furişat pe după căpiţe şi pomi, am ajuns în grădină,

apoi în şură la Lungu. Când mi-am văzut automatul şi hainele, am mulţumit

Cerului că sunt viu şi mi-am promis că nu voi mai face niciodată o ispravă

ca aceasta. Mi-am schimbat hainele ude, iar dimineaţa gazda a venit la

mine, neştiind de aventura mea. Foarte surprins, fierarul îmi aducea la

cunoştinţă o întâmplare foarte proaspătă: ţânţarul se făcea armăsar, ca de

fiecare dată când bârfa face spume la gurile povestaşilor:

– Dl Gavril, auzi! Aseară devreme, un paraşutist în faţa fabricii de

cherestea, voia să fotografieze fabrica. Acela era spion, paraşutat, voia să ia

legătura cu partizanii. L-au scăpat, domnule, acum e în pădure. N-ar fi bine

să te duci să-l găseşti? E în pădure, nu l-au prins…

– Dar cum? îl ispitesc eu, ascultându-i savuroasele amănunte.

-Uite aşa, aşa…

Reproducea întâmplarea cu mine, dar o spunea altfel, era imagina ţie,

fabulaţie. Oamenii făceau din nimica toată legende… După cum s-a şi

vehiculat până nu demult, unii chiar şi astăzi fac această mărturisire, că

fraţii Chiraş s-au împuşcat reciproc, ca să scape din bătaia armelor. Dar

altul e adevărul. Ce scrie pe fotografia lor? Ce scrie Securitatea? „Au fost

descoperiţi, iar când la somaţia legală nu s-au oprit, au fost împuşcaţi”. Aşa

scrie acolo. Şi acesta-i, din păcate, adevărul.

Cap. 8

ÎNCHISORILE

C.H.: Acum, Domnule Gavril Vatamaniuc, daţi contur momentului

capturării Dvs.; vorbiţi-ne despre viaţa privată de libertate, atât de deosebită

faţă de existenţa din pacea dumnezeiască a munţilor. Cum aţi simţit răceala

primei cătuşe, după ce aţi fost imobilizat la gura beciului din Voievodeasa?

Gv.V.: Dau slavă iarăşi Domnului Dumnezeu pentru că sunt sănătos

şi lucid, pentru că din memoria mea nu lipsesc multe nume şi date. Toată

perioada consumată în munţi am trăit-o cu o intensitate extraordinară, astfel

că grozăviile şi întâmplările deosebite vrând-nevrând mi-au umplut

memoria. În fine, se încheiau cei şase ani de haiducie…

C.H.: Da, cum a fost „construită” această capcană?

Gv.V.: Intrăm numaidecât pe făgaş. Vasile Marciuc, fiindcă ne

găseam într-o situaţie de criză, obligaţi să nu mai intrăm în Suceviţa, să ne

adăpostim ori să ne folosim de gazdele noastre fidele, dar şi să evităm

comuna alăturată, Marginea, din aceleaşi motive de precauţie, având la

Voievodeasa, – un cătun al Suceviţei, un prieten, un om mai puţin expus

„ochilor albaştri” ai Securităţii, mi-a propus o şedere discretă la acest

individ. După ce l-am testat în fel şi chip, Vasile m-a asigurat de

seriozitatea acestuia. Aşa a fost dialogul nostru lămuritor:

– Eu nu cunosc pe nimeni din Voievodeasa. Nu ştiu cum e prietenul

dumitale, Nicu Senegeac. Dumneata te bazezi pe el?

– Măi, Gavriluţă, eu am fost de mai multe ori cu el în pădure, am

vânat împreună, am vânat carne amândoi… Eu nu cred că o să mă refuze. E

un om sărac, nu are ce să ne dea, dar noi vom găsi pe ogoare cartofi,

porumb şi vom trăi aşa câteva zile, apoi ne vom orienta după ce vom deţine

anumite informaţii.

– Dacă dumneata îl cunoşti şi eşti sigur pe el, hai. Am făcut un unghi

drept şi în loc să mergem înainte, am făcut-o la stânga şi am intrat în

comuna Marginea, chiar în capătul livezii; livada lui Nicu Senegeac era

spre imaş; casele erau pe lângă drum, iar livada, de la casă spre deal unde

începea imaşul pe care Nicu păşuna vitele satului. Am ajuns până în capătul

gardului, am stat într-o scurtă pândă. În sat era o linişte măreaţă. Câinii pe

care îi deosebeam exact, după lătrat, când securiştii se instalau pe uliţe, pe

lângă casele suspecte, acum erau liniştiţi, îmi deschideau un drum fără

primejdie. Astfel, cu Marciuc, după ce am cules câteva mere din pomii

grădinii, am coborât în curte. Câinele nu ne cunoştea şi a început să latre,

stârnind şi alte glasuri din vecini. Vasile a deschis uşa grajdului şi am trecut

acolo intrând în şură; am urcat scara şi ne-am instalat în pod, în linişte.

Nicu nu s-a arătat până la ceasul dimineţii, când a venit să-şi dezlege vaca

de la iesle. L-am atenţionat şi a venit în şură. L-a văzut pe Vasile, eu am

stat camuflat să văd ce reacţie are. Nu a reacţionat nefavorabil şi eu am

ieşit. Ne-a spus îngrijorat:

– Măi, oameni buni, bine aţi făcut că aţi venit, dar e mare primejdie.

Peste tot sunt posturi de securitate, peste tot. Pe mine m-au întrebat de mai

multe ori dacă am văzut ceva pe aici, pe lângă pădure, când merg cu vitele.

«N-am văzut pe nimeni, că oamenii muntelui nu umblă ziua», le-am

răspuns.

– Dar dumneata de unde ştii?

– Dacă ar umbla ziua, i-aş vedea. Şi i-ar vedea lumea. Dar ăştia nu

sunt oameni care umblă ziua… Am răspuns aşa şi agenţii, râzând, au plecat

în drumul lor.

Nicu a plecat cu vitele lui. I-a lăsat soţiei cuvânt să ne fiarbă cartofii

şi porumbul, iar aceasta, după o anumită vreme, speriată, a venit la noi.

Când ne-a văzut, s-a dumerit de ce câinele lor a lătrat atât de insistent toată

noaptea.

Cam în ziua a şaptea, a opta, Nicu venind spre noi, după ce s-a

deplasat la Suceviţa cu nu ştiu ce treburi, pe înserat, după ce şi-a legat

vitele la iesle, a spus către Vasile:

– Trebuie să ştii, dumneata ai un mare noroc. Pentru dumneata a

apărut o bucurie…

– Spune, Nicule.

– A venit soţia dumneatale acasă!”

Când Marciuc a auzit această veste, a sărit ca un arc, de parcă ar fi

călcat pe un bulgăre de jar. „- Ai vorbit cu ea? -Nu.

– Da de unde ştii?

– A… Am vorbit cu ea, era la poartă.

– E sănătoasă, normală?”

– Sănătoasă, normală, îl asigură Nicu.

Mâncăm cartofi şi tăceam. Vasile a rupt deodată monotonia,

zbuciumat:

– Gavrile, eu plec până la Suceviţa.

– Suceviţa e blocată, frate Vasile, eu am încercat de mai multe ori să intru

şi nu am reuşit. Securitatea e împânzită pe unde nu crezi, o să cazi în

capcană, sigur cazi…

Nu, că eu nu voi intra prin sat.

– Dar cum vei face?”, întreb mirat, făcându-mi griji.

– Merg pe coasta Arşiţei, de deasupra casei mele şi stau poate vine pe

acolo Mateiasa, mama fraţilor Chiraş, sau poate nevasta ori vreun copil deal

meu, după vreascuri. Voi sta de vorbă cu soţia mea ori voi trimite cuvânt

la ea ca să vină la mine…

– Mă rog, îi zic, aşa să faci, dar nu altfel. Şi vezi pe cine trimiţi după

ea, nu te arăta oricui.

Vasile, însă, nu a făcut aşa, Orbit de vestea bună că soţia este liberă

şi teafără, socotind că la casa Mateienilor împuşcaţi nu ar mai avea la ce sta

paznicii, a schimbat traseul şi a intrat în grajdul lui Ion Chiraş. Aici,

dimineaţa, a fost arestat.

Desigur, eu am purtat cu mine tulburătoare dileme de când Vasile a

fugit din arest şi până când ne-am găsit împreună în cuibul pe care i l-a pus

la dispoziţie prietenul său Nicu Senegeac. Înainte de a pleca, i-am spus din

nou cu seriozitate:

– Nu cred că e bine să pleci, o să cazi. Nu cumva să spui că eu sunt la

Nicu, ca să nu-l nenorocim pe acest om amărât. Securitatea ştie că suntem

împreună, că avem gazde comune, să spui că te-ai despărţit de mine în

vârful Mestecănişului ori la Pârlitură, ori într-un oarecare loc din afara

satelor. Să spui că acolo ne-am dat întâlnire pentru a doua zi şi, dacă vor

veni securiştii acolo, nu vei avea nici o răspundere căci nimic nu mă poate

obliga să stau pe loc…

– Nici o grijă să nu ai, îmi zise el bărbăteşte, năucit de grija de a-şi

vedea nevasta.

Ziua care urma era marţi, el plecă luni. Eu întotdeauna, în zi de

marţi, ţineam post negru. Am coborât din fân să mă rog, să simt pietrişul

sub genunchi. M-am concentrat extrem de mult şi, spun adevărul, în ochii

mei închişi am văzut cerul deschis şi pe Domnul Iisus Christos, privindumă

aşa cum toată lumea îl vede pe cruce. Mă rugam cu inima strivită: „Tu,

Doamne Iisuse, care Ţi-ai vărsat sfântul Tău sânge din sfintele Tale

picioare, din sfintele Tale mâini şi din sfânta Ta coastă pentru păcatele

noastre, ajută-mă, Doamne! Sfântul şi dumnezeiescul Tău Duh pe care Ţi

L-ai dat pentru sufletele noastre să-mi salveze sufletul meu, Doamne, Tu

poţi, în Tine nădăjduiesc…” Rugăciunile mele erau lungi. La un moment

dat, în loc să zic o rugăciune, m-am pierdut, n-am mai ştiut nimic, iar când

m-am trezit m-am pomenit că vorbeam. „Vine, vine, vine”. Am tresărit şi

am spus: „Doamne, ce-i cu mine?” Şi, revenindu-mi, mi-am spus că ceva

nu e în regulă. M-am dus în pod şi m-am culcat, dar nu dormeam. Auzeam

cocoşii, auzeam câte un câine lătrând ici-colo în sat, foarte rar. Am aţipit,

dar o aţipire scurtă, exact cât să visez. Am visat că pe păşune este un post

fix. Atât am visat. M-am trezit şi am pus în legătură cuvintele „vine, vine,

vine” cu visul. Şi cum am spus, întotdeauna când aveam o presimţire,

sesizam un fel de furnicături în corp şi un îndemn puternic de a părăsi locul

sau de a lua măsuri de precauţie, în momentul acela mi-am luat rucascul şi

automatul şi-am coborât din şură.

Am văzut lumină în casa lui Nicu. Am zis că e bine să-mi anunţ

plecarea. Să ştie că nu-s în casa lui, iar dacă vine Securitatea să fie tare pe

poziţie. Să spună: „Domnilor, căutaţi, eu n-am pe nimeni!”

La geam erau perdele de pânză, dar se vedea că este lumină. Dacă

trecea unul prin faţa luminii, cineva care ar fi fost la pândă l-ar fi văzut. Or

eu, pe sub geamuri, pe genunchi, până la uşa casei, încet, fără nici un fel de

zgomot, am deschis uşa, intrând în tindă; am închis uşa încet şi m-am

strecurat în casă. Am rămas pe prag jos şi am găsit-o pe Viorica, soţia lui

Nicu, cu copilul în braţe. Ea de aceea a aprins lampa, că plângea copilul.

S-a speriat şi m-a întrebat în şoaptă: „Ce-i, Gavriluţă?” în acest timp, nu

uit, pe un pătuc amărât dormea Nicu, cu spatele la cameră, încălţat şi

îmbrăcat. Nu l-am suspectat de nimic în acel moment. După ce s-a sculat,

Nicu mi-a zis:

– Ce-i, Gavrile?

– Uite, am avut un vis şi vreau să plec. Am venit să te anunţ că nu

mai sunt în casa ta. Dacă vine Securitatea, tu să fii tare pe poziţie. Să spui:

«Controlaţi tot, eu n-am pe nimeni în casă.»

– Nu pleca, Gavriluţă!

– Eu plec, Nicule, pentru că mă tem să nu-l fi prins pe Vasile.

– Gavriluţă, du-te şi te culcă liniştit în pod. Chiar dacă Vasile cade, el

nu trimite Securitatea la casa mea. El ştie în ce situaţie sunt eu, iar eu sunt

prieten cu el. El nu va trimite Securitatea, căci ştie că sunt amărât şi că îmi

vor muri copiii de foame…

Aceste cuvinte m-au convins. Eram într-o zonă protejată, departe de

Suceviţa în care bântuiau oamenii Securităţii şi posturile fixe erau unde nu

te aşteptai. Şi Nicu era convingător când îmi spunea că pe marginea

pădurii, pe unde poposea el cu vitele, erau puncte primejdioase. Abia în

închisoare, luând filmul de la capăt, de mii de ori, mi-am dat seama de

scenariu, de ce Nicu mă oprea insistent la el, de ce el a venit la miezul

nopţii din Suceviţa şi slujbaşii Securităţii l-au vizitat şi m-au ridicat. Iată

cum s-au derulat momentele acelui „film”. Vasile Marciuc fiind prins, în

aceeaşi zi a spus unde mă aflu. Nicu a fost chemat la postul de miliţie din

Suceviţa, acolo securiştii l-au interogat astfel, scurt, fără să-i lase

posibilităţi de divagaţie:

– Nicule, Vatamaniuc e la tine. Ştim. A sosit şi Marciuc. Pe Marciuc

l-am prins… Un lucru ai de făcut, ca să nu te împuşcăm, numaidecât,

reţine-l pe Vatamaniuc până la noapte!”

Acum zic: visul care mi-a declanşat „semnul de moarte”, mi-a

lămurit că ceva nu-i în regulă. Ştiam că Vasile nu scapă. Ştiam că e lipsit de

vigilenţă, că procedează prost. Ştiam cât de periculoasă este Suceviţa

pentru deplasări. Aşa a fost, l-au prins, l-au dus la miliţia din Suceviţa. M-a

pârât. Pe Nicu Senegeac miliţia l-a instruit să mă reţină. Când eu am vrut să

plec, Nicu m-a atenţionat că Securitatea e împânzită pretutindeni. Când

i-am vorbit despre presentimentele de după vis, mi-a spus, biblic, că

visele-s după mulţimea gândurilor… Vorbindu-mi însă despre sărăcia casei

sale, despre copii, m-a impresionat, m-a convins şi am rămas. Securiştii,

între timp, şi-au pus la punct strategiile, şi-au îndreptat atenţia către

oamenii duplicitari. Ce s-a întâmplat? Maşinile cu slujbaşii Securităţii au

mers spre Marginea, au oprit în faţa casei lui Constantin-Tinu Mihăilescu.

Zeloşii, nu-i exclus să fi fost însoţiţi chiar de Vasile Marciuc, au trecut

dealul şi s-au oprit în zona casei lui Nicu Senegeac. Debarcaseră acolo o

companie, zece ofiţeri îmbrăcaţi civil. Au încercuit casa, au asigurat poarta.

Aveau în picioare încălţăminte uşoară, bascheţi, ca să nu provoace zgomot.

Astfel îmbrăcaţi fiind, nu răspândeau miros de haină militară. O mare

derută pentru simţurile mele încercate.

Am mers spre poartă, unde era un pom fructifer, un păr. Am văzut

ceva după poartă, oricum nu era părul; lună nu era ca să disting. Ca să mă

conving, deşi îmi aminteam că acolo nu am văzut niciodată un pom, am pus

mâna pe poartă şi am privit în jos. Am văzut doi ofiţeri ghemuiţi, în

genunchi, unul lângă altul. Nu era bine, m-am întors încercând să mă

ascund înăuntru. Pândarii au sesizat ceva, dar au crezut că e unul de-ai lor

şi au semnalizat: pssst! Am folosit acelaşi semnal şi am intrat în grajd, am

trecut în şură şi, intrând în beci, m-am strecurat în gaura secretă trăgând

pietrele după mine…

în beciul lui Nicu Senegeac aveam săpată o gaură tainică, în care

încăpeam eu şi Marciuc; pământul escavat îl duceam noaptea pe ogor, unde

proprietarii săpau cartofii. Am făcut deseori exerciţii de intrare în acest

adăpost; patru pietre trase peste gura găurii ne apărau şi ne mascau. Ei, de

data aceasta, după ce-am fost somat, după cum am spus, spaţiul meu de

fugă era extrem de strâns de cercul de securişti. Nu am avut altă scăpare

decât în beciul pregătit din timp. Şi, se înţelege, acest loc în care am săpat

văgăuna proteguitoare şi pentru fratele Vasile Marciuc nu putea fi cunoscut

de nimeni mai bine decât de acest… colocatar. Cert este că Vasile a fost

întrebat de vânătorii de partizani despre calităţile mele, cam aşa: „Pe ce se

bazează? Pe auz. Ce aude? Bocanc militar, zgomot de maşină, lătrat de

câine! Pe toate acestea le sesizează şi iese după casă, pe deal, extrem de

vigilent, şi le ascultă, le interpretează… Şi mai pe ce? Pe miros. Miroase

haina militară la peste douăzeci de metri…”

C.H.: Aşadar beciul era ultima salvare…

Gv.V.: Dacă nu era la mijloc delaţiunea, sigur scăpăm. Căci agenţii

au căutat peste tot şi nu am fost găsit, dar prietenul meu, prins cu o zi

înainte, ştia „garsoniera” mea: „Jos, lângă pământ, la jumătate de metru de

fundul beciului, este gaura unde stă Gavril.”

Trebuie să precizez că acest aspect mi-a fost confirmat, după anii de

detenţie, de soţia lui Nicu. Eram în trecere prin piaţa Rădăuţilor, ea era cu

nişte boboci de vânzare. Eu i-am dat douăzeci şi cinci de lei, căci îi ştiam

pe toţi săraci, iar Viorica mi-a spus astfel, după ce am răscolit puţin

memoria momentului: „Cei zece ofiţeri au coborât în beci, la lumina lămpii

pe care o ţineau în braţe, când li s-a spus: «nu e aici, e în beci, în gaură.»

între cei zece erau căpitanii Comarniţă, Popescu şi Munteanu. Ultimul ştiu

că se travestea şi lucra în echipa de ţapinari, foarte pornit să ne prindă. Ştiu

aceasta de la muncitori…”

C.H.: Eraţi într-o strâmtoare inedită, cum aţi trăit acest impact?

Gv.V.: O stare de tensiune de nedescris… Cei zece ofiţeri au intrat în

beci. Unul dintre ei, un locotenent mic de statură, era îmbrăcat în hainele

lui Marciuc! Purta pălărie, cojocul primit de la Ţinu… Cum am precizat,

toţi aveau bascheţi în picioare. Unul a venit şi a lovit pietrele de la gura

peşterii mele; le-a atins cu piciorul, gata de tragere. Căpitanul Comarniţă

însă a ordonat: „Nu trage!”

Furişându-se pe lângă perete, unul a venit şi m-a apucat de mâini;

după ce m-a înşfăcat, foarte abil, mi-a strigat scurt:

– Vatamaniuc, să nu tragi, că eşti pierdut!

Drept este că într-adevăr nici nu mai puteam să trag în acel moment;

ceva mai înainte, în secundele acelea, când zăream ceva între pietre, aş fi

putut trage dând pietrele la o parte, dar s-a pus la punct o şmecherie

poliţienească: Nicu, soţia şi un copil erau înaintea gropii şi automatul meu

nu i-ar fi putut evita. Securiştii stăteau grămadă în alt loc, unghiul mort nu –

mi permitea un atac… În fine, aveam la îndemână alternativa de a mă

sinucide. Dar, să vedeţi, ziarul din 18 octombrie, din acea zi de neuitat, ziar

pe care l-am citit, spunea clar că, prin decret, criminalii de război se vor

pune în libertate. Ştiam că şi fratele meu Ion, venit din închisoarea de la

Piteşti, condamnat pentru înaltă trădare, va fi liber. Mi-am zis atunci,

provocându-mi luciditatea la maxim: nu mă împuşc, am să scap!

Am căzut fulgerător în neştiinţă, lovit cu un pistol în cap. Când

m-am trezit, stăteam sub genunchii a doi zdrahoni care îmi perchezi ţionau

buzunarele. Automatul, de-acum, era în mâna lor. Despre toate lucrurile

amărâte câte le-am avut am fost întrebat, dar, interesant, despre un obiect

pe care mi l-au găsit într-un buzunar nu am fost întrebat niciodată. Nu ştiu

cine mi-a dat odată un pic de vată atinsă de relicvariul Sfântului Anton,

vată păstrată într-un tubuleţ argintiu, de mărimea unui cilindru pentru ruj.

Eu am avut evlavie la Sfântul Anton, mari descoperiri prin postul din zilele

de marţi. Şi să vedeţi, în zi de 18, marţi, au căzut fraţii Chiraş, în zi de 18,

marţi, am fost încercuit cu foc în Bâtca Corbului şi, iată, acum, tot zi de

marţi, în 18 octombrie…

Cum am zis, despre acest obiect nu am fost interogat. Despre Biblie, da.

– De unde o ai?, am fost întrebat, căci voiau să afle gazdele. Şi la fel

despre haine, pufoaice, cămăşi… Nu ştiu unde s-a pierdut acel cilindru, dar

ştiu bine că cineva, la percheziţii, şi l-a însuşit. Şi bine a făcut…

în sfârşit, după ce am fost scos din beci, am fost legat cu o funie –

securiştii nu aveau la ei cătuşe; m-au legat strâns, cu coatele adunate în

spate, încât m-a durut multă vreme sternul. M-au ţinut o vreme aşa în beci,

după care a fost trimis un soldat ca să vină maşinile din zona Podul Poienii,

din vale de fabrica de cherestea…

C.H.: Vă rog amintiţi-vă detaliile, oricât de mărunte ar fi.

Gv.V.: Nu ştiu câte pot avea astăzi semnificaţie… Oricum, după ce

am fost ridicat, după lovituri şi trezirea din inconştienţă, am fost mai întâi

întrebat astfel, când încă de-abia rezemam un perete, având automatele

îndreptate înainte-mi:

– Unde e Motrescu?

– Nu ştiu.

– Cum nu ştii?

– M-am despărţit de el, nu m-am mai întâlnit cu el de la atacul de la

Bâtca Corbului…

– Noi avem informaţia că te-ai întâlnit…

– Nu m-am întâlnit cu el niciodată. Nu m-am întâlnit cu el… Unul a

zis:

– Lasă-l, domnule, în pace. Are el timp să declare tot. Lasă-l aici. Ai

trimis după maşină?

Maşina, într-un târziu, a venit. Lângă mine era legat şi Nicu, gazda

noastră; pe amândoi ne-au urcat în maşină. Atunci când ne îndreptam spre

poartă, după ce părăsisem beciul doi ofiţeri, soldaţi, aveau un câine la

îndemână.

– Tovarăşe căpitan, dau o dată câinele pe el!, a zis unul, obedient.

– Nu, lasă-l!, porunci căpitanul.

Am coborât la Rădăuţi. Acolo mi s-a tăiat funia şi mi s-au pus cătuşe.

Era în centrul acestui moment un tip blond, scund, cu ochii alba ştri,

anchetatorul, maiorul Ţoanţă, pe atunci căpitan.

– Cine l-a legat, bă? Că bine l-aţi legat… Taie funia, mă!

După ce mi s-au pus cătuşele, acelaşi Ţoanţă, fiul unui cârnăţar din

Râmnicul Vâlcea, mi-a zis:

– Uită-te bine la mine, Vatamaniuc, că de-acum, o perioadă destul de

lungă, cu mine ai să lucrezi.

Eu am tăcut. N-am ştiut ce vrea să spună. Nu m-am gândit că el va fi

şeful anchetei şi că el mă va interoga cel mai mult timp.

C.H.: Acest episod se desfăşura la Rădăuţi?

Gv.V.: Da, la Securitate, acolo mi-au tăiat funia şi mi-au pus

cătuşele.

C.H.: Eraţi flămând atunci?

Gv.V.: Flămând, pentru că eram hotărât. Eram în post; cu o zi înainte

am mâncat câteva mere şi câţiva cartofi, în seara precedentă am mâncat

ultimele mere şi doi cartofi şi am intrat în post. Nu mai mâncăm nimic până

în seara următoare. Ajuns la Securitate, o doamnă mi-a întins o gamelă cu

supă, cu o bucată de carne. I-am spus:

– Doamnă, mă scuzaţi, dar eu nu mănânc astăzi, eu postesc…

– Nu se poate. La noi… Ai postit destul, aici mănâncă.

– Nu mănânc. Puteţi să mă omorâţi, dar eu nu mănânc…

– Bine, zice unul de acolo, lasă-l în pace dacă nu mănâncă. Dar când

mănânci?

– După ce apune soarele.

Mai târziu, când încă nu apusese soarele, a venit iarăşi unul şi ne-a

zis:

– Hai, acum mâncaţi! Gata, mâncaţi şi plecaţi!

Am mâncat; m-au scos afară, mi s-au luat cătuşele. Afară, mi-au dat

automatul. Normal, fără cartuşe, şi l-au scos şi pe Marciuc. Atunci l-am

văzut pe Marciuc. I-au dat şi lui puşca. Erau acolo pe coridor vreo cincişase

soldaţi, de-a stânga şi de-a dreapta, iar în curte două maşini, cap în

cap.

– Vatamaniuc, ia-o înainte şi Marciuc după tine, cum mergeaţi prin

pădure, aşa. Ne-au dus pe lângă un gard, pe sub nişte salcâmi, iar unul de

pe o maşină ne-a fotografiat. După aceea ni s-au ridicat armele, automatul

şi puşca. Am fotografia aceea scoasă de la SRL Ne-au băgat înapoi, ne-au

pus cătuşele şi aşa am mai stat un timp.

– Vatamaniuc, vei pleca cu o maşină la Suceava, că aici nu rezolvăm

totul noi. Aici e aşa, prima haltă. Locul definitiv al tău este la Suceava.

M-au dus în maşină. M-au scos pe mine, apoi pe Marciuc şi pe Nicu.

Pe mine m-au pus în mijloc, o cătuşă pe mâna mea, o cătuşă pe mâna lui

Nicu şi pe mâna stângă o cătuşă la mine şi una pe mâna lui Marciuc. În

dreapta aveam pe Nicu, în stânga pe Marciuc. Eram obligaţi să stăm cu

capul în piept. În maşină stăm pe o bancă, într-o maşină militară; trei

securişti stăteau cu automatele în spate şi alţi trei în faţă. Vorbeau

ungureşte şi mă ameninţau. Am ridicat un pic capul, căci mă durea după

cap, din timpul cât am stat legat cu funia. La Rădăuţi am stat toată ziua cu

cătuşele, cu mâinile la spate. Când am ridicat un pic capul, unul a strigat:

– Capul jos, că îţi dau cu pistolul în cap! îţi farm capul!

Era unul care vorbea ungureşte.

C.H.: Fiind alături de Vasile, nu puteaţi comunica în nici un fel?

Gv.V.: Nu aveam voie.

C.H.: Ştiaţi că fierbe în el un pic conştiinţa, că era trădătorul

dumneavoastră?

Gv.V.: Absolut nimic.

Când ne-au scos şi ne-au fotografiat cu armele în mână, el s-a uitat la

mine, eu m-am uitat la el şi, oarecum, a schiţat un zâmbet. Nu era om de

spiţă, era om şters, un om lipsit de calităţi de partizan, nu cum erau fraţii

Chiraş şi nici pe departe cum era Motrescu, cel din urmă un om cu totul şi

cu totul deosebit.

C.H.: Când eraţi împreună în faţa aparatului de fotografiat şi el a

schiţat un fel de zâmbet, privirea Dvs. tăioasă oare nu i-a trezit conştiinţa?

Gv.V.: Nu ştiu ce a gândit atunci. Am sosit noaptea la Suceava, am

plecat seara. Am coborât din maşină. Pe mine m-au luat primul, mi-au scos

cătuşele de pe mâini. Unul m-a luat de un braţ şi altul de celălalt braţ, aşa

am urcat scările. Mi-au pus pe ochi ochelari de tablă neagră. N-am văzut pe

nimeni. M-au dus în colo, în colo şi m-au băgat într-o celulă. După aceea

i-au luat pe ceilalţi. Aveam plete, când m-au prins m-au lovit în cap cu

automatul. Am un semn de-atunci. Am fotografia, se vede că parcă eram

breaz, o parte albă, o parte neagră. Aveam din beci ţărână în cap, în plete;

pufoaica era murdară, plină de pământ. M-au băgat în celulă, nedormit,

lovit în cap. În situaţia aceea am adormit profund. Toată noaptea am

dormit. Am găsit acolo în celulă pe unul care a spus că se numeşte Corbea

Mureşanu; a spus că este procuror că este condamnat politic pentru faptul

că în calitate de procuror a cerut condamnarea comuniştilor. Era originar

din Braşov şi a cerut condamnarea comuniştilor care au făcut cu ani în

urmă revoluţie acolo, în timpul dictaturii antonesciene. L-am crezut şi nu

prea. N-am avut nici o treabă cu el, eu mă gândeam la ce va urma cu mine.

A doua zi m-au scos şi m-au dus la frizer; era un deţinut de drept comun,

care tare s-a uitat lung la mine. Aveam ochiul negru, tumefiat.

C.H.: Fotografii nu v-au mai făcut?

Gv.V.: Nu.

Când a dat cu pieptenul, a curs ţărână din păr; m-a tuns tot. M-au

luat, m-au dus înapoi în celulă. După un timp mi-au dat zeghe şi pufoaicele

mi le-au luat… În maşină, după ce am fost capturat, îmi amintesc că toţi

soldaţii vorbeau ungureşte. Nu am fost surprins de această etnie pentru că

pe când mă aflam la Bercheza, la numai zece metri au trecut prin faţa mea

patru securişti, doi cu prăjinile, care răspândeau cablul, şi doi cu rolele de

cablu telefonic. Aceştia mi-au fost de folos în tribunal, căci am spus

acuzatorilor că i-am văzut şi că puteam lejer să-i împuşc, în proces am

precizat că au trecut pe lângă mine într-o noapte când mă aflam pe malul

Pârâului Şoarecu, că am văzut trecând o maşină cu militari. Şi asta după

evenimentele de la Bâtca Corbului, în ’55. Am amintit pe unul Zoltan, care

distribuia bobine… În faţa tribunalului nu am ascuns să spun că, undeva, la

o moară, am prins pe un militar pe care am vrut să-l dezbrac de hainele lui,

ca să-mi înlesnesc ieşiri mai în siguranţă, şi pe care l-am lăsat liber pentru

că mi-a mărturisit că e sărac, numai sub protecţia mamei, şi străin de

comunismul devastator. Era acesta un tânăr din comuna Satu Mare, din

vecinătatea Rădăuţilor, aşa mi-a spus, încadrat într-un batalion din

Fălticeni. Numele său era Calistru Butnar. Comandantul batalionului, în

care erau şi ostaşi din Tecuci, se numea Iacob Boscu…

Cum zic, l-am lăsat liber pe acest tânăr care a plâns şi a fost, desigur,

nevinovat. Dar anchetatorilor le-am dat detalii prin care le-am confirmat că,

dacă aş fi vrut, sub gloanţe ar fi putut cădea mulţi.

– Domnule căpitan, am mărturisit, când am fost surprins la Şoarecu,

o trupă întreagă, cu comandant, a trecut pe sub mine. Comandantul avea

doar pistol, mergea cu mâinile la spate, puteam să-i secer pe toţi, înainte de

a ordona el: «Comandant de grupă, răspândire de grupă!». Eu mi-am

pierdut urma, eram într-un copac şi am văzut totul…”

Desigur, sunt şi alte destule întâmplări pe care eu, prezentându-le în

proces, cu exactitate, mi-au procurat un… capital de circumstanţe atenuante.

Aşa se face că, la un moment dat, s-a pronunţat în tribunal o voce cu

autoritate, rostind grav, sentenţios, aceste cuvinte:

– Vatamaniuc nu este un criminal înnăscut. A comis, e adevărat,

crima de la Bâtca Corbului, dar are fapte care îi pot înlesni o altă încadrare,

în loc de condamnarea la moarte, munca silnică pe viaţă.

C.H.: Sărind paranteza, ce a urmat?

Gv.V.: Anchetator era acelaşi căpitan Ţoanţă, care la Rădăuţi mi-a

spus: Cu mine vei avea de-a face. Uită-te bine la mine, să mă cunoşti. Cu

mine… M-a întrebat:

– Ce faci Vatamaniuc?

– Ce să fac, domnule căpitan, stau în celulă.

– Uite ce e. Te-am lăsat să-ţi revii. Vei fi anchetat de organele

Ministerului de Interne, îţi atragem atenţia: noi ştim extrem de multe lucruri

despre tine. N-am avut altă treabă decât să ne informăm şi să aflăm tot.

Despre tine, despre faptele tale, despre gazdele tale. Noi îţi atragem atenţia:

să nu ne dai mult de lucru, pentru că noi avem şi alte treburi, nu numai de

tine să ne ocupăm. Vom începe ancheta şi cu cât mai repede o vom termina,

cu atât este spre binele tău.

Eu am tăcut, n-am ştiut ce să-i spun la aceste vorbe. Atât a spus şi a

chemat plutonierul care m-a dus înapoi în celulă. A doua zi dimineaţa m-au

scos la ancheta propriu-zisă. Am început să le istorisesc din viaţa mea: când

m-am născut, unde, ce am făcut, tot, tot, tot. Când am spus că în 1942 am

plecat în armată, în 1943 voluntar pe front, că am stat şase luni în Crimeea,

că am făcut şcoala militară, că am fost trimis pe front în Cehoslovacia, că

am venit de acolo…, mi s-a zis:

– Ai ceva activitate!

Am tăcut. Apoi le-am spus cum m-au dat afară, cum am plecat în

munţi, cum am stat şase ani în munţi, până la ora aceea.

C.H.: Cum decurgea ancheta? Refaceţi cât de cât cadrul. Eraţi legat?

Gv.V.: Nu eram legat. Mă aducea un plutonier, îmi dădea dimineaţa

ochelarii cu care nu vedeai nimic. Mă lua de braţ, mă sucea, mă ducea nu

ştiam pe unde. Mă băga în birou. De la masă mi se puneau întrebări. Unul

îmi punea întrebări şi celălalt scria, „întrebare:…, Răspuns:…”. Şi eu

răspundeam la întrebările lor. Mi se aducea gamela cu terci acolo. Mâncăm

terciul şi continuam ancheta. La 1.00 ei plecau la masă, eu plecam însoţit

de plutonier în celulă. Acolo găseam ciorba de fasole sau de varză. Rece.

Mâncăm şi stăteam. Nu mult, căci mă scoteau iar la anchetă. Seara, la fel.

Mă duceau târziu în celulă, găseam gamela cu mâncare, mâncăm şi mă

culcam. Nu stăteam mult, căci iar venea plutonierul: „Scoală!”, îmi dădea

ochelarii, îmi trăgeam pantalonii, zeghea pe mine, bocancii în picioare, fără

şireturi, fără ciorapi, şi iar la anchetă. Acolo era un reflector pe masă,

aşezat în faţă. La fel, întrebări, răspunsuri… Când nu le convenea cum le

răspundeam, se scula Ţoanţă. Se ridica nervos:

– Ce-am vorbit cu tine, mă banditule?

Tortură, picioare, pumni şi palme. Căutau să mă convingă că ei ştiu

totul.

– Uite, îţi spunem noi dacă tu nu vrei să spui…

Uite aşa, aşa şi aşa, chestii pe care le ştiau, despre nişte gazde pe care

eu nu le-am descoperit. Unele se autodenunţaseră. De exemplu, Neculai

Zaremba, Filip a lui Costan, Vasile Zaremba a lui Ion. Ei se denunţaseră şi

nu au fost arestaţi niciodată. Eu nu le-am vădit pentru că ştiam că nu sunt

arestate înaintea mea. Atunci am spus şi alte gazde.

Ţoanţă înjură:

– Dar cutare nu ţi-a fost gazdă, dar cutare, cutare…? Dumitru

Zaremba nu a fost? Păi noi să ţi-i spunem?

Şi bătaie…! Atunci am văzut că ei ştiu. Am mai spus eu încă vreo doi

inşi, de care ei nu ştiau. Mi-au mai spus ei încă vreo doi, de care credeam

că ei ştiu. Dacă au ştiut de aceştia, mi-am zis, ştiu de toţi. În mare parte, ei

au fost arestaţi înainte cu două luni. După mine au fost arestaţi vreo trei. Ei

mi-au dat numele la aceia pe care îi ştiau şi care într-adevăr au fost gazde şi

despre care eu credeam că nu se ştie, că n-au fost arestaţi până la arestarea

mea. Dacă n-au fost arestaţi, mi-am zis, nu-i spun, că ei nu-i cunosc. Când

colo, ei mi-au pomenit numele lor şi au spus: „Noi să ţi-i spunem? Spune

tu, banditule!”. Şi bătaie. Mi-am dat seama că e o prostie să ascund ceea ce

ei deja ştiu. Dar ei nu-i ştiau chiar pe toţi. În sfârşit, a fost o şmecherie de-a

lor, o viclenie.

C.H.: Cum v-au bătut? Cu piciorul, cu bocancul?

Gv.V.: Cu piciorul, cu bocancul, cu pumnul. Mă dădeau jos şi apoi

mă zdrobeau cu picioarele. Era unul voinic, tânăr, când dădea cu pumnul te

duceai urgent jos. Acolo, jos, sub picioare te zvârcoleai ca peştele. După

aceea se opreau:

– Ţi-a venit mintea? îţi aduci aminte? Scoală!

Cu sânge la nas, la gură, tremurai pierdut.

– Du-l să se spele!”, strigau apoi.

în timp ce mă spălam acolo, la chiuvetă, am auzit:

– Vino încoace! Ce ţi-am spus eu ţie? Să nu ne dai de lucru! Noi

avem destul de lucru cu de ăştia, am mai văzut ca tine mulţi. Pe scaunul pe

care stai tu, mă banditule, au stat mulţi alţi înrăiţi şi au devenit mieluşei

până la urmă. Dacă nu…, i-am făcut îngeraşi. Noi nu stăm de vorbă cu

bandiţii aşa…

Altă dată mi-a spus:

– Mă banditule, te-ai pus tu ca să dărâmi republica? Noi avem în

spate marea forţă a comunismului: Uniunea Sovietică. Erau gata să sară

americanii, imperialiştii, pe noi, în 1945-1946, au crezut că am ieşit slabi

din război şi gata, sar pe noi. Ne-am înarmat până în dinţi şi trebuie să se

ţină cont de forţa noastră. O să vezi tu, o să auzi în închisoare cum

comunismul va suna şi în America, în curând. Ai să vezi tu cum cuprinde

tot pământul, că asta este soarta şi viitorul omenirii…

Mă rog, prostiile lor. Tăceam şi ascultam, ştiam eu ce ştiam şi mă

gândeam: „Bine, bine! Vom vedea!”.

C.H.: Tot timpul tăceaţi?

Gv.V.: Absolut! Numai la anchetă răspundeam întrebărilor, în rest

tot timpul tăceam.

C.H.: Nici nu confirmaţi cele susţinute?

Gv.V.: Nimic. Să confirmi era o nebunie care nu se putea accepta.

C.H.: Dar în timpul acesta, în travaliul acesta cumplit, nu se găsea un

sergent, un prăpădit de caporal care vă conducea de mână, cu ochelarii

aceia întunecaţi, să vă spună în şoaptă: „Băi, cam aşa merge ancheta.

Spune-le şi te eliberează!”. Adică să vezi că este cald, uman?

Gv.V.: Asta nu mi-au spus însoţitorii, mi-au spus ofiţerii. Nu mă

anchetau întotdeauna. Mă duceau uneori, la câte trei zile, la un altul, la un

locotentent, locotenent-major, şi stăteau un timp de vorbă cu mine, blânzi,

destinşi. Dar eu mi-am dat seama că astea sunt curse, ca să le dezvălui lor

tot. Erau foarte vicleni! Plutonierii nu, nu discutau absolut nimic, nici şefii

aceia de la secţie, nici un cuvânt. Necazul cel mare era că oboseai: zi şi

noapte la anchetă, bătut, chinuit, cu o mâncare vai de ea, rece tot timpul, iar

noaptea te mai şi pomeneai cu şeful de închisoare, locotenentul-major

Mareş, un om de doi metri, masiv care striga ca o fiară:

– Scoală, banditule! Tu ai venit aici să dormi? Pentru ce ai venit aici?

Ai venit aici să meditezi, să te gândeşti la păcatele tale?!

Mă lovea, stăteam în picioare, desculţ, pe ciment, dezbrăcat. Mă

lovea cu cizmele şi eu jucam ca ursul pe jăratec. Mă trântea pe pat.

– Ce? Te culci pe pat? Eu stau în picioare şi tu te culci? Scoală,

banditule!

Îmi dădea cu pumnul şi cădeam jos; aşa mă ţinea un ceas, două.

După aceea mă lăsa de bătut şi îmi ţinea teorie să nu dorm. Apoi:

– Culcă-te, că mai stăm noi de vorbă…

Mă culcam, dar stăteam cu frică. Numai aţipeam şi iar se deschidea

uşa. Venea plutonierul.

– Îţi dau ochelarii, îmbracă-te!

Mă îmbrăcam, iar la anchetă. Aşa a durat mult timp. După vreo trei

luni am fost mutat din secţia Securităţii de la închisoarea Suceava, la

Securitatea Suceava, care avea o construcţie nouă; aici paturile nu mai erau

de fier, cu saltele, ci de beton. Ca mormintele. Pe ele erau prinse în şuruburi

scânduri, iar peste ele era o saltea. Prin pătură vedeai becul, era rară; foc nu

se făcea. Dârdâiai de frig… Era obligatoriu să te dezbraci şi să dormi cu

mâinile afară, pe pătură. Dacă le puneai înăuntru ca să te încălzeşti, ori să

tragi pătura pe umeri, numai se deschidea uşa şi te pomeneai, „trosc”, cu o

lovitură în cap:

– Ce faci, banditule? Mâna pe pătură, nu ştii regulamentul? îndată te

scol şi te duc…

Sau:

– Te duc unde ţi-e locul. Mâinile pe pătură! Ce, vrei să vin eu să ţi le

pun?

Trebuia să respecţi regulile. În sfârşit, după o vreme, după ce un

capitol din anchetă s-a terminat, m-am trezit în celulă cu procurorul Radu.

– Cum te numeşti?

– Vatamaniuc Gavril.

– Dumneata ai fost în munţi, ai tras în ostaşii români…

– Au tras şi ei, am tras şi noi…

– Ai fapte deosebit de grave. Ţi-am citit dosarul. Nu ştiu dacă pot să

te scap de la moarte. Am vrut să te văd…

A plecat şi s-a răsucit în uşă, întrebând gardianul:

– Ce e? Ce miroase în celulă?

Geamul nu s-a deschis niciodată. Foc nu s-a făcut, vasul în care ne

făceam necesităţile era acolo, umezeală, aer infect şi mirosea a mucegai

groaznic.

– Nu s-a deschis geamul ăsta?

– Nu.

– De ce nu s-a deschis? întrebă de plutonier. „- Este defect”, a spus

plutonierul.

Dar el n-a fost deschis intenţionat, nu cred că era defect.

– Să se deschidă geamul!, a zis procurorul militar, în grad de căpitan.

După ce am semnat ultima foaie de trimitere în judecată şi am stat

vreo săptămână aşa, nu m-au mai scos la anchetă; apoi ne-au scos pe toţi la

maşină, în aula liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava s-a ţinut procesul.

Tribunalul militar de la Bucureşti a venit în deplasare la Suceava, compus

din preşedinte, doi asesori, un procuror şi un grefier. Procesul a ţinut zece

zile. Câte două şedinţe pe zi. La proces se aduceau toate dosarele. Erau

două teancuri de dosare, cam de şaizeci-şaptezeci centimetri fiecare. Au

adus dosarele cu Macoveiciuc, cu Cenuşă, cu Motrescu, toate. S-a făcut

rechizitoriul: „banda Macoveiciuc, Motrescu, Cenuşă, Vatamaniuc care au

terorizat timp de atâţia ani regiunea aceasta, ţăranii neputând munci

pământul…”. Ziceai că nici la Niirenberg nu s-a făcut atâta rechizitoriu! A

vorbit procurorul:

– Este adevărat. Sunt unele circumstanţe atenuante în favoarea lui

Vatamaniuc.

între acestea era cea în legătură cu colonelul şi fetiţa sa Monica, de la

Pârâul Mesteacăn; colonelul se da drept un profesor de la Bucureşti care

venea în concediu în Bucovina… Am văzut cum, în toiul acuzaţiilor,

maiorul Feller a tras sertarul şi a scos o hârtie lungă, ciudat de îngustă. A

luat-o de un capăt şi, fluturând-o, a zis:

– Vatamaniuc, uite, această hârtie te salvează pe tine de la moarte!

Eu am rămas uluit. N-am înţeles nimic din ce vrea să spună. El a

văzut că sunt nedumerit că am rămas cu ochii mari. Cum adică hârtia aceea

mă salvează de la moarte?

– Văd că eşti nelămurit. Să-ţi citesc ultima frază: «N-am nimic

împotriva acestui om, deoarece s-a comportat omeneşte atât cu mine, cât şi

cu soţia şi cu fetiţa noastră».

– Am înţeles, domnule maior. El, zâmbind:

– Aceasta te scapă de la moarte. Dacă nu erai deştept, nu trăiai,

Vatamaniuc!

O paranteză lămuritoare, pe scurt. Sora mea Glicheria mi-a spus că la

nepotul ei locuieşte un străin de la Bucureşti, cu doamna şi fiica lor, pe care

o strigă Monica. Domnul care a spus că este profesor, e însoţit şi de

cumnatul lui. Zilnic, pe vreme bună, aceştia mergeau după zmeură, în

plimbare prin parchetul forestier Mesteacănul. Am vrut să-i văd, bănuind că

profesorul nu-i profesor. M-am abătut pe marginea zmeurişului. Aud la-lala-

la, glas de copil şi vorbe de oameni maturi; nu vorbeau ca pe la noi, ci

orăşeneşte. Bine, am zis, aceştia sunt! M-am apropiat de pâlcul de mure,

neobservat.

– Stai aşa!, am zis hotărât. Iar domnul şi doamnele s-au oprit, au

îngheţat.

– Staţi jos!, continui ferm. Domnul a refuzat să stea jos. Eu aş fi vrut

să stea jos ca să stau şi eu la fel, pentru protecţie, fără a avea grijă că pe

undeva ar putea fi însoţitori care ar putea trage.

– Dumneata stai şi în picioare, îi zic, eu voi sta jos. M-am lăsat în

genunchi şi am întrebat:

– Ce faceţi, domnule colonel, cu ce vă ocupaţi?

– Nu sunt colonel, sunt profesor, mi-a răspuns răspicat.

– Nu, eu ştiu că sunteţi colonel. Dacă sunteţi, totuşi, profesor, e şi

mai rău, pentru că otrăviţi sufletele tinerilor cu otrava comunistă. Ştiu ce

propagandă se face, cunoaştem cum este otrăvit poporul acesta. Veţi

răspunde legal înaintea unui tribunal!

Fata era speriată, avea vreo şase ani; doamnele erau de asemenea

timorate. Am dezlegat rucsacul, am scos cuţitul şi am tăiat o bucată de

colac pe care i-am dat-o fetiţei…

Iată ce am câştigat dacă m-am purtat omeneşte cu familia

„profesorului”! Şi mi s-au găsit şi alte fapte care aveau greutate salvatoare.

„Acestea, însă, nu-l absolvă de faptele deosebit de grave”, s-a spus.

Avocatul, un evreu, era pus din oficiu.

– Vreau să-mi daţi voie să vorbesc în apărarea mea, am cerut.

– Da, vei vorbi.

În apărarea mea am vorbit astfel:

– În ceea ce priveşte plecarea mea în munţi, declar că a fost din cauza

autorităţilor. Ştiindu-mă nevinovat, eu n-am vrut să plec în Rusia cum au

fost duşi foarte mulţi ofiţeri şi subofiţeri de jandarmi, care au murit prin

închisori. Acesta este motivul că am fugit şi m-am ascuns în munţi. Faptul

că am tras, domnule preşedinte şi onorat tribunal militar, spun că la

autoapărare trece şi un piţigoi: dacă îl prinzi, el te ciupeşte ca să scape. Am

tras aproape instinctiv, după ce am tras mi-am dat seama. Când am văzut

ridicat automatul şi că posesorul lui mă ocheşte, având automatul în mână,

am recurs la arma pe care am avut-o. Am ridicat şi am tras. Spre

nenorocirea sa, victima a căzut. Am dat să fug ca să nu trag şi în ceilalţi

doi. M-a prins câinele de picior. Am împuşcat şi câinele şi am fugit.

Am terminat cuvântul de apărare, a terminat şi procurorul şi s-au dat

sentinţele:

Motrescu Vasile: în contumacie, condamnat la moarte prin

împuşcare şi confiscarea averii; Vatamaniuc Gavril: tribunalul nu-l

condamnă la moarte, ci la muncă silnică pe viaţă, confiscarea averii şi doi

ani pentru…, trei ani pentru…, patru ani pentru…, dar conform legilor va

executa pedeapsa cea mai mare – munca silnică pe viaţă.

C.H.: Era o licărire de speranţă, totuşi, când v-au spus aşa?

Gv.V.: Niciodată.

C.H.: Era un semnal care totuşi vă întărea.

Gv.V.: întărirea era speranţa în Dumnezeu, ştiam că nu va putea, nu

va fi să rămână comunismul mult timp, cu hoardele sovietice în inima

Europei. Au căzut multe altele, dictatura otomană, ocupaţia romană. Toate

imperiile s-au dărâmat, se va dărâma şi robia roşie. Când ştii un pic de

istorie, când ai un pic de nădejde în Dumnezeu, ai un suport moral. Când

cunoşti anumite lucruri, acelea toate îţi aprind o luminiţă de speranţă în

creier, care te ţine cald, viu.

S-a terminat. Ne-au luat pe toţi şi ne-au dus pe fiecare în celulă…

C.H.: De ce v-au dus în aula liceului? Era un proces public?

Gv.V.: Public era. Era lume, securişti de-ai lor. Erau şi rudele celor

arestaţi, martori, gazde…

C.H.: Din partea dumneavoastră?

Gv.V.: Din partea mea? Cine? Mama? Erau din partea celorlalţi, a

fraţilor, a cumnaţilor. Da, sigur că da.

Ne-au dus în celulă şi, după două săptămâni, am avut mai multă

linişte. Mâncăm ciorba amărâtă, nu mă mai sculau noaptea, am avut linişte.

După un timp au fost aruncaţi acolo în celulă Mureşan, zis Procurorul şi un

ungur din Arad, Iuliu Covaci. Acesta, foarte interesant, mi-a spus:

– Domnule, eu nu ştiu pentru ce m-au adus la dumneata aici, eu sunt

de la drept comun, m-au luat din închisoare de la drept comun. Aşa că mie

îmi spui ce vrei, că nu mă interesează.

Extraordinar de curios a fost ungurul acela.

C.H.: Nu era o capcană? Era om sincer?

Gv.V.: Capcană, da, dar el n-a jucat rolul.

Nu l-au ţinut mult, l-au luat. L-au băgat apoi pe Ioan Chervas, preot din

comuna Ceacova, de lângă Timişoara. Condamnat la moarte, judecat la

Ministerul de Interne, anchetat acolo, prins în Ungaria, pe când voia să fugă

în Italia. Era învinuit de spionaj în favoarea Vaticanului.

C.H.: Aţi avut vreun dialog cu el?

Gv.V.: Am avut multe, că am stat vreo lună de zile cu el. Odată

ne-au scos la plimbare, ne-au pus cătuşe pe mâini. Şi-au bătut joc de noi,

ne-au spus: „Domnii se plimbă cu mâinile la spate, aşa că trebuie să vă

plimbaţi cu mâinile la spate” – şi ne-au pus cătuşe. El a fost consternat de

acest tratament.

– Domnule Gavril, la Interne am fost scos la plimbare, dar nu cu

cătuşe. Mă scoteau în fiecare seară. Aici prima dată m-au scos, după atâtea

luni. De două ori m-au scos, în două luni. Sub cerul liber, noaptea, cu

cătuşe.” L-au ţinut vreo lună de zile şi l-au luat, nu ştiu unde l-au dus, nu

ştiu nimic; m-am interesat, dar n-am aflat nimic despre acest om.

La închisoarea Suceava mi-au luat cătuşele şi m-au băgat la subsol,

la celula nr. 1, care avea două rânduri de gratii; era o tablă bătută pe

dinafară, în care erau găuri în care puteai băga numai degetul. Era

semiîntuneric înăuntru, semilumină. Acolo m-am îmbolnăvit de icter.

Mi-au dat nişte varză împuţită, cu maţe de oaie. Cei de la drept comun

aveau pachete, mâncau mai bine, Eu, ce să fac? Am mâncat ce era şi m-am

îmbolnăvit Ceva interesant: un felcer, membru de partid, care se numea

Ionică, originar din Burla, de lângă Rădăuţi, venea în fiecare zi şi îmi

aducea câte doi cartofi copţi, dar nu trimişi de cineva, ci de la el. El avea

regimul pentru bolnavi. Când lipsea plutonierul, deschidea u şa, se uita şi

îmi zicea: „Mănâncă!”. Mi-a dat două fiole de vitamina C şi vreo patru

pastile de urotropină. „Bea fiolele şi le aruncă în tinetă! Să nu te prindă.” El

se uita din uşă, eu mâncăm repede. Cartofii erau călduţi, îi mâncăm cu

coajă cu tot, cum mi-i aducea. Spărgeam fiolele, beam; pastilele le puneam

în buzunar şi le luam câte una. Nu mai mâncăm mizeriile care mi se

aduceau. M-am vindecat repede. Când era arpacaş, mâncăm, şi mai

mâncăm şi pâinea. Am scăpat repede de icter. Am stat trei luni acolo. După

trei luni, cu lanţurile la picioare pe care le-am avut tot timpul, am fost scos

într-o noapte şi dus cu trenul, apoi cu o maşină, la Jilava. Alături au adus

acolo încă vreo zece deţinuţi. Toţi, „martorii lui Iehova”.

Era unul Păduraru, ţin minte, de pe meleagurile Botoşanilor, îl ţin

minte pe acela datorită unor cuvinte pilduitoare. Stând de vorbă cu

anchetatorul i-a spus:

– Domnule anchetator, ştiu de ce ne-aţi arestat pe noi…

– De ce?

– Ca să aveţi linişte. Meseria mea e săpător de iazuri. Săpam, la 12 ne

culcam, dar nu puteam dormi din cauza broaştelor. Aşa că luam o piatră şi

o aruncam în iaz. Toate broaştele se ascundeau. Şi aveam linişte un pic.

Mai dădeam cu o piatră… Aşa şi dumneavoastră. Când vi se pare ceva,

arestaţi câte unul din noi, şi-i linişte. Când vi se mai pare ceva, mai arestaţi

încă unul. Iar se sperie ceilalţi, ca broaştele, şi stau liniştiţi…

Anchetatorul a râs şi i-a răspuns:

– Nu-i chiar aşa.

– Nu-i chiar aşa, dar cam aşa e, a replicat curajos botoşăneanul.

Am ajuns la Jilava, în Bucureşti. Acolo am fost luat în duba auto şi

pus într-o celulă, singur; ceilalţi au fost închişi într-o celulă mare. Pe aceia

i-au dus repede, pe mine m-au ţinut mult timp într-o cameră la poartă, îmi

era foame, acolo era murdărie, căci cei care veneau de pe drum acolo îşi

făceau nevoile. N-aveam pe ce sta, stăteam în picioare. Mă rezemam de

perete, eram extenuat. Mă gândeam: „Oare asta e Jilava? Oare va ţine mult

aşa? Voi vedea… Dumnezeu cu mila lui”. Au venit la un moment dat…

proprietarii:

– Cum te cheamă?

– Vatamaniuc Gavril.

– Ieşi afară!

Am ieşit afară, m-am dus la un birou, mi s-a făcut o fişă, am semnat,

mi s-au luat amprentele. Unul m-a luat de braţ, a apăsat un buton, s-a

deschis o poartă, am trecut prin curte; acolo era o altă poartă. S-a deschis şi

aceea. Apoi m-au dus într-o secţie întunecoasă, în celula ZERO. Eu

mergeam mai greu, că aveam lanţuri la picioare. Plutonierul nu s-a grăbit,

m-a lăsat aşa, încet. Acolo era celula condamnaţilor la moarte. Erau acolo

găuri în perete, semne de la împuşcături. În Valea Piersicilor, lângă Jilava,

unde a fost împuşcat şi Antonescu, acolo se făceau execuţiile. Peretele era

gros de doi metri şi acolo era un WC de lemn, cu o ţeava afară Nu se ieşea

deloc afară. Am stat acolo vreo săptămână, îmi aduceau acolo mâncarea.

După o săptămână m-au luat şi m-au dus în celula nr. 4. După un timp m-au

scos şi mi-au tăiat lanţurile. Acolo nu erau condamnaţi cu lanţuri.

C.H.: Lanţurile cum vi le-au pus? Aşa, cu bătaie de ciocan?

Gv.V.: Da. La capătul verigilor, la un capăt şi la altul erau cătuşe,

care se deschideau în dreapta şi în stânga. Se închideau într-o ureche. După

ce cătuşele erau închise, puneai piciorul pe nicovală şi se bătea câte un nit

cu barosul: „Gata. Scoală. Du-te!.

Mi-au tăiat lanţurile şi m-au băgat în celulă. Acum eram fericit, fără

lanţuri. S-a îmbunătăţit mult situaţia. Acum pot să fac multă închisoare!

Generalul Gradin, prof. Vulcănescu, colonei…, doctori…., mulţi erau,

treizeci şi ceva de oameni… Toţi într-o celulă. Erau trei rânduri de paturi

suprapuse. N-aveam voie să stăm pe paturi aici, zilnic ne plimbam prin

celulă. Erau patru metri de la uşă până la geam. N-aveam voie să ne uităm

afară, deşi erau jaluzele înclinate şi oricum nu vedeam nimic. Dacă erai

observat de la uşă, erai mort. Erai dus la izolare şi acolo mureai. Am stat

acolo un an de zile.

în anul 1957 mi s-au pus iarăşi lanţuri la picioare şi, în dubă, m-au

dus la Aiud. La Aiud mi s-au tăiat din nou lanţurile… Dar mi le-au pus din

nou căci toamna, în acelaşi an, 1957, cum ia vulturul puiul, am fost luat şi

dus la Jilava. De oriunde ai fi venit, trecerea era prin Jilava. Din Ardeal

dacă veneai spre Moldova, treceai prin Jilava. Dacă treceai spre Constanţa,

treceai prin Jilava. Dacă veneai de la Constanţa spre Ardeal, obligatoriu

treceai prin Jilava.

C.H.: De ce asta?

Gv.V.: Era tranzitul. Stăteai un timp la Jilava şi de acolo te lua duba

de Moldova, dacă aveai destinaţia acolo. Venea apoi duba de Ardeal,

veneau o dată pe lună şi, deseori, nu corespundea orarul. Stăteai până la

transportul următor în Jilava. Când a fost ziua pentru Moldova, m-a scos

din Jilava şi m-a dus la dubă.

C.H.: Era o repartiţie regională sau repartiţii după gravitatea unor

fapte?

Gv.V.: Ce e aceea repartiţie?

C.H.: Se alegeau închisorile conform gravităţii faptelor?

Gv.V.: Nu. Ăsta era traseul, în regiunea Jilava condamnaţii erau

sortaţi după gravitate. Ăsta era traseul pentru orice deţinut.

C.H.: Şi maltratarea a continuat sau numai în perioada anchetei a ţi

avut de suferit?

Gv.V.: Pe perioada anchetei a fost cel mai grav pentru că era zilnic.

Iar în închisoare, când te prindea într-un pic de neregulă. Erai frânt de

obosit şi flămând, extenuat. Dacă te aşezai pe pat şi te-a prins, erai călcat în

picioare. N-aveai voie la pat. Sau, dacă era în gardă bestia, sigur urmau

şapte zile la izolare. La izolare te îmbolnăveai de plămâni, la trei zile

mâncăi o singură dată.

M-au băgat în camera 5, în Jilava. Dar n-am stat mult. După vreo trei

zile m-au scos. În timpul acesta nu mi-au tăiat lanţurile. M-au scos şi m-au

dus la una din cele două izolări care erau între cele două secţii, în holul

închisorii. Am spus că în prima perioadă, în celula 4, era generalul Gradin,

era Vulcănescu… În celula 5 n-am stat mult. În celula 4 era un bănăţean,

partizan din loturile lui Uţă, Domăşneanu de la Teregova. Se numea Ion

Cioca. Era un bănăţean cu el, ştiu că nu vorbea nimic, era speriat, ştia ce-i

aşteaptă. Cioca era un ţăran foarte guraliv şi nu avea nici o frică. I-au luat

pe amândoi; Drăgan se numea celălalt. I-au luat într-o zi, i-au dus la

Timişoara şi i-au împuşcat, deşi aveau muncă silnică pe viaţă. Erau

condamnaţi de doi ani. S-au petrecut evenimentele din Ungaria şi

Securitatea s-a sălbăticit, îi împuşca pe condamnaţii pe viaţă…

în celula 5 am stat cu generalul Ankara Teodorescu, cu generalul

Buricescu. Pe aceştia doi îi ţin minte. La izolare i-am găsit pe amiralul

Horia Măcelaru, pe generalul Jenescu, fost ministru al aerului şi pe

colonelul Stere Marinescu, fost aghiotant al lui Antonescu, care l -a însoţit

pe Antonescu la Hitler, la ultima întrevedere pe care au avut-o. Acest

colonel ştia limba germană mai bine decât ştiu eu româna. De aceea l-a luat

Antonescu pentru discuţii cu Hitler. S-a dus să protesteze că Hitler i-a luat

o divizie de tancuri de la Iaşi. Antonescu, supărat foc, a mers repede la

Hitler şi a bătut, aşa, cu pumnul în masă, vorbindu-i:

– Furere, de ce mi-aţi luat divizia de tancuri de la Iaşi?

Dumneavoastră ştiţi că dacă eu deschid porţile de la Iaşi, bolşevismul se

opreşte la Berlin?

Şi aşa a fost. După 23 august, la Berlin s-au oprit bolşevicii.

Extraordinară a fost previziunea lui Antonescu faţă de Germania!

– Domnule mareşal, luaţi loc. Vă spun unde am avut nevoie. Luaţi

loc.

în cele din urmă Antonescu s-a aşezat pe scaun. S-a aşezat şi Hitler

şi i-a spus:

– Am avut nevoie urgentă de această divizie s-o duc în Polonia.

Acolo a fost un atac grozav şi, ca să scurteze furia care avea în obiectiv

Cehoslovacia, Hitler voind să oprească măcelul acolo, a luat divizia de la

Iaşi. Acesta a continuat:

– Domnule mareşal, dar spre România e în drum o divizie tot de

tancuri, din Iugoslavia, în Iugoslavia nu mă mai folosesc de ea. Şi ca să o

iau din Iugoslavia să o duc în Polonia durează mult timp. Am luat-o pe cea

de la laşi, iar acum aceasta e aproape la destinaţie. Cea din Iugoslavia să

treacă la dumneavoastră. Asta a fost. Până atunci am dat o radiogramă la

Iaşi şi un grup de bombardiere vor ţine pe bolşevici cu capul la pământ.

Peste o zi soseşte divizia de tancuri.”

Antonescu s-a liniştit şi a continuat discuţia despre situaţia de pe

front.

– Furere, nu garantez că rezistăm. Ne dau bolşevicii peste cap”, a

spus.

Această afirmaţie a făcut-o de două-trei ori în timpul discuţiei, am

aflat de la colonelul Stere.

– Domnule mareşal, vom lua măsuri. Nimic nu se va întâmpla, l-a

asigurat Hitler.

– Nu se va întâmpla, dar vorbele nu pot face faţă ofensivei turbate a

ruşilor, care au armament american.

Vreau să precizez acest lucru, căci ştiu cu mare precizie că şi la

Cotul Donului evenimentele s-au petrecut tot datorită intervenţiei tancurilor

şi avioanelor americane. Ruşii aveau nişte tancuri bine studiate de nemţi.

Nemţii au scos un tun anticar cu care trăgeau proiectile ce perforau

blindajul tancului ieşind prin partea opusă. Tancul rămânea pe loc. La

Stalingrad datele tehnice s-au schimbat. Proiectilul lovindu-se de blindajul

tancului ricoşa. Era alt blindaj, erau alte tancuri. Nemţii n-au ştiut cum erau

construite tancurile americane. Americanii au ştiut ce tunuri anticar au

nemţii şi au făcut un blindaj de două ori mai rezistent. Atunci a scos şi

Hitler, dar era prea târziu, acel „paus-patrul”. O ghiulea ca o măciucă cu

care se trăgea de aproape. Trăgătorul trebuia să stea în groapă iar când se

apropia tancul, la maxim cincizeci de metri, acţiona mecanismul. Prin ţeava

subţire ieşea o flacără şi o căldură extraordinară. Ghiuleaua zbura, se lipea

de blindajul tancului, dezvolta o temperatură de 3000 de grade, topea

blindajul, intra înăuntru şi exploda. Extraordinară armă! Dar a scos-o prea

târziu. Germania era zi şi noapte sub bombardament.

Antonescu protestând replică: „Fără un ajutor masiv în armament şi

oameni nu vom rezista, Furere. Eu mă duc să organizez rezistenţa la Iaşi”, a

adăugat Antonescu.

– Nu plecaţi. Rămâneţi la mine.

Antonescu s-a făcut alb. S-a uitat la Stere Marinescu, a crezut că este

sechestrat.

– Furere, v-am spus că eu trebuie să fiu urgent la Iaşi, să organizez

rezistenţa. Dumneavoastră înseamnă că nu mă înţelegeţi. Sau nu aveţi

suficiente informaţii despre situaţia de la Iaşi. Ne dau bolşevicii peste cap,

Furere!”, repetă Antonescu, foarte insistent.

în cele din urmă l-a convins pe Antonescu şi acesta a rămas trei zile

pe loc asistând la o experienţă atomică sub munţi, în Germania. A venit la

Bucureşti, a stat de vorbă cu Pichi Vasiliu, cu Ică Antonescu, cu un cerc

foarte restrâns, însuşi regele a luat parte la aceste comunicări pe care le-a

făcut Antonescu după ce a venit de la Hitler. Antonescu a spus: „După cele

văzute la Furer, nu mă îndoiesc de victoria asupra comunismului.” N-a spus

asupra americanilor, asupra englezilor. Nu, ci asupra Moscovei. Hitler a

spus că prima bombă atomică pe care o scoate, o dă la Moscova. „Şi pentru

asta ne trebuie şase luni! Atât, în şase luni sigur o scoatem, ne-au asigurat

savanţii pe baza experienţelor efectuate.”

– Ştiu că vom rezista! După şase luni dau bomba la Moscova şi, dacă

nu vor opri înaintarea, o vom da şi pe a doua.

Despre aceasta Antonescu i-a vorbit regelui. Regele l-a luat deoparte

după aceea şi l-a întrebat:

– Domnule mareşal, pe ce vă bazaţi când spuneţi că nu vă îndoiţi de

victorie?

Mareşalul nu ştia că regele este în legătură cu spioni americani, cu

englezi şi cu unul rus, care erau la Bucureşti, sub acoperire diplomatică.

Am stat cu Iancu Taflaru în închisoarea Jilava şi cu Sava Dumitrescu.

Aceştia doi erau aşii Siguranţei române. Unul era şeful brigăzii C, care îi

urmărea pe comunişti, iar altul era şeful brigăzii L, care îi urmărea pe

legionari. Deci în mâna lor era siguranţa ţării. Multe am aflat de la aceşti

doi aşi condamnaţi la moarte, comutaţi la muncă silnică pe viaţă. Îl

condamnau pe Antonescu pentru faptul că un conducător de ţară, un

mareşal ca Antonescu nu avea informatori peste tot, inclusiv în Palatul

Regal, să ştie totul! Conducătorul statului trebuie să ştie tot ce se mişcă în

ţara lui, vorba lui Mircea cel Bătrân. Trebuia să ştie că regele e în legătură

cu doi spioni şi nu trebuia să-i spună regelui ce a văzut la Hitler. Imediat,

regele a comunicat celor doi şi ei au alarmat capitalele Londra şi Moscova.

S-au dus să spună: „Ce e de făcut?, Trebuie luate măsuri urgente!”. Au stat

de vorbă cu regele şi s-a hotărât astfel.

– Singura soluţie este ca regele să scoată România din război;

Antonescu va fi arestat.

Aghiotantul lui Antonescu ne-a spus:

– Pe când mă aflam cu domnul mareşal la Snagov, în cameră, eu

stăteam pe scaun lângă masa cu telefoane. Dl. mareşal se plimba prin

cameră mâncând dintr-o farfurie supă de zarzavat. Doamna Antonescu a

ieşit dintr-o cameră şi i-a spus:

– Ionele, de ce nu stai să mănânci liniştit? Ştii că eşti bolnav de

stomac.

– Lasă dragă, mă simt bine aşa.

Un amănunt extraordinar. Stere Marinescu îmi spune asta în auzul

celor doi militari: generalul Jenescu, ministrul aerului, şi amiralul Horia

Măcelaru, comandantul suprem al marinei române, care a scufundat două

distrugătoare ruseşti în faţa Constanţei, unul cu tunurile şi unul cu minele.

Cele trei distrugătoare au bombardat Constanţa; al treilea a fost distrus de

submarinul „Delfinul”, comandat de căpitanul Costachescu, trimis de

amiralul Horia Măcelaru. S-au avut în vedere strategiile abile ale amiralului

şi acesta a fost arestat. Cei doi demnitari au auzit afirmaţia lui Stere

Marinescu şi au spus aşa:

– Dle Vatamaniuc, s-a auzit realitatea? Aceasta este, să ştii şi

dumneata, Vatamaniuc. Aţi auzit, aceasta este realitatea! Noi suntem

bătrâni, nu ştim dacă scăpăm. Dumneavoastră sunteţi tânăr şi vă văd foarte

viguros. Veţi scăpa şi să spuneţi şi dumneavoastră, să se afle adevărul

despre cele întâmplate!” Stere reluă povestirea:

„Antonescu a fost chemat imediat, a sunat telefonul, în timp ce

mânca din farfurie, întrebă:

«- Stere, cine a fost?

– Alo, da. Să trăiţi, Majestate. Da, imediat…

– Majestatea, domnule mareşal! Vrea să vorbească cu

dumneavoastră…

– Da, Majestate, să trăiţi! Majestate, doar noi am vorbit şi ştiţi

programul meu. Am înţeles.

– Domnule mareşal, urgent sunteţi aşteptat aici, în Consiliul de

Coroană. Aici este Pichi Vasiliu, este Ică Antonescu, sunt toţi. Cum sosiţi,

începe consiliul; durează zece minute şi sunteţi liber.»

A mers la Palat şi a fost arestat, l-au dus într-o clădire unde astăzi

este librăria Eminescu; sus, la etaj, era un apartament. Pe uşă era eticheta:

inginer Ceauşu. În realitate, acolo era Emil Bodnăraş, care venise din

Rusia. Nici Sava Dumitrescu, nici Taflaru nu ştiau cum a sosit din Rusia.

Acolo a fost dus Antonescu după ce s-a înnoptat. De acolo, în aceeaşi

noapte, l-au luat gărzile patriotice şi l-au dus într-o casă conspirativă din

cartierul Vatra Luminoasă. Predat ruşilor, a stat câteva luni la Moscova,

unde a fost anchetat.”

Unul dintre interlocutori îmi spune:

– Domnule Vatamaniuc, în 1946 ne aflam aici, în celula asta, toţi. Tot

guvernul Antonescu, arestat. Aici, în celula asta, unde suntem noi acum.

Toţi, cu lanţuri la picioare, toţi condamnaţi la moarte. După un timp a venit

un civil şi a citit: Antonescu Ion – ieşi afară, Ică Antonescu – ieşi afară,

Pichi Vasiliu – ieşi afară… I-a scos pe toţi şi i-a băgat în celula cealaltă.

Acum noi n-am ştiut: pe ei îi scoate să-i execute sau pe ei îi mai ţine şi ne

execută pe noi? Asta a fost într-o după-masă, către seară. Atunci noi am

spus că «în noaptea asta se alege: ori cu ei, ori cu noi». Ne-am îmbrăţişat,

ne-am sărutat, am spus:

«- Fraţilor, ne-am făcut datoria faţă de Ţară, ne ştim nevinovaţi;

pentru că am servit ţara suntem aici. Este o lege; este legea învingătorului

asupra învinsului. Asta s-a întâmplat în toate perioadele de istorie ale lumii,

în toate războaiele şi în toate evenimentele mari. Şi Napoleon a pătimit, şi

alţii mari, în toate timpurile; aceasta este situaţia, aşa că Dumnezeu să ne

ajute să trecem cu bine peste această încercare şi să ne ajute familiile

noastre.» N-am dormit nici unul, am stat în veghe toată noaptea. Pe la ora

două am simţit mişcări. Unul s-a pus pe burtă şi, pe sub uşă, privea afară.

Acela vedea cizme şi pantofi, pantaloni militari şi pantaloni civili. Treceau

încolo şi încoace. La un moment dat, pe la ora două şi ceva, a venit unul, a

deschis uşa şi le-a spus încet: «Luaţi sforile astea şi legaţi lanţurile.» Noi

stăteam pe paturi. Le-au dat sfori să lege lanţurile în sus, să nu facă zgomot

când îi vor scoate; ei ţineau de sfoară lanţurile în sus. După aceea le-a zis:

«Ieşiţi încet, fără zgomot, afară.»

Au ieşit afară, au trecut prin faţa celulei noastre. Acela s-a uitat tot

timpul prin ochiul de observare. După aceea a lăsat capacul la ochiul de

observare şi i-a dus. Am auzit un motor, sus în şosea, la Jilava. I-a urcat în

maşină şi i-a dus acolo, după care n-a durat mult şi am auzit focuri în Valea

Piersicilor. Era clar că i-a împuşcat. Pe noi nu ştiam când ne vor lichida,

mâine seară sau poimâine?”

Erau nişte epave. Amiralul era foarte slăbit, la fel şi Jenescu,

generalul. Toţi eram în lanţuri. Lanţurile mele erau alcătuite din câte trei

verigi lungi, groase de două degete veriga; ale amiralului Horia Măcelaru

erau lungi, cum e lanţul de legat câinele sau ştreangul la cal având

treisprezece verigi. Numărul aceasta, deşi nu era superstiţios, avea pentru el

anumite conotaţii.

A spus cândva:

– Măi Jenică, de ce îmi zici tu mie că nu trebuie să fiu superstiţios? în

ce zi am fost eu arestat?

– Nu ştiu.

– Pe 13, mă! Câte verigi are lanţul meu? 13, mă!”

în fine: „Am aşteptat, continuară tovarăşii mei de celulă, şase luni.

După şase luni au venit aici cei în drept şi ne-au comunicat

comutarea, muncă silnică pe viaţă. Suntem pe al 17-lea an de închisoare,

plimbând lanţurile, din închisoare în închisoare.”

Am auzit multe lucruri de la aceşti oameni; multe le ştiam din

perioada de jandarmerie.

C.H.: Mari tensiuni! Puteau fi primite şi cu resemnare?

Gv.V.: Asta nu e o regulă. E după firea fiecăruia: unul plânge, altul

începe să tremure, altul râde. Şi eu, când procurorul mi-a spus că „de la

moarte n-am să te pot scăpa…, asta e soarta ta. Ai fapte grave, ai împuşcat

un om…, ai făcut atâtea… Dar noi, până atunci, să ştii că avem metode să-ţi

îndulcim viaţa, să te chinuim până la moarte. Ai să doreşti moartea şi nu va

veni. Aşa că de tine depinde…” Am trăit stări excepţionale. Se spune:

moartea, când vine, vine. Ce, în munţi am ştiut eu când vine? Putea veni în

orice ceas. Este altceva când te condamnă şi o aştepţi, şi altceva când vine

prin surprindere…

Eram într-o tensiune extraordinară. Ştiam că i-au luat pe Cioca şi pe

Drăgan şi i-au împuşcat. Când m-au luat şi pe mine, cu iuţeală, de la Aiud,

în lanţuri, şi m-au dus la Botoşani m-am gândit că mă împuşcă. Eram foarte

trist. Cu toate acestea am reţinut tot ce mi-au spus ei, inclusiv acel număr

de verigi. Dar eram extrem de abătut.

C.H.: Dar de ce, domnule Gavril, v-au mutat din celula 4 în celula 5?

De ce vă mutau dintr-un loc în altul?

Gv.V.: N-aţi înţeles. Când am venit de la Aiud, nu m-au băgat la 4,

m-au băgat la celula 5. Ori asta a fost după patru luni. Chiar şi cât am stat la

Jilava m-au băgat în zece celule în şase ani. Te muta ca să nu faci găuri, la

geamuri, să nu pregăteşti evadarea. Nu ne mutau pe toţi, ci „cutare, cutare,

fă-ţi bagajul!” şi ne duceau departe.

C.H.: Să vă rătăcească, să vă înstrăineze.

Gv.V.: Asta era des.

C.H.: Domnule Gavril, care a fost prima întrebare până v-au descusut

biografia?

Gv.V.: Prima întrebare, după ce am relatat despre cele întâmplate pe

front a fost: „Ce te-a determinat să pleci în pădure, Să iei calea codrului?”

Le-am răspuns:

– Când mi-a scris mama că sunt căutat de miliţie, că mi s-a luat şi o

fotografie, am hotărât să devin partizan.

– Cui i-a trimis scrisori?

– Mie. La Craiova. Ştiu că m-aţi căutat prin toată ţara. M-aţi urmărit

şi prin Constanţa…

– De unde ştii?

– Eu am făcut armata la jandarmi şi ştiu treburile astea foarte bine.

Eu ştiam că toţi ofiţerii şi subofiţerii de jandarmi şi toţi ofiţerii armatei

române au fost arestaţi…”

C.H.: Bine spuneţi că ofiţerii şi lucrătorii în jandarmerie au avut mult

de suferit. Şi realitatea ne arată că nu numai în perioada concentraţionară, ci

şi după, în plin regim… democratic, adică în timpul democraţiei în vârful

căreia trona dictatura. Astfel, unul dintre cei vizaţi – cu care am avut

dialoguri interesante, având o apropiere familială, a fost colonelul Ioan

Tipa (n. la Mihoveni la 20 iunie 1930 şi întors în pământul străbunilor la o

vârstă când încă nu se poate vorbi de senectute, la 19 iunie 1994). A fost

atras de haina militară, deşi din atelierul de rotărie al tatălui său, Toader, nu

au venit încurajări pentru cariera cazonă. Tânăr fiind, amator de lăutari şi

înserări cu taifas stropit cu vin zglobiu, I. T. şi-a găsit repede naşii prin cele

crame unde mai întârzia, bucuros că scăpa din harnaşamentul zilelor

inodore, ori mocnindu-şi supărările la umbra unor claviaturi arzând în

cântece de inimă albastră. Iscoditorii „ochi albaştri” ai lupilor tineri, trimişi

în „practică” l-au surprins nu de puţine ori cântând… folclor periculos, mai

despre rege, mai despre haiduci, mai despre Moscova. Graţie vrednicilor

pândari – mulţi printre noi – i s-au inspectat, nu o dată, odăile, mereu tot

altele în exodul lui continuu, instalându -i-se în locuri discrete „greieraşi”,

adică microfoane care i-ar fi înregistrat opiniile, injuriile ori ceva frânturi

din „Vocea Americii”, ori „Europa liberă”. Darabani, Dorohoi, Suceava,

Botoşani, acestea au fost locurile în care a fost transferat, avansat sau

denigrat. Discursurile sale însă, incendiare fiind, frizau prea desele aberaţii

şi abuzuri ale şefilor şi regimului şi – pentru că a fost un profesionist

excelent, necorupt – nu l-au putut arunca pe margine, deşi marginalizat a

fost mai tot timpul.

În vecinătatea acestui ofiţer superior, „care ştia să-şi poarte

cascheta”, care avea vocaţie de militar, rectitudine profesională, cum îl

defineşte un coleg de-al său, colonelul Dumitru Pojar, voi consemna

câteva cuvinte chiar despre acesta. Specializat în criminalistică, D.P., un

om de-o vioiciune contaminantă, cu o memorie de invidiat, zic eu, ar putea

scrie tomuri întregi despre cazuri şi necazuri, pentru că are şi limbaj şi

câteva sute de metri de dosare peste care a încărunţit. A avut şi el un

incident cu căpitanul de atunci, Moritz Feller – în mâna căruia, deşi era

tânăr ofiţer, a fost „predat” de către un oarecare agent care îşi nutrea

activitatea din bârfa de mahala. D.P. a mai avut pe urme pe un oarecare

pândar Boboc din Câmpulung, unde îşi începuse activitatea. În convorbirile

mele, absolut întâmplătoare, am dat peste personaje ciudate despre care eu

scriu, cunoscute mie şi lui, ori care, gratie mărturisirilor sale, în

documentarea mea au câştigat un plus de relief.

Astfel e vânătorul/braconier Ion Husarciuc, anchetatorul Feller şi o

victimă al cărei asasinat încă nu-i elucidat – poate şi din cauza celor doi

suspecţi care au sfârşit în împrejurări stupide – pădurarul Gârbovschi de la

Putna, împuşcat pe Varniţa în timp ce, împreună cu inginerul silvic

Băncescu, ademenea cerbii imitându-le boncănitul, într-o zi de toamnă. D.

P. a lucrat pe acest dosar şi l-a închis.

Şi tot aici, amintirile unui jandarm mai vechi, chiar din epoca

rezistenţei: Porfirie Clipa (n. 1912 în Grăniceşti, Suceava). Tânăr înrolat

în armata română, în detaşamentul 8 Vânători, Cernăuţi, a figurat într-un

batalion de alarmă în Hotin. Prin ’38 este angajat în Poliţie, gardian public

în Rădăuţi, în vreme ce şef era Cudla; până la armistiţiu a fost evacuat în

Oltenia, la Caracal. A urmat o perioadă de arestări; evreul Hilzerat a operat

anumite trieri, eliberându-l şi recomandându-l pentru a-şi continua

activitatea în poliţie. Înfiinţarea miliţiei însă l-a împiedicat, fiind considerat

slujitor al regimului burghez. P.C. a refuzat să facă politică, să se înscrie în

partidul comunist, motiv pentru care a suferit persecu ţii, marginalizări. S-a

angajat şofer la RATA, pe un şantier din Piatra Neamţ; într-o seară a fost

arestat şi dus la Securitate, înainte de a ajunge acasă ca să-şi schimbe ţinuta

de lucru. Alături, în arest erau încă vreo doisprezece inşi, unul Teleagă,

pentru că avea tractor, unul Hurjunec, pentru o mioară şi altul Ursan, pentru

o prăvălie. Porfirie a fost arestat fără nici o motivaţie, fără mandat. Un

camion, păzit de oameni înarmaţi, i-a dus pe toţi la Suceava. Acolo, într-o

celulă, a stat un an de zile; i-a fost camarad preotul Spânu din Coşna

Cândreni, în vârstă de 72 de ani, condamnat pentru că a fost deputat în

P.N.Ţ. şi pentru că avea legături cu organizaţia „Sumanele negre”. Şi în

acelaşi spaţiu l-a cunoscut pe Constantin Pilat, fost ambasador în Anglia,

mare moşier din Botoşani. După o vreme, deşi părea dubioasă chiar şi

şefilor închisorii arestarea lui nemotivată, a fost dus la gara Iţcani, apoi

reţinut în arestul Gării de Nord din Bucureşti. O maşină Volga l-a plimbat

prin capitală; unul dintre camarazi a fost lăsat la secţia cu firma „criminali

de război”. P. C. a ajuns în lagărul Ghencea, unde între deţinuţii politici

erau mulţi oameni importanţi. Un tren de Constanţa, având ataşate câteva

vagoane cu deţinuţi s-a oprit la Poarta Albă. În colonia Galeş era şi

primarul Rădăuţilor Cloşcă, din vremea lui Antonescu, jurist, un om

apolitic din zona Frătăuţi; tot în Galeş erau internaţi şi profesorul Haţieganu

şi ofiţerul Florescu. S-au făcut trieri pe criterii politice. Luat din Oneşti,

refuzând să fie adus nelegat, socotind că astfel nu va fi împuşcat, Clipa

ajunge la Suceava, apoi la Rădăuţi, unde este anchetat de către Severin,

care îl întreabă insistent ce a făcut împotriva clasei muncitoare şi câţi

comunişti a împuşcat. În lotul pentru care s-a deplasat Tribunalul Militar

Iaşi erau douăzeci şi şapte de persoane. După trei zile de proces s-au dat

sentinţele: P. C. şi fostul şef al Siguranţei din Rădăuţi, Gheorghe Papadiuc

au fost achitaţi de orice penalităţi, ultimul după şase ani de arest. Era în

1956. S-au luat imediat declaraţii că nu se va şti nimic din tot ce s-a

întâmplat.

Porfirie Clipa îşi aminteşte că, în timp ce activa în poliţie, chestorul

Condurache din zona Bacăului, i-a încredinţat o misiune dificilă –

transferarea unui deţinut (bătrânul Clipa crede că e posibil să fi fost

Constantin Cenuşă, n.n.), pe jos, prin Volovăţ. I s-a propus să-l facă scăpat,

să-l împuşte. Porfirie a refuzat şi misia a fost preluată de către unul

Ghivnici, de la Suceava, dar nu mai ştie ce a urmat. Tot acest personaj a

fost prezent în ancheta desfăşurată, când au fost descoperite cadavrele lui

Şumlanschi şi Brăileanu şi în împrejurarea dramatică de la Vicov când a

fost împuşcat Vladimir Macoveiciuc. Spune că a mers cu motocicletă la

faţa locului unde s-au întâlnit doi procurori, căpitanul I. D. Popescu şi

puşcaşul din clopotniţă; şef de secţie la jandarmi era Pintilie, iar la Suceava

şef al Siguranţei era Popik, pe când inspector al Poliţiei era Manole

Bodnăraş. Cu cel din urmă Clipa a fost la Ţibeni, la învăţătorul Octavian

Oloieru – şef de post era Plămadă -, dar învăţătorul, abil, a fugit. Bătrânul

inimos a fost şofer al Protopopiatului Rădăuţi; el este fratele evlaviosului

nanogenar Toader Clipa, vechiul pălimar al bisericii din Grăniceşti, pe

vremuri ordonanţă în casa unui ofiţer român care i-a încredinţat spre

supraveghere şi educaţie pe fiul lor, viitorul regizor de cinematografie

Mircea Mureşan.

Şi pentru că tot l-am amintit undeva pe tânărul poet-simbol al

tinereţii perpetue a Poesiei – N. Labiş, cel puţin două nume se impun

adăugate în vecinătatea apoteozei sale: Constantin Holban (n. 1935 în

comuna Bogdăneşti, Suceava, m. În 1990), absolvent al liceului „N. Gane”

din Fălticeni, în aceeaşi promoţie cu Labiş. A fost aruncat din Facultatea de

Medicină – reprimit după insistente cereri ale conducerii nobilului for, care

vedeau în C. H. un om de perspectivă ştiinţifică -, torturat de securişti,

supravegheat cu pistolul la tâmplă; soţia sa, o altă capacitate, i-a continuat

calvarul… Celălalt nume este Vasile Popa, un înverşunat împotriva

minciunii şi imposturii (n. În 1912 în Nicoreşti, Tecuci, orfan după primul

război mondial, cu domiciliul în Fălticeni). A avut studii de teologie,

filosofic şi filologie. În liceul „N. Gane” are bucuria de a-l întâlni pe N.

Labiş. În 1956 a fost arestat şi supus la chinuri groaznice; în cei patru ani

de detenţie, Pit Orban, un informator de securitate, i-a supravegheat

familia. Copiii săi, toţi la studii, au fost aruncaţi din şcoli. Ofiţerul Guşiţă

i-a scos unghiile, torturându-l în închisoarea din Suceava. A fost în Jilava,

Gherla şi Aiud. În 1951, la Fălticeni, comandantul Securităţii era

locotenentul Abramovici, când după ’44 Siguranţa era în mâna evreului

Fux…

C.H.: Să continuăm pe acelaşi dramatic portativ… Sunt realităţi care

trebuie cunoscute, care trebuie adunate în biblioteci.

Gv.V.: Am stat cu foarte, foarte mulţi deţinuţi în acei nouă ani de

închisoare. Foarte multe lucruri ar fi de relatat. Am să aleg câteva mai

importante, deşi nici unul dintre aceşti deţinuţi nefericiţi care au trecut pe

sub aripile reci ale morţii nu trebuie uitat, au văzut moartea cu ochii de

multe ori. Am să vorbesc acum despre Nicolae Mereanu, din comuna

Mereni, judeţul Dolj. Acesta era un ţăran mai dezgheţat. Avea pe lângă

clasele primare şi două clase de gimnaziu. A ajuns agent fiscal, încasa

impozitele agricole de la oameni. Sigur că pe vremea aceea, pe vremea

dictaturii comuniste, şi un astfel de om trebuia luat în colimator, urmărit

după deviza: „Eşti cu noi, e bine, nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră!”.

Asta era regula, bolşevicii au introdus acest dicton în 1916. Nicolae a

constatat că pe urmele lui sunt agenţi, prin case, informatori şi a făcut

imprudenţa de a vorbi, ici-colo, ceva împotriva comunismului şi din această

cauză acest om nu trebuia să stea acolo. Acolo trebuia un om de-al lor,

compensat pentru unele servicii utile comuniştilor. Aşa a ajuns Neculai

Mereanu arestat şi învinuit de activitate împotriva Partidulu i Comunist

Român. Era un om cu o extraordinară voinţă. Nu a recunoscut nimic. A fost

arestat şi dus la Securitatea din Craiova, anchetat de locotenentul Calciu, un

ţigan bine lustruit, după cum mi-a povestit el. Nu recunoştea nimic şi l-au

bătut de mai multe ori. Odată, enervat, anchetatorul, o brută, s-a ridicat de

la masă şi l-a luat de cap, l-a ridicat şi, după mai multe lovituri, i-a dat cu

pantoful în burtă. Condamnatul a căzut, s-a înălbit, i-a crăpat diafragma în

şapte-opt locuri încât i s-au lăsat maţele în jos. L-au luat repede, că era

leşinat şi l-au dus la spital la Văcăreşti. L-au cusut, dar a rămas cu o hernie

grozavă. L-au adus înapoi la anchetă.

Striga la el: „Banditul, duşmanul poporului!”

L-au dus la anchetă după ce a stat vreo două luni în spital la

Văcăreşti. Sălbatic era locotenentul Calciu! Ancheta şi bătea în stil barbar.

Altădată a luat o scrumieră de pe masă, de sticlă groasă, grea, cred că avea

un kilogram. A socotit că îl minte deţinutul Mereanu şi, cu putere, a

aruncat-o în el. El s-a ferit şi scrumiera aceea l-a lovit în genunchi; i-a

crăpat rotula. Când l-am întâlnit eu, era infirm de piciorul drept, mergea

numai în vârful degetelor, abia mergea, îl durea grozav. Căci acolo, la

Securitate, nu i s-a dat mare importanţă tratamentului. A ieşit un om infirm

pentru toată viaţa.

C.H.: Chiar dacă naraţiunile din acest capitol al groazei vor părea

extrase parcă dintr-un „jurnal pe sărite”, noi vom continua să consemnăm

tot ce este important, fără a ne crampona de rigoarea cronologică.

Gv.V.: E bună această formulă.

Să vorbesc aici mai mult despre detenţia din Jilava. „Casa” care mi

s-a dat era, cum am spus, celula 5; de acolo am plecat, transferat, la Gherla,

ultima dintre închisorile prin care am trecut, dar asta se întâmpla în 1959.

La Gherla am stat până la eliberare, în 1964. Dar să amintesc ce a fost

acolo până la aceste date. Am stat acolo cu generalul Voicu, comandantul

unei divizii de infanterie. Acesta, prin ’42-’43, se deplasa cu divizia spre

front; a mers un anume timp cu trenul, până la Tiraspol, dar pentru că

pericolul de a sări trenul în aer era aproape iminent în acele împrejurări, iar

viaţa ostaşilor periclitată astfel, drumul a fost continuat pe jos. Avangarda îl

avea înaintea batalionului pe căpitanul Pântea. Divizia se scurgea încet.

între localităţile Bolta şi Balta era o zonă împădurită. Din pădure au venit

focuri violente, puternice, de automat. Câţiva ostaşi au căzut sub bătaia

gloanţelor. S-a făcut imediat răspândirea, după regulă; generalul i-a ordonat

căpitanului Pântea să pună sub observaţie liziera pădurii. Căpitanul a pus în

bătaie brandurile şi mitralierele, soldaţii au înaintat acoperiţi de propriul

foc; mitralierele şi brandurile au încetat, conform strategiei care se impunea

atunci, iar soldaţii au tras cu armele şi au aruncat grenade, ocupând astfel

liziera pădurii. Partizanii au fugit, divizia s-a scurs şi viaţa de front a intrat

în obişnuitul regim. Dar, după război, generalul Voicu a fost arestat; a fost

prins la Iaşi, în 12 august 1944, undeva, într -un cimitir, dus la – dacă nu mă

înşel – mareşalul Tulbuşin, anchetat timp de o săptămână şi predat la

Bucureşti, unde i s-a dat o altă divizie cu care a luptat în Cehoslovacia.

După sosirea din Cehoslovacia e arestat şi condamnat la muncă silnică pe

viaţă pentru activitate împotriva clasei muncitoare. Generalul s-a apărat:

– Onorat tribunal, să mi se spună: au fost acolo morţi? Au fost răniţi?

Nici măcar răniţi nu au fost, că după primele focuri au fugit. Pentru asta mă

condamnaţi pe mine, că am tras şi răspuns cu foc la foc? Dar toate legile

internaţionale prevăd că orice civil, dacă luptă în spatele frontului, poate fi

împuşcat, pentru că este în afara legii.

Nu s-a ţinut cont de afirmaţiile acuzatului. Hotărârea, chiar dacă nu

era fondată, devenea definitivă şi irevocabilă, fără drept la comentarii. Aşa i

s-a întâmplat şi unui alt ofiţer, colonelului Baionescu din Ardeal, dar şi

colonelului Ciulei, cu care am stat în celulă, învinuit că l-a împuşcat pe

Vasile Roaită. Zadarnic în anchetă a spus că el era departe de soldaţii care

trăgeau în aer, căci având calitatea de comandant de regiment nu trăgea cu

puşca, deţinea doar revolver. „Că gloanţele au ricoşat oarecum, trase de

soldaţi, iar Roaită a murit, e drept, motiva el, dar de ce să fiu acuzat că l-am

ucis eu?” Culmea uimirii stă însă nu în această mârşavă acuzaţie, ci în

faptul că Ciulei, în cei paisprezece ani de închisoare, a întâlnit un alt

colonel, învinuit de aceeaşi faptă. Ce vedem de aici? Vedem că cineva,

indiferent cine, trebuia să fie ţap ispăşitor pentru faptele dubioase. Ţi se

punea în spate o mortăciune şi stăteai la zdup cât voiau judecătorii vânduţi

şi pervertiţi de politica epocii!

Tot aici mai amintesc un alt caz: un plutonier de jandarmi care a

activat în Basarabia. Deşi nu i s-a găsit o vină anume, nici un martor

acuzator şi chiar dacă dovezile lui erau puternice în legătură cu

comportamentul său profund uman, procurorul totuşi a decis:

– Dle preşedinte şi onorat tribunal, nu avem martori. Martori ar fi, dar

nu ne pierdem timpul… Ne putem închipui prin poziţia lui pe care a avut-o

în societatea putredă a burgheziei, ca şef de post în Basarabia, cât de mult a

stânjenit el, prin acţiunile lui, desfăşurarea luptei oamenilor cinstiţi, a

oamenilor muncii care voiau să scuture jugul capitalismului. Ne putem

închipui cât de mult a contribuit el la frânarea progresului, a planului

politicii noastre sociale!

Multe aberaţii s-au făcut în numele unei doctrine mincinoase, străine,

care a încercat să facă din… maimuţa darwiniană un „om nou” şi, eşuând, a

făcut o fiinţă fără umanitate, dezumanizată, rătăcită, fără Dumnezeu şi

incapabilă a-şi înţelege semenii! Atât de feroce era vremea de care vorbim,

încât pentru o vorbă cu tâlc, pentru un cântec, ba chiar şi pentru un zâmbet

schiţat cu subînţeles, te aşteptau ancheta şi gratiile. Iată, în Ardeal, undeva,

doi beţivi nelipsiţi de la cârciumă, cum prea mulţi sunt în satele şi târgurile

noastre moştenitoare de slăbiciuni balcanice, într-un miez de noapte

coborau spre casă, cuprinşi prieteneşte, cântând de mama focului, răscolind

toţi câinii. Oamenii, obosiţi de muncile zilnice, erau agasaţi de

comportamentul insuportabil al haidamacilor şi nu ştiau cum să-i

stăpânească. S-a ivit însă un moment: unul dintre ei, Mihai, lipsind de la

cârciumă, a fost strigat de către tovarăşul lui de pahar, oprit în dreptul casei

sale: „Mihai, hai să trăieşti Mihai, măăă!”. Vecinii au auzit, ştiau bine ce

timp de prigoană trăia ţara din pricina comuniştilor – era perioada revoluţiei

ungare – şi, speculând momentul, au mers la postul de miliţie din cătun şi

au spus astfel: „Azi noapte, la fereastra cutare, am auzit strigându -se

«Trăiască regele Mihai!»” A fost destul. Vlăjganul a fost ridicat fără nici un

avertisment. Slăbit de alcool, bătut, deşi a încercat să se apere, în cele din

urmă, forţat, a recunoscut: „Da, am strigat «Trăiască regele Mihai!»”

A primit opt ani. Am stat cu el în închisoare, spun adevărul.

C. H.: Nu mă îndoiesc de adevăr. Vin în replică, relatând un caz

similar. Un personaj foarte drag mie este Dumitru Budeanu, un om de un

calm iritabil, care vorbeşte numai în sentinţe sofianice şi ştie o sută de

meserii felurite. Dacă geografic aş fi mai aproape de el (trăieşte la Vlădeni,

loc. Brehuieşti, Botoşani), i-aş trece zilnic pragul şi aş fi gata să mă fac

ucenic în atelierul lui de armurier ori în… fanfara locului peste care e…

staroste, căci, paradoxal, îmi plac viorile şi armele de vânătoare. Nea

Dumitru e cel mai mare armurier de azi din România. Zilnic petrece între

zeci de arme pe care le doftoriceşte şi le face vii. Şurubăieşte, sculptează,

reglează ţevi şi trăgace, citeşte din Biblie şi pufăie din „bombardon”, din

basul de alamă. Povestea lui am auzit-o între inofensive arme. Iat-o, o

rescriu aproape cum mi s-a spus, căci are o „regie” frumoasă:

„Am învăţat să cânt de tânăr, eram silitor şi, într-o sâmbătă seară, am

mers la o nuntă şi i-am rugat pe muzicanţi să-mi zică un cântec de cătănie;

le-am dat un bacşiş, mulţumitor. Un nun mare m-a poftit în casă, am stat la

masă şi am plătit după rânduiala cea bună.

După miezul nopţii am pornit spre casă, pe o pantă de deal; în urma

mea am auzit un ropot de paşi, erau în urmă-mi vreo cinci-şase oameni.

Când m-au descoperit, unul din grup a vrut să mă spargă cu furca. Am auzit

ameninţările şi-am luat-o la fugă. Când aproape eram ajuns din urmă, m-am

tupilat după o movilă de nisip de pe marginea şanţului. Unul a strigat: «Lam

pierdut!» Altul, zărindu-mă, a zis: «Uite-l aici!» Am luat un pumn de

nisip şi, rapid, l-am aruncat în ochii urmăritorilor. «Vai, vai, m-au

chiorât!», strigau. Cei care au venit mai din urmă, fricoşi, au zis: «Hai să

fugim, că are pistol cu amortizor!» Am scăpat.

A doua zi, agenţii poliţiei erau în casa părinţilor mei. Părinţii, săracii,

nu ştiau nimic. Am fost reclamat că, fiind la nuntă, am comandat să mi se

cânte «Tăiască Regele!» şi că pe drum am cântat din tot sufletul acelaşi

cântec.

Am fost luat la postul de miliţie şi dus la Botoşani; eram militar, sub

ordin. Pe seară, doi poliţai cu mânecile suflecate, m-au trecut prin «lecţia

bastoanelor de cauciuc». Insistent mă puneau să cânt «Trăiască Regele!».

Am refuzat, spunând că nu ştiu acest imn. «Domnii» m-au lovit peste cap,

peste umeri, pe spate. Plângeam, mă rugam să nu mă omoare. Mi-au zis:

«Nu ştii să cânţi? Aici ai uitat, dar cum ştiai la nuntă?» M-au lovit fără

milă, nu ştiu cât; după vreo două-trei ore mi-am revenit, înainte-mi am

văzut alţi doi miliţieni, din care a rămas unul singur. «Du-te, mă descurc

singur», s-au înţeles ei. Cel rămas mi-a zis: «Măi Mitică, ce-ai păţit?» Eu

mă trezesc, îl privesc adânc, văd că e un subofiţer din satul meu – Costică

Rotaru. Băiat bun – m-a spălat, m-a ajutat să merg, m-a întrebat ce s-a

întâmplat, mi-a văzut dosarul şi mi-a adus ceva de mâncare, încurajândumă,

mi-a zis, ca un mareşal: «De-acum nu mai are cine să te lovească, căci

eşti în mâna mea; fii secret, că de altfel e rău de noi amândoi; când intru în

cameră să începi să ţipi. Bagă de seamă – un puşcăriaş din sat te-a băgat

aici.» Şi mi-a mai zis: «Să fii cuminte, că pe 10 noiembrie vei pleca la

Tribunalul Militar Iaşi; să te rogi de judecător să te condamne mai cu

puţin.»

În data de 10 sosind un poliţist m-a întrebat: Mergi dezlegat sau

legat? Cum credeţi, am răspuns. Tăceam, bucuros că nu mă ucide. Am mers

la tren şi am ajuns la Iaşi. Plutonierul care m-a însoţit m-a predat şi a

plecat. Duba în care am fost închis m-a dus la Copou; am fost încuiat într-o

celulă singur. Seara, un plutonier m-a întrebat sec: «Ce-ai făcut bă, de-ai

ajuns aici?» Nu ştiam ce să-i spun. Am tăcut. «Bine, bă, nu spui nimic, aici

o să-ţi putrezească oasele.»

Dimineaţa – terci, nu am mâncat vreo trei-patru zile; apoi am început

să aleg viermii negri şi închideam ochii, şi mâncăm…

La miezul nopţii soseau poliţiştii, câte trei-patru strigau: «Cu faţa la

perete!» Stăm aşa câte-o oră. Îmi ziceam: «Acuşi, acuşi aud poc!», dar m-a

păzit Dumnezeu. Apoi am fost încadrat între alţi deţinuţi. Nu-i cunoşteam,

eram rezervat, nu ştiam ce poate ieşi dintr-o convorbire. Ni se acordau cinci

minute de aer, două sute grame de mămăligă în două cu tarate, două sute

grame pâine cu varză… Dormeam câte trei în pat. Într-o noapte am dormit

cu un bătrân mort…

După două luni am fost îmbarcaţi într-un tren al foamei – patru zile şi

patru nopţi am crezut că mor de foame -, am ajuns la Poarta Albă, în

Colonie. Acolo am stat cu mulţi intelectuali, preoţi, politicieni, cu tot felul

de neamuri. Şapte luni. După acest calvar, militar în termen fiind, am

continuat armata – muncă la mină, la cărbuni, în Pescăreasca din

Câmpulung Muscel.

Dumnezeu care mi-a dat dar de muzicant, mi-a deschis o uşă: muzica

militară! în muzică mi-a fost norocul. Sigur, camarazii, la început, mă

priveau ca pe un puşcăriaş, ca pe unul care nu putea avea odihnă dacă nu

aude din alămuri răsunând «Trăiască Regele!»…

Asta-i povestea lui D. Budeanu. Nu am de comentat nimic;

„povestea” e frumoasă şi frumoase-s şi armele, şi tromboanele de alamă

printre care nea Dumitru se mişcă tacticos ca un chirurg; victimele pentru

regi nu-mi par superioare, dar pentru… imne, sunt, desigur, excepţionale!

Gv.V.: Să mai spun şi eu un alt caz. Era unul, Pârvuleţ, cu care am

stat în închisoare la Gherla, un moldovean scund, bine legat. Fiind timp de

foamete, prin 1947, foarte greu în Moldova, după cum se ştie, omul şi-a

luat nevasta şi pe cei trei copii şi s-au dus toţi în Dobrogea, la un boier.

Aici, el era paznic la vie, iar femeia se îndeletnicea cu rosturile bucătăriei,

ajutată şi de soţ în timpul zilei, într-una din zile, spre cules, boierul inspecta

livada şi, intrigat că numai pe capete erau ciorchini, iar pe mijloc cineva

dăduse iama precum mistreţii în porumbişte, decis să-l concedieze pe

paznic. Omul, amărât, ştiind de la ce necaz a venit din Moldova, căzu în

genunchi şi-l rugă insistent pe proprietar să-l mai rabde pe lângă casa sa.

Boierul se înduplecă, îi dădu o puşcă de vânătoare şi-i spuse: „Dacă mai

dispare vreun strugure, să nu te mai gândeşti că te ţin aici!”

Pârvuleţ nu mai dormea. Ca un câine credincios, patrula prin toate

laturile tarlalei. Într-o noapte, auzi foşnet în mijlocul viei şi strigă vigilent:

„Stai!” Poc! Slobozi un foc de armă în sus şi auzi cum fug hoţii. Mai trase

un foc de armă în spate, în urma lor, aşa, în pământ, bucuros că hoţii au

înţeles că el are puşcă şi n-or mai veni. Dimineaţa sosi o maşină cu ofiţeri

români şi ofiţeri ruşi la poarta boierului. Au intrat înăuntru, au stat de vorbă

cu el şi au poruncit să fie adus paznicul care azi noapte a tras în vie. Ce se

întâmplase? Cei care furau acolo erau ruşi, veneau cu foaia de cort, o

puneau jos, o umpleau cu struguri şi plecau. Când Pârvuleţ a tras un foc de

armă în sus, ruşii au fugit. Unul, care s-a crezut mai şmecher, s-a culcat

lângă foaia de cort, plină de struguri. El n-a văzut nimic, a tras în spatele

lor, în pământ, dar o alice nimeri în capul rusului, iar acesta muri pe loc.

Rusul, lipsă la apel, dimineaţa. „Ivanov a fost cu noi la struguri, s-a tras cu

arma şi n-a mai venit.” Au mers prin vie şi l-au găsit lângă foaia de cort cu

struguri. Paznicul, deşi nevinovat, nu a fost absolvit de pedeapsă, i s-a dat

condamnarea muncă silnică pe viaţă…

în Jilava, celula de izolare din hol era insuportabilă. Am împărţit

tristeţile, umilinţele şi nădejdile aici cu oameni excepţionali, cu generalul

Jenescu, cu Horia Măcelaru şi Stere Romanescu; şapte zile şi şapte nopţi

am trăit împreună. Acolo, ca să nu mă repet, am aflat situaţii incredibile –

nici acum, cred, scrise undeva – despre Antonescu la cabinetul lui Hitler.

Era într-o toamnă, în 1957, ştiu că era pe cer o lună extraordinară, o

lumină de poveste. Câte doi, după ce ni s-a ordonat să ne facem bagajul, am

urcat panta şi ni s-au deschis porţile, cele două porţi, iar după ce am luat loc

în duba care ne aştepta la marginea străzii, am ajuns la gară. Duba-tren,

care avea să ne ducă nimeni nu ştia unde, era o puşcărie pe roate – o

jumătate era compusă din celule mici, în care încăpeau trei-patru oameni,

iar cealaltă jumătate era un fel de celulă mare, în care intrau vreo treizecipatruzeci de oameni, în acest tren-dubă erau înghesuiţi condamnaţi de drept comun sau condamnaţi politici, cu destinaţia Canal. Am ocupat fiecare câte o celulă, am primit hrană rece pentru trei zile, cam câte o sută grame de marmeladă, o sută de grame de brânză şi vreo trei sute grame de pâine.

Porniserăm de la Bucureşti într-o necunoştinţă totală. Ceferiştii, subtil,

solidari cu puşcăriaşii, ne descopereau pe unde călătorim. Strigau cam aşa:

„Ce caută puşcăria asta pe roţi la Buzău?”, când eram în acel loc. Sau la

Râmnicu Sărat, la Târgu Ocna sau la Botoşani, depinde pe unde eram în…

voiaj. Astfel mi-amintesc de cei trei demnitari despre care am povestit că

au coborât la Râmnicu Sărat. Eu, în acele trei zile, am trecut prin Târgu

Ocna, prin Iaşi şi, într-o după-amiază – era în septembrie ’58 -, alături de

vreo cincisprezece deţinuţi de drept comun, am fost vărsat în gara din

Botoşani…

C.H.: Până a ne evoca momente din închisoarea Botoşanilor, să nu

ne abatem de la istorisirile pe care aţi vrut să le inserăm aici, în legătură cu

doctorul Schinaze, cel care deservind spaţiul concentraţionar a cam uitat

jurământul lui Hipocrate…

Gv.V.: Da, da, sunt întâmplări trăite pe propria-mi piele la Jilava…

Numaidecât trebuie să le consemnăm. Doctorul Schinaze avea un

comportament ciudat, mai ales în cazuri nevrotice; îi lăsa pe cei cu

deficienţe mintale în celulă, nu-i izola, nu-i trata şi nu-i considera oameni,

ci… jucării care simulează boala. Odată am avut şi eu de-a face cu el – eram

în celula 47; după ce a consultat sumar pe cei bolnavi, după ce şi pe mine

m-a văzut, a strigat: „Vatamaniuc, fă-ţi bagajul!”. O dubă m-a transportat la

Văcăreşti, la spital. Nu ştiam ce afecţiuni am şi ce tratament mi se va

aplica. Am văzut de la intrare secţia medicală, o clădire lungă, cu activităţi

care se desfăşurau numai la parter, în rest, un culoar lung cu celule pe

partea dreaptă. M-am dezbrăcat, mi s-au luat bocancii şi mi s-a aplicat

tratamentul: m-au aşezat pe spate şi, pe picioarele întinse pe nicovală,

gardienii mi-au pus cătuşe în care au bătut nituri şi lanţuri grele. Noua mea

gazdă era celula numărul l. Era un spaţiu gol, sinistru; nu am văzut să aibă

pat, ci, în mijloc, o verigă. Şi veriga, şi cimentul din jurul ei erau lustruite.

Pe perete erau alte două verigi, la o anumită înălţime, la nivelul unui om cu

mâinile ridicate, într-un colţ aveam o tinetă mică. Nu ştiam de ce mi s-a

aplicat acest mod de izolare; a trecut o zi, au trecut două şi mâncare nu mi

s-a adus; auzeam lanţuri, fiare grele huruind ici-colo, când gardianul

repezea nervos câte o uşă. Mi s-a poruncit:

– Ascultă aici, ce-ţi spun eu: când auzi comanda mea de pe secţie, să

execuţi ceea ce comand eu. Dacă nu execuţi, vezi veriga asta? Aici te leg,

la verigă. Şi dacă nu execuţi la verigă, uite, te leg de mâini de verigile

acelea şi ai să execuţi tot ce îţi voi spune!

– Am înţeles, dar, domnule plutonier, eu sunt paralizat de un picior.

(Am simulat de la început, m-am dus ca paralizat de un picior; mergeam

şchiop, am fost dus în spate de către un gardian.) Zice:

– Bine, la verigă, stai aici.

M-a legat la verigă şi am stat toată ziua pe ciment. După două zile, în

a treia zi, mi s-a dat de mâncare. Seara eram dezlegat de la verigă şi, de

afară, manevrat de o manivelă, un pat cobora din perete şi se aşeza pe două

picioruşe de fier pe ciment. Patul era compus din trei dulapi. La capăt avea

o şină cât palma de lată şi groasă aşa, cât un deget. La mijloc avea o şină cu

şuruburi, iar la cap şi la picioare, la fel. Primeam pe vizetă o pătură, când se

dădea stingerea. Auzeam: „Culcă-te pe pat.

Dar până atunci, toată ziua se striga: „Porneşte!” Am auzit lanţurile,

zdrong, zdrong. Şi astăzi, după atâţia zeci de ani, că tot m-aţi întrebat, acele

lanţuri mă zgârie ca o pisică pe creier. Nu ştiu cum să spun, ca să mă

înţelegeţi… Când se spunea „Opreşte!” nu se auzea nimic, era o linişte ca

de mormânt. Când se spunea „Porneşte!”, se auzea numai zgomot de

lanţuri, altceva nimic. Dar se distingeau în zgomot lanţuri mai groase şi mai

subţiri, de tot felul, după sunetul lor îţi dădeai seama că-s mulţi. Gardianul

se lăsa pe vine, umbla pe la vizete, observa. Nu era nici un geam la celulă,

era o cutie de beton. Sus, deasupra uşii, într-o firidă mică era un bec.

Noaptea se vedea o zare şi în celulă. O căldură asfixiantă îţi lua aerul, te

omora. De trei ori în trei luni am căzut jos leşinat, mi-a dat sânge pe nas.

Foame multă, multă, la trei zile o dată o apă chioară şi atâta tot. Gardianul

avea pe picioare nişte ciupici, nu se auzea când circulă, şi fiind căldură

mare, umbla numai în pantaloni, în cămaşa cu mânecile suflecate şi cu

căciulită pe cap. Nu auzeai nimic, numai te trezeai că intră. Când a văzut că

am leşinat, a venit, a dat cu piciorul în mine; m-am uitat la el şi am lăsat

capul în jos, ca orice om care moare. A chemat-o pe doctoriţa Viorica

Anghel care m-a consultat şi, după ce m-a văzut, s-a dus, venind apoi cu

comandantul. I-a spus ceva la uşă. Eu eram în pielea goală, că am pus

cămaşa sub cap, stăteam pe ciment. Comandantul porunci: „Lasă-l aici, că

arată bine.”

N-a reuşit doctoriţa să mă scape; abia peste vreo lună, când am

leşinat a doua oară, a fost chemată din nou şi m-a scos. Nu ştiu cum a

obţinut aprobarea, ştiu că a ameninţat că, dacă voi muri, ea nu semnează.

M-au dus într-o altă celulă. Acolo l-am găsit pe unul Panică, dintr-o

comună de lângă Ploieşti, Pucheni, morar. Atât am apucat să aflu de la el:

că, vrând să i se ia abuziv moara, şi-a ascuns o puşcă în butoiul cu apă, care

era ca punct de incendiu, iar la percheziţia dispusă s-a afirmat că „Banditul

ăsta are puşcă”. Unde e? Au căutat, nu au găsit nimic; atunci un maior sau

căpitan, care conducea operaţiunea, a zis: „Dar în butoiul ăsta voi aţi

căutat? Banditul ăsta e mare şmecher!”

Morarul era de o corectitudine ireproşabilă, lipsit de orice vanitate,

interesat doar ca moara să meargă ceas, plătindu-şi la timp datoriile şi

cotele, nu a intuit planul ticălos. Unul se dezbrăcă tot, cotrobăi în butoi şi

găsi arma.

– O, tovarăşe căpitan, v-am spus eu că ăsta e mare bandit!

Scurt, l-au arestat. L-au bătut grozav la Ploieşti, ca să renunţe la

moară, să cedeze moara, să scrie că nu are nevoie de ea. Morarul avea o

fetiţă acasă şi tot timpul vorbea despre ea, nu-i pomenea numele, îi zicea

numai „fetiţa mea, fetiţa mea”, era un pic sărit şi a murit în celulă, în

aşa-zisul spital de la Văcăreşti. Acolo mai era unul Ştefan Rânzescu, fost

director general al Poliţiei din România, mai era unul Ion Ciubotaru din

comuna Pristol, judeţul Mehedinţi, un mare ticălos, un gras, chipurile

astmatic, pe care nu l-am văzut niciodată în criză. Ce-a făcut Rânzescu? în

1944, după 23 august, imediat, mulţi şi-au făcut paşapoarte şi au vrut să

fugă, ştiind ce-i aşteaptă, generali, profesori universitari şi demnitari,

persoane marcante. Rânzescu a pus paşapoartele în casa de fier şi, fugind,

s-a ascuns; soţia lui, evreică, farmacistă a rămas în Bucureşti. După vreo

două luni acesta a ieşit şi a spus:

– Tovarăşi, aici, în casa asta, sunt toate paşapoartele bandiţilor care

au vrut să fugă. Poftiţi cheia!

– Cum tovarăşe, dar dumneata eşti omul nostru…

S-a deschis casa de fier şi cei ale căror paşapoarte s-au găsit în casă,

au fost condamnaţi. Pe Rânzescu l-au făcut maior, comandant de anchetă.

El a anchetat pe toţi poliţiştii lotului din Iaşi, Suceava, Bacău, loturi pe

oraşe. Era o păpuşă obedientă, care nu mai recunoştea pe nimeni. Pe toţi cei

care îi fuseseră colegi de breaslă nu-i mai cunoştea, orice argument ar fi

adus. Dar nu mult după ce a terminat de anchetat loturile de poliţişti, a fost

chemat şi el, bestia, spunându-i-se cu ipocrizia caracteristică, cu prefăcută

amiciţie, că oarecine de sus e interesat de dosarul său. În urma

rechizitoriului, marele anchetator Rânzescu a primit douăzeci de ani! A stat

mai mult la Văcăreşti, în spital, din cauza unei boli intime. Asta era politica

timpului: canaliile se serveau de tine, te foloseau drept unealtă cât aveau

nevoie de serviciile tale şi apoi, ori te împuşcau, ori te condamnau; zbirii

care ţineau aprinse flăcările iadului pe pământ, asta făceau!

C.H.: Era în celula cu verigă o situaţie mai cumplită decât în alte

închisori?

Gv.V.: Nu mai cumplită, ci exterminare sigură! De ce eu am fost dus

la verigă, nu ştiu, ştie doctorul uman Schinaze. El a primit instrucţiunile de

la M.A.I. şi le-a executat întocmai…

C.H.: Era o nouă incriminare, se aplica poate acest nou tratament, în

urma unei recitiri a dosarului?

Gv.V.: Dosarele celor periculoşi aveau un anumit semn, o culoare

anume. Erau sub ochii Securităţii, la minister, la dispoziţia celor care ne

administrau zilele, viaţa, după cum voiau…

C.H.: „Veriga” făcea parte dintr-un program de exterminare ca şi

foamea, setea, frigul, izolarea, monotonia…?

Gv.V.: Desigur. Uneori primeam gamela plină, incredibil de

consistentă, câte o lună de zile. După ce intestinele, stomacul se dilatau,

iarăşi urma, sistematic, înfometarea, timp de vreo trei luni. Abia găseai un

bob de fasole sau arpacaş în gamelă, sau coji de cartofi alături de turtoiul

plin de nisip, cu iz de gaz sau alterat. Mulţi, mulţi au murit din cauza

acestei „politici gastronomice”: Fercheteş, profesorul Leon din Cluj, la

Gherla, şi câţi alţii în cele peste o sută de închisori din România!

C.H.: Un bucovinean de-al nostru, publicist şi autor liric, pe care

l-am cunoscut şi stimat, Eusebiu Cunescu a remarcat ceea ce spuneţi Dvs.,

şi s-a făcut un bun povăţuitor colegilor de osândă din penitenciarul Aiud,

vorbindu-le despre bulversarea periculoasă a organismului în situaţii de

acest fel; în acea vreme, teroarea era dirijată de maeştrii iadului Hremiuc şi

Cudla, comisari care nu-şi cinstesc nici după moarte originile, pământul de

sub streaşină Bogdanei, ca şi colonelul magistrat Ştefănescu, el însuşi

devenit deţinut din mare belfer al puşcăriilor, ori maleficii torţionari Eugen

Ţurcanu şi Ioan Cerbu, cel care l-a schilodit pe ţăranul demn Petru Grijincu

din Horodnicu de Sus – Suceava, pe Ion Tîmpa şi Andrei Jasinschi din

Burla. Cei amintiţi alături, desigur, de „creierul” diabolic Alexandru

Bogdanovici, „inspiratul” pedagog al reeducării. Din aceeaşi galerie fac

parte, oricât de toleranţi am vrea să fim, Simion Tudose, Alex. Scripa,

căpitanul jurist Ion D. Popescu, Popik, Biener şi Feller – anchetatorii

sceleraţi, Genser, Papadiuc şi să nu-l uităm pe corifeul Nicolschi, dar nici

pe Gherase şi Colibaba, Mărtinuş, Şniţer, Măriei, Maier, Potcoavă, Caziuc,

Fădor, Grama şi pe multe, multe alte lichele, poliţişti, jandarmi, avocaţi,

judecători, anchetatori şi gardieni, trădători şi mincinoşi slujbaşi ai

Infernului, bine numiţi „inocenţii” de la coada vacii…

Gv.V.: Câţi nu ar trebui să figureze în acest pomelnic negru! Dar să-i

lăsăm Domnului Dumnezeu judecata dreaptă, incoruptibilă.

C.H.: „De şmecheri şi canalii distanţarea se realizează prin nepăsare

şi refuzul de a-i întâlni pe terenul lor.” (din Steinhardt)

Gv.V.: Ca să rămânem în acelaşi mediu concentraţionar, să rotunjesc

răspunsul la întrebarea de dinainte şi să mai adaug că dincolo de metoda

alimentării, turtoiul era nu altceva decât făină amestecată cu nisip ori

îmbibat cu petrol, puţin în greutate şi rău la gust; apoi, în zilele grele,

precipitate, insuportabilă era şederea pe ciment rece cu picioarele goale,

somnul pe paturi de ciment, pe un fel de morminte, mediul îmbâcsit cu

praf, cu iz de W.C., chinuitor, greu de descris până la inventarea D.D.Tului

ucigător de paraziţi. Monotonia de care mă întrebaţi, timpul concentric,

orele liniare nu trebuiau să tulbure nici o minte. Singurătatea e o

antecameră a demenţei. Noi ne găseam de lucru pentru minte şi inimă:

rugăciunea, povestirile, poeziile, recursul la pilde puternice, la exemplare

umane desăvârşite prin răbdare şi speranţă. Altfel am fi murit mai repede

decât din pricina foamei, a mizeriei, a schingiuirilor de tot felul,

îndobitocirea e mai rea decât moartea.

C.H.: îmi este plăcut să amintesc aici o zicere din „Jurnalul fericirii”

-„Fericiţi cei ce ştiu poezii. Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut

în detenţie”.

Dar şi aceasta-i desigur o metaforă optimizantă. Să vedeţi ce a

pătimit un bucovinean de-al nostru din pricina poeziilor, înscriu aici

numele unui poet al închisorilor, Vasile Pânzariu.

Din vara anului 1949 până în august 1950, în zona Suceava şi

Botoşani, a fost în activitate un nucleu de rezistenţă şi luptă împotriva

comunismului numit simbolic „Cetatea lui Ştefan”. Din acest grup a făcut

parte şi Vasile Pânzariu alături de Viorel Buţincu, Zaharia Cuciureanu,

Gheorghe Cucoş, Eugenia Donici, Decebal Drăgoi, Mihai Munteanu,

Amfilochie Munteanu, Constantin Munteanu, Gheorghe Pentiuc, Ecaterina

Popescu, Nicolae Seliuc, Constantin Strugariu, Aurel Stoleru.

Mişcarea a fost copleşită de imensele forţe invadatoare, din

nefericire şi de trădătorii autohtoni care s-au pus în slujba ocupanţilor.

Luptătorii au fost hăituiţi şi arestaţi, apoi supuşi la cumplitele torturi prin

beciurile Securităţii, condamnaţi între doi şi zece ani muncă silnică de către

Tribunalul Militar Iaşi, tinereţea lor fiind măcinată de morile negre ale

temniţelor şi lagărelor de exterminare.

Arestarea a avut loc după 23 august 1950; două colege, Eugenia

Donici şi Catrinel Popescu, fără vreo consultare prealabilă şi lipsite de

experienţă pentru o asemenea luptă, din înflăcărarea tinerească şi patriotică,

au conceput şi redactat manifeste folosind în acest scop o maşină de scris

care, depistată din cauza caracterelor, a dus la arestarea fetelor; acestea,

cumplit torturate, au deconspirat componenţa organizaţiei „Cetatea lui

Ştefan”. V. P. se confesează: „în ce mă priveşte, am fost arestat de un grup

de ofiţeri securişti şi miliţieni în seara zilei de 26 august 1950; după câteva

zile, împreună cu ceilalţi colegi, în număr de treisprezece, am fost aruncaţi

în Penitenciarul din Suceava. După anchete tipice kaghebiste, ce-au durat

aproape un an, toţi am fost transferaţi la închisoarea de pe Copou, iar în

noiembrie 1951 condamnaţi de tribunalul Militar Iaşi la pedepse între doi şi

zece ani muncă silnică; eu am primit zece ani. După trecerea prin Jilava,

am ajuns în decembrie 1951 la Gherla; în celula 101, o echipă de studenţi

torţionari veniţi de la Piteşti continuau aşa-zisa muncă de reeducare, despre

care nu ştiam nimic; ei erau: Miluţă Levinschi, Martinuş, Stuparu, Henteş,

Nae Constantin şi încă vreo patru cărora le-am uitat numele. Cât a durat

perioada de depistare, aşa cum era procedeul, nu mi-am dat seama de ceea

ce urmăresc, se purtau onorabil, aveam discuţii libere şi ne făceam fel de

fel de planuri de viitor, pentru înfrângerea comunismului şi după aceea.

Abia după două săptămâni şi-au dat arama pe faţă, făcându-ne bandiţi,

lovindu-ne bestial, spunându-ne: ori ne facem sincer autodemascarea,

rupând-o cu educaţia burghezo-moşierească, primind iertarea partidului

comunist, c-am greşit luptând împotriva sa, ori vom crăpa cu toţii acolo. Se

vede că Providenţa m-a ocrotit, căci am scăpat de acolo, ducându-mă după

câteva zile la mina de plumb Baia Sprie şi mai târziu, cu un lot de o sută de

recalcitranţi, cum eram socotiţi, la deschiderea minei Cavnic, mină părăsită

în anul 1938. În ambele lagăre de muncă forţată am supravieţuit din

ianuarie 1952 până în mai 1955, când, într-un lot de bolnavi, am ajuns la

Poarta Albă. Acolo m-am reîntâlnit cu importanţii oameni de cultură Ion

Caraion şi Ovidiu Papadima, trecuţi şi ei prin Baia Sprie şi Cavnic. Aceşti

oameni excepţionali mi-au arătat căile de-a intra în taina scrisului, în

special a poeziei, spre care simţeam un impuls lăuntric încă din copilărie.

După puterile şi talentul meu am compus versuri în condiţii nemaipomenit

de grele în infernul concentraţionar comunist, folosindu-mă numai de

memorie.

În vara anului 1956 am ajuns în spitalul -penitenciar Văcăreşti, unde

aproape două săptămâni am fost în preajma poetului Radu Gyr, care şi el

m-a încurajat să nu renunţ la poezie.

Înainte de Revoluţia din Ungaria, din 1956, am fost dus într-un

vagon penitenciar la Gherla (Cimitirul cavourilor «suprapuse»), unde m -am

reîntâlnit după mai mulţi ani cu dragul meu coleg Nicu Seliuc. Un caz

demn de reţinut este că, în data de 8 mai 1958, am fost scoşi la o anchetă

mai neobişnuită, întâi eu, apoi Nicu, în faţa colonelului de securitate

Munteanu, care venise de la Suceava în scopul de a-mi face un dosar penal,

învinuindu-mă c-am compus poezii cu caracter antisocial, difuzate afară.

Iată ce se întâmplase: în anul 1954 se eliberase de la Baia Sprie consăteanul

meu Dumitru Lupoaie, care fusese condamnat la patru ani pentru că a făcut

parte din cea mai mare organizaţie anticomunistă din Bucovina, numită

«Gărzile lui Decebal».

La înmormântarea mamei mele, într-o atmosferă de mare jale şi

tânguire, la ieşirea din biserică, D. Lupoaie, urcat pe un zid al vechii

mănăstiri Teodoreni (nume dat de voievodul Teodor Movilă ce i-a fost

ctitor), a recitat, fără nici o reţinere sau prudenţă, poezia mea «Străinul».

Securitatea a recepţionat aceasta ca pe o propagandă subtilă împotriva

regimului. De aceea venise colonelul Munteanu la Gherla, în timpul

anchetei, după ce mi-am dat seama ce urmăreşte, am negat că aş fi autorul

ei, spunându-i că în situaţia respectivă mulţi creatori se folosesc de

pseudonime şi este posibil ca să se fi folosit de numele meu. Cam acelaşi

răspuns l-a dat şi Nicu Seliuc.

După doi ani, la 24 august 1960, am fost pus în libertate la expirarea

condamnării de zece ani muncă silnică. Ajuns acasă, am aflat că Nicu

Seliuc nu se eliberase în 1958, când expira termenul condamnării, ci a fost

internat pentru încă trei ani în lagărele de muncă forţată din Periprava şi

Răchitoasa, eliberându-se abia la o lună după mine.

De dragul literaturii am frecventat cenaclul literar «Nicolae Labiş»

din Suceava, care, din păcate, după zece ani de la eliberare, după nişte

înscenări tipic bolşevice, mi-a adus a doua condamnare de 6 ani închisoare.

Astfel, la 24 ianuarie 1970, la rugămintea conducătorului literar din

Suceava, Radu Mareş, un romancier de talent şi probitate civică, m-am

programat să citesc din creaţiile mele câteva poezii în cenaclu, selectate de

el. L-am avertizat să nu le publice, să nu-mi facă vreun comentariu pozitiv

în presă, căci eram sever supravegheat de Securitate. Neţinând cont de ceea

ce i-am spus, entuziasmat, m-a comentat cu aprecieri elogioase în ziarul

local «Zori Noi» la rubrica «Agenda cenaclului literar Nicolae Labi ş» în

data de 4 februarie 1970. A doua zi a fost vizitat de-un ofiţer superior de

Securitate acasă, ameninţat şi dat afară din serviciu pe motivul că, prin

atitudinea sa, promovează un bandit înrăit, care a luptat împotriva clasei

muncitoare. Din acel moment Securitatea a început să-mi alcătuiască,

printr-un scenariu cunoscut, un nou dosar penal din care să se înţeleagă că

am devenit iar un pericol social.

La 4 iunie 1970, când suportam devastatoarele inunda ţii în nordul

Moldovei, cu mandat eliberat de procuratura militară, doi ofiţeri de

securitate, maiorul Teodor Guşiţă şi maiorul Dorneanu, mi-au făcut

percheziţie la domiciliu, confiscându-mi tot ce-au găsit scris de mine. De la

acea dată au început să mă ancheteze în stare de aşa-zisă libertate, iar

manuscrisele mele au fost trimise spre o expertiză literară la Academia

Română. Rezultatul expertizei l-am citit când a fost finalizat dosarul, în

urma expertizei literare efectuate la cererea Ministerului de Interne se

spunea că «în majoritatea poeziilor produse de Vasile Pânzariu se observă

talent şi sentimente plăcute când tratează subiecte din natură, dragoste,

familie, naţiune. Însă trecând la poezia ce are un caracter social, reiese clar

că-n ele sunt idei şi atitudini antisociale». Erau trecute şi titlurile celor şase

poezii incriminate; cele două referinţe semnate confirmau că impresiile

Securităţii în problema mea erau justificate.

Pentru acele şase poezii am fost arestat la 22 septembrie 1970, iar în

17 noiembrie 1970 Tribunalul Militar Iaşi deplasat la Suceava, prin sentinţa

dată, m-a condamnat la şase ani închisoare şi patru ani interdicţie. Tot

atunci a fost condamnat şi scriitorul Teofil Coştiug, cunoscut sub

pseudonimele Teofil Lianu/Teofil Dumbrăveanu, la opt ani de închisoare,

pentru un jurnal intim, împreună, prin închisorile Botoşani şi Văcăreşti, am

ajuns, în primăvara anului 1971, în Zarea din Aiud, unde, spre uimirea

noastră, se aflau aproximativ trei sute de deţinuţi politici adunaţi din toată

ţara, deşi conducătorii Republicii Socialiste România susţineau sus şi tare,

în relaţiile cu ţările lumii cu adevărat democrate, că-n România nu mai

există deţinuţi politici din 1964!

La Aiud m-am reîntâlnit cu mulţi prieteni şi cunoscuţi ce mai

făcuseră ani grei de închisoare înainte de 1964 şi care erau consideraţi de

Securitate ca fiind în continuare recalcitranţi faţă de regimul comunist:

Teofil Botlung, originar din Bucovina de Nord, căruia i-a fost ucisă toată

familia prin închisori şi lagăre, arestat tot pentru scrieri literare; Dr. Ighişan,

Căpăţână, Octavian Oloieru, învăţător din Ţibeni, Suceava, de mai multe

ori condamnat, Cojocaru Ion, ţăran din Vrancea, care a evadat în 1953 de la

mina Cavnic, şi mulţi alţii cărora nu le mai reţin numele.

Dar autorităţile comuniste nu au putut ţine secret la infinit acel val de

arestări şi condamnări şi sub presiunea statelor democrate, prin diverse

forme, au început eliberarea deţinuţilor din Aiud. Eu am fost eliberat

printre primii, prin casarea sentinţei definitive de către Ministrul Justiţiei la

29 aprilie 1972, dosarul fiind trimis spre rejudecare către alt complet al

tribunalului Militar Iaşi, motivându-se că s-a făcut o eroare judiciară. După

mai multe termene de amânare a procesului, la 8 septembrie 1972 s -a dat

sentinţa de achitare, urmând să primesc despăgubiri morale şi materiale,

care n-au mai venit nici până acum.

Despre realizările mele poetice, o parte din ele purtate în arhiva

memoriei şi celelalte realizate pe parcursul vieţii, până în prezent, au fost

înmănuncheate în trei cărţi: «Dincolo de azi», apărută sub egida cercului

literar «Arboroasa» din Cernăuţi, în decembrie 1994; «Coşmar în noaptea

veacului», apărută la Editura Nordpress din Suceava în 1996; «Amprente

pe Golgota Lumii» la Editura Bucovina Viitoare din Suceava, în decembrie

1998.

Acum, la cei aproape 73 de ani, din care mai mult de jumătate

petrecuţi în condiţii de strictă atmosferă totalitară şi anonimat, singurul

refugiu l-am găsit, cu mari riscuri, în aşternerea pe hârtie a gândurilor

iluminate de speranţă şi credinţă.”

C.H.: Şi totuşi, erau toate închisorile la fel, provocau „dureri

identice”?

Gv.V.: Nu era una mai uşoară decât alta, căci toate făceau imposibil

accesul la libertate, dar programul avea totuşi unele deosebiri. Unele

determinate de evenimente ori de momente. Spre exemplu, după ce

colonelul Aurel Saţiu de la Securitate, a fost omorât de legionari, în

închisori s-a instalat o teroare de nedescris.

Josnică, inumană, era bătaia. Şi aceasta, tot cu program. Când ni se

părea că libertatea e pe aproape, atunci apăreau în uşi, pe neaşteptate, călăii

care îşi consumau nervii, energia, în cumplite bătăi. Din pricina plictisului

dus la ultimele limite, insuportabil, am inventat în celule jocul de şah. Ne

făceam piese din minuscule bucăţele de pâine uscată, la care renunţam pe

rând; pentru piesele colorate foloseam carbocilul pe care îl primeam de la

medici, cele albe erau din pâine; câmpul cadrilat îl coloram cu albastru de

metil, foloseam o pânză, o cârpă. La percheziţii ni se luau Jucăriile” şi,

într-o săptămână, le făceam din nou. Erau zile şi mai lejere între cele grele,

când, ascunşi în unghiul mort al celulei povesteam diverse lucruri, aşezaţi

pe paturi, dar şi ceasuri oribile, când gardienii, turbaţi, sălbatici, ne scoteau

afară cu ciomegele şi ne loveau ca pe vite, unul după altul. De la

pseudorelaxare la teroare era o distanţă care nu se putea calcula…

C.H.: Până a ne vorbi câteva clipe şi despre reeducare, căci nu

puteam trece peste această culme a invenţiilor omenirii, să ne întoarcem la

viaţa din închisoarea de la Botoşani, căci am întrerupt relatarea tocmai

când, după ce v-a adus duba-tren de la Jilava, gardienii vă aşteptau, cu tot

protocolul, la gară…

Gv.V.: Da, erau trei gardieni; ne-au însoţit, pe jos, din gară până la

închisoare. Era lapoviţă, frig, noroi. Beteag, păstrându-mi aceeaşi ipostază

de om paralizat, cu lanţurile zornăind după mine, am rămas mai în urmă,

mă deplasam mai greu. Gardianul strigă:

– Duceţi-vă, mă, unul şi ajutaţi-l şi pe nenorocitul ăla!

– Sunteţi deţinut politic? mă întrebă ajutorul meu.

– Da, îi răspund.

– Pentru ce? mă întrebă prietenos, insistent oarecum.

– Am fost partizan în munţii Bucovinei.

– Aaa! Sunteţi cu Motrescu?…

– Da, îi răspund fără nici o împotrivire.

– E prins. Am stat de vorbă cu soţia lui la Iaşi. Era arestată, iar când a

ieşit la plimbarea acordată în detenţie, după câţiva paşi, a spus că Vasile

Motrescu e arestat.

Am ştiut pentru ce am fost adus la Botoşani, pentru confruntări. Mi-a

mai trecut mâhnirea, căci până la această informaţie îmi tot ziceam că voi fi

împuşcat. Când am intrat în închisoare, am văzut cele trei-patru pavilioane

în care a funcţionat cândva o mare unitate militară, un regiment de

infanterie, apoi o şcoală de subofiţeri. Aveam la mine o sacoşă, păşeam

şubred, paralizat. Am fost introdus într-un birou al administraţiei şi

Securităţii. M-au aşezat pe un scaun; în acest timp am desluşit o fizionomie

cunoscută, pe maiorul Feller. După ce l-am remarcat repede mi-am

împrăştiat privirea pe pereţi. A sunat telefonul, aproape de mine, iar eu am

tresărit speriat. Maiorul Feller mi-a zis:

– Ce-i, Gavrile, ţi-e frică?

Am făcut din cap, afirmativ, mut, pierdut.

– Mă cunoşti?

– Nu. Zice:

– Vrei să vorbeşti cu mamă-ta?

-Nu.

– Dar cu Nataliţa?

– Nu.

Eu nu spuneam „nu!” aşa, mârâit, ci un pic sărit de pe fix.

– Dar ce vrei?

– Mă doare capul, am zis, ştiind că aceasta nu se poate verifica.

– Tu mă cunoşti pe mine?”

Mă uit la el rătăcit, tulbure şi răspund:

-Nu.

Dacă a văzut el că nu-mi trebuie nimic, a apăsat butonul unei sonerii

şi a venit plutonierul. I-a dat un bileţel şi i-a spus ceva la ureche.

Plutonierul întorcându-se, venind la mine mi-a zis:

– Hai, ia-ţi bagajul.

Aveam un săculeţ cu amărâtele mele lucruri. Mi-am luat bagajul să

mă duc. Am tras cu coada ochiului: Feller se uita după mine şi râdea în

sinea lui, bucuros că am ajuns aşa. Dar şi eu râdeam în inima mea că l-am

păcălit, că am terminat cu ancheta.

C.H.: Despre „profesiunea de ucigaş”, cum subliniază omul de

dinamită, jurnalistul poet Mihai Vicol, adică despre anchetatorul Dvs.,

Moritz Feller, astfel e scris în ziarul „România liberă” din 11 august 1998:

„Moritz Feller fuge de trecutul său. Trecut pe care el l-a zidit cu ură, sânge

şi crimă. A fost unul dintre cei mai mari călăi ai Bucovinei. A fost un

executant orb al regimului comunist, regim care i-a recunoscut meritele,

oferindu-i gradul de maior în Securitatea dejisto-ceauşistă. El face parte din

galeria marilor torţionari şi asasini cum ar fi Gurnberg (Nicolschi), Carol

Segal (care şi-a adăugat numele de Hudescu pe când era şeful Siguranţei

din oraşul Dorohoi), ofiţerul Avram Isac de la Securitatea din Dorohoi,

despre care se ştie că l-a omorât în bătaie în beciurile Securităţii din

Dorohoi pe fratele inginerului Mihai Fediuc din Suceava, întocmind acte

false de deces.

Moritz Feller a torturat sute de oameni în calitatea lui de anchetator

la Securitatea din judeţele Botoşani, Dorohoi şi Suceava. El s-a înrolat în

rândurile Securităţii comuniste încă din anul 1948, perioadă în care s-a

declanşat marea vânătoare contra luptătorilor anticomunişti din Munţii

Bucovinei, prima de acest fel de pe teritoriul României şi cea mai durabilă

în timp. Batalionul «Bucovina» l-a avut comandant pe colonelul

Bătătorescu, a acţionat în zona Dornei, Fundu Moldovei şi Putna. Luptele

acestei formaţiuni au durat până în 1959, când Securitatea a anihilat ultimii

luptători.

Moritz Feller este în căutarea unor scuze atunci când e vorba despre

trecutul său ucigaş. Se consideră victimă a comunismului.”

Mihai Vicol, pentru a evita interpretările, a consemnat, în cadrul

aceluiaşi articol, câteva mărturii tulburătoare de la cei care au suferit din

cauza anchetatorului:

„Gheorghe Anghelache – fost deţinut politic din Botoşani: «Când au

văzut că nu scot nimic de la mine, a venit Feller. Feller era anchetator şef la

Botoşani. M-a bătut cu funia udă. Cu ochii lui bulbucaţi, părea turbat de

furie. Când a văzut că n-o scoate la capăt cu bătaia, a început să mă scuipe.

Şi m-a scuipat de nu puteam deschide ochii! El ne trata cu curent electric,

îmi agăţa firul de degetul mare de la picior şi de testicule. Dar cel mai rău

era când îmi punea firul la ureche, simţeam că-mi plezneşte creierul.»

Mihai Capverde – deţinut politic, Bucecea, judeţul Botoşani: «Când a

început ancheta, maiorul Feller mi-a spus că trebuie să dau socoteală pentru

tot ce am făcut împotriva statului şi partidului, începea ancheta seara târziu,

pe la 23-24 şi o ţinea până dimineaţa, pe la 3-4. Înainte de orice, ancheta

însemna bătaie.»

Dorin Glăvan – secretar literar la Teatrul «Mihai Eminescu» din

Botoşani: «Unii evrei au jucat un rol nefast în stalinizarea României. Nu

poate fi vorba de sentimente antisemite când ne referim la crimele comise

de Grunberg (Nicolschi) sau la atrocităţile săvârşite la Botoşani de un

Ruchenştain, de un Feller sau de un Solomovici. Am fost condamnat la

optsprezce ani de muncă silnică. Aveam 16 ani şi 8 luni.»

Alexandru Constantinescu – profesor pensionar, Botoşani:

«Anchetator şef era locotenentul major Feller. Acum e la pensie în

Suceava. Joacă şah prin parc cu alţii ca el. Am auzit că nici pe Feller şi nici

pe Ruchenştain nu i-au primit în Israel. N-ar fi rău să-l întrebe de sănătate,

de felul în care-şi cheltuie pensia, o pensie bună, fără îndoială. Dar pe

atunci la Securitatea din Botoşani se vorbea idiş şi ungureşte. La Dorohoi,

se adăuga ucraineana. Românii din Securitate erau de numărat pe degete.

Nu înseamnă că erau mai buni!»

Dr. Radu Tudoraş – deţinut politic, Suceava: «Feller la Suceava avea

grad de căpitan, asta era în anul 1958. Era ironic, răutăcios şi perfid, ca

majoritatea anchetatorilor. Dirija echipe de bătaie. Un mod de a-i trata pe

deţinuţi era bătaia la tălpi, cu bocancii în picioare pentru ca vibraţiile

loviturilor de vergele metalice să se transmită până la creier şi să-l

înnebunească pe deţinut. La douăzeci de lovituri, cel anchetat şi supus unui

astfel de tratament inuman recunoştea tot ce vroiau ei. De asemenea, era

obişnuita bătaia la palme, care după câţiva ani aducea boala Dypuytren, era

scleroza tendoanelor (mâna ajunge în formă de gheară, neputând să

deschidă palma).»

Profesiunea de ucigaş a lui Moritz Feller astăzi trebuie cunoscută de

toţi şi arătat cu degetul pentru odioasa sa profesiune de anchetator al

Securităţii comuniste. Din discuţiile purtate cu mai mulţi deţinuţi politici

torturaţi de Moritz Feller am reţinut faptul că ei îl iartă, dar nu îl pot uita.”

Gv.V.: Interesante aceste mărturii. Adevărul, cum zice Scriptura, e

mai credibil când se sprijină pe mai multe mărturii. Ştiu că despre acest

personaj a fost scris şi în „Monitorul” de Suceava un articol dens, de către

poetul gazetar Constantin Severin, un articol care a incitat şi l-a deranjat pe

fostul anchetator, pensionar liber, căruia i-au răspuns cum se cuvenea,

intrigaţi, cei care „s-au bucurat” de umanismul său… Dar să continui

povestea…

Am traversat toate pavilioanele şi, în ultimul, plutonierul m-a aruncat

înăuntru. Plutonierul a stat de vorbă cu şeful de secţie, i-a dat bileţelul, iar

după ce a spus ceva a plecat. Şeful de secţie m-a aruncat în celula nr. 36,

singur, într-o celulă mare, cu vreo douăzeci de paturi suprapuse. Am luat şi

eu un pat, jos, în stânga, după uşă, să nu mă vadă ce fac, că eu mai mişcăm

piciorul; mi-am pus bagajul acolo, m-am dezbrăcat şi m-am culcat. S-a

deschis de câteva ori vizeta:

– Unde eşti mă?, se răsti gardianul.

– Aici.

A deschis uşa, s-a uitat la mine, strâmbând din nas:

– De ce nu te-ai culcat în pat acolo?

– M-am culcat lângă sobă, poate veţi face foc în ea, că mi-e frig.”

Acolo era o sobă, dar foc nu se făcea. Am rămas acolo, dar peste vreo două

săptămâni m-au scos la anchetă. Mă scotea un civil care mă întreba ce

condamnări am, pentru ce, dacă îl cunosc pe Motrescu.

– Da, îl cunosc, răspundeam.

Eram întrebat de unde îl cunosc, dar eu răspundeam aiurea. A fost

chemat şeful de secţie, să mă ducă înapoi. Peste alte două săptămâni m-a

chemat un procuror militar. Şi acesta m-a întrebat despre Motrescu. I-am

răspuns la fel. A treia oară au venit trei inşi, un civil şi doi militari care

m-au întrebat:

– Ai fost în pădure în Bucovina, în Obcinile Bucovinei?

– Da, am fost.

– L-ai cunoscut pe Vasile Motrescu?

– Da! A fost cu mine, da, da!

– Şi unde e el?

– Nu ştiu. Nu mai ştiu de el de mult.

– Dar ţi-a spus că el a fost în Făgăraşi?

Eu mă gândesc un timp şi după aceea le spun, derutant:

– Da, mi-a spus, cu avionul a fost dus… A, nu…, cu avionul l -au adus

de acolo.

Răspundeam totul aiurea, fără nici o coerenţă.

– Şi au fost morţi ceva acolo?

– Da, mi-a spus că dintr-o celulă au scos pe unul mort.

Ei voiau să spun despre morţii din pădure, despre securiştii pe care

i-a predat el făgărăşenilor.

– Din ce celulă, îţi aminteşti?

Eu ştiam că Motrescu, până a i se încredinţa operaţiunea în munţi, a

fost dus la o închisoare, la Sibiu mi se pare, unde împărţea pâine la deţinuţii

politici, îl urmăreau securiştii să vadă dacă vorbeşte cu deţinuţii, dacă le dă

informaţii. L-au încercat. El s-a purtat corespunzător şi de acolo a spus că,

odată, a scos un mort dintr-o celulă. Eu asta am reţinut şi le-am spus lor.

– Da, a fost, au scos dintr-o celulă un mort, mi-a spus.

– Lasă asta! El ce-a căutat în Făgăraşi?

– Da. A fost cu securiştii…

– Şi ce s-a întâmplat?

– A spus că securiştii au fost prinşi şi au fost bătuţi tare. Tare l-au

bătut pe Motrescu…

Am spus ce a declarat el la Securitate după ce a venit înapoi la

Bucureşti.

– Şi cu ceilalţi cu care a fost el ce s-a întâmplat?

– A spus că nu ştie nimic, că toţi au fost legaţi la ochi. El a plâns, s-a

rugat să i se dea drumul, că are copii şi i-au dat drumul lui. De ceilalţi nu

ştia nimic.

Asta a fost ancheta. Am stat paisprezece luni la Botoşani. Pe Vasile

nu l-am văzut şi altă anchetă n-a mai fost cu mine. Am însă de spus o

întâmplare. Acolo, la un moment dat, au venit mai mulţi deţinuţi politici,

judecaţi de Securitate. Iată un caz, cazul lui moş Tănase. El era din comuna

Mănăstirea sau Mănăstireni, de lângă Botoşani. Din celulă, spunea el, se

vedea satul lui. Moşul avea 78 de ani; în 1916 a fost sergent, luptător la

Mărăşeşti, om bun, inteligent şi bogat. Nu avea copii şi, în vremea secetei

din 1947, când a fost foamete mare în Moldova, hotărî, împreună cu

nevasta sa, să înfieze un copil. S-a orientat către un băiat din vecini, al unei

văduve care mai avea şi o fată. Femeia văduvă a primit înlăcrimată

propunerea bătrânului, în cadrul unei mese la care a fost invitată.

Bucuroasă, Catrina îi spuse:

– Dumnezeu să vă ajute, căci aţi fost aşa de bun, măcar băiatul meu

va fi fericit! Voi rămâne cu fata şi ne va fi mai uşor să ne hrănim.

Plângând mulţumit, Vasilică îi sărută mâna. A rămas acolo, se făcu

dolofan în scurt timp, bun de şcoală, dar era rău, răutăcios. Când venea sora

sa, trimisă de mamă, după zeamă de castraveţi sau zeamă de varză, Vasilică

o lua de mână, o scotea după poartă şi îi da cu piciorul.

– Vasilică, să nu mai faci treaba asta! Eu hotărăsc dacă să vină sau să

nu vină, îl dojenea moşul. Eu pe tine nu te-am luat de mână să te dau afară.

De câte ori ai venit, ţi-am dat şi ai mâncat. Tu de ce eşti rău? De ce faci aşa

cu sora ta? Du-te şi o cheamă pe sora ta aici…”

Au trecut anii şi Vasilică a fost recrutat. Şi unde l-au trimis? La

Securitate. Pentru că avea un regim de hrană sănătoasă, acolo el a spus că a

fost înfiat de un chiabur care îl exploatează. Cei care l-au ascultat i-au făcut

o teorie în spiritul epocii:

– Dumneata nu trebuie să serveşti chiaburii! Chiaburilor le-a sosit

ceasul să termine cu viaţa asta. Să muncească şi ei…

Vasilică a fost lămurit să rămână în armată. A făcut şcoala de

subofiţeri de Securitate şi după o vreme a ajuns şef de secţie la închisoarea

Botoşani. Era o perioadă de mare prigoană pe bieţii ţărani: înscrierea la

colectiv, prin 1958. Moş Tănase, om foarte inteligent fiind, într-o zi a

chemat la el pe câţiva gospodari, cărora le-a spus:

– Măi, oameni buni, eu am un plan. Să facem o hârtie pe care am s-o

ticluiesc eu bine şi pe care să o semnaţi dumneavoastră, toţi cei douăzeci de

gospodari. Ne vom lua obligaţia să dăm toate cotele către stat, dar să ni se

lase pământul să-l lucrăm noi. Că e pământul nostru, noi arăm, noi

însămânţăm şi statului îi vom da cotele care se impun.

– Bine, au răspuns toţi.

Hârtia a fost bine alcătuită, semnată de toţi. Se punea întrebarea:

„Cine merge cu ea la Gheorghiu-Dej? Constantin Guluţă să meargă!”

Acesta era un om foarte energic, hotărât, nu ceda cu una, cu două. Pe

Guluţă l-am cunoscut în închisoare la Botoşani. El a mers la Bucureşti,

hotărât să ajungă la Gheorghiu-Dej. Acolo a fost oprit. A stat vreo două

zile, s-a rugat; până la urmă, garda i-a spus lui Gheorghiu-Dej că este un

ţăran de la Botoşani care vrea să stea de vorbă cu el, că stă de două zile pe

sub porţi.

– Să vină, încuviinţă Dej.

– Tovarăşe prim-secretar, mă numesc Constantin Guluţă, din comuna

Mănăstireni, Botoşani. Am pentru dumneavoastră o scrisoare, o cerere. Dar

vă rog eu foarte mult să ne-o aprobaţi, să ne ajutaţi, ca să fim mulţumiţi, să

muncim cu dragoste pământul nostru şi să dăm statului ceea ce ne cere…

– Dă scrisoarea încoace.

Dej citeşte scrisoarea, numele martorilor, ale oamenilor din sat,

semnăturile. Spune:

– Tovarăşe, du-te acasă. Dumneata nu ajungi bine acasă şi problema

e rezolvată.

Atunci Guluţă se aplecă înaintea lui Dej ca în faţa patriarhului,

mulţumindu-i, gata, gata să cadă în genunchi, să-i pupe mâna de bucurie că

a rezolvat problema. Dej n-a minţit. Guluţă n-a ajuns încă bine acasă şi iată

că problema era rezolvată! Cei care au semnat scrisoarea erau arestaţi,

Guluţă – dus la închisoare şi anchetat; moş Tănase, iniţiatorul, a primit

optsprezece ani. Aşa a venit în celula aceea, cu tot lotul după el.

Moş Tănase, fiind om bătrân, supus de Securitate la un tratament

inuman, s-a îmbolnăvit. Dădea semne primejdioase de pierdere a vieţii. A

apucat să ne spună: „Ăsta e fiul meu, Tănase Vasile, care astăzi e de

serviciu”. Bună informaţie! Inginerul Dionisie Nichitovici, refugiat dintr -o

comună de lângă Cernăuţi, care trăia în Câmpulung Moldovenesc, era şef

de celulă. El dădea raportul dimineaţa şi seara, reprezenta oamenii. A bătut

la uşă, a venit sergentul major Tănase:

– Ce vrei?

– Dle sergent major, avem aici un bătrân grav bolnav, care îşi pierde

cunoştinţa; vă rugăm să aduceţi medicul.

– Bine, a zis, dar se făcu amiază şi el, ieşind din schimb, a fost

înlocuit. Când sosi la raport, dimineaţa, i s-a făcut aceeaşi propunere. La fel

rosti: „Bine.” Şi iarăşi timpul înainta spre miezul zilei. Pe la 10 -11 i se bate

din nou în uşă şi i se cere insistent să anunţe medicul. Atunci el sări ca un

balaur, urlând:

– V-am spus o dată să nu mai bateţi la uşă, că vă bat în cap cu

ciocanul ăsta?! Şi ne arătă ciocanul cu care verifica gratiile, un ciocan de

lemn ca o măciucă, între timp, bătrânul Tănase muri în celulă, fără a i se

acorda o minimă asistenţă medicală, împiedicat de propriul fiu, de cel de

care s-a indurat şi l-a hrănit, şi l-a crescut din pâinea şi osteneala lui. Şeful

de secţie, tânărul Vasilică, se dezumanizase total; cinismul său, se vede,

arăta limpede despre felul de educaţie primit în Securitate, despre ce fel de

protecţie umană se făcea propagandă atunci, despre iadul roşu care a

înghiţit atâtea suflete nevinovate.

C.H.: întâmplarea a făcut ca unul dintre păstorii exemplari ai

Bucovinei, părintele Casian Bucescu, să vă fie coleg de „înalte studii” chiar

la Botoşani… Sigur, atunci nu aveaţi de unde şti că el va deveni cetăţean al

satului nostru natal, al Suceviţei, după un lung şi dramatic travaliu

existenţial. Acest om s-a născut în anul 1907, în satul Baineţ, lângă orăşelul

Şiret; a absolvit Teologia la celebra facultate din Cernăuţi (1933);

mitropolitul Nectarie l-a hirotonit preot. A păstorit în Broscăuţii Noi şi

Panca Storojineţ, în nordul Bucovinei, între anii 1933-1940, la Grăniceşti,

între anii 1940-1950, şi la Grămeşti, din 1950 până în 1958. Aici, umbra

malefică a unui confrate i-a retezat dreptul de slujire şi propovăduire

curajoasă a Evangheliei – timp de cinci ani a trebuit să-l mărturisească pe

Hristos de după gratii; a fost vertical, ca şi înaintea altarului, şi la Botoşani,

şi în Aiud, Gherla, Jilava, ca şi în gulagul de la Ostrov, muncind la digurile

care opreau revărsarea Dunării.

A suferit, în refugiu, alături de credincioşii din Calafindeşti, în 1944;

la vremea coacerii grâului, probabil prin august – îmi evocă momentul fiul

părintelui Casian, preotul profesor doctor în muzicologie Florin Bucescu – păstorul se întorcea la Grăniceşti unde îl aşteptau dreptcredincioşii vii,

chinuiţi de război şi mizerie, dar mai ales mucenicii, cei morţi de tifos

exantematic. Şi nu numai aici, ci şi în satele vecine, Ţibeni, Satu Mare,

Dărmăneşti, Milişăuţi, Bălcăuţi, Calafindeşti. El însuşi s-a contaminat de

această plagă ucigătoare, dar Dumnezeu l-a păstrat pentru misia Sa sfântă.

în acest timp, pe căruţă, pe proprii cai, alături de gospodarii locului, a dus

piatră pentru noua biserică pe care a ridicat-o până la nivelul ferestrelor.

Comuniştii au vrut să-l împiedice, i-au cerut cărămida ca să ridice din ea un

cămin cultural, chiar lângă fereastra casei parohiale, pe un teren proprietate

bisericească, abuziv însuşit de primărie. Casian s-a opus: „Mă, dacă vouă

vă trebuie cărămidă pentru cămin, faceţi-vă, cum am făcut şi eu!”. Această

poziţie era considerată ca nesupunere şi de aici a început calvarul:

învăţătoarea Eufrosina, preoteasa, cu cei trei copii ai ei, a fost nevoită să se

mute pe Remezeu, în Vicovu de Jos, spre Putna, iar el, preotul, la începutul

anilor ’50, trebuia să-şi lase turma şi să activeze în Calafindeşti, iubit şi aici

de credincioşi, desigur, dar veşnic regretat de gospodarii din Grăniceşti. E

de notat că părintele Casian, în ’44, în timp ce oficia slujba învierii, a avut o

confruntare dură cu ruşii, care au venit în sat ca adevăraţi ocupanţi,

bezmetici de beţie şi dedaţi la jaf. Un soldat sovietic a intrat în biserica

veche din Grăniceşti şi a întins arma spre preot: „Strileai, batiuşka!”, strigă

barbarul. Preotul îşi schimbă faţa, dar amintindu-şi Jurământul de la

hirotonire continuă să citească Evanghelia. „Campania pentru

colectivizare”, această urgie care a pervertit mentalitatea castă a ţăranilor

noştri a găsit în părintele Casian un oponent declarat. Primarul

Grăniceştilor, un aservit propagandei comuniste, incult şi infatuat, cum sunt

mulţi dintre primarii noştri şi astăzi, porunci ca liturghia să se termine la

ora 10, în zile de sărbătoare. Casian însă ştia ce e în tipicul Bisericii şi nu a

făcut concesii. Şi, nu e de ascuns, nu puţini din cei cu har şi-au uitat

menirea pe vremea prigoanei, nu după apostolul Iubirii, Ioan, lucrând, ci

după vânzătorul Iuda.

Părintele Casian a fost îmbarcat într-o noapte din anul 1958 într-o

maşină a Securităţii, lăsând timp de cinci ani totul în seama lui Dumnezeu.

în închisoare slujea sfânta Liturghie, cu pâine şi cu apă, convins permanent

că Dumnezeu pe toate le poate schimba într-o clipă, că pâinea Trup se face,

iar apa – Sânge, sfântă Euharistie. S-a eliberat în iulie 1963, executând încă

doi ani de domiciliu forţat la Rădăuţi. Din 1965 a slujit la Suceviţa până în

1986, ridicând prestigiul locului la cote nebănuite, fiind căutat de

credincioşi din diferite locuri, inclusiv de mai tinerii ofiţeri, judecători,

profesori şi chiar oameni din Securitate, cărora le oficia în secret slujbe,

spovedanii, botezuri şi cununii. Un om muncitor şi un intelectual de un

optimism şi de o cuprindere afectivă cum nu se nasc oriunde şi oricând a

fost părintele Casian. În procesul politic care a avut loc la Şiret, în 1958,

păstorul vertical Casian Bucescu a spus aceste cuvinte memorabile,

răspunzând acuzaţiilor că ar fi sabotat ordinea socială comunistă şi că a

făcut jocul politic al imperialismului: „Nu am făcut parte din nici un partid

şi nu am sabotat politica şi economia României, slujind interese străine.

Toată viaţa am slujit Biserica lui îisus Hristos, urmând regulile şi

învăţăturile mamei poporului românesc”. Replica a fost pe potrivă,

„civilizată” ca şi doctrina timpului: „Mă, banditule, tu cum vorbeşti în faţa

completului de judecată?”. Părintele Casian a spus scurt şi exact ceea ce şi

Mântuitorul a spus în pretoriu: „Am spus numai adevărul!”. La Suceviţa,

senectutea-i apostolică nu a fost luminată de înţelegerea care i s-ar fi

cuvenit, s-au găsit potrivnici, urmaşi ai semănătorilor de neghină,

colaboratori chiar cu ierarhii de sus, care l-au mâhnit profund şi l-au făcut

să se interiorizeze, să-şi înţeleagă sinele în această lume bântuită de

minciuni şi trădări, unde cei „mici de zile” şi „mari de patimi”, după

cuvintele lui Eminescu, colcăie în gloria lor efemeră, uitând că slava e a

celor care rabdă până la sfârşit. La 17 noiembrie 1986 a trecut sub cununa

măririi, odihnind aproape de streaşină bisericuţei din Suceviţa.

Gv.V.: Foarte emoţionantă această pagină, un medalion de aur

scump! Preotul Bucescu ne-a învăţat cum să ne rugăm în comun, asta am

învăţat de la el în temniţă. Ce s-a întâmplat? Eram împreună cu el în

rugăciune, unul lângă altul, în genunchi. Aşa ne-a spus: „Să fim toţi

laolaltă, un minut, că nu durează mai mult de două-trei minute rugăciunea,

dar nimeni să nu se gândească atunci aiurea, ci toţi deodată numai şi numai

la Dumnezeu. Şi toţi în genunchi!”

Odată, gardianul ne-a prins, iar după ce ne-a apostrofat ca un ateu ce

era, că închisoarea nu-i loc de întruniri religioase, l-a luat pe părintele

Casian, l-a dezbrăcat şi i-a aplicat douăzeci şi cinci de lovituri pe pielea

goală, pe spate. Să nu uit să spun că uneori eram siliţi, noi, cei din celule, să

ne alegem mărimile şi formele bastoanelor de cauciuc pentru a fi torturaţi;

unele erau triunghiulare, altele, rotunde, semirotunde, pătrate ori cu noduri.

Preotul a leşinat de vreo două-trei ori, iar după ce şi-a revenit, ne-a cerut

scuze tuturor: ..Oameni buni, să nu fiţi supăraţi pe mine că v-am propus să

stăm împreună `n genunchi la rugăciune.

Până atunci, unul se ruga într-un colţ, altul între paturi, altul sta pe

tinetă. Ori el, ştiind bine că „acolo unde vor fi doi sau trei adunaţi în

numele Meu, acolo voi fi şi Eu”, ne strângea pe toţi cei aproape treizeci de

oameni într-un singur duh. Au primit lovituri şi ceilalţi, iar el, părintele,

le-a cerut iertare la fiecare în parte, căci nu a bănuit că vor intra călăii şi în

timpul rugăciunii. Preotul a primit douăzeci şi cinci de lovituri căci era

iniţiatorul, liderul grupului de rugători, ceilalţi câte zece-douăsprezece

lovituri. Sigur, ca şi mulţi alţi slujitori ai Bisericii, de diferite confesiuni, şi

părintele Bucescu a cunoscut asprimea închisorii, după spusele lui, tot din

cauza unei delaţiuni. A scris ceva împotriva comuniştilor care persecutau

Biserica, o anonimă care a fost detectată de un frate întru Hristos, vanitos,

invidios pe succesul pastoral al părintelui Casian. În urma torturilor a

recunoscut că anonima îi aparţine, s-a făcut o expertiză grafologică şi nu a

avut cum se apăra. Era să-şi piardă viaţa în închisori din cauza turnătorilor.

„în spatele fiecărui arestat, deportat, condamnat, ucis de regimul comunist

se află un Iudă, care a pârât, a cerut, a obţinut un bun material, o funcţie sau

o decoraţie sau şi-a satisfăcut setea de răzbunare asupra vecinului sau

consăteanului său, şi-apoi, în tihnă, şi-a ronţăit cei treizeci de arginţi.”

(I. Gavrilă-Ogoranu)

„Rea va fi lumea, atâta timp cât oamenii nu vor începe să creadă în

oameni”

(Karel Capec)

„Aceşti martori, când strălucitori, când obscuri şi ascunşi, asumă deplin

istoria. «Prieteni răniţi ai Mirelui», martirii sunt «spicele de grâu secerate

de regi pe care Domnul le-a pus în hambarele împărăţiei».”

(Evdochimov)

„Prin măreţia mărturisitorilor şi a martirilor săi, creştinismul este mesianic,

revoluţionar, exploziv. Evanghelia spune că, de vreme ce chipul lumii

vechi trebuie adus la cele noi, împărăţia se ia cu asalt.”

(Evdochimov)

„…luminozitatea trupului şi uşurarea lui până aproape de levitaţie nu se

împacă nici cu plăgile deschise, nici cu altă formă de «dolorism». Răsăritul

adoră Crucea nu ca pe un lemn al supliciului, ci ca pe arborele vieţii care

înmugureşte iarăşi în centrul lumii. Semn de victorie, Crucea recapitulează

lumea pe braţele sale şi sfărâmă porţile iadului.”

(Evdochimov)

C.H.: Să prindem aici şi relatarea despre un alt slujitor în „Duh şi

adevăr”, despre monahul de la Rohia…

Gv.V.: Vom ajunge şi acolo, când vom vorbi despre Gherla. Dar

acum să mi se dea puţin răgaz să spun câte ceva despre reeducare. Această

formulă blestemată a pornit de la Suceava, dintr-o sinistră puşcărie extrem

de cruntă. Au fost trei colonei trimişi în Rusia pentru a se instrui după

metodele lui Pavlov şi Makarenko. Propagandistul Alexandru Bogdanovici

a dovedit un zel ieşit din comun, a influenţat tineri inocenţi, oneşti,

făcându-i prozeliţi ai metodelor bestiale. Reeducatorul dorea să-l determine

pe „încarcerat” să iniţieze un act de anihilare, de distrugere interioară a

„genului de viaţă” de care fusese ataşat până atunci (Ilie Bădescu şi Dan

Dungaciu), adică se urmărea o „autodesfigurare antropologică”, o

„transformare a eului”. Dar despre „caracterul antinomic şi anticristic” al

acestei metode sunt studii pertinente şi eu nu mă lansez aici în aserţiuni

cărturăreşti. Oricum, Piteştiul a atins o culme în această privinţă, care îl

face unic în lumea Europei, o agresivitate de junglă. Omul era pus într-o

situaţie de îndobitocire. Se arăta că omul poate fi redus la primitivitate, că

poate deveni sălbatic. Instrucţia pe care a primit-o şeful torţionar Eugen

Ţurcanu, student de la Iaşi şi Rinschi, i-a deformat îngrozitor şi cu această

experienţă s-au arătat foarte ingenioşi la Piteşti. Cei supuşi reeducării nu

aveau voie să doarmă, erau bătuţi şi obligaţi să facă totul împotriva lor.

După vreo două-trei zile de supliciu, „ucenicii”, victimele adică, erau

trecute prin examen:

– Bă, mă-ta a fost curvă?

– Nu.

– Nu? Şi urmau loviturile până când „Nu” se făcea „Da”. „- Tat’ tu a

fost badit? Tu ai făcut cutare şi cutare…?

– Da.” Dacă ziceai „da”, scăpai; recunoşteai şi scăpai.

Erai obligat de împrejurări să-ţi perverteşti conştiinţa. Dacă nu

acceptai „pactul cu diavolul”, primeai nu numai bătăi groaznice, ci urma

înfometarea, ţi se aducea la patru-cinci zile doar o cană cu apă sau după

patru-cinci zile o gamelă plină cu tocană, cu carne şi cartofi. Imediat

organismul slăbit reacţiona. Auzeai:

– Am nevoie afară…

– Stai aşa, la noi domnii nu merg afară, folosesc farfuria…

Şi-ţi da farfuria. Dacă refuzai, ciomagul era pe spinare. Şi urma

umilinţa pe care, din pudoare, nici nu o mai descriu…

Bătaia ţinea până când omul accepta. Nu accepta, murea. Accepta,

scăpa.

C.H.: Extraordinar!!!

Gv.V.: V-am spus, sălbăticie e puţin spus. Aşa au făcut Ţurcanu,

Livinschi şi mulţi au murit în reeducare, foarte mulţi.

După ce treceai toate probele, erai pus tu instructor şi ţi se dădeau

deţinuţi ca să-i reeduci. Aşa înţelegeau ei reeducarea. Dar, într-o bună zi

când s-a oprit reeducarea şi a urmat un proces, locotenentul major

Acatrinei, care trebuia să patroneze această acţiune, s-a împuşcat, ca să nu

apară la proces. I s-a dat pistolul şi i s-a spus: „Dumneata trebuie să

dispari!”. S-a dus în cimitir şi s-a împuşcat. Livinschi şi cu Ţurcanu au

venit la proces. Au venit gardieni şi ofiţeri care au spus acuzator:

– Aceşti bandiţi şi-au făcut de cap, au încălcat toate instrucţiunile pe

care le-am dat noi pentru supravieţuirea normală a deţinuţilor în închisoare;

şi-au făcut de cap, au făcut crime de neiertat. În urma acestui simulacru,

bravii reeducatori, docili comunismului mincinos, după cum se ştie şi-au

încheiat glorioasa carieră prin împuşcare la zid.

C.H.: Voi cita dintr-o carte extraordinară, care ar trebui citită de

tineri şi nelipsită din bibliotecă, din cartea „Mărturisiri din mlaştina

disperării”, fragmente despre torţionari, despre „Turcanu, Popa Ţanu,

Livinschi şi Caba, cei care fuseseră şi la Suceava”, care alături de „S.

Hogescu şi alţii au început demascările la Piteşti”, continuându-le la

Gherla, „torturând sute de deţinuţi pentru a-i sili să-i denunţe pe ceilalţi”:

„La Suceava, Piteşti, Gherla, şi în toate închisorile politice bolşevice,

necredincioşii au încercat să demonstreze experimental că raţiunea,

gândirea, conştiinţa şi toate facultăţile sufleteşti ar fi doar produse ale

materiei, un fel de «secreţii» ale trupului.

Concluzia acestei teorii satanice este că acţionând asupra trupului,

putem transforma conştiinţa, adică eul profund al omului, chipul propriu al

fiecăruia.

Prin «reeducare», cel rău şi slugile sale s-au strâns să nimicească cel

mai scump dar al lui Dumnezeu: libertatea conştiinţei, care nu ţine seama

de nici o îngrădire materială, trupească, în aceste puşcării ale Antihristului

lupta a fost duhovnicească; scopul nu a fost exterminarea fizică, lucru uşor

de înfăptuit, ci uciderea sufletului (de altfel, victimele nici nu aveau voie să

moară, sinuciderea fiind cea mai gravă infracţiune, după cum vom vedea)”,

scrie editorul lui D. Bordeianu.

„La Piteşti şi Gherla nu s-a pus niciodată problema reeducării care,

oficial, nu se făcea cu bâta şi cu cele mai groaznice torturi, ci prin mijloace

paşnice, prin cuvânt şi convingere, prin argumente raţionale. De fapt, pe

comunişti nu i-a interesat şi nu au căutat niciodată să facă reeducarea

adversarilor, ci doar să se folosească de ei şi să-i compromită. Ei nu erau

adepţii reeducării duşmanilor, pentru că ideologia lor se baza pe teroare,

ură şi minciună.

Prin demascare, ei n-au căutat altceva decât continuarea anchetei, dar

nu prin agramaţii şi neisprăviţii pe care-i angajaseră în Securitate când au

înfiinţat-o, la începutul anului 1949, ci prin deţinuţii înşişi. Astfel

Nicolschi, prin Turcanu şi ajutoarele lui, a aplicat cele mai groaznice torturi

ca să declari tot ceea ce ştii, şi ce nu ştii, despre tine şi despre alţii.” Şi

concluzia: „La Piteşti şi Gherla a fost iadul pe pământ şi mai rău nu ar fi

putut fi. De aceea, oamenii nu vor înţelege niciodată ce s-a întâmplat

acolo.”

Şi pentru că această epocă a crimelor este deosebit de pertinent

ilustrată de fostul deţinut Dumitru Bordeianu (n. 15 aug. 1921 în comuna

Drăguşeni, Suceava, prigonit timp de un sfert de veac, stabilit în Australia,

din februarie 1989, decedat după o zi de la împlinirea vârstei de 81 de ani,

în 16 aug. 2002), pentru cunoaştere, în speranţa că nu vom îngreuna lectura

„Muntelui mărturisitor”, adaug această… fişă:

„Când Turcanu a ajuns la uşă, mi-am dat seama cât era de atlet şi cât

eram noi de neputincioşi şi slăbiţi. Singur ar fi putut doborî o sută dintre

noi. Şi el, însă, şi toţi cei din comitet, aveau un regim alimentar special.”

„Era un bărbat frumos, ieşit din comun, cu capul mare, cu trăsături

fine, fruntea lată, buze senzuale, părul castaniu spre blond, ondulat şi nasul

de tip clasic, grecesc. Ochii mari, exagerat de mari, albaştri, foarte

expresivi. Când se încrunta, te înspăimânta. Bărbia, specifică tipului

voluntar. Râdea rareori şi râsul lui era plăcut, atrăgător.”

Avea „o inteligenţă ieşită din comun şi o memorie formidabilă, îşi

aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student la Bucureşti şi la

Gherla. Era atât de satanizat că nu mai ştiai ce să crezi despre el. Ştiu că era

căsătorit cu o fată frumoasă şi că avea o fetiţă”.

„Devenise o brută degradată şi satanizată. Pe unde trecea el, prin

camerele de tortură, pe coridor, la camera 4 spital, unde se scriau

declaraţiile obţinute prin chinuri, Ţurcanu răspândea în jurul lui o groază şi

o frică încât tot ce era viu înmărmurea.

Ţurcanu devenise un instrument orb de care se foloseau comuni ştii.

Iar răsplata au fost nişte rafale de armă care i-au ciuruit atleticul

corp. Sângele celor pe care i-a ucis a cerut judecata de care să nu poată

scăpa. Şi omul ticălos a căzut victimă propriei ticăloşii.

în anchetele şi declaraţiile pe care le-a dat înainte de a fi condamnat

la moarte şi executat, sunt convins, aşa cum l-am cunoscut – văzându-l în

situaţii neştiute de alţii – că Ţurcanu şi-a dat seama că a fost înşelat.

Ţurcanu susţinea că nu e creştin, cu toate că fusese botezat şi cununat

creştineşte şi, pe deasupra, crescut de mama lui în spiritul moralei cre ştine.

Totuşi, e posibil ca acestea să fi dus la mustrările de conştiinţă şi la

recunoaşterea erorii pe care o făcuse.”

Alexandru Bogdanovici – începătorul metodei reeducării a fost „ucis

mişeleşte, prin cele mai groaznice torturi, care au durat un an şi patru luni”.

Arăta ca un mort. Pe oasele lui nu mai rămăsese decât pielea întinsă şi ochii

mari înfundaţi în orbite, în care mai licărea doar un strop de viaţă. (…) Câtă

suferinţă şi durere, cât chin! Şi câtă răbdare a avut acest tânăr ca să poată

suporta torturile, ca nimeni altul dintre noi, cei ce am trecut prin Pite şti!

Ţurcanu l-a ucis, probabil din ordinul lui Nicolschi, pentru că nu acceptase

reeducarea violentă, vrând „să ducă regimul în eroare” prin jocul de-a

„inteligenţa”. Cum însă nici Ţurcanu şi nici ajutoarele lui nu mai sunt

pentru a mărturisi, singurul care cunoaşte adevărul în acest caz a rămas

Nicolschi.

C.H.: Interesant, Nicolschi, liber şi ferice, a trăit boiereşte până nu

demult la… Sibiu. Despre Popa Ţanu de asemenea ni se relatează că a

scăpat neexecutat. Despre Ţurcanu, portretizat în detalii în „Mărturisiri din

mlaştina disperării”, „figură sinistră şi controversată, deşi student strălucit

la drept”, se spune că a căzut victimă „propriei sale mândrii, mânat de un

orgoliu patologic, conştient fiind de valoarea sa intelectuală şi de voinţa sa

care trecea peste orice; astfel că, pentru a-şi atinge scopul, nu s-a dat în

lături de la cele mai odioase crime şi bestialităţi”. Despre cel executat de

chiar stăpânii săi astfel încheie D. Bordeianu: „nu m-am temut de el ca

ucigaş. L-am compătimit mai degrabă, considerându-l o victimă a

minciunii şi diversiunii comuniste.”

Gv.V.: Nici nu putea fi altă concluzie! Atâta vreme cât comunismul

nu e altceva decât exacerbarea minciunii. Aşa se proceda – când jocul

comuniştilor, după metodele preluate din Rusia nu era dus până la capăt,

când se făceau loc suspiciunilor, obedienţii Puterii se desculpau făţarnic,

grosolan, derutant, voind cu orice preţ să-şi păstreze „faţa umană”:

„Partidul n-a ştiut nimic din ceea ce au făcut bandiţii aceştia, de teroarea cu

bieţii deţinuţi din închisori”, se spunea cu crasă ipocrizie. După cum

vedeţi… apărau viaţa deţinuţilor politici, care trebuiau să trăiască în condiţii

umane! „Şi-au bătut joc, au încălcat dispoziţiile partidului şi trebuiau

condamnaţi la moarte, să ştie Apusul că noi nu tolerăm astfel de crime!”…

C.H.: Multe lucruri sunt incredibile!

Gv.V.: Multe. Dar să nu-i uit nici pe cei trei călăi din Gherla,

plutonierul Buruianu şi fraţii Şomlea, plutonieri amândoi. Aveau peste o

sută de kilograme fiecare. Al patrulea criminal mare era locotenentul major

Istrate, un om subţire, slăbuţ, dar călău mare. A fost o grevă în Gherla, s-au

blocat deţinuţii înăuntru, au pus paturile în uşă şi el a tras cu pistolul, prin

vizetă, în celulă. I-a bătut pe bieţii oameni, i-a împrăştiat prin toate celulele,

dar întâi i-a aruncat la izolare. Ce-au păţit oamenii din celula aceea,

ferească Dumnezeu! Unii au înnebunit, alţii au murit…

Dacă mă veţi întreba de nebunie, vă voi spune că am întâlnit mulţi

sceleraţi. De exemplu, unul Romilă, de la Iaşi, fost agent SSI (Servicul de

Siguranţă al ţării). Nu ştiu cine şi cum l-a bătut, îl cunoştea pe unul Balici,

de la Iaşi, pe Sava Dumitrescu, şeful Brigăzii L (legionari) care îl avea sub

ordinele lui. Ei nu mi-au spus cine l-a bătut şi cum a înnebunit. Romilă era

complet nebun, nici nu vorbea, numai urla, striga ca un animal, îmi

amintesc de asemenea de un paraşutat din Germania, de un legionar, unul

Sasu. Acesta a vrut chiar să se sinucidă; s-au folosit metode grozave

împotriva lui. Nu ştiu dacă s-a eliberat sau a murit. Era nebun, la Gherla,

foarte grav. Aproape în fiecare celulă era câte unul care se auzea urlând, în

Jilava am avut aproape pe unul Vasile Ţârţu, un ungur; el spunea: „Nem

Ţârţu Vasile, Ţârţ Vas”. Se scula câteodată noaptea şi urla la geam de te

speriai, ca o fiară. Urina în pumn şi bea, mămăliga o arunca afară, era

nebun de tot.

C.H.: Pe aceştia nu-i lichida?

Gv.V: Nu, stăteau cu noi prin celule, ne amplificau teroarea.

C.H.: Să înnebunească şi cei care stau cu ei!

Gv.V: Erau probleme, în sfârşit, încă un caz deosebit de la Gherla.

Cum am spus, închisorile, oricât s-au vrut a fi locuri de distrugere,

spirituală a omului, chiar dacă în plan fizic mai reuşeau să facă ceva, pe

plan spiritual nu prea au înregistrat succese. Se găseau preoţi care ţineau

echilibrul spiritual şi, chiar dacă nu erau preoţi, era câte un om mai religios,

mai cunoscător al dogmei creştine, care ţinea locul unui preot. Se făceau

rugăciuni, se povestea din Biblie. Tot timpul era o întreţinere a flăcării

spirituale, încât nici în libertate nu se reuşea o asemenea emulaţie. Aici

n-aveam alt ideal decât să supravieţuim. Pentru aceasta luam măsuri ca să

contracarăm teroarea şi situaţia cotidiană. Fizic n-aveam cum, căci hrana ne

distrugea, bătaia ne distrugea, dar spiritual noi nu cedam. Asta a fost ceva

extraordinar.

C.H.: Forţa spiritului! Cunoaşterea idealului, oamenii providenţiali!

Un exemplu, peste care din păcate trece încă şi acum indiferenţa Bisericii

ar fi, dintre neclerici, „sfântul închisorilor”, Valeriu Gafencu, deţinut

tuberculos îngrijit de studentul medicinist Lefa la Târgu Ocna, el însuşi un

ucenic „mistic”. Acolo a avut loc miracolul convertirii pastorului

Wurmbrand, trecut prin demascări, torturat şi măcinat de tuberculoză.

Gafencu i-a dat pastorului antibioticele sale, refuzând să le primească,

considerând că la epuizarea pe care o simţea, nu ar mai putea avea vreo

acţiune. Evreul eretic Wurmbrand s-a botezat în rit ortodox – ca şi N.

Steinhardt – dar după eliberare, emigrând, s-a întors la protestantism.

Alături de Gafencu, omul epifanic, nu trebuie uitaţi nici martirii Gioga

Parizianul, trecut prin etuvă, salvat ca tinerii din Babilon, luminat la chip ca

şi părintele care, în tortură fiind, auzea de la camarazi: „Strigă, părinte, că

te omoară!” – acesta, nefiind altul decât preotul Dumitru Bejan care replica:

„Ce să strig, dacă nu simt nimic?”, dar şi Ilie Lăcătuşu (n. 1909 în comuna

Crăpăturile – Vâlcea, mort în Bucureşti, în 1983; după cincisprezece ani de

la înmormântare, când a fost depusă în mormânt soţia sa, trupul preotului,

ca al mucenicilor, arăta precum sfinţitele moaşte). Oare convingerile

politice, oricare ar fi acestea, sunt mai tari decât probele pentru canonizare?

De ce în Biserica romano-catolică sunt locuri în calendare pentru

beatificări? Un mărturisitor cu mare prestanţă în temniţe şi în afară (păcat

că Biserica l-a oprit să liturghisească în 1979, docilă autorităţilor timpului),

nu poate face tema unei dezbateri sinodale?

Cap. 9

SCARĂ LA CER

Un fir de păianjen

Atârnă de tavan

Exact deasupra patului meu.

în fiecare zi observ

Cum se lasă tot mai jos.

Mi se trimite şi Scara la cer – zic,

Mi se aruncă de sus!

Deşi am slăbit îngrozitor de mult,

Sunt doar fantoma celui ce am fost,

Mă gândesc că trupul meu

Este totuşi prea greu

Pentru scara asta delicată.

– Suflete, ia-o tu înainte, Pâş! Pâş!

(Marin Sorescu)

„Diferenţa era în zelul lor fierbinte şi în credinţa înflăcărată a lor, ce creştea

tot mai puternic în faţa prigoanelor, a închisorilor, a schingiuitorilor, încât

lumina cu mult mai multă strălucire decât flăcările focului în care li se

mistuiau trupurile lor.”

(Petru Popovici)

„Tocmai în aceasta constă taina credinţei în Dumnezeu. Tocmai aceasta o

face să fie puternică, tare, frumoasă, mântuitoare şi veşnică. Să fii lovit şi tu

să-i săruţi pe chinuitori! Să fii condamnat la moarte şi tu să te bucuri! Să fii

ucis pentru Hristos şi tu să ierţi pe toţi!”

(Ilie Cleopa)

„Numai prin jertfă proprie se apără credinţa în Dumnezeu. Mucenicii nu

varsă sângele altora, ci pe al lor. Nu urăsc pe nimeni, deşi sunt urâţi de cei

răi şi necredincioşi. Nu se răzbună niciodată, ci iartă pe ucigaşi. Nu se tem

de moarte, ci aşteaptă să fie cât mai repede dezlegaţi de trup, căci cred în

viaţa veşnică şi doresc să ajungă mai degrabă la Hristos.”

(Ilie Cleopa)

„în vreme de pace nu-ţi aminti cele pe care le-a grăit fratele în vremea

supărării, fie de ţi le-a spus în faţă, fie de le-a spus altuia, iar tu le-ai auzit

după aceea. Ca nu cumva, tăgăduind cugetele pomenirii de rău, să te întorci

iarăşi la pierzătoarea ură asupra fratelui.”

(Maxim Mărturisitorul)

„… am aflat «cheia» cu care să încui uşa lumii din care veneam, şi s-o

deschid pe aceea a lumii în care intrasem. Aşa că, întâi am curăţit inima de

lumea din care veneam: dacă-mi aminteam de lucruri urâte, îmi reproşam

că le-am făcut. Deci, şi într-un caz şi în altul – suferinţă.”

(D. Bordeianu)

„Fericiţi sunt cei ce se liniştesc în întregime, fie ascultând de vreun

făptuitor sau isihast, fie lini ştindu-se şi ieşind din toate grijile, în ascultarea

de voie dumnezeiască, cu râvnă şi cu sfatul celor încercaţi, în orice

îndeletnicire cu cuvintele şi cu înţelesurile.”

(Filocalia)

„Trebuie să pătrunzi în puşcărie fără să tremuri pentru blânda căldură a

vieţii pe care o laşi în urmă. Trebuie să-ţi spui trecând pragul: viaţa mea s-a

sfârşit, cam devreme, dar n-am nici o vină. Nu voi mai regăsi niciodată

libertatea. Sunt condamnat să dispar, acum sau ceva mai târziu, însă mai

târziu va fi încă şi mai greu, iar mai curând va fi cel mai bine. Nu mai am

nimic să-mi aparţină. Cei apropiaţi au murit pentru mine, şi eu pentru ei de

asemenea, începând de astăzi, trupul meu nu îmi serveşte la nimic, îmi este

străin. Doar spiritul şi conştiinţa îmi rămân scumpe şi mai au importanţă în

ochii mei. În faţa unui astfel de prizonier ancheta va fi zdruncinată! Va

învinge doar cel care va renunţa la toate!”

(Soljeniţîn)

C.H.: Dvs, în anchete, vi s-a pus problema religiei?

Gv.V.: Nu. În general fenomenul reeducării avea această

componentă. Târgul era scurt: «Crezi sau nu crezi?». Dacă spuneai „Nu”,

era mai simplu. Dar diavolilor nu le era destulă această afirmaţie. Nu se

scăpa ieftin de la interogatoriu. Se aşteptau acuze, blasfemii, injurii; se

făcea teatru hilar la sărbătorile mari. La Naşterea Domnului, inventându-se

versuri triviale pe melodiile colindelor, se imita Via Crucis, răstignirea, se

blasfemia inocenţa Maicii Domnului. Se promovau spectacole orgiace pe

care mai bine să le uităm decât să mai adăugăm la vechile profanări, alte

păcate, prin rememorare… Desigur, afirmaţiile depindeau de tăria fiecăruia.

Voi vorbi şi ceva despre tineri, despre copiii închişi.

La Câmpulung Moldovenesc, sub supravegherea pedagogică a

profesorului Nichitovici, un inginer refugiat de lângă Cernăuţi, activ la

Şcoala de Silvicultură, printre mulţi copii din Moldova şi din alte zone,

erau doi băieţi din Bacău. Unul din ei se numea Aurel Corniţă, un copil de

vreo 18-19 ani. A fost luat şi adus la deţinuţii politici. A împlinit majoratul

la închisoare…

C.H.: La aşa o vârstă?

Gv.V.: Da, erau mulţi de 15-17 ani.

C.H.: Ce li se punea în spate? Ce vină aveau?

Gv.V.: Mulţi erau elevi de prin licee, din şcoli unde s-au făcut

diferite organizaţii. Erau arestaţi, condamnaţi; la Ocnele Mari, acolo,

într-adevăr, aveau un regim un pic mai bun. Dar şi acolo era teroare şi

bătaie. Corniţă avea condamnare doi ani. La Gherla, în celule erau

condamnaţi de la doi ani, la muncă silnică pe viaţă, diferiţi inşi, pentru toate

infracţiunile. Ce s-a întâmplat? Nichitovici, fiind refugiat, i se căutau mereu

motive ca neapărat să intre în puşcărie. L-au acuzat că ar fi ţinut în faţa

elevilor un discurs foarte grav, cu referinţe la comunism, prin care se

condamna comunismul. L-au anchetat; el nu a recunoscut. I s-a spus:

-Avem martori.

– Aduceţi martori! a spus Nichitovici. „Dacă spuneţi că am vorbit în

faţa elevilor, aduceţi elevi, să vedem ce vor spune. Eu ştiu că n-am vorbit.”

Au luat doi băieţi, pe aceia doi, şi i-au bătut la miliţie, i-au ameninţat că,

dacă nu recunosc că Nichitovici a spus ce-a spus, vor lua doi ani şi vor fi

alături cu el. Nu au recunoscut, dar când au simulat că îi dezbracă, că le iau

şireturile, copiii au spus: „Domnule, a zis!”

– Păi, gata. Noi să ne rugăm de voi? Sunteţi şi voi ca banditul acela?

Sunteţi copii tineri, care aveţi viitorul în faţă. Voi trebuie să fiţi alături de

noi şi să ne înţelegeţi, căci şi noi vă înţelegem. V-am dat posibilitatea să vă

şcolarizaţi. De ce sunteţi alături de bandiţii aceştia care…?

Teorie. Sosi ziua procesului lui Nichitovici. Băieţii au fost aduşi

acolo, în faţa tribunalului militar. Băieţii tac, nu recunosc.

– Cum, nu vă recunoaşteţi declaraţia? încercă judecătorul, stupefiat.

– Da. Ne-au ameninţat că ne condamnă. Ne-au şi bătut la miliţie şi

am recunoscut ceea ce ne-au spus ei, dar aşa ceva domnul profesor n-a

vorbit.

– Încă o dată vă întreb, a vorbit Nichitovici de comunism, aşa-i?

-Nu a vorbit!

Garda i-a condus în boxă. Li s-au luat şireturile; tribunalul i-a

condamnat la câte doi ani. Corniţă nu avea gamelă, a luat o cană de

aluminiu pe care o ţineam noi pentru a vorbi la perete; a uns-o cu săpun şi

apă, după aceea a pus var pe ea, iar cu paiul din saltea scria. Literele se

vedeau foarte greu. Altfel se vedea scrisul pe talpa bocancului sau pe

fundul gamelei. Cana de aluminiu fiind albă, pe praful alb se citea greu:

Tânărul s-a dat lângă un geam să poată scrie, mărunt, mărunt. Pe vizetă l-a

văzut plutonierul Buruianu. A intrat, copilul a dat cana la spate. Buruianu,

nervos, a luat cana pe deget şi l-a lovit în cap până a rămas cu toarta în

mână, iar cana s-a turtit. După aceea, la o zi de la incident, când am dat cu

mâna pe cap la el, erau numai cucuie, vreo zece-doisprezece cucuie avea în

cap săracul. Era urgie să te prindă că scrii ceva, că înveţi sau că faci altceva

decât cerea programul lor de îndobitocire.

C.H.: Şi dumneavoastră, cei care eraţi prezenţi la acest gest atât de

groaznic, nu aţi reacţionat în nici un fel, nu aveaţi cum?

Gv.V.: Unul dintre noi dacă ar fi spus: „Ce faci, domnule, că îl

omori?!” sau „Lasă-l, domnule, în pace!”, imediat era luat şi băgat la

izolare. Acolo erai sortit să-ţi pierzi viaţa. Erau metode în aşa fel folosite,

încât viaţa, fără nici un preţ înaintea odioşilor torţionari ori a caraleilor din

temniţe se putea pierde fără ca vinovaţii să fie traşi la răspundere.

Malaxorul morţii funcţiona diabolic, nici o clipă din câte au fost nu putea fi

consumată în siguranţă. Omul îndobitocit nu avea valoare nici cât un cobai

martirizat cu seninătate de experimentalişti. Numai omul, celulă vie a

Bisericii, înţelegea altfel şi existenţa proprie, şi responsabilitatea faţă de

semeni, şi obligaţiile faţă de măreţia lui Dumnezeu.

C.H.: De la Câmpulung Moldovenesc „am cules” o poveste

cutremurătoare, despre un tânăr căruia i s-au furat idealurile.

Pomenesc aici un nume de care poate că nu ştiţi, de un descendent al

familiei Chiraş; îl pomenesc pe Vasile Vespazian Chiraş (n. 1928), fiul

pădurarului Anton Chiraş care era frate cu Toader…

A fost arestat de Securitate în 1949 alături de încă doi studenţi la

Iaşi, unde era înscris la Facultatea de Mecanică. Colonelul de tristă

amintire, Popik a pronunţat la Iaşi o condamnare la cinci ani pentru „crimă

de uneltire împotriva ordinii sociale şi siguranţei statului”. Avea atunci 23

de ani. De la Suceava unde a cunoscut ospitalitatea celulelor 12, 13, 17 şi…

„celula neagră” – celule pe care le-am vizitat cu multă curiozitate eu

însumi, întru documentare, observând că sunt aproape integre, că e la

subsol încă apă mocnită din acele vremuri şi pe pereţi nici o spoială de var

nou! – pedeapsa s-a consumat la oribilul Canal, la săpăturile întotdeauna

normate mai crunt decât în epoca sclavagistă. Vasile Chiraş – un ins bântuit

de proiecte, autor a mai multe inven ţii în domeniul tehnic, toate trecute sub

numele altora, în întreprinderile unde a avut responsabilităţi de tehnician

mecanic, e acum un om obosit, copleşit de amintiri, cu o fizionomie de

şoim rănit prin care transpare chipul mamei sale Fevronia, rugătoarea lui

statornică în toţi anii de detenţie. Când era de vreo 50 de ani, Vasile Chira ş

semăna izbitor cu Aurel Vlaicu; mereu tăcut, gânditor, retras, mistuit de un

destin nedrept, acest om, deşi a încercat să reînnoade firul şcolii din care a

fost exmatriculat -înscrierea secretă a fost deconspirată -, nu şi-a atins

idealul. În închisoare a fost alături de avocatul Vasile Lazăr, despre care pe

parcursul acestei cărţi amintim. La vremea anchetelor, bătaia, călcarea în

picioare şi umilinţele de tot felul au fost împărţite cu colegul său student

Dumitru Gavrilei din Fundu Moldovei. Suferinţele au fost greu de suportat

cu demnitate. Vasile nu a recunoscut nici o acuza ţie; a combinat stoicismul

cu creştinismul în răbdare. Drept este, mi-a mărturisit mie recent, că a avut

simpatii pentru oamenii munţilor, pentru activitatea lui Sandu şi Jean

Arnăutu, fugari cu alţi inimoşi din Coşna în pădurile noastre.

Dar persecuţiile nu s-au încheiat nici după eliberare, ca în mai toate

cazurile celor izbăviţi de după zăbrele. Chemări la poliţie, declaraţii,

marginalizări; în timpul sărbătorilor legale, obligaţii de serviciu, pază, casa

percheziţionată, albumul cu fotografiile de familie confiscat, suspiciuni etc .

Activităţi în afara pasiunii: în 1954, la fabrica de cherestea Deia-Frumosu,

unde face un ulcer perforat, apoi la Fabrica de mobilă din Câmpulung, până

la vârsta de 60 de ani, când s-a pensionat. Din căsătoria cu Ghenuţa are o

fiică, Lenuţa, profesoară de franceză, activă în cadrul Consulatului maghiar

din Cluj; Lidia, actuala soţie – un model de bunăcuviinţă şi generozitate, au

fost singurele bucurii ale seniorului Vasile Chira ş, ale omului pururi marcat

de zborul său frânt şi de indiferenţa contemporanilor cărora nu le mai plac

„povestirile de război şi despre închisori odioase”… În ianuarie 2003, şi-a

încheiat călătoria terestră.

Gv.V.: Drept spuneţi. Pe tinerii de astăzi nu-i interesează aceste

„poveşti”; şi sunt sigur că, peste o generaţie, două, dacă va fi pace în lume,

pe locuitorii acelui timp nu-i va preocupa nimic din ce am trăit noi. Nu vor

şti nici anii când au fost primul şi al doilea război mondial…

C.H.: „Oamenii se definesc după felul cum se pierd” vorba lui Noica,

ori cum vedem în Eclesiast: „Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost

mai înainte. Şi ce va mai fi nu lasă nici o urmă de aducere aminte la cei ce

vor trăi mai târziu”. Dar să nu alunecăm în scepticism – îmi amintesc acum

de o carte uriaşă, „Despre eroi şi morminte” de Ernesto Sabato – căci, până

la urma urmei scribii, istoricii, arhivarii, scriitorii trebuie să-şi înfigă inima

în condei, fără să se întrebe dacă generaţiile viitoare le vor cântări în

biblioteci osteneala.

Un alt caz în vecinătatea celui înscris, este domnul ing. dr. Teodor

Mardare Gherasim, publicist şi memorialist stabilit în America, n. la

20.03.1929 în localitatea Grăniceşti, judeţul Suceava.

A fost arestat cu trei zile înaintea terminării Facultăţii de Ştiinţe

Economice din Bucureşti, la 21 mai 1952, din căminul de studenţi,

împreună cu prof. univ. Dionisie Cornea, originar din comuna Bahrine şti –

Bucovina; acesta pentru o poezie a primit zece ani, iar Teodor Gherasim

pentru că a dus alimente pentru cei arestaţi care zăceau în spitale şi în

închisori, la gara Ţibeni, la un tren ce venea dinspre Nisipitul Putnei

(alimentele le-a transportat cu căruţa; era Joia Mare), a primit doisprezece

ani…

A fost arestat de două ori pentru aceeaşi cauză, torturat să demaşte

colegi de facultate; a rezistat, pierzând doi dinţi din faţă, cu vânătăi pe corp,

în special la picioare, în loc de doisprezece ani, executând numai patru ani,

deoarece sentinţa iniţială nu a rezistat la judecată; tot lotul declarând, fără

nici un echivoc, că anchetatorii au fost călăi şi declaraţiile au fost smulse

prin presiuni morale şi torturi, s-au făcut reduceri de pedeapsă; din lipsă de

probe, a primit cinci ani, decretul de amnistie din octombrie 1955,

punându-l în libertate limitată şi controlată. A plecat în Italia, apoi în

America.

A primit o diplomă şi o medalie de la Cambridge Anglia,

recunoscându-i-se serviciile speciale făcute persoanelor bolnave din

închisorile comuniste, fiind declarat „Om al anului 2000 -2001″.

A fost selectat printre cei o mie de lideri care au influen ţat şi au

contribuit la căderea utopiei comuniste.

Când a terminat cartea „Astride Two Worlds” i-a trimis-o lui Bush,

la Casa Albă şi l-a rugat să ajute România să intre în Europa, de unde a fost

smulsă o jumătate de secol, demonstrând că Bill Clinton s-a opus acestui

demers fără să cântărească bine destinul ţărilor din estul Europei. I s-a

răspuns că a luat notă şi s-a ţinut de cuvânt.

T.M.G. a fost elevul părintelui Casian Bucescu, la vârsta şcolii

primare din Grăniceşti. La maturitate, în România, şi-a luat titlul de doctor

în inginerie metalurgică (17 iunie 2000) pe o teză, începută sub îndrumarea

dr. academician I. Rachmuth, depusă încă din 1983 la Senat pentru

susţinere.

Autorul este un veritabil ambasador al spiritului românesc pe pământ

american. I-a făcut cunoscuţi pe Eminescu şi Brâncuşi în cercuri mai puţin

pătrunse de cultura românească. Este prieten cu strălucitul sculptor

Camilian Demetrescu şi soţul ideal al prozatoarei, de origine irlandeză şi

soprană de coloratură, Louise Gherasim. Scrie despre dictatori şi regimuri

totalitare, publică în „Cuvântul românesc”, „Meridianul românesc”,

„Columna” etc. E prietenul ziarului „Crai nou” de la Suceava, atras de

scriitoarea Doina Cernica, cea care „pe lângă cultură literară are, lucru

rarisim, o adevărată cultură sufletească” (C. Călin), de Doru Octavian

Popovici, de Constantin Severin şi Constantin Hrehor. Cartea sa „Astride

Two Worlds” – un roman-document autobiografic, a fost premiată şi

comentată ca un eveniment editorial în anul 2000. Teodor M. Gherasim

este un spirit elevat, din spiţa umaniştilor, un creştin înrădăcinat în tradiţia

Răsăritului, veşnic chemat de lutul de-acasă, un român mândru de

descendenţa şi străbunii săi verticali. Şi fiul său, jurnalistul Gabriel

Gherasim, scrie în America despre Rezistenţa armată din România.

Lista victimelor este, după cum spuneţi, foarte generoasă. Poate doar

un dicţionar în câteva zeci de volume să le cuprindă. Mulţi din cei care au

suferit şi-au luat povestirile cu ei, dincolo de orizontul acestei lumi, mul ţi

nu şi-au povestit viaţa nicăieri, destui nu sunt luaţi de nimeni în seamă.

Informaţiile mele, mereu sporite în teren, mă obligă să mai lungesc

pomelnicul. Inserez aici un nume prezent desigur doar în dosarele

Securităţii, un nume aproape întâmplător descoperit. loan Florescu (n. 23

iulie 1900), a fost bunicul muzeografului Dorel Ursachi din Şiret, un ţăran

cu cinci copii, cu ceva pământ, fără carte şi fără partid. A fost citat în

procesul din cadrul Tribunalului Militar Teritorial Ia şi. (v. Dosarul nr.

455/1955) pentru că s-a încadrat în „organizaţia contrarevoluţionară

«Frontul Patriei», sub cârmuirea preotului Filip Nicolae”, primind carnetul

de membru de la „acuzatul Gavril Gheorghe”. Între acuzaţi era şi Ioan

Hăngănescu şi, desigur, iniţiatorul, Constantin Mahu. Opt ani temniţă grea

şi cinci ani degradare civică şi – ca în atari cazuri – confiscarea averii!

Primele adrese: Gherla şi Canal; din 1960 – domiciliu în Bărăgan, o căsuţă

de chirpici, fără uşă, fără fereastră. Şi o slujbă – la o fermă avicolă. Un

noroc pentru o… primă doamnă de odinioară, ca acelea din „Trecute vieţi

de doamne şi domniţe”!, da, un noroc pentru vecina casei de chirpici,

pentru doamna Maria Antonescu, soţia mareşalului! în pervazul casei unde

locuia doamna, foarte discret, căci cu proprietara nu era permis să deschizi

vorbă, Ioan Florescu, nemţeanul, punea din când în când câteva ouă,

trebuitoare la bucătărie. Iar primăvara îi îngrijea grădina.

„Uneltitorul” s-a bucurat de decretul lui Dej în ’64, s-a întors în satul

său natal, în comuna Timişeşti, Neamţ, „în 1967″, mărturiseşte D. Ursachi,

nepotul. „M-a întrebat dacă sunt UTC-ist şi i-am răspuns: «Da.» Nu a

răspuns nimic…” Când îşi povestea viaţa lăcrima. A murit în 1990; din

1989 când comunismul a căzut în România, a început să bea vârtos şi

bucuros, cu o euforie explicabilă la un ţăran care în loc să strângă în mâini

coarnele plugului, şi-a simţit mâinile strânse în cătuşele temniţelor absurde

ca „prim uneltitor”.

Şi de pe acelaşi traseu al Şiretului, unde am prieteni nepereche şi

amintiri romantice, un alt nume, Virgil Totuescu (n. 23 iulie 1921 în com.

Măriţeia, Suceava) fiu de învăţători, actualmente vieţuitor în Şiret.

A luat parte la războiul al doilea mondial, în campania împotriva

U.R.S.S. Demobilizat în decembrie ’44, în timp ce familia era în refugiu la

Sighişoara, şi-a continuat lupta, în spiritul unui ideal scump, având ca

puncte orientative, statornice, Dumnezeu şi Neamul. A fost arestat în 23

iunie 1948, anchetat de Securitate la Piteşti, Sighişoara, Mediaş şi Sibiu.

Condamnarea, pronunţată de Tribunalul Militar Sibiu: doisprezece ani

muncă silnică, alături de un lot de vreo patruzeci de persoane, cu „gazdă” la

Aiud. După expirarea pedepsei a mai primit încă doi ani condamnare

administrativă, executaţi în Periprava, în Deltă. După paisprezece ani, în 25

iunie ’62, s-a întors acasă, aşteptat de iubita sa soţie – de origine germană,

care i-a arătat o pilduitoare fidelitate şi iubire în tot timpul detenţiei, ca şi

cum ar fi convieţuit în normalitatea domestică a vieţii libere. Din anii de

închisori, acest excepţional om, de-o luminozitate care m-a tulburat şi pe

care nu mi-o pot explica, trei ani i-a petrecut muncind la minele de plumb

din Baia Sprie şi un an la Gherla, când s-a declanşat greva foamei de către

toţi deţinuţii politici din Aiud (25 martie 1956). Înconjurat de sensibila

înţelegere a soţiei şi a fiicei care nu ştia cine e străinul care vine acasă după

paisprezece ani de viaţă privată de libertate, V. T. a lucrat în construcţii şi

la Spitalul de neuropsihiatrie infantilă din Şiret, până în 1983.

Majestuos, frumos la chip, atletic de parcă nu ar fi stat nici o zi în

puşcărie, Virgil Totuescu – credincios idealurilor cărora şi-a dăruit atâţia

ani din tinereţe -, confratern îi aminteşte şi pe câţiva dintre camarazii

închisorilor, precizând şi anii suferinţei lor: Vasile Turtureanu, douăzeci şi

trei ani, Dumitru Oniga, optsprezece ani, Vlad Dumitru, şaisprezece ani,

Vasile Pânzaru, şaisprezece ani (toţi suceveni), Vasile Lazăr, opt ani,

Vasile Cârdei, opt ani, Ghe. Reuţ, şaisprezece ani, B. Procopovici,

şaisprezece ani (Rădăuţeni) şi Tr. Coriciuc, şaptesprezece ani (din Şiret).

Şi, dincolo de acest catalog, V. T. Îmi mai spune – fără a da semnificaţie! –

că şi în ’38-’40 a fost arestat, în vremea lui Carol al II-lea, şi întocmai şi în

timpul lui Antonescu, cu o internare scurtă la Tg. Jiu… Pentru toate însă

astfel îşi păsuieşte cuvintele, surâzător şi iertător: „Mulţumesc Bunului

Dumnezeu pentru că ne-a ajutat şi ne-a purtat Crucea.”

C.H.: Ştiu că segmentul/capitolul închisorilor vă solicită în chip

deosebit memoria şi, deopotrivă, vă sensibilizează, căci, cum bine ziceţi,

„şcoală” ca acolo nu se face nicăieri pe lume. Poate că şi din această pricină

şi marele patriot, scriitorul rus Soljeniţîn scria ca despre o revelaţie aceste

cuvinte paradoxale: „Binecuvântată fii, închisoare, pentru că ai existat în

viaţa mea”. Vă rugăm să nu scăpaţi nimic din arhivele suferinţei…

Gv.V.: Mă aflam la Gherla. Eram mutaţi dintr-o celulă în alta; la un

moment dat, am găsit acolo, într-o celulă, doi tineri. Unul se numea

Spiridon, care era sergent, iar celălalt mai mic era caporalul Muşat;

Spiridon îi spunea acestuia „Piciule”. Aceştia doi erau de la o unitate de

paraşutişti, de la Buzău. Erau condamnaţi la moarte, comutaţi la muncă

silnică pe viaţă. Ce au făcut aceşti doi militari? în 1956, când a fost

revoluţia în Ungaria, sergentul Spiridon a hotărât să facă un act de curaj: a

trecut la staţia de emisie-recepţie a unităţii, punând staţia în funcţiune.

Santinela, rapid înlăturată cu forţa, Spiridon a început să lanseze apeluri

curajoase:

„Toţi militarii să se înarmeze şi să începem revoluţia! Să scăpăm de

comunism.”

Era un băiat foarte isteţ, avea liceul; a folosit o formulă foarte

captivantă, antrenantă. Pentru moment, toţi ofiţerii, toţi militarii au rămas

stupefiaţi. Când şi-au revenit, s-a dat ordin şi s-au înarmat câţiva soldaţi,

câţiva sergenţi care au luat cu asalt staţia de emisie-recepţie, găsindu-l pe

sergentul respectiv şi pe caporalul Muşat. I-au arestat; au fost chinuiţi

grozav la Securitate şi condamnaţi la moarte, acuzaţi de instigare la

rebeliune. După rejudecarea procesului au fost condamnaţi la muncă silnică

pe viaţă. Voi mai povesti câteva cazuri deosebit de interesante… În ora şul

Roman, în 1936-1937, trăia un doctor, Aroneanu, un evreu. Era urmărit de

Siguranţa ţării pentru că el ar fi omul principal care face legătură între

Moscova şi celulele comuniste din România, că prin el ar veni ajutorul

roşu. A fost mult timp filat, urmărit şi, când s-a ajuns la hotărârea de a fi

arestat, comandantul a trimis un plutonier cu doi solda ţi şi l-au luat,

predându-l la comenduirea pieţei, la Roman. S-a făcut vâlvă în toată ţara:

cazul Aroneanu, cazul Aroneanu! Şi ziarele au scris, în poartă, ca santinelă,

la postul nr. l, era un soldat care se n umea Traian Holoşpincă. E de ştiut că,

alta a fost situaţia la noi, din ’36 până în ’44. În 1944, după 23 august, toate

centrele Securităţii din România erau conduse de evrei. Evreii au căutat în

primul rând să pedepsească pe acei care le-au făcut rău în timpul dictaturii

legionare, a dictaturii antonesciene.

în „cazul Aroneanu”, imediat au început cercetările. Aroneanu a

intrat la comenduire şi dimineaţa a fost scos mort. Eu am stat în închisoare,

cum am spus, cu Iancu Taclaru, şeful Brigăzii C, care îi urmărea pe

comunişti, şi cu Stelian Dumitrescu, şeful Brigăzii L, care urmărea pe

legionari. Amândoi erau aşii Siguranţei ţării. Condamnaţi la muncă silnică

pe viaţă, ei cunoşteau cazul. Mi-au spus aşa:

„Dle Vatamaniuc, oricine poate să-şi închipuie că un astfel de om

arestat trebuia anchetat luni de zile, căci trebuia scoasă de la el toată filiera,

toate ramificaţiile. Era nevoie de omul acesta ca să descoperi totul în

legătură cu activitatea lui, să te edifici în ceea ce urmăreşti, nicidecum să-l

omori în şase-şapte ore. Dar noi am avut informaţii că el a avut o pastilă,

doctor fiind, şi când a văzut despre ce este întrebat şi că este adevărat, s-a

gândit că, fiind supus la chinuri irezistibile, mai bine e să strângă pastila

între dinţi şi să moară. A fost arestat şi Traian Holoşpincă. A fost închis,

condamnat la opt ani. Am stat cu Traian în arest pentru că, atunci când

Aroneanu a fost scos mort din comenduirea pieţei Roman, el era santinelă

la poarta nr. l. Ce vină, întreb eu, şi să se întrebe lumea toată, avea soldatul

Traian Holoşpincă în moartea dr. Aroneanu? Dar pentru că nu se găsea un

alt vinovat, era bun şi acesta de condamnat. Am făcut această menţiune şi o

fac revoltat…”

Un alt caz. Eram la Gherla. Uşa se deschide şi este introdus de către

gardieni un deţinut, mic de statură, slăbuţ. Imediat după ce s-a închis uşa,

ca de obicei, noi am tăbărât în jurul celui nou venit. „De unde vii?” Aveam

nevoie de informaţii despre ce e afară, că noi eram ca în mormânt. „Pentru

ce eşti condamnat?, Ce condamnare ai?”. Acestea erau întrebările, dar şi

„Eşti un agent băgat între noi sau…?”. Se numea Gavril Bălănescu, era de

undeva de printr-o comună de lângă Lehliu din Bărăgan, Ialomiţa. Avea

condamnare opt ani.

– Pentru ce ?

– Am înjurat pe comunişti.

Când venea cineva nou în celulă, eu imediat îl luam la întrebări şi mă

făceam prieten cu el. Îl întrebam tot şi făceam romane în capul meu, ca să

am ocupaţie, ca să nu mă gândesc la bătaia gardienilor, să nu mă gândesc la

foame, să nu mă gândesc la nimic. Ce s-a întâmplat cu Gavril Bălănescu?

Prin anii 1923-1924 a venit din armată, s-a căsătorit, a luat o fată după

sărăcia lui. Era foarte sărac, mai puţin de jumătate de pogon i-a dat mama

lui. Mai avea un frate; mama lui a împărţit pământul cu fratele său şi o

bucăţică mică şi-a oprit ea, lângă căsuţa în care trăia. Tatăl lui – nu ştiu

unde era -, poate a murit pe front. Gavril a început să zidească pe bucăţica

de loc, lângă mamă-sa, o căsuţă. S-a chinuit el şi a muncit câteva luni de

vară; L-a prins iarna, iar căsuţa era departe de a fi gata. Bani nu avea,

trebuiau uşi, trebuiau ferestre; acestea nu se puteau face cum se fac

chirpicii, trebuiau plătite, bani nu avea. „Eu mă duc la Bucureşti. Mă

angajez undeva şi câştig bani şi-o să terminăm casa”, îşi zice.

Dă-i în dreapta, dă-i în stânga, nimereşte Gavril la unul lani, un grec

care avea restaurant, undeva pe o stradă. Mă interesa viaţa lui. L-am

întrebat curios:

– Te-ai angajat acolo şi…?

– Iani era un om extraordinar!”, îmi spune el mie. „Mă luă la

întrebări. Era un om deosebit. I-am spus că vreau să fac casă, să câştig bani.

M-a luat el într-o zi să-i spun cum vreau casa. Şi când i-am spus eu ce

vreau, a făcut el o schiţă, aşa:

– Gavril, nu faci aşa casa!

– Dar cum, dle Iani?

– Aici tai până jos. Fereastra asta o tai până jos şi faci uşă. Aici faci

două scări şi faci prăvălie. Tu ai să lucrezi la Bucureşti, ai să trimiţi

acasă lucrurile de care are nevoie prăvălia şi soţia ta o să vândă. Şi tu să fii

gospodar.

– Când l-am auzit pe Iani, am zis că Dumnezeu mi-a pus mâna pe

inimă. «- Dle Iani, acolo, în prăvălie, îmi trebuie rafturi, trebuie masă,

trebuie… Eu n-am nimic.

– O să faci! Că tu lucrezi pentru bani aici. Te învăţ eu cum: când iei

salariul du-te şi cumpără două-trei scânduri, să-ţi facă rafturi şi masă. Pe

rând, încet, totul. După ce-o fi gata, în timpulăsta cumperi câteva duzini de

ace, cumperi câteva mosoare de aţă, cremă de ghete, lumânări… Eu să-ţi

spun ce trebuie la ţară?

– Da, dle Iani, ştiu…

– Cumperi câte un pic la fiecare salariu. Duci acolo şi când o fi gata,

deschizi prăvălia.

– Aşa am făcut, îmi spune. Soţia mea vindea şi eu îi trimiteam marfă.

Câteodată nu mergeam acasă, dar când mergeam, îi aduceam eu unele,

altele. Ea îmi scria ce are nevoie şi eu îi trimiteam pachete cu articolele

cerute. Grozav mergea treaba. Eu lucram cu atâta dragoste şi eram în stare,

pentru Iani, ca pentru fratele meu, să sar şi în foc.

– Bine, bine, spune cum ai ajuns aici, îl ispitesc eu.

– Apoi spun, dle Gavril. Într-o bună zi, primesc o scrisoare. Citesc

repede, dar mă uit că nu e de la soţie. Adresa mea era, dar de unde au

luat-o? De la factor, ce ştiu eu… Nu scria cine expediază. Citesc scrisoarea:

«Mă tâmpitule, mă boule ce eşti, munceşti la Bucureşti. Dumnezeu te ştie

cum munceşti, cum trăieşti ca să faci un ban şi nevastă-ta trăieşte cu Ion al

lui cutare…». Domnule Gavril, când am citit scrisoarea, am crezut că cineva

mi-a dat cu toporul în cap. Stau cu scrisoarea în buzunar, ameţit ca de

băutură, Iani a văzut că nu-s în toate apele. M-a chemat:

– A supărat pe tine alea de jos, femeile de la bucătărie? Ce-i cu tine?

Nu eşti sănătos, spune-mi şi mie!

Eu nu puteam să-l mint pe Iani.

– Dle Iani, am primit o scrisoare de acasă…

– Şi, şi? Ce scrie? Rău?

– Rău, dle Iani.

– Dă încoace scrisoarea!»

I-o dau. Iani citeşte. După ce citeşte, se uită la mine. Ia scrisoarea, o

dă pe la spate, şterge fundul cu ea, o aruncă jos. Îmi toacă cu degetul în

cap:

– Tu prost Gavrile, dar prost tare. Tu nu dai seama? Oamenii din sat

duşman acuma la tine. Au văzut că tu făcut prăvălie şi merge bine, vrea să

strice casa.

Când am auzit, dle Gavril, am zis: Dumnezeu la trimis pe omul ăsta

la mine sau pe mine m-a adus la el? Nici n-am luat scrisoarea de acolo. Am

dus-o la gunoi, iar eu am devenit iar om bine dispus de muncă. Uite

duşmanii cum vor să mă distrugă! Dar mă gândeam: cine o fi acela? Nu mă

interesează cine-i, bine că Dumnezeu mi-a dat norocul ca să îmi deschidă

capul Iani. Ei, mă gândeam tot timpul, îmi intrase cuiul în cap… În sfâr şit,

dle Gavril, nu trece mult şi primesc o altă scrisoare, mai grozavă ca aceea.

De data asta nu i-am mai arătat-o lui Iani. Nu mă arăt că-s supărat,

dimpotrivă, eram extraordinar de nervos, mă purtam iute şi i-am spus lui

Iani că vreau să merg acasă să duc nişte lucruri.

– Bine, te duci. Sâmbătă te duci acasă, mă învoi el.

Am scris o scrisoare acasă, soţiei, că nu pot veni sâmbătă, că îi trimit

un pachet, că am mai găsit la un om de lucru şi lucrez aici ca să câştig bani.

Am trimis pachetul cu lucruri, dar m-am dus acasă.

Am luat trenul de Constanţa, am ajuns la Lehliu, m-am dat jos şi, pe

potecuţa dintre semănăturile de pe câmp, în sat, trec pe lângă casa mea. Era

sâmbătă noaptea, întuneric, linişte. M-am dus la mama, care era alături. Am

bătut la geam, mama s-a speriat şi mi-a spus:

– Dar de ce nu te duci acasă, Gavril?

– Dă-mi drumul, mamă, că vreau să stau de vorbă cu dumneata. Mi-a

dat drumul mama. A aprins lampa.

– Dar ce e cu tine, măi băiete, de ce nu te duci acasă?

– Mamă, vreau să te întreb ceva.

-Ce?

– Dumneata eşti aici, pe loc. Spune-mi, mamă, ai simţit mata pe

cineva, ai văzut mata pe cineva la soţie, acasă?

– Măi băiete, bagă-ţi minţile în cap! Doamne fereşte! Cum să… Doar

nevasta vinde acolo toată ziua, noaptea închide, e cu copiii.

Să nu uit. La un moment dat, Gavril i-a spus lui Iani:

– Dle Iani, am o bucurie.

– Ce?

– Mi-a născut soţia o fetiţă.

– O! Gavril, vino cu mine.

Au mers la magazinul «Sora» şi l-a întrebat Iani cum e soţia, înaltă,

scundă, slabă. Şi s-a orientat Iani şi au luat un capot de mătase albastră, cu

trandafiri roşii.

– Soţia dat la tine o fetiţă. Asta, lucru mare… Duci cadoul la soţie.

După un an şi ceva, la fel, soţia i-a născut încă o fetiţă. Iani iarăşi se

îngriji de cadou. Aşa că Gavril avea două fetiţe acasă.

Continuă: „Cum spun, trec pe lângă casă, mă gândesc, fetiţele mele

dorm liniştite, mamă-sa o fi cu cineva în casă, nu? Mama mi-a spus să-mi

văd de treabă, că soţia e cu copiii, cu fetiţele, că vinde în prăvălie şi nu se

ţine de prostii.

– Bine, mamă, eu rămân la matale în noaptea asta, îi zic.

– Culcă-te, măi băiete, aici.

Noaptea am mai ieşit afară, am mai pândit, am mai ascultat. Nimic.

Duminică dimineaţa m-am aşezat pe un scăunel în cămăruţă la mama.

Acolo era un gemuşor. Cu greu ar fi încăput un om prin el. Livada era

îngustă până la casa mea, peste fâşia mică de pământ pe care a oprit-o

mama pentru întreţinerea ei. Privesc. A răsărit soarele. La casă, linişte.

Noaptea, cât am pândit, nu am simţit nimic. Într-un târziu, soarele se ridică

sus, se deschise uşa, ieşi soţia, ieşiră fetiţele. Mă uitam cum se joacă în

grădină în nişte rochiţe albe, parcă erau nişte fluturaşi pe pajiştea cu flori.

Rochiţele pe care mi le-a dat Iani. Mi se rupea inima. A ieşit de vreo două

ori soţia la ele, le-a luat în casă la 12, au mâncat, seara au ieşit iar. Totul,

totul era normal. S-a înnoptat. Am ieşit de la mama şi i-am spus:

– Mă duc, mamă, acasă.

– Du-te, măi băiete.

M-am dus. Lângă gardul curţii mele, m-am aşezat pe burtă. Stăteam

şi mă gândeam aşa: Ce să fac? Mi-e dor de copii, mi-e dor să intru în casă,

să stau de vorbă cu soţia, dar ceva mă îndemna să mai zăbovesc. După două

ore, venea trenul de Constanţa, aş fi plecat la Bucureşti; nu ştiam ce să fac,

să rămân, să plec de dimineaţă, de noapte…

Când a plecat Bălănescu de la bucătăria lui Iani, a luat cu el un cuţit

ca acelea de înjunghiat porci. L-a pus în buzunar, în haină, înăuntru.

Stând el în răcoarea nopţii, nu la temperatură înaltă, îşi zicea: Ce prost sunt

eu. Deştept e Iani. Aşa este. Să mă duc la Bucureşti? Să intru în casă? Dar

i-am scris soţiei că nu vin, i-am trimis pachet. Va spune că într-adevăr o

controlez şi eu nu vreau să simtă treaba asta, că poate totuşi o prind

vreodată! Am să mă duc la Bucureşti, am să vin data viitoare, sâmbăta

viitoare. Şi iată că e târziu, ora de tren se apropie. Aşa mă frământam, dle

Vatamaniuc…

Când mă gândeam eu să plec, o mişcare la poartă. Tresar ca muşcat

de viperă. Nu mă scol de jos. Privesc, culcat cum sunt, printre ulucele de la

gard. Văd într-adevăr namila, pe Ion, pe cel menţionat în cele două scrisori.

Vine încet, încet, încet, se opreşte în faţa geamului şi se uită în dreapta, în

stânga, se uită înapoi la poartă: totul linişte. Nu s-a uitat jos, după gard.

Nici nu ar fi văzut ceva, era întuneric. Eu stăteam în iarbă, pe burtă. Se

duce, face un pas, merge lângă geam şi bate: un semnal – de două ori câte

două bătăi, apoi trei. Imediat se aprinde lampa, se deschide uşa şi Ion intră

înăuntru.

Dle Gavril, am pipăit cuţitul, au trecut fiori prin mine; am trecut

gardul în curte şi m-am dus lângă geam. S-au auzit clinchete de pahare,

furculiţe, cuţite şi după aceea s-a făcut linişte. S-a stins lampa. Stau un pic

şi bat la geam. Bat de două-trei ori. Insist şi strig:

– Mărioară, Mărioară!

– Cine e acolo?

– Eu, Gavril, dă drumul.

– Stai că nu ştiu unde-s cheile, stai… Şi mă ţine la geam mai mult

timp.

în cele din urmă se aprinde lampa şi aud că se deschide uşa. Vreau să

intru pe cele două scări, să merg la uşă, să intru înăuntru. Când am păşit pe

a doua scară, să intru înăuntru, m-am pomenit cu o lovitură ca de trăsnet în

cap. Ce a făcut Ion? S-a îmbrăcat, a luat o greutate de cântar în mână, de

două kilograme, şi când eu am intrat, el m-a lovit în moalele capului; eu am

căzut pe brânci. El, peste mine şi a plecat. Eu am trecut cu mâna peste

creştet, am simţit că-i ud. În casă lampa aprinsă, uşa deschisă. Când intru în

casă, îmi văd mâna plină de sânge. Soţia mea stătea cu mâinile încrucişate

în faţa pieptului, în capotul acela pe care i l-am adus eu. Decoltată, sânii

aproape că i se vedeau. Nu am întrebat nimic. Am scos cuţitul şi i l-am

înfipt în burtă. Ea s-a prins cu mâinile amândouă de burtă şi a ţipat. Am

scos cuţitul şi l-am băgat între sâni, în piept. S-a prăbuşit jos. Am văzut că a

mai căscat de vreo două ori şi a murit. M-am dus, am deschis uşa la copii.

Copiii dormeau frumos, liniştiţi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Am trecut peste ea şi m-am dus repede la tren. Am luat trenul spre

Bucureşti. Am sosit dimineaţa. De acolo, căci ceva bani la mine aveam,

mi-am luat bilet spre Timişoara. Am umblat prin judeţ încolo şi încoace,

prin sate, şi am găsit de lucru la un neamţ. Neamţul a spus:

– Am foarte multă nevoie de un om la lucru. Am pământ şi am

nevoie mare.

Era timp de vară. I-am spus aşa:

– Dle Şmil, eu nu am nevoie de bani.

– Cum? Atunci pentru ce lucrezi? Pentru pâine, pentru cereale,

boabe?

– Nu. Să-mi dai o cămară, undeva, să dorm, mâncare şi să-mi procuri

un revolver cu cinci cartuşe. Cât vei spune mata, atât voi lucra pentru ele,

până le voi plăti…

– Bine!, a spus neamţul.

Şi l-a angajat. Dormea într-o cameră, aproape de bucătăria din curte.

Era curat, mâncarea era bună şi suficientă, iar Gavril muncea mult, era

foarte muncitor. Neamţul era deosebit de mulţumit de el.

Au trecut multe luni, vreo şapte luni. Era spre toamnă, într-o

duminică, neamţul a făcut o masă mai deosebită, îl chemă la masă.

întotdeauna mânca cu el la masă. Mă cheamă la masă, îmi spune şi am

văzut că de data asta e ceva mai deosebit. Mâncăm noi şi neamţul îmi zice:

– Gavril, tu ai plătit de mult pistolul. Eu ţi l-am procurat. L-ai plătit

de mult. Ţi-l dau şi-ţi voi da şi nişte bani diferenţă. Am o rugăminte: rămâi

la mine.

– Nu rămân pentru nimic în lume, îi spun eu.

Neamţul insistă, eu insist că nu rămân. Dacă a văzut că nu rămân,

nemţoaica mi-a făcut un pachet, am primit pistolul, cartuşele şi banii

diferenţă. Ce fac? Iau trenul Timişoara-Bucureşti. Ajung noaptea la Lehliu.

Cobor şi merg în sat la mine. Trec pe lângă casa mea, e întuneric. Merg la

casa lui Ion. Ion avea în ograda lui, între casă şi grajd, un dud foarte mare,

gros, bătrân.

M-am gândit să mă aşez după dudul acela şi, când vine el dimineaţa în zori

să dea mâncare la boi, să-l împuşc. Mâncare la boi se dă pe întuneric; eu

ştiam rosturile la ţară. M-am aşezat după dud. Nu a ieşit. Acum o geană

roşie se arătă la răsărit. Eu intru în panică. Mă prinde ziua aici. Căruţele se

aud tot mai dese pe drum, pleacă la câmp. Îmi schimb planul. Mă urc în

pod la grajd, stau toată ziua nemişcat pentru ca mâine seară să acţionez.

în acel moment se deschide uşa casei – avea o casă mare cu trei scări,

cu un balcon mare în faţă. Iese Ion într-o cămaşă lungă, ţărănească, albă. Se

uită în dreapta, se uită în stânga, se uită la cer sus, vede că e timp frumos.

Se întinde o dată, pune mâinile după cap, după care coboară pe scări şi vine

spre grajd, să dea mâncare la boi. A văzut că e cer senin, că e timp bun de

câmp. Eu, după dud, el pe partea dreaptă, mă dau pe partea stângă şi ne

învârtim unul după altul. După ce a trecut el de dud, eu ies şi trag două

focuri de revolver în spatele lui. A căzut imediat. M-am dus urgent la

postul de jandarmi, i-am sculat pe jandarmi căci era de dimineaţă, am pus

revolverul pe masă şi am spus:

– Dle plutonier, l-am împuşcat pe Ion…

– Mă, nenorocitule, tu ţi-ai omorât şi nevasta!

– Da. El mi-a distrus viaţa. Din cauza lui mi-am omorât nevasta, nici

el nu trebuia să trăiască!

Imediat, plutonierul a dat telefon la Lehliu şi patru jandarmi au

încercuit postul. Plutonierul, şeful de post, era deştept. La ora aceea nu se

pomeneau crime la ţară cu anii.

S-a făcut ziuă în colţul acela de sat. Mare zarvă. Căruţele opreau,

ţipete, răcnete.

– Nenorocitul! Şi-a omorât femeia, acum pe Ion. Ăsta e nebun!»

Cineva a spus că criminalul e la post. Au venit cu furci, cu topoare

să-l scoată de la post şi să-l omoare ei. Cu greu i-a liniştit şeful de post.

– Oameni buni, el e la mine. Va răspunde pentru faptele lui în faţa

justiţiei, iar justiţia îl va condamna. Nu dumneavoastră îl condamnaţi, că

dacă îl condamnaţi dumneavoastră, încălcaţi legea, legea o va aplica

legiuitorul, aşa că vedeţi-vă de treabă, că noi îl vom duce acolo unde

trebuie.

I-a liniştit şi a dat telefon la regiune. Au venit cei de acolo, au văzut

despre ce e vorba, l-au luat la anchetă. După vreo două săptămâni a venit

un pluton de jandarmi cu el, cu procuror, cu şeful de post, cu şeful de secţie

de jandarmi de la regiune şi au făcut reconstituirea: cum a stat la mama lui,

cum a stat lângă gard, cum a trecut gardul, cum a ascultat la geam, cum a

mers în casă, cum a omorât-o pe femeie, cum s-a dus la tren; după aceea a

arătat cum a venit la Ion, după dud, cum a stat, cum a tras. L-au luat mai

departe la anchetă. S-a dat dosarul la instanţă, urmând judecata. El a avut

vorbitor pe fratele său, căruia i-a spus aşa:

– Mă, fratele meu. Vinde bucăţica mea de pământ şi scoate-mă! Cât

poţi încearcă să primesc cât mai puţin. La ora aceea, în ţara românească, alt

avocat, doctor în drept, cum se spunea atunci, nu era mai mare ca Istrate

Micescu. Vestit în Europa. A fost angajat Istrate Micescu, cu preţul

pământului vândut. Istrate Micescu, după ce a studiat dosarul, peste câteva

zile, i-a spus aşa fratelui vorbitor:

– Mă băiatule, de la moarte am să ţi-l scot, dar de la muncă silnică pe

viaţă, în nici un chip.

– Dle doctor, mulţumesc. Asta dorim noi…

La Curtea cu juri procurorul a cerut condamnarea la moarte,

deoarece trebuia să fie scos din rândurile societăţii normale omul anormal

care pune în primejdie viaţa semenilor lui. Un rechizitoriu înspăimântător.

Juraţii, la fel. Se ridică apărarea. Istrate Micescu a scos Codul penal român,

Codul penal austriac, alte cărţi şi coduri penale. Avea informaţii din armată,

referinţă de la Iani şi ţinu o pledoarie de au rămas cu gura căscată toţi.

– Nu este un om schizofrenic, un om care are deranjat sistemul

nervos şi este periculos pentru societate; în armată s-a comportat foarte

frumos, la Iani a fost un exemplu, Iani abia aştepta să vină la lucru, pentru

că era un om deosebit de folositor, cinstit, muncitor şi curat. Dar trebuie să

ştiţi, domnilor juraţi, domnule preşedinte şi onorat tribunal, că orice om

care este pus în astfel de situa ţii şi vede cu ochii lui pe aceea care este so ţia

lui, pentru care făcea sacrificii nespus de mari, muncind, numai Dumnezeu

ştie cum, într-o ipostază penibilă, greu poate să-şi stăpânească nervii şi

adeseori trece instinctiv la acţiuni necugetate, dramatice. Văzând că Ion

este cel ce i-a distrus familia, s-a gândit că şi familia lui trebuie să sufere

cum suferă el. Şi a făcut ce a făcut… Nu cred că este bine ca, după ce el a

făcut ceea ce a făcut, determinat de nişte fapte provocatoare, deşi nu e

normal, deşi nu avea dreptul, să lăsăm două fetiţe orfane şi de tată, şi de

mamă.

Se pronunţă sentinţa: Bălănescu Gavril – muncă silnică pe viaţă.

Imediat i se pun lanţuri şi este dus la Văcăreşti. Acolo erau deţinuţii de

drept comun, condamnaţi pe viaţă. La vremea aceea nu erau mulţi în ţară.

La Oradea erau alţii, la Suceava erau alţii, dar în jurul Bucureştiului erau

vreo cincizeci-o sută condamnaţi pe viaţă.

La un moment dat, îl iau de la Văcăreşti şi îl duc la Doftana. Făceau

această mutare pentru că duceau acolo oameni pentru muncă. Ce muncă?

Să cureţe celulele pe jos, să fie măturate, spălate şi şterse cu motorină. Erau

duşi din când în când câte doi-trei deţinuţi de aici acolo, apoi aduşi înapoi

şi duşi alţii. Aşa a ajuns Bălănescu la Doftana.

V-am spus care era situaţia lui acasă. Sărăcie cum numai acum, după

revoluţie, mai este în România. Sărăcie că nu avea fratele său de unde să-i

trimită nici un pachet cu ţigări.

Bălănescu a aflat că într-una din celule este Gheorghiu-Dej. Cum

stătea el în genunchi şi tot freca cu cârpa îmbibată cu motorină, înaintând

pe culoar, a bătut la uşă. A văzut că plutonierul s-a dat după colţ…

Gheorghe Gheorghiu-Dej (n. În 1901 la Bârlad) a fost condamnat în 1934

la doisprezece ani muncă silnică, închis la Jilava, Văcăreşti, Aiud, Doftana

şi Tg. Jiu; membru al partidului comunist din 1930 (decedat în 1965).

– Daţi-mi o ţigară, îndrăzneşte să-i ceară Bălănescu.

Gheorghiu-Dej primea „ajutorul roşu”. Avea mâncare şi ţigări. A pus

trei ţigări jos, căci era loc pe sub uşă, şi cu degetul le-a dat câte un

bobârnac, astfel că ţigările au putut fi ridicate de Gavril.

– Mulţumesc, să trăiţi tovarăşe Ghiţă!

Bucuros, Gavril a făcut rost de ţigări; în ziua următoare şi încă în

vreo două zile a procedat la fel. Dej, la un moment dat, îi spune:

– Măi băiatule, cât vei fi tu pe aici, eu am să-ţi dau ţigări, mai multe,

câte vei avea nevoie, dar fă-mi un serviciu.

– Da, tovarăşe Ghiţă! Spuneţi-mi.

– Uite, du scrisoarea asta la celula 2.

– Da, o duc.

Şi îi dă o scrisorică pe sub uşă. Bălănescu mergând, făcând şmotru

pe jos, bate uşor la uşă, bagă scrisorică pe sub uşă şi aceasta ajunge

înăuntru.

Aşa a ajuns Gavril Bălănescu să poarte corespondenţa la Doftana

între Gheorghiu-Dej şi ceilalţi deţinuţi. A mers bine treaba. La un moment

dat, Gheorghiu-Dej îi spune:

– Mă băiatule, tu mi-ai făcut mari servicii, nici nu-ţi dai seama ce

servicii…

– Dacă se va întâmpla vreodată să ajung eu ceva, să vii la mine, că eu

am să te ajut!

– Mulţumesc, tovarăşe Ghiţă!”

A venit ziua când Bălănescu a fost luat de la Doftana şi dus înapoi la

Văcăreşti, să facă acel schimb de rutină despre care am vorbit.

în vremea aceea, regele cu regina veneau la Văcăreşti o dată pe an,

fie de l ianuarie, fie de 10 mai, fie de Paşti, în una dintre aceste zile, erau

adunaţi toţi deţinuţii condamnaţi pe viaţă, câte zece la rând, toată coloana.

Se număra:

– l, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. Al zecelea rând ieşi afară! Graţiat!” Asta

se întâmpla o dată pe an. Câteodată, numărătoarea începea din capătul

acela, câteodată de la mijloc încolo, câteodată de la sfertul coloanei

încoace. Nu ştiai niciodată unde să te aşezi. Asta ţinea de noroc, de hazard.

Aşa, după vreun an-doi de temniţă la Văcăreşti, a căzut şi Gavril Bălănescu

într-un astfel de grup norocos. Şi iată-l pus în libertate după numai vreo

şapte-opt ani de puşcărie. A mers acasă. Casa, pustie, scânduri în geam.

Fetele lui, acum, de 15-16 ani, locuiau la fratele său. S-a dus la el, mama

moartă, fetele nici n-au vrut să stea de vorbă cu el, i-au întors spatele. Nu

l-au recunoscut ca tată, pentru că toată lumea vorbea în sat că ele sunt fetele

criminalului, a aceluia care a omorât-o pe mama lor. E uşor de închipuit cât

de gravă era situaţia.

A stat un pic pe la fratele lui, a luat trenul spre Bucureşti. Nu l-a mai

găsit pe Iani; şi-a găsit de lucru în alte părţi şi a trăit în Bucureşti ani de

zile.

De notat că, el fiind condamnat sub acuzaţia de crimă, n-a fost

concentrat, dar armata a făcut-o. Evenimentele din 1944 l-au găsit în

Bucureşti. S-au schimbat lucrurile, situaţia în ţară. Gheorghiu-Dej a venit la

putere şi Gavril Bălănescu şi-a adus aminte de el, era în mare mizerie, în

mare suferinţă. A mers să stea de vorbă cu Gheorghiu-Dej; când l-au oprit

ofiţerii şi santinelele, el a protestat:

– Tovarăşi, cu ce drept mă opriţi voi pe mine? Eu am stat în celulă la

Doftana cu Gheorghiu-Dej şi vreau să ajung la el.

După o zi, două de insistenţe, un ofiţer de serviciu a intrat la

Gheorghiu-Dej şi i-a spus:

– Tovarăşe prim-secretar, este un om care a fost şi ieri aici, spune că

a stat cu dumneavoastră în celulă la Doftana şi cere urgent să vină la

dumneavoastră.

– Daţi-i drumul.

L-au dus la el; Bălănescu, bucuros, îl salută:

– Să trăiţi tovarăşe Ghiţă. Eu sunt Gavril Bălănescu, omul de la

Doftana căruia i-aţi dat ţigări şi v-a adus scrisori…

– O! Dumneata eşti?

– Da.

Dej întinde mâna sub masă şi apasă o sonerie. Apare un colonel

căruia îi spune:

-Du-l la cei 14.

Bălănescu a rămas uluit. Ce însemna asta nu-şi dădea seama. N-a

mulţumit, nu a apucat să zică nimic. A fost luat de braţ de colonel, coborât

pe scări şi introdus într-o cameră. Acolo erau 14 oameni. Cine erau aceia?

Am să vă spun vreo trei dintre ei. Era unul Ion din Vrancea, dezertor de pe

front din Rusia. A hălăduit prin pădurile Vrancei, prin munţii Vrancei vreo

doi ani, căci a dezertat prin ’42. Era unul Gherase, din Ialomiţa, cioban

care, atunci, cu ocazia lui 23 august 1944, a ridicat ciomagul lui de vreo

patru kilograme şi i-a dat în cap stăpânului său omorându-l. Era acolo şi un

tânăr de vreo 17 ani care, înainte cu o zi de a trece ruşii pe la el prin sat,

stând pe malul Şiretului cu oile, a văzut doi nemţi care cercetau podurile de

peste Şiret. Un pod de fier şi unul din beton pentru maşini, altul pentru tren.

După ce au pus ceva acolo, militarii s-au dus în poiană, pe malul Şiretului,

cu motocicleta lor. Tânărul, curios, se deplasă sub podul cel mai apropiat şi

găsi firele şi cutiile cu trotil. Pe unele, inconştient, le-a dezamorsat, pe

altele le-a pus în activitate. Nemţii, părăsind pentru o vreme poziţia,

împotriva dispoziţiilor primite, au avut o surpriză inimaginabilă când unul

din poduri a sărit în aer. Bubuitura i-a derutat, se aşteptau să fie spulberate

toate podurile. Copilul a fost descoperit.

în camera celor 14, imediat a venit un domn, un ofiţer, le-a luat

măsură de la cap până la picioare şi a plecat. După aceea a intrat altul. Le-a

spus astfel:

– Tovarăşi, dumneavoastră, prin acţiunile patriotice săvârşite aţi

grăbit victoria comunismului. Cauza clasei muncitoare a triumfat.

Dumneavoastră aţi pus umărul şi aţi adus cu un ceas mai devreme victoria.

Ha! ha! ha! Dezertorul, criminalul, ciobanul, Gavril Bălănescu au grăbit

victoria!”

C.H.: Caractere unul şi unul…

Gv.V.: Bun, continuară împuterniciţii, dumneavoastră veţi fi

angajaţii noştri, vă rugăm să vă faceţi şi pe mai departe datoria, să fiţi în

slujba patriei şi de folos partidului nostru…

După acest discurs demagogic, tipic perioadei, li s-a spus:

– Acum dumneavoastră dezbrăcaţi-vă aici şi treceţi la baie.

Au primit prosoape, săpun, perii de dinţi. Se uitau la perii ca la nişte

rachete cosmice, habar nu aveau ce-s acelea. Au trecut la baie, au făcut baie

cum n-au mai făcut în viaţa lor.

– Acum dumneavoastră nu mai ieşiţi pe uşa asta, ieşiţi pe cealaltă.

S-au conformat, înainte era un cuier plin de costume militare. Ei

aşteptau. Vine unul înăuntru şi zice:

– Văd că nu vă descurcaţi! Cum te numeşti?

– Gherase…

– Da. Poftim. Colonel, grad de colonel. Bălănescu Gavril, căpitan…

Cutare…

Au ieşit de acolo paisprezece ofiţeri superiori! Iată nădejdea

partidului, cu care se pornea la drum!

Aşa ajunge Gavril Bălănescu, din ucigaş, ofiţer în armata română în

1944.

După ce îi îmbrăcară, li se mai ţinu o cuvântare, pentru a-i îndoctrina

şi mai bine, arătându-li-se că partidul se bazează pe ei, că trebuie să-şi facă

datoria, asigurându-i că vor avea o viaţă cum numai tătuca Stalin o poate

da.

După câteva zile, însă, şi-au dezbrăcat hainele militare, şi-au luat

hainele lor şi li s-au împărţit misiunile. Lui Gavril Bălănescu i se ordonă:

– Te duci, ăsta e sectorul tău, strada cutare, cutare. Te aşezi la coadă

unde vezi că stă lume multă pentru procurarea de alimente. Mai provoci şi

dumneata, dar ascultă ce vorbeşte lumea şi care înjură partidul, pe noi, pe

comunişti, înseamnă-i şi, când ies, du-te după ei. Vezi unde intră, înseamnă

tot şi vino şi ne spune şi nouă.

Astfel mulţi au fost arestaţi din cauza lui Gavril Bălănescu. Mai

departe nu-l interesa ce se întâmplă, îi interesa pe alţii, căci unde erai

obligat să recunoşti şi ce nu-ţi imaginai, cum s-a întâmplat cu personajul

Codiţă Curechitovici, erau alţi angajaţi. Ce s-a mai întâmplat cu aceşti

„superiori” între timp? Iată ce: Gherase, cu care era prieten Bălănescu, a

ajuns colonel în garda personală a lui Gheorghiu-Dej deoarece avea doi

metri, era o namilă de om. Ciobanul, luat în garda lui personală. Nu ştiu ce

s-a întâmplat cu ceilalţi, Gavril mi-a spus mai mult cum s-a desfăşurat viaţa

lui.

…Cândva a fost trimis la o tipografie, a fost luat de la cozile de la

magazine, poruncindu-i-se:

– Ai grijă, te duci acolo, noi te angajăm ca om de serviciu. Trage cu

urechea şi caută să-ţi faci prieteni, că de acolo ies nişte fiţuici tipărite

împotriva noastră. Nu ştim care este vinovatul, duşmanul nostru. Mata ai

misiunea să-l descoperi…

– Gata, nici o problemă, se conformă Bălănescu.

Tipografii sunt oameni foarte isteţi, cu simţ deosebit, l-au simţit că e

activist de partid. Probabil că şi el a făcut gafe, căci nu avea stofă de agent,

Doamne fereşte. L-au simţit şi i-au dat cu şutul.

– Du-te acolo la mătura ta, în curte, ce vii aici? Să nu te mai prind aici în

atelier, că ne tragi de limbă!

După un timp, şefii l-au întrebat:

– Ce ai recoltat?

– Nimic. Din contra, aici mi se dă cu piciorul şi sunt scos afară din

atelier. Mă trimit să mătur în curte, să mătur colo, dincolo…

– Nu-i nimic. Lasă că folosim noi altă metodă.”

Altă metodă era să corupă pe unul dintre ei, asta era cea mai folosită

de fapt. A mai stat ce a mai stat Bălănescu şi într-o bună zi tovarăşii îl

cheamă la ordine.

– Partidul îţi mulţumeşte mult pentru tot ce ai făcut dumneata. Vei da

în primire hainele. Noi îţi mai dăm un costum de haine, ca să ai haine

civile. Pleci acasă. Când vom avea nevoie de dumneata, te vom chema.

Nevoie de el n-au mai avut niciodată pentru că, între timp, s-au

introdus în Siguranţă tineri cu ceva şcoală; cei cu liceu, dacă se găseau, în

doi ani deveneau cadre, ofiţeri veritabili de miliţie, de securitate, care îi

înlocuiau pe cei de pripas, ocazionali.

Am spus ce a făcut Gherase, ce-a făcut Bălănescu. Să vedem ce-a

făcut Ion Vrânceanu! El a stat doi ani ascuns, din 1942 până în 1944, prin

păduri. În ’44, cu vreo două-trei luni înainte de 23 august, ru şii au paraşutat

în Munţii Vrancei un număr foarte mare de paraşutişti, conduşi de un

colonel numit Ludmila, o rusoaică socotită de ei deosebit de bine pregătită

pentru această misiune. Era comunistă, verificată şi, mă rog, versată. Avea

o misiune specială în spatele frontului. Regula era ca avionul să facă o

roată, să-i lanseze şi să cadă în cerc. Toţi trebuiau să se adune la mijloc

pentru a se întâlni. Instrucţiunile erau în felul următor: ai căzut, iei paraşuta

repede şi o îngropi sau îi dai foc, să nu rămână la vedere nici un

semnalment.

Ludmila a căzut într-o pădure de fag, paraşuta s-a agăţat în crengile

unui copac şi a stat spânzurată acolo un timp. A scos cuţitul, a tăiat

frânghiile şi a căzut; şi-a scrântit un picior şi nu s-a putut duce la întâlnire.

Umblând, hălăduind prin pădure, Ion a găsit-o pe Ludmila. Ludmila a vrut

să-l împuşte.

El a vorbit câteva cuvinte ruseşti, pe care le ştia din Rusia, s-au

înţeles. Ion a văzut despre ce e vorba, s-a dus în sat noaptea, a adus nişte

unt de oi, i-a pus piciorul în nişte aţele, l-a înfăşat. Ludmila a rămas uimită

că românul nostru o îngrijeşte de parcă ar fi sora lui sau o româncă

luptătoare. S-a ataşat de el, au stat luni de zile împreună. Mai mult, Ion îi

aducea mâncare şi informaţii de care Ludmila avea nevoie: cum merge

frontul, care e situaţia politică de care depindea şi viaţa ei.

într-o bună zi, Ion îi spune:

– Ludmila, România a ieşit din război. S-a aliat cu Rusia. Pe la noi,

pe şoseaua Vrancei, trec ruşii, trupe sovietice.

– Uu! Haraşo!, exclamă Ludmila. Ivan, adevărat ce spui?

– Adevărat.

– Hai să văd.

Avea binoclu la ea, era dotată cu tot ce trebuie. S-a dus cu Ion în

marginea pădurii, s-a uitat, într-adevăr, trupele sovietice treceau pe şosea, îl

cuprinde pe Ion, îl sărută şi îi spune:

– Ivan, eu am să mai vin pe la tine. Ştiu unde stai. Am să vin

numaidecât…

Şi Ludmila a plecat, s-a dus la ai ei.

După vreo câteva luni, într-o zi, o maşină mică, verde, a oprit în faţa

casei lui. Din maşină au coborât vreo doi ofiţeri ruşi, un ofiţer român şi

Ludmila.

– Ivan e acasă?

– Da.

A ieşit Ion, mirat, surprins de vizită şi, mai ales, de prezenţa

Ludmilei.

– Hai cu noi.

– Păi, ce să-mi iau?

– Nimic nu-ţi iei. Hai cu noi.

Aşa a ajuns Ion între cei 14; fostul dezertor din Rusia, a devenit…

căpitan.

Dar să vedem cum a ajuns Gavril Bălănescu în celulă la poliţie în

1957. Ce s-a întâmplat?

După ce l-au dat afară, el a mai încercat să ajungă la Gheorghiu-Dej.

N-a putut. Garda nu l-a primit, deşi a spus: „este un tovarăş care a stat cu

dumneavoastră în celulă la Doftana şi vrea neapărat…” Gheorghiu-Dej nu

l-a primit. El ştia tot ce s-a întâmplat cu grupul de ofiţeri, cu cei 14

„superiori”.

– Nu-i daţi atenţie, lăsaţi-l acolo”, ar fi strigat Dej.

Ofiţerii adevăraţi, acum ieşiţi, noi, tineri, îl bruscau.

– Fugi de aici, mă prăpăditule!

Gavril îi înjură, atins în amorul propriu:

– Voi sunteţi comunişti? Eu, care am stat cu tovarăşul prim-secretar

în celulă la Doftana, eu nu am dreptul să…

Ofiţerii au raportat:

– Este unul care spune că a stat cu tovarăşul Gheorghiu în celulă la

Doftana şi ne înjură şi înjură partidul…

– Ia aduceţi-l încoace!”

L-au cunoscut, i-au dat o mamă de bătaie căci ştiau pentru ce a fost

la Doftana, şi nu în celulă cu Gheorghiu-Dej; l-au condamnat şi i-au dat opt

ani pentru activitate intensă contra clasei muncitoare…

Iată, în câteva cuvinte, succint condensată, o biografie. Am ilustrat

prin această relatare nu atât de mult un caz, cât o formă de tratament politic.

Ştiţi vorba: „Azi ai noştri, mâine ai voştri…

C.H.: Dezvoltate, aceste întâmplări ar putea deveni proză veritabilă.

Sunt convins că lui Marin Preda, el însuşi o victimă a totalitarismului, ca şi

tânărului Nicolae Labiş, care nu a fost deloc poet al curţilor roşii, le-ar fi

plăcut aceste episoade în care e atât de evidentă viaţa expusă primejdiilor,

viaţa confiscată, „viaţa ca o pradă”.

Ca să lăsăm un spaţiu de respiro între rândurile evocatoare de cazuri

şi necazuri, vă propun să ne vorbiţi câte ceva despre condiţiile din închisori,

despre masă, despre igienă…

Gv.V.: Vă voi spune. E obligatoriu să spun, căci face parte din

existenţă, din… civilizaţie. Primeam, o dată pe lună primeam zece grame de

săpun pentru baie. Se striga: „Pregătirea pentru baie!”, în ce consta

pregătirea? Ciorapii de pe picioare erau daţi jos, eram dezechipaţi, în

indispensabili şi cămaşă, cu mantaua pe noi, cu capetele descoperite şi cu

bocancii în picioare. Coboram de la etajul doi sau trei unde eram, pe scări,

în fuga mare. Precizez că, în general, bătrânii nu ieşeau la baie, deoarece

ştiau că îşi pot pierde viaţa. Atât la coborât cât şi la urcat, ei nu puteau să

fugă. Ori acei aşa-zişi gardieni, care nu erau altceva decât nişte fiare cu

chip de om, nişte animale, nişte dobitoace care făceau din această ocazie o

distracţie, râdeau când vedeau că dintre noi cade câte unul; îl loveau cu

cizma şi spuneau: „Scoală hodorogule, la baie! Porcule, nu vrei să te

speli?”.

Ajungeam cu chiu cu vai la baie, fugeam ca ţapii. Acolo ne

dezbrăcăm, în antecameră, şi intram sub duşuri. Plutonierul intra cu noi şi

da drumul la apă, deodată; curgea apă fierbinte, ne frigea. Unii dintre noi

plecau de-acolo cu băşici, cu pielea roşie. Dar între timp ne-am învăţat:

puneam mâna întâi sub duş, să vedem ce apă curge. Când s-a văzut că noi

ne păzim, se da drumul la apă bună până noi intram acolo fără grijă, să ne

săpunim, şi, deodată, venea apa rece şi gardienii râdeau de nu mai puteau.

Când ţipam şi fugeam de sub apa fiartă, ni se da apă rece; se închidea apa

când ne săpuneam, aşteptam, ni se da un pic de apă bună, ne clăteam cât ne

clăteam, eram cu săpunul în ochi, cu săpunul pe cap şi auzeam ordinul:

„Echiparea!”.

La echipare, noi nu ne mai ştergeam. Trebuia să mergem să luăm

indispensabilii, cămăşile şi mantalele pe noi, bocancii în picioare, în timpul

acesta, gardianul lua un cearşaf, îl uda, îl răsucea bine ca pe o funie şi îl

îndoia în două. Ţinea capetele în mână şi sta la uşă.

– La celulă, fuga marş!

Şi peste care trecea pe la uşă, el dădea cu funia aceea udă: câte doi,

trei cădeau dintre cei mai în etate, săracii. După cei care scăpau, care

treceau ca fulgerul pe acolo, fugeau şi-i loveau peste cap şi aşa treceam de

la baie până în celulă. Ajungeam în celulă cu limbile scoase. Alţii veneau

după zece-douăzeci de minute, bătuţi, chinuiţi. Asta era baia la Gherla, cu

plutonierul Şomlea, cu fraţii Şomlea, căci erau doi, şi cu plutonierul

Buruianu. Aceste scene erau patronate de locotenentul major Istrate, călăul

care l-a împuşcat pe locotenentul Mărgineanu, cel care a vrut să aducă

regimentul la Prundul Bârgăului, să scoată deţinuţii de la Gherla.

Cer dreptul la o paranteză, să spun câteva cuvinte despre acest brav

ofiţer. La Prundul Bârgăului era un regiment mixt, artilerie, tancuri,

infanterie. Era un regiment care putea acţiona pe cont propriu cu toate

armele. Nicolae Mărgineanu, a făcut o organizaţie subversivă. A luat vreo

patru sergenţi şi caporali din companie şi i-a instruit în spiritul lui,

spunându-le:

„Dăm lovitura când vom fi de gardă. Am să pun pe unul din voi la

depozitul de muniţie, un gradat, la poartă un caporal de-ai noştri şi la Statul

Major un sergent. Eu o să dau alarma să vină ofiţerii regimentului aici şi

noi îi vom aresta; punem mâna pe conducerea regimentului; pe voi vă fac

ofiţeri, comandanţi de companie şi de batalion; iau comanda regimentului

şi plecăm cu tancurile să eliberăm deţinuţii din Gherla, îi înarmăm şi

plecăm cu ei la Aiud şi începem să eliberăm ţara de comunişti”. Dar cum

de cele mai multe ori se întâmplă în istorie, şi acum un trădător a anunţat pe

comandant. Comandantul a chemat forţele, s-a dat o alarmă adevărată şi au

năvălit acolo vreo douăzeci de ofiţeri, au încercuit regimentul. Au fost

arestaţi sergenţii; iniţiatorul Mărgineanu nu era în unitate în momentul

acela. A aflat şi a fugit în munte, dar după două-trei zile – el avea o prietenă

într-o comună, lângă Prundul Bârgăului -, coborând într-o noapte la ea, se

vede că nu avea nici un fel de cunoştinţă despre viaţa de pe munte, cum

trebuie să trăieşti într-o totală clandestinitate, a fost prins. Nu s-a gândit că

pândarii chiar acolo îl vor aştepta. L-au condamnat la moarte. A fost dus la

Gherla, i s-au pus lanţurile pe mâini şi pe picioare. Era la Zarea, în acel loc

de tristă celebritate, în impozanta închisoare ctitorită de austro-ungari, în

vremea Mariei Tereza. Acolo erau un podium şi o spânzurătoare; podiumul

era în afara peretelui; cel osândit, căruia i se punea „cravata” la gât,

rămânea suspendat în aer. Era o sperietoare, o relicvă amintind orori

medievale; comuniştii rezolvau problema mai simplu, modern, prin

împuşcare. Locotenentul major Istrate venea în fiecare zi cu revolverul şi-i

striga lui Mărgineanu în ureche: „Uite, măi banditule, cu ăsta eu te

împuşc!”. Teroare, bătaie, sânge, foame multă. Acest locotenent sălbăticit,

Istrate, i-a scos unghiile de la mâini şi de la picioare cu un cleşte-patent şi

apoi l-a împuşcat. Am stat cu doi sergenţi din grupul Mărgineanu, cu unul

Coşoreanu dintr-o comună din Dolj şi cu unul din Râmnicu Vâlcea, un

băiat excepţional, ca Vasile Motrescu, pe care tare aş fi vrut să-l am lângă

mine în pădurile Bucovinei…

Şi acum să mă întorc la „civilizaţia” celulelor. Izolarea de fiecare

dată însemna moarte. Cum auzeai ordonându-se deplasarea acolo, chipul

morţii se arăta pe loc. Câţi n-au pierit acolo! Drăgan şi Cioca…, şi câţi

legionari macedoneni, în ’56-’57!

Câte nu s-au întâmplat pe întreg teritoriul ţării! Istoricii, manualele

şcolare ar trebui să rezerve capitole masive acestui flagel al temniţelor,

pagini de neuitat despre teroarea comunistă. Ce să mai spun?

Singura cale de ieşire de sub presiune era evadarea. O cale

excepţională, cu riscuri extraordinare. Voi da spre consemnare câteva

nume, pe care nu vreau să le trecem cu vederea, de luptători dârji împotriva

comunismului: preotul Şuşman, la Oradea, colonelul Arsenescu, în munţii

Argeşului, coloneii Huţa şi Huşneanu, în Banat, dar şi neamţul Carol,

român, de fapt, din Timişoara, condamnat la 5 ani închisoare pentru

„denigrarea poporului român”. Condamnarea ultimului a avut loc după o

discuţie despre ce spun gazetele germane despre viaţa din România,

discuţie care, după cum am spus, l-a dus la privare de libertate pe cel care

făcuse parte din SS, întors teafăr din prizonierat. Orice cuvânt avea

greutate, se supunea interpretării. Chiar dacă vedeai sânge, trebuia să spui

că vezi apă, să deformezi realitatea, să te faci oportunist, supus, mincinos,

vânzător de semeni, să te dezumanizezi. Or oamenii demni nu au acceptat

aceste false jocuri de măşti, nici cei superiori, şcoliţi, nici ţăranii noştri

isteţi, harnici, curaţi şi cu frică de Dumnezeu, care au luat drumul munţilor

şi al codrului, sacrificându-şi bucuriile, familiile şi pe ei înşişi, după pilda

martirilor pomeniţi de Sfânta Biserică.

„… exterminarea populaţiei, care ar fi urmat, ar fi intrat şi ea în sânul

necesităţii istorice? Suferinţele? Tragediile fără nume? Umilirea omului, ca

specie? Cine, în istorie, are nevoie să ne umilească?”

(Marin Preda)

„N-o să spună nimeni că aceste suferinţe şi dezastre umane au modificat cu

o iotă mersul într-adevăr implacabil al istoriei. Dacă acest mers are un sens,

şi aparţine istoriei, în schimb suferinţa e a noastră şi ne aparţine numai

nouă; istoria n-are ce face cu ea. Cine ne-o provoacă?

(Marin Preda)

„în legătură cu această formă de rezistenţă, după un deceniu de libertate de

mărturisiri, de documentare şi de scriere, faptele lor de arme vor trebui

revizuite, aşezate la locul lor, adevărul restabilit; să nu mai fie vorba (ca

înainte de 1989, când se vorbea în şoaptă şi se scria – cât se scria şi numai

în Occident – după legende şi mai ales după… dorinţă) de suferinţa lor, în

pasivitate.”

(Paul Goma)

„… nu există, în prezent, un singur român, care să nu aibă în familie măcar

un arestat; măcar un asasinat în anchetă ori în închisoare; un martirizat –

pentru cote şi pentru partizanat; pentru agitaţie publică şi pentru crimă-deorganizare;

pentru „neaderare” (la colhoz) şi tentativă de trecere de

frontieră; pentru „crima” de a fi locuit pe graniţa cu Iugoslavia şi pentru

păcatul de a se fi născut în Basarabia şi în Bucovina de Nord, românească…

Şi totuşi, în cvasitotalitate urmaşii martirizaţilor de comunism şi de braţul

ei, Securitatea, au uitat şi puţinul ştiut de la supravieţuitorii nefricoşi, iar de

la „revoluţiune” încoace, de parcă aceasta ar fi urgenţa clipei şi misia lor,

s-au aşternut pe uitare-iertare!”

(Paul Goma)

„Să-i ierte Dumnezeu – eu nu-i uit.”

(Paul Goma)

„Securitatea este Răul Absolut”

„Să piară de pe pământ pomenirea lor”

(Paul Goma)

(Ps. 33)

„Va veni vremea în care nu ne vom mai putea scuza şi ascunde de arătările

întrupate halucinatoriu (şi nu numai) ale celor nedreptăţiţi, torturaţi,

executaţi în Gulag. Oricât vor continua politicienii, megasponsorii şi

manipulatorii plătiţi generos să ne ţină în robia amneziei, eforturile lor se

vor dovedi inutile. Oricât vom persista noi în şine (uneori din simplu reflex

sau amăgiţi de propria noastră credulitate) pe calea amneziei, halucinaţiile

şi boala noastră nu vor dispărea. Putem continua să fim bolnavi de amnezie

sau putem decide să mărturisim drept. Dacă vom alege mărturisirea dreaptă

şi vom lupta solidari în scopuri de retribu ţie şi reparaţii, atunci ne vom afla

cel puţin pe drumul speranţei în tămăduire.”

(„Origini”, S.U.A.)

C.H.: Până a-l evoca în chip deosebit pe scriitorul monah Nicolae

Steinhardt, chiar şi numai în treacăt, aproape pe sărite, avem aici un

interval unde a fost pomenită Biserica. Cei care cu frică de Dumnezeu o

alcătuiesc, poporul, adică „Sinodul infailibil”, cum frumos spune Antonie

Plămădeală, el însuşi un puşcăriaş de elită. Cred că e bine să dăm curs aici

unui catalog de figuri transfigurate, sfinţite în închisori, de la monahii

simpli la ierarhii Bisericii, până la profesorii iluştri de teologie din întreg

spaţiul românesc.

Nu-i putem uita nici pe slujitorii altor confesiuni, pu şi în slujba

aceluiaşi Dumnezeu unic, suferind aceleaşi patimi pentru Adevăr şi

Credinţă, alături de fraţii lor ortodocşi, umăr în umăr cu intelectualii din

diferite arii de activitate şi cu puzderia de oameni simpli, de anonimi

mucenici ale căror nume, uitate de noi, sunt scrise în ceruri, în Cartea

tuturor neamurilor, fiecare cu ceata sa, cum zice Scriptura, înghesui ţi la

poarta împărăţiei ca albinele roitoare la urdinişul ştiubeielor din prisacă.

Din această galerie care are chipul unei liturghii sobornice,

ecumenice, al cărei centru este Hristos, „ieri şi azi şi în veac acelaşi” (Evr.

13.8), nu pot lipsi Sofian Boghiu, Filaret Gămălău, Arsenic Papacioc,

Arsenie Boca, Benedict Ghiuş, Daniil Sandu Tudor, Petroniu Tănase,

Haralambie şi Vasile Vasilachi, Chesarie Ursu, Mina Dobzeu şi

Vartolomeu Dolhan, Vartolomeu Budoaşcă, Liviu Galaction Munteanu,

Partenie Ciopron, Bartolomeu Valeriu Anania, Antonie Leonida

Plămădeală, Dumitru Stăniloae, Teodor Bodogae, Liviu Stan, Ioan Lupaş,

Zosim Oancea, Ioan Bunea, Ioan Glăjar, Gheorghe Calciu, Nicolae

Steinhardt, Constantin Galeriu, Spiridon Gândea, Gabriel Cocora,

Gheorghe Coman, tatăl poetei Ana Blandiana, alături de mai vechii

Nichifor Crainic şi Onisfor Ghibu. Lângă preoţii mărturisitori Ilarion Felea,

Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Gabor, Ilie Lăcătuşu, Caliopie Georgescu,

Ioan Grebenea, Grigore Leu, Florea Mureşanu, N. Mazilu, N. Mănescu, I.

Naftanailă, activ în munţii Făgăraşilor, Cleopa Nanu, monahia Mihaela

Nicoară, împreună cu obştea monastică de la mănăstirea Vladimireşti şi cu

toţi monahii alungaţi din mănăstiri şi schituri în urma barbarului Decret 410

din 1959, Coriolan Palade, Ion Pârcălabu, Stere Popovici, Dobre Rizea,

Savu Constantin, Iulian Stoicescu, Ştefan Straja, Gv. Strifunda, Stan

Gavriil, V. Jipordei, Ilie Ţiuţă sunt încă sute de nume care merită cinstite şi

pomenite, înscriu aici şi numele bucovinenilor pe care i-am putut descoperi

prin anumite mijlociri, Casian Bucescu (Suceviţa), Manolache Dobrescu

(Mihoveni), Victor Bobu (Bălineşti), preoţii Stoleru, Săveanu, Pancu,

Arcadie Repta, un nesupus al colectivizării forţate (la Bădeuţi) şi preoţii

militari Zaharia Fărtăiş (Rădăuţi) şi Nicolae Bojescu (Capu Codrului,

Humor).

Confesiunile creştine greco-catolică, catolică şi protestantă sunt

reprezentate aici, sumar, nu selectiv, prin nume cu relief: Iuliu Hossu,

Tertulian Langa, Alexandru Todea, Aron Marton, Menges Hyeronim, Iustin

Nohai, Nicolae Brânzeu, Pompei Onofrei, P. Pecican, I. Ploscaru şi Fr.

Shullerus. Dar nu trebuie uitaţi nici „pocăiţii”, „ostaşii” şi nici necreştinii.

Se înţelege că „având în jurul nostru atâta nor de mărturii” (Evr.

12.1), Biserica, „mama poporului român” (Eminescu) era – şi este! – o

instituţie care deranjează mentalităţile, sistemele terestre constituite egoist,

raţional, materialist, departe de spiritul moralei creştine, de profunzimile

mistice-ascetice ale existenţei.

„Puterea celor fără de putere” (Havel) este interioară, intangibilă, nu

poate fi strânsă de lanţuri, după cum însuşi Christos ne asigură: „Nu vă

temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă” (Mt. 10.28) – un

avertisment pentru turnători, trădători şi lepădaţi, supuşi la „o schimbare de

existenţă” (E. Durkheim) în condiţii anormale, cum s-a întâmplat în

închisorile comuniste unde „s-a desfăşurat cel mai cumplit experiment din

istoria speciei omeneşti: încercarea de a schimba codul etnogenetic”.

Gv.V.: Aici voi face numai o intervenţie: pe câţiva din cei pomeniţi

i-am avut alături, am împărţit cu ei, frăţeşte, într-o solidaritate unică, aşa

cum numai în închisoare se întâmplă, şi pâinea, şi lintea, şi frigul, şi ocara,

dar şi nădejdea că Dumnezeu ne va scutura lanţurile într-o zi şi ne vom

întoarce la rosturile noastre, bucurându-ne de libertate.

Este binevenită această intervenţie revelatoare. Prezenţa acestor

mărturii colaterale, dar aparţinând aceleiaşi teme, îmi susţine propriile

mărturisiri, îmi întăreşte convingerea că „durerea e universală, ca şi aerul,

ca şi lumina”, cum inspirat ziceţi, că nu într-un anume loc se doare într-un

fel şi în alt loc în alt fel…

C.H.: Şi pentru că rugăciunea e salvatoare, încât „degetele de la

mâinile sihastrului – pe care le ţinea ridicate spre cer – deveniseră zece torţe

de lumină”, cum excepţional vorbeşte părintele Sofian Boghiu, cel care „a

pictat şi a restaurat suflete” (B. Lupescu) şi a spus că „rugăciunile din

închisori… erau asemănătoare cu ale sfinţilor martiri arşi pe rug, care atunci

când clocotea focul sub ei, erau veseli şi mulţumeau lui Dumnezeu”,

mărturisind că „adeseori s-a simţit mai bine în închisoare decât afară”,

subliniind viaţa duhovnicească înaltă, creştină, având în vedere această

experienţă care i-a scos pe mulţi din deznădejdea iadului şi din iadul

deznădejdii, voi aminti aici o rugăciune semnificativă, o alcătuire

miraculoasă, scurtă: „Dă Doamne ca mâine dimineaţă să mă trezesc pe

perna mea”, rostită în fiecare seară şi în miez de noapte de părintele

Manolache Dobrescu (n. la Buzău, absolvent al Facultăţii de Teologie din

Cernăuţi şi al Seminarului Universitar pedagogic, preot în Pietraru – Buzău,

Slobozia -comuna Grăniceşti, şi Mihoveni, Suceava, duhovnic delicat,

îngăduitor, spirit luminos, blând sfătuitor, de-o aleasă moralitate şi

responsabilitate sacerdotală). Părintele Dobrescu s-a întors de la Canal în

1954 şi după patru ani a fost aruncat din nou în temniţele nenorocite,

condamnat la zece ani pentru uneltire contra ordinii sociale; cei trei copii ai

săi şi doamna sa au fost alungaţi din sat şi din casa proprietate, priviţi de

străinii la care se aciuaseră ca „duşmani ai poporului” (v. pr. Vasile Irimia,

în „Vestitorul Ortodoxiei”, l -15 febr. 1998 şi relatările preotului Viorel

Lazăr- Selim din Mihoveni). Între anii 1958 şi 1964 a gustat din potirul

durerii temniţelor din Jilava, Aiud şi Gherla. Când s-a eliberat era doar „o

umbră de om”, numai glasul şi ochii blânzi îl trădau ca fiinţă umană, între

ai săi şi-a luat viaţa de la început, a rămas până la moarte un copil cald, un

copil care nu ştie altceva să facă decât să iubească desăvârşit. Obsesia

arestării nu l-a părăsit însă, din pricina acestei stări era circumspect, nu prea

vorbea liber, îşi scria predicile. Cum bine îl descrie V. Irimia, „a fost omul

iertării şi al păcii”, „mila şi iubirea au fost mereu lucrătoare în preoţia sa”.

Păcat că s-a stins înainte de a se arăta, măcar teoretic, izbânda din ’89. Şi eu

l-am cunoscut bine pe păstorul Manolache Dobrescu şi, din aceleaşi

motive, nu am aflat în anii dinaintea evenimentului din decembrie prea

multe despre viaţa sa din închisori şi despre părintele Gheorghe Coman,

tatăl Anei Blandiana, cu care a fost în aceeaşi celulă. E plină de tensiune,

de intimitate tragică rugăciunea părintelui Manolache, un mărgăritar scump

precum rostirile sapienţiale din Filocalie!

Gv.V.: Aşa este. Mulţi dintre cei închişi rosteau la fel în închisori şi

dincolo, în libertatea fragilă de după ’64, într-o perioadă bântuită de

urmăritori şi delatori, de şacalii pofticioşi de cadavre…

C.H.: Voi mai înscrie întru recunoştinţă un nume.

Victor Bobu (1913-2000), absolvent de liceu la Şiret, coleg cu tineri

care aveau să aibă renume, Valerian Olaru, Victorin Ursache, Dragoş Rusu,

Casian Bucescu, Vasile Posteucă şi George Nimigean, după ce-şi trece

bacalaureatul cu universitarul Petre Andrei şi după absolvirea Teologiei

cernăuţene, înconjurat de elita didactică a celebrei şcoli, îmbrăţişează

preoţia. Anul 1959 este nefast, îl va înscrie în catalogul uneltitorilor „contra

ordinii de stat”; va cunoaşte privaţiunile şi suferinţele în închisorile din

Suceava, Botoşani, Jilava şi Aiud. La Aiud, în aceeaşi celulă, pentru o

vreme era internat şi cărturarul Valeriu Anania, conducătorul grevei

studenţeşti antirevizioniste şi anticomuniste din Cluj (1946), condamnat în

1958 la douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică.

Prin 1995, arhiepiscopul Anania îi scria astfel părintelui Victor

Bobu, amintindu-şi mucenicia din Valea Robilor: „Părinte Victor, anii

aceia au fost totuşi frumoşi”. În „Mărturisitori de după gratii”, părintele

Bobu nu-i uitat între cei o mie şase sute de preoţi – şi nu numai atâţia! –

pomeniţi ca victime ale represiunii totalitariste.

„Părinte al lucrului bine făcut”, ziditor de suflete şi de biserici,

apreciat de personalităţi ale vieţii ştiinţifice academice din ţară, de istorici,

arheologi şi oameni de cultură – căci viaţa sa se leagă intim de bisericamonument

din Bălineşti, ctitoria medievală a lui Ioan Tăutu, precum şi de

întregul spaţiu siretean -, „muşchetarul din Bălineşti”, cum era numit de

aceştia, a slujit altarul şi Neamul timp de şaizeci de ani. S-a bucurat de

titlurile clericale, de audienţa enoriaşilor şi de o aniversare luminată: cinci

sute de ani de la târnosirea locaşului; a întemeiat un muzeu, unic pe Valea

Şiretului, a zăbovit pe documente şi a scris o monografie a Bălineştilor

(1938) şi una a comunei Grămeşti (1991); a tipărit, în 1989, „Pelerinaj la

Locurile Sfinte” şi a lăsat în manuscris o serie de predici (1938 -1996) şi un

valoros memorial, „Memoriile unui deţinut politic”. Datele aici inserate

mi-au parvenit de la ginerele părintelui Victor, prof. dr. Vasile I. Schipor,

preşedintele Filialei Rădăuţi a Societăţii Ştiinţifice Filologice din România.

Dar nu pot trece nici peste „o minune de suflet” cum a fost preotul

Constantin Voicescu (n. 28 iulie 1924, Bucureşti, m. la 8 septembrie 1997,

înmormântat la Cernica). Avea temeinice studii de geografie. „Cucerea

printr-un surâs neprefăcut, care nu era altceva decât expresia unui suflet

neprihănit”. C.V. „era preot de vocaţie”, „între el şi credincioşi se stabilise

o comuniune care avea într-însa ceva din candoarea primilor creştini” – aşa

îl prezintă cărturarul Bartolomeu Anania în prefaţa volumului omagial

„Un duhovnic al cetăţii”, ed. Bizantină, 2002. C.V. a crescut la orfelinat, a

fost arestat şi condamnat de Curtea marţială la trei ani de închisoare

corecţionară (1942). În 1963 era în temniţa de la Aiud, în secţia XII a

bolnavilor de TBC. Cu „patrafirul ascuns” a pătruns în spitale, a mărturisit

şi dezlegat suflete suferinde, a împărţit daruri din puţinul pe care îl avea,

după pilda Samarineanului milostiv. Deseori rostea: „Iertarea păcatelor o

aflăm în iertarea fraţilor” sau „Moartea e un prilej de întoarcere acasă…”

Ori aceste afirmaţii erau convingeri care nu puteau veni decât de la

un om care, acceptându-şi destinul, a putut spune ceva incredibil despre un

rău care secera vieţile deţinuţilor: „Tuberculoza mi-a salvat viaţa”.

Acest preot ales, asemănându-se cu poetul medic Vasile Voiculescu

„era un fel de fulg articulat”, „absolut un doctor fără arginţi”, având în sine

crezul: „Până la moarte luptă-te pentru adevăr şi Domnul Dumnezeu se va

lupta pentru tine” (Is. Sirah 4.30), duhovnic până nu demult al multor

intelectuali din capitală, avea frumuseţea sacerdotului exprimată astfel de

către Claudel în Oda a III-a „Alb era totul, ca preotul înveşmântat în alb,

căruia i se zăresc doar mâinile trandafirii ca zorii”.

Şi până a da relief câtorva nume din cele multe care nu trebuie

îngropate în uitare, va trebui să reflectăm cu luare aminte la cuvintele

„adevărul vă va face liberi” pentru a accede la „libertatea harică”, tălmăcită

adânc de către Nichifor Crainic, la exprimare genială „Iubeşte şi fă ce vrei”

a lui Augustin, ori la cuvintele lui Berdiaev „Nu există numai libertate în

adevăr, ci şi adevăr în libertate”. Şi cum „conştiinţa este prima literă din

alfabetul moralei creştine, (…) urma şi glasul lui Dumnezeu în sufletul

omului”, îngăduindu-i omului „a fi singur meşterul destinului său”, vizat în

demersurile sale că „cea mai mare tragedie a lumii este tragedia libertăţii” –

am citat dintr-un mucenic al temniţelor, părintele Ilarion Felea – ne vom

împăca nu numai cu cei împovăraţi de slăbiciuni comune, ci chiar şi cu

necredincioşii, chiar cu Voltaire care zicea aproape în termeni creştini că

„Adevărul rămâne în eternitate, iar fantomele de opinii trec precum ni şte

visuri de bolnavi”, ateismul nefiind altceva decât un „despotism

nemărginit” (Chigaliev).

„Pentru indivizii închinaţi meditaţiei şi care sunt conştienţi de rolul

suferinţei în îmbunătăţirea morală a persoanei, temniţa suportată şi fără

vină – a reprezentat o şansă neegalată de orice altă şcolire a caracterului

nostru”, notează profesorul Mihai Rădulescu, cel care scrie pagini

antologice despre „Rugul aprins”, despre „caracterul de rezistenţă spirituală

prin rugăciune” a acestei grupări, numindu-l pe unul dintre mentori, pe

Sandu Tudor primul pamfletar al ţării după Pamfil Şeicaru” (mort la Aiud

în 1964) evocând oameni şi închisori cu multă emoţie. Astfel, părintele

Arsenie Boca i se confesează: „Oricât de mic şi netrebnic sunt, m-a

înzestrat Dumnezeu cu darul Său şi m-a uns preot peste vii şi peste morţi”.

Şi o mărturisire duioasă, tulburătoare, a poetului mare V. Voiculescu: „Nu

putem face pom, că trebuie să vă dau cadouri la toţi şi nu avem bani”, un

răspuns îndurerat dat copiilor săi care ar fi dorit să aibă şi ei bucuria unui

brăduţ de Crăciun. Poetul a fost arestat în 4 august 1958, ie şind din

închisoare în 1962. În ’58 a fost arestat şi savantul în Dogmatica ortodoxă,

Dumitru Stăniloaie, închis la Jilava şi Aiud. Iată ce scria după ieşirea de

după gratii excepţionalul cărturar trăitor nu la altitudinea minţii sale, ci în

smerenie de chilie: „în afară de regretul pentru suferinţele familiei mele,

nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi

dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit

durerea poporului nostru.” Cel care a scris pagini de aur în gândirea noastră

teologică, cu adevărat „patriarhul Teologiei româneşti”, fiind „din stirpea

celor ce nu se duc” (B. V. Anania), gustând slava „acolo unde fluturii plâng

pe seminţele vulcanilor” (Ioan Alexandru), întors acasă, activ, „nu părea că

mucezise cinci ani în puşcărie; totul într-însul se păstrase rotund şi curat,

într-un tezaur care nu mai putea fi memorie: era trăire. Ei da, când ajungi

să-L trăieşti plenar pe Dumnezeu, nu mai e nevoie să-L ţii minte, că te ţine

El.” (acelaşi B. V. Anania), a putut spune din înălţimea spiritului său

patristic: „Noi Românii reprezentăm un unicat: suntem singurul popor de

origine latină şi credinţă ortodoxă; prin latinitatea noastră îi aparţinem

Occidentului, prin ortodoxia noastră îi aparţinem Răsăritului; suntem

puntea ideală de legătură între cele două lumi.”

Şi asta nu o ştia numai de acasă, numai din biblioteci, ci a adâncit-o

şi-n meditaţiile din acele mănăstiri cu cerul prins în lanţuri, din închisori.

Ca şi profesorul de mare distincţie şi popularitate, părintele

Constantin Galeriu, aruncat şi el în temniţe, „care a convertit mulţi artişti şi

intelectuali” (N. Steinhardt), veşnic convins că „Acolo unde începe

credinţa, sfârşeşte ştiinţa” (Haeckel) şi că „Dragostea scoate afară frica”

(I Ioan 4, 18) mulţi din cei doar amintiţi, într-un şir şi aşa mult trunchiat, au

făcut apostolat excepţional în condiţii excepţionale, adunând mai mult aur

pentru împărăţie în spaţiile concentraţionare decât în libertate.

„Ecumenismul s-a născut şi a fost trăit în mod spontan în temniţele

comuniste. Chiar şi acela interreligios”, subliniază M. Rădulescu. Şi acesta

ar trebui ştiut de către mai marii Eclesiei care reduc de zeci de ani

ecumenismul la protocolare agape silenţioase şi costisitoare. Nici o

întâlnire de acest gen nu va întrece corala celor aproape opt mii de voci de

puşcăriaşi cântând în ’57 imnul „Hristos a înviat!” în Gherla (v. „Strigătul

Golgotei în noaptea de înviere” – Documentele Rezistenţei, nr. 5/’92)!

Numai în acel „arhipelag al ororii” s-a văzut cine-i grâu şi cine-i neghină.

Şi dacă acea corală a robilor, cu nimic mai prejos în sfâşiere decât celebra

„Nabuco” nu poate întrece toate elitistele noastre partituri dirijate pe la

mitropolii, nici de… Împărtăşania din închisori nu putem vorbi decât tot cu

cutremurare. Preotul Viorel Todea avea sfânta împărtăşanie la el; vinul se

„fabrica” din marmeladă dospită, sau se înlocuia cu vinul tonic din

medicamente… Era întru totul dumnezeiască acea euharistie. Ca-n vremea

creştinismului primar când, bine s-a spus, potirele erau de lemn ori piatră şi

inimile de aur; asta se vede şi acum – bani grei se duc la Athos ori la

Moscova pentru vase poleite, pentru lanţuri şi veşminte boiereşti care, să

fim obiectivi, nu au nici o valoare când lipse şte smerenia autentică şi

dragostea jertfelnică, ba mai şi înlocuiesc slava Domnului cu slava

oamenilor…

Într-un astfel de infern s-a auzit vocea ecumenică a pastorului

Richard Wurmbrandt, impresionat de „apostolul” Valeriu Gafencu: „Aş

vrea să intru în împărăţia lui Dumnezeu pe aceeaşi poartă pe care intră

Valeriu Gafencu”, martirul care a zis împăcat în lumina blândă a celeilalte

margini de cosmos: „Domnilor, în noaptea asta ne despărţim. Eu vă

pomenesc. Dumnezeu să vă ajute şi dvs. să vă puteţi mântui sufletele”. Pe

drept cuvânt s-a spus că „acolo, cei vii postesc şi îşi hrănesc morţii”, în

umbra prelungă a acestor umbre, potrivită găsesc interogaţia aceasta:

„Şterşi din memoria noastră, absolut din cărţile noastre şi din

revistele noastre de istorie, morţii vor putea avea oare parte de ziua în care

noi vom putea merge liber în pelerinaj la ceea ce va mai fi rămas din

lagărele lor de concentrare, ca pentru victimele de la Auschwitz sau de la

Gross Rozen? Vor avea ei vreodată dreptul la un monument?” (Willy

Fautre şi Guido de Latte în vol. „Prizonierii noştri din Gulag”, ’80).

Şi într-acelaşi context, cum ar putea fi uitaţi şi bieţii noştri călugări

alungaţi din mănăstiri şi schituri în urma odiosului decret 410 din 1959,

pribegind pe sub acoperişuri străine, umiliţi chiar în propriile vetre unde au

fost siliţi să se întoarcă, ironizaţi şi persecutaţi de autorităţi, răniţi sufleteşte

„prigoniţi pentru dreptate” (Mt. 5.10), devenind „urâciune” şi „sminteală”

între semeni? Unii s-au sihăstrit ca şi partizanii: Ilie Cleopa, Ilarion Argatu,

Arsenie Papacioc ori Visarion Coman; mari confruntări au avut în epocă

patriarhii Justinian Marina şi Iustin Moisescu. E de văzut literatura, puţină

încă, preocupată de acest segment, şi un titlu recent, „Tămâie şi exil” Ed.

Geea, Botoşani, 2002, propus şi editat de către episcopul Gherasim

Putneanu de la Rădăuţi. E de spus că însuşi acest autor, monah de vocaţie a

trăit evenimentul şi a avut destule confruntări cu mai marii epocii de până

în ’89, mai ales când, în calitate de stareţ al Putnei era şi… amfitrionul

multor „supraveghetori” de credinţă şi românism. Interesante pe acest

segment vor fi şi lucrările „Mierea din drumul pelinului” şi „Iarba din roata

amurgului”, semnate de acelaşi Gherasim Putneanul. Excepţionale prestaţii

au făcut în Putna istorică, dar şi în alte vetre de duh, actualul arhiepiscop al

Sucevei şi Rădăuţilor, Pimen Suceveanu, stareţul Iachint Unciuleac,

monahii Teofilact Ciobâcă, Constantin Chirilă şi Calinic Dimitriu, urmaţi,

în acelaşi spirit viu şi vertical de către generosul stareţ tânăr de azi,

Melchisedec Velnic. „Şcoala” de autentic patriotism şi duhovnicie de la

Putna a fascinat mai mult decât universităţile. Moldova lui Ştefan voievod,

rotundă, netrunchiată, a fost zeci de ani la rând prezentată fără nici o

concesie, cu fireşti riscuri, cu o voluptate cutremurătoare. Stareţul Pimen şi

ucenicii lui rosteau „Doina” eminesciană plângând, cu un fior religios care

transfigura şi revolta. Nu ştiu dacă Steinhardt a fost la Putna vreodată, dar

iată ce a spus el: „«Doina» se cade a fi citită cu glas puternic, răstit,

afurisitoriu şi dezlegătoriu, glasul vraciului care descântă blestemele.”

La Putna se ştia demult că „momelile civilizaţiei uşoare au foarte

mare trecere la elitele româneşti” (C. Rădulescu Motru), în aceeaşi direcţie

cu cugetătorul de la Rohia care scria ferm şi drept că „Europa de astăzi

(occidentul) oferă un spectacol de nerozie şi îndobitocire cum rareori a mai

fost din secolul IV încoace”. Într-o Românie veşnic în criză, despre care se

putea spune că e „o ţară în care nimeni nu cutează să zărească cerul şi cine

iese în aer liber îşi pleacă fruntea” (E. Canetti). Poate din pricină că Putna,

de la Vartolomeu Măzăreanu a tot păstrat alura de Academie, a avut de

înfruntat atâtea asalturi prin care i s-a vrut discreditat prestigiul, în cruciade

numărându-se destui „corifei ai delaţiunii”, prezenţi pretutindeni, snobi,

minori, fără destin căci „e plină lumea de lepre cultivate, de cărturari

insalubri, de autorităţi „intelectuale” lipsite de orice autoritate morală” (A.

Pleşu). Mănăstirile ştiu însă pe dinafară strategiile „războiului nevăzut” de la

Nicodim Aghioritul, ştiu de la Nil Atonitul că „se vor face oameni mai răi

decât dracii” şi că numai atunci „când nu vor mai fi oameni sfinţi, atunci

are să fie sfârşitul” (E. Sirul) şi adevărul, astfel accentuat, în aceeaşi notă ca

mai sus, rostit de cel care a iubit Putna cu aceeaşi fervoare ca pe propria-şi

rostire poetică, Mihai Eminescu: „Inteligenţe se găsesc adesea, caractere

foarte rar”.

Gv.V.: Desigur, despre toţi aceşti oameni slujind lui Dumnezeu şi

semenilor ar trebui scrise cărţi întregi, pe lângă tot ce se scrie şi s-a scris

după anul 1989, ba chiar şi mai înainte. Aţi văzut cărţile lui Cicerone

Ioniţoiu, trăitor la Paris?

C.H.: Am primit chiar din mâna domniei sale un volum dintre cele

trei apărute, „Morminte fără cruce”, în faţa bisericii românilor din Paris, în

’90-’91, când am primit o bursă pentru Şcoala Internaţională de Jurnalistică

din Lille, graţie prietenului meu, şi el autoexilat, dramaturgul Matei

Vişniec, am avut interesante convorbiri cu Cicerone Ioni ţoiu, despre exil şi

comunism, despre „Testamentul din morgă” al lui Remus Radina, despre

proiectul uriaş „Dicţionarul victimelor comunismului”. Tot în aceeaşi notă

am dialogat şi cu actorul dezamăgit Dumitru Furdui. Am văzut atelierul

pictoriţei Wanda Mihuleac, am bătut Parisul în lung şi în lat cu numeroşi

artişti şi condeieri „scăpaţi” în Oraşul luminilor din bezna românească…

Am recitit recent un interviu cu Ioniţoiu, care defineşte exact „calamitatea

istorică a comunismului” ca pe „o aberaţie, o maladie a unor oameni

schizofrenici care visau să stăpânească prin bici şi vărsare de sânge (…)

Comunismul este o crimă permanentă. Unde se instalează, rămâne pustiu”.

Referindu-se la memorie, C.I. zice, „acest tezaur de martiri aruncaţi în

gropile comune şi această istorie, o adevărată epopee pe care nici un vecin

nu o are, nu poate fi lăsată să se aşeze peste ea valul uitării”. Memorialistul,

deţinut politic, trădat de actorul Paul Sava, estimează că în închisorile

româneşti au fost peste două, milioane de fiinţe umane, circa zece mii de

femei, vreo patru rnii de preoţi, vreo trei sute de universitari, peste două

sute de generali şi „sute de mii de cămăşi albe, ce-şi apărau bucata de

pământ moştenit”.

Gv.V.: Ştiu că vreţi să vă vorbesc despre Nicolae Steinhardt. Din

lotul de condamnaţi sau din loturile de condamnaţi, căci au fost mai multe,

m-aţi întrebat pe cine am remarcat în chip special. Pe mulţi! Mai ales pe cei

verticali, statornici în crezul lor. Am fost în aceeaşi osândă cu minţi de

elită. Într-un lot cu mine, la Gherla – ne-am eliberat în aceeaşi zi, pe 3

august 1964 – era, pe lângă alţi intelectuali, şi Nicolae Steinhardt, un evreu

care s-a încreştinat în închisoare. Nicolae Steinhardt, mai târziu monah în

Maramureş, la mănăstirea Rohia, scriitor faimos, autorul celebrului „Jurnal

al fericirii”, despre care am auzit târziu, a fost botezat în Legea cre ştină de

arhimandritul Mina Dobzeu, la Jilava, în 15 martie 1960, botezătorul fiind

şi el închis, condamnat la şapte ani pentru că s-a împotrivit desfiinţării

mănăstirilor şi schiturilor, ca şi monahul pictor Vartolomeu Dolhan de la

Iaşi. Am citit undeva că la… ceremonie a avut calitatea de naş Emanuel

Vidraşcu, iar martorii au fost Al. Paleologu, doi preoţi catolici, doi preoţi

uniţi şi un protestant. Un botez, aşadar, cu caracter ecumenic.

Cu Steinhardt am stat mult timp în celulă, vreo doi ani; i-am

cunoscut în celulă şi pe fraţii Mavrocordat, Nicolae şi George, pogorâtori

din spiţă domnitoare, după cum şi pe Dumitru Sturza, de la Iaşi, tot din

spiţă aleasă; Sturza era un om bătrân, îl ajutam şi mi-a spus că are la Iaşi un

fecior, inginer agronom, pe care să-l caut dacă voi avea nevoie de ceva.

Acolo erau şi generalii Ceauşu, de la aviaţie, şi Aurel Secărescu, comandor,

eram şaizeci de oameni care am ieşit pe rând când ceasul eliberării, în

august 1964, în sfârşit a sunat…

C.H.: Pentru că binevoiţi să ne evocaţi chipul scriitorului monah

Nicolae Steinhardt, vă rugăm să ne spuneţi cum l-aţi cunoscut, prin ce se

detaşa de ceilalţi intelectuali, din alte diverse bresle.

Gv.V.: Cu Steinhardt am stat în celula 44; el era condamnat la

treisprezece ani, comandorul Secărescu avea o condamnare de douăzeci şi

cinci de ani, întocmai ca şi Sturza şi Mavrocordat. Voi sublinia din nou

mediul din închisoare, ca să se înţeleagă „comportamentul” intelectualilor.

Dimineaţa, la ora 6, se făcea numărătoarea, se preda efectivul de la un

gardian la altul, la schimb. Cel care î şi prelua schimbul ciocănea gratiile, le

verifica. Şefii de cameră raportau numărul deţinuţilor şi eventualele

incidente, situaţii; după ce gardianul se încredinţa de cele comunicate,

închidea uşa. Pe paturi nu aveam voie să stăm decât după ora 22, când se

dădea stingerea, în acest interval, din zori şi până la ora somnului, eram

obligaţi să ne plimbăm, ca animalele din cuştile grădinilor zoologice; pe

bănci era un chin să şedem, căci oasele abia acoperite de piele dureau

îngrozitor. Plimbarea presupunea oarece forţă, or noi eram extrem de slabi,

„nişte arătări, umbre scheletice asemănătoare momâilor din lanurile de

cereale, ce le apără de păsări păgubitoare” (Vasile Lazăr).

Aceste situaţii ne-au determinat să înfruntăm timpul ucigător prin

povestiri interesante, să spunem fiecare câte ceva, să alungăm foamea, să

nu ne mai gândim nici la hrană, nici acasă, nici la închisoare, nici la

libertate. Unii povesteau mergând, alţii ascultau plimbându-se, rezemaţi de

pereţi sau şezând pe bănci. În acest fel, celulele erau cluburi, mici

universităţi, cenacluri. Unii învăţau limbi străine, alţii versuri, fără să

dispună de… calculatoare, de hârtie şi cerneală. Ca să nu revin la acest

aspect, voi spune cum se făceau „lecţiile” în universităţile noastre cu gratii,

în loc de hârtie foloseam gamela întoarsă, cana de aluminiu ori tălpile de la

bocanci. Ce făceam? Le ungeam cu săpun umezit cu salivă şi, cu o cârpă,

frecam pereţii văruiţi de pe care varul răzuit fin cădea pe suprafaţa de scris

şi se usca. Apoi, cu un pai smuls din saltea scriam mărunt, mărunt…

Poeziile se transmiteau prin „metoda peretelui”, oral, ca şi folclorul pe timp

de libertate, se scriau în memorie şi se deprindeau prin repetiţie. De pe

fundul gamelei sau de pe talpa cauciucată a bocancului mulţi au învăţat

limbi străine, formule ştiinţifice, aforisme etc., mai temeinic decât la

şcoală… Eu am învăţat puţină germană, pentru care aveam pasiune de când

am început viaţa militară, dar fiind sub teroare mai tot timpul, ca o

sălbăticiune veşnic hăituită, nu am deprins cât trebuia limba lui Goethe.

C.H.: Despre tehnica scrisului, întocmai cum spuneţi Dvs., am citit în

„orgolioasele” amintiri ale cărturarului mitropolit al Transilvaniei, Antonie

Plămădeală, care nu se sfieşte să spună: „Eu am învăţat engleza pe gamelă”

(p. 156-157) şi că „în închisoare, pâinea şi ordinea la WC se trăgeau la

sorţi” (p. 152); în volumul apărut la Editura „Cum” sunt referiri şi la

rezistenţa armată din munţi, la milostenia părintelui Arsenie Boca de la

mănăstirea Brâncoveana şi la alte momente deosebite, cum ar fi „Rugul

aprins”, zilele de închisoare cu Corneliu Coposu, travaliul romanului „Trei

ceasuri în iad” şi, desigur, pagini de valoare, pline de subtilităţi şi nu lipsite

de ironie la adresa politicii şi vieţii eclesiale. Tot despre scrisul şi învăţatul

în celule am confirmări, în aceeaşi notă, de la poetul preot Ioan Pintea,

prietenul şi editorul operei lui Nicolae Steinhardt, şi, de asemenea, de la

poetul şi publicistul sucevean Dumitru Oniga (n. 1925), trecut prin

apocalipticele închisori din România, timp de nouăsprezece ani, eliberat la

7 mai 1964.

Iată câteva crâmpeie din rostirile acestui om cuminte, de o exemplară

conduită: „în neagra eră a ciumei roşii, în Penitenciarul Aiud, unde era cel

mai mare depozit de inteligenţe româneşti, aduse aici ca să fie nimicite,

sărbătorile noastre erau însoţite de un plus de tristeţe şi amărăciune dar şi

un prilej de o mai intensă rugăciune, de meditaţie şi de aduceri aminte. (…);

profesorul Traian Drăgoi din Burdujeni – Suceava, postea vinerea şi îşi

împărţea mâncarea cu cei din celulă. Mulţi nu-l înţelegeau şi îl sfătuiau că

în felul acesta îşi distruge sănătatea, el nu se clintea în credinţa lui în post şi

rugăciune (…)

în timpul sărbătorilor, regimul se înăsprea, brutalităţile şi pedepsele

luau forme aberante iar în ajun de Crăciun sau de Vinerea Mare, la Paşti, în

ciorba noastră găseam oase şi fărâme de zgârci şi carne, pentru că se ştia că

atunci mulţi postesc (…)

în preajma sărbătorilor de Crăciun, repetam toate colindele ce ni le

aduceam aminte şi învăţam şi de la cei cu care stăteam în celulă, colinde

din diferite regiuni ale ţării. (…)

Dintre ţările satelit URSS-ului, suntem ţara cu cele mai multe

victime, iar bătăile, schingiuirile şi crimele ce au avut loc în securităţile

noastre la anchete, reeducările prin tortură continuă zi şi noapte, ani de zile,

ce au avut loc la Piteşti, Gherla, Ocnele Mari, Canal şi în alte închisori şi

şantiere ale morţii, au depăşit orice fantezie diabolică. Această epocă

neagră va fi mereu o pată pe istoria noastră.”

Dumitru Oniga „descătuşat de suferinţă prin iertare şi de tăcere prin

poezie” (Elena-Brânduşa Steiciuc) l-a cunoscut bine pe Radu Gyr, a auzit

versurile lui Nichifor Crainic, ale lui Fane Vlădoianu, Demostene

Andronescu şi Ion Caraion. A tipărit el însuşi, după eliberare, câteva cărţi

cu poezii tulburătoare. Cele mai frecvente poeme transmise din zid în zid

erau ale lui Radu Gyr, ale celui care a scris atât de creştineşte şi iertător

pentru toţi: „Ca semn de împăcare / Odihneşte morţii lin, / De veghe la

fiecare / Dă-le Doamne câte-un crin”, poemele sărbătorilor şi emoţiilor

noastre răscolitoare.

COLINDA

A venit şi-aici Crăciunul Pâlpâiri de stele.

Să ne mângâie surghiunul. Dumnezeu de sus

Cade alba nea în inimi ne-a pus

peste viaţa mea, numai lacrimi grele,

peste suflet ninge.

Cade alba nea Maica Domnului curată,

peste viaţa mea ad-o veste minunată!

care-aici se stinge. Înfloreşte-n prag

zâmbetul Tău drag

Tremură albastrele stele ca o zi cu soare,

peste dorurile mele. Zâmbetul Tău drag

Dumnezeu de sus îl aşteaptă-n prag

în inimi ne-a pus cei din închisoare.

Steaua prinde să lucească cerul nu s-aprinde.

peste ieslea-mpărătească. Îngerii grăbiţi,

Şi din nou trei magi pentru osândiţi

varsă din desagi nu aduc colinde, aur şi tămâie.

îngerii de sus Peste fericiri apuse

magilor le-a pus tinde mila Ta, Iisuse.

cerul sub călcâie. Cei din închisori

Te aşteptă-n zori,

Lumea-n cântec se deşteaptă, Să le-aduci lumină,

pe Mesia îl aşteaptă. Cei din închisori

Zâmbetele cereşti Te aşteaptă-n zori,

intră pe fereşti Pieptul lor suspină, vin la orice casă.

Şi în orice gând O, Iisuse, împărate,

arde tremurând Iartă lacrimi şi păcate,

câte-o stea sfioasă. Închide uşor

Rănile ce dor,

Numai temniţa posacă Cerul ni-l descuie,

a-mpietrit sub promoroacă. Noi Te-om aştepta

Stăm în bezna grea Căci pe Crucea Ta

pentru noi nu-i stea, Stăm bătuţi în cuie.

(Această colindă se cânta pe melodia colindei populare „O, ce veste

minunată”)

AZ-NOAPTE, ISUS…

Az-noapte Isus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist, ce înalt era Crist!

Luna a intrat după el în celulă

Şi-l făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile lui păreau crini pe morminte,

Ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-l spoia cu argint pe veşminte,

Argintându-i pe mâini vechi spărturi,

M-a ridicat de sub pătura sură:

– Doamne, de unde vii? Din ce veac?

Isus a dus lin un deget la gură

Şi mi-a făcut semn să tac…

A stat lângă mine pe rogojină:

– Pune-mi pe răni mâna ta.

Pe glezne-avea umbre de răni rugină,

Parcă purtase lanţuri cândva…

Oftând şi-a întins truditele oase

Pe rogojina mea cu libărci;

Prin semn, lumină, iar zăbrelele groase

Lungeau pe zăpada lui vărgi…

Părea celula munte, părea căpăţână,

Şi mişunau păduchi şi guzgani.

Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,

Şi am dormit o mie de ani…

Când m-am trezit din grozava genună,

Miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

Numai Isus nu era nicăiri…

Am întins braţele.

Nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul.

Nici un răspuns.

Doar razele reci ascuţite-n unghere,

Cu suliţa lor m-au împuns,

Unde eşti, Doamne? – am urlat la zăbrele,

Din lună venea fum de căţui.

Am pipăit, şi pe mâinile mele

Am găsit urmele cuielor lui…

C.H.: Eu am găsit şi o însemnare a părintelui Gheorghe Calciu, în

care se spune că şi poemul „Mistreţul cu colţii de argint” al regretatului Şt.

Augustin Doinaş, era murmurat de către deţinuţi, până când Doinaş, el

`nsuşi, avea să se numere cu cei întemniţaţi. Să revenim la „şcolile înalte”…

Gv.V.: în acest mediu, cum am subliniat, fiecare trebuia să…

optimizeze atmosfera cu ceva interesant. Eu povest eam mult, eram solicitat

să vorbesc despre viaţa partizanilor şi despre întâmplări din sat, din natură.

Nicolae Steinhardt, care avea o cultură superioară, deşi nu era înţeles de

toţi, ţinea adevărate prelegeri de filosofic, de teologie, de antropologie.

Când încheiam „prelecţiunea”, toţi ascultătorii, miraţi, hotărau cine

urmează. Aşa, după ce am terminat cu istoriile din munţi, confraţii din

celulă au hotărât:

„- În seara asta dl Vatamaniuc este liber, are pauză, ne va vorbi dl

Steinhardt…”

Să spun ce am auzit de la domnia sa. Nicu făcuse parte dintr-o

organizaţie cu filosoful Constantin Noica, în care erau reunite mai multe

personalităţi de marcă. Grupul a fost descoperit de un turnător, pe care îl

cunoştea. Noica fusese arestat. Nicu a mers la tatăl său – mama nu mai era

în viaţă -, şi i-a spus ce s-a întâmplat cu organizaţia respectivă, cum toţi

membrii sunt arestaţi. I-a făcut cunoscut tatălui că ar vrea să fugă, să nu fie

prins. Bătrânul a rămas surprins, l-a întrebat de ce recurge la această cale.

Nicu s-a motivat: „Eşti singur, nu ştiu cât voi fi condamnat. Te vei pierde şi

nu te voi mai vedea…”. „Să nu fii fricos! Du-te şi fă-ţi datoria, nu voi muri,

mă vei găsi”, i-a răspuns tatăl. În celulă, Nicolae deseori zicea: „Mă rog lui

Dumnezeu să-l găsesc pe tata”. L-a găsit în viaţă, mi-a spus cu ocazia unei

revederi, după ce ne-am eliberat. Tatăl a luptat la Mărăşeşti. Cred că au fost

împreună vreo doi ani, după eliberare. Apoi ştiu că Steinhardt a mers la

Rohia, unde a scris şi s-a stins la 29 martie 1989 (Vezi „Jurnalul fericirii”,

din filă în filă, tot!).

C.H.: Până a vă întreba dacă avea aderenţă la creştinism, amintesc un

alt titlu semnificativ, „Jurnalul metafizic” al lui Grigore Popa, de ţinut între

anii 1945-1964, obligatoriu pentru lectură.

Gv.V.: Când l-am cunoscut eu pe Nicolae Steinhardt, era deja…

practicant creştin, fusese botezat. Am fost foarte intim cu el. Nu mă lăsa

să-i spun domnul Nicu, ci Nicule, iar el îmi zicea Gavriluţă. Mă simpatiza

mult, deseori mă întreba despre viaţa din munţi, nu ştia multe despre acea

enigmatică, ciudată lume şi mă asculta mirat, foarte cucerit. Mi-a spus că a

aderat la creştinism după ce a studiat îndelung mahomedanismul,

mozaismul, brahmanismul, budismul şi formele diferite ale creştinismului,

alegând ortodoxia. Aşa îmi spunea:

„- Gavriluţă, am simţit ceva în mine, erau nişte mişcări, până în cap

şi din cap înapoi până în picioare; nici într-o religie n-am găsit ce spune

Hristos. «Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi», cele rostite în Vechiul

Testament, deci răzbunare, moarte, nu le-am iubit, dar când am văzut

iertarea, dragostea şi tot ce propovăduieşte Hristos am spus că aici e locul

meu.” Şi s-a botezat. Aceste cuvinte mi le-a spus Steinhardt.

C.H.: Foarte interesantă mărturisire.

Gv.V.: Da. I-a plăcut extraordinar ceea ce a propovăduit Iisus

Hristos: dragostea, iertarea, mila.

C.H.: După ce a trecut prin atâtea încercări – deşi eu răspunsul îl

prevăd, dar vreau ca şi dumneavoastră să mai subliniaţi încă o dată –

Steinhardt a scris o carte extraordinară, „Jurnalul fericirii”. Un alt om putea

s-o numească altfel, dar el a pus în centru fericirea… Eu văd că şi

dumneavoastră, după anii de închisoare, aţi ieşit un om luminos.

Gv.V.: Nu toţi au ieşit aşa, majoritatea au ieşit cu sechele, au ieşit

plini de ură, plini de regrete. Asta depinde de psihologia, de puterea de

înţelegere şi mai cu seamă de ancora de care te-ai folosit în anii de detenţie.

Ancora nu era altcineva decât Hristos. Dacă ai fost puternic legat de această

ancoră, ai ieşit cu „Jurnalul fericirii” în creier. Acum o să vă spun de ce a

scris „Jurnalul fericirii” Steinhardt. Deoarece pentru el puşcăria a fost cu

adevărat o fericire. A cunoscut aici ceea ce n-a cunoscut în facultăţile pe

care le-a făcut, căci avea Dreptul şi Literele, doctoratul în drept

constituţional şi studii în Paris şi Londra; numai în închisoare a cunoscut ce

dimensiune are fericirea, câte poate îndura un om, ce poate îndura făptura

lui Dumnezeu, câte se pot petrece în societatea umană. Închisoarea a fost

pentru filosoful Steinhardt o facultate extraordinară, extrem de importantă

pentru nivelul pregătirii sale enciclopedice, pentru psihologia sa. A scris

„Jurnalul fericirii” fericit de ceea ce a aflat, complet lămurit asupra omului,

asupra subiectului central al sociologiei uni versale, ca şi marele său

contemporan Petre Ţuţea, de altfel. Aici, în închisoare, Steinhardt s-a

lămurit asupra omului viu, asupra omului gol, dezbrăcat, în frigul celulei.

C.H.: A „citit” omul şi Umanitatea, în ce are mai intim, mai sensibil.

Gv.V.: Sub toate aspectele, pe toate feţele, ca într-un laborator de

disecţie, de anatomie, în închisoare este realitatea pură, o realitate de peste

realităţi… Acolo erau şi doi foşti inspectori de poliţie, Vasile şi Ioan

Popescu, împreună cu unii foşti jandarmi, condamnaţi la articolul

„activitate intensă contra clasei muncitoare”, deţinuţi de la Făgăraş,

demnitari notorii, acuzaţi de înaltă trădare, legionari, partizani…

C.H.: „în camera 44 e o lume sincopată, o lume amoniacală.

Neîncrederea şi bănuiala au pustiit totul, ca vipiile vântului de stepă

dogoritor…”, notează Nicolae Steinhardt în Jurnalul său şi extrag aceste

cuvinte ca să le potrivesc cu evocările Dvs., având în vedere aceeaşi celulă.

Multe însemnări memorabile legate de acest… apartament am subliniat în

timpul lecturii – mă opresc aici la fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache,

monahii, ultimul mort în temniţă, „cărat afară cu pătura” chiar de cel care

avea să fie celebrul monah de la Rohia.

Gv.V.: Tot din Jurnal, o replică dragă lui Nicu, „suntem îndeosebi

sancţionaţi pentru virtuţile noastre”. Sau din Kierkegaard, „contrariul

păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea”.

C.H.: Despre care zicea că e „cea mai extraordinară cugetare rostită

vreodată, în afara textelor evanghelice”; zisa exclamativă a ovreiului

creştinat, a înţeleptului pentru care Creştinismul, la care a aderat nesilit de

nimeni, nu are o definiţie mai completă decât „Dăruind, vei dobândi”, se

notivează în absolut…

Gv.V.: Să vă mai spun şi alte întâmplări de la Gherla…

C.H.: Vă ascultăm.

Gv.V.: Alături de mine era profesorul Gheorghe Leon din Cluj, un –

maghiar din Valea lui Mihai, Carol Fechete, şi un cetăţean din Ostroveni,

raionul Gura Jiului, Ion V. Trăsnitu. Locuiam într-o celulă antemorgă,

aproape de a fi pierduţi definitiv, de a fi aruncaţi în morgă şi apoi în cine

ştie ce pământ veşnic necunoscut, într-un miez de noapte, profesorul Leon,

cel condamnat la douăzeci şi doi de ani, a murit. Am anunţat gardianul şi ni

s-a poruncit să-l scoatem cu pătura afară. Eu şi Fechete l-am evacuat;

Trăsnitu trăgea de moarte pe prici. Pe la ora 3, spre dimineaţă, şi-a dat

duhul. Am anunţat gardianul şi a urmat aceeaşi regie, foarte obişnuită în

închisori: „Puneţi-l pe pătură, daţi-l afară!”.

L-am pus cu Fechete pe pătură, l-am dat afară, ne uitam unul la altul.

Mi-am zis: dacă eu cad, cu cine mă dă Fechete afară? Fechete râdea; râdea,

vorba vine: „Ne va lua gardianul.”

Mâna lui Dumnezeu a fost asupra noastră, ne-a scos şi din celula

aceea. Atunci a început să se îmbunătăţească viaţa din închisori. Fac o

necesară menţiune. La un moment dat, în închisoare au venit nişte ofiţeri,

fapt uluitor, cu epoleţi noi, nu de tip rusesc. Aveau cravată, nu aveau

cămaşă închisă la gât, cum purtau ruşii şi chinezii. Această schimbare nu

era un lucru oarecare, să treci de la o uniformă de un fel la o uniformă de

alt fel, era un lucru mare. Nu ştiam însă atunci nimic, dar peste două-trei

zile am aflat. S-a ţinut o şedinţă cu conducerea închisorilor din toată ţara.

Au fost scoşi toţi doctorii de prin celule, li s-au dat camere, truse cu

medicamente, cu seringi. Li s-a spus: „Aveţi dreptul să scrieţi acasă, să

primiţi pachete, dar dumneavoastră veţi dormi îmbrăcaţi; la orice oră din

noapte sau din zi, dacă bate un deţinut la uşă că îi este rău, dumneavoastră

va trebui să mergeţi şi să-l trataţi. Dacă moare un deţinut, răspundeţi!”.

Sunt obligat de conştiinţă să amintesc aici câţiva dintre medicii de

valoare, sensibili la suferinţele şi neajunsurile deţinuţilor, pe dr. Turculeţ,

care m-a tratat şi pe mine, pe doctorii Cornea şi Dinuleşcu, ultimii, ofiţeri

superiori pe vapoarele româneşti. Aveau, alături de alţii, vreo şapte la

număr, constituiţi într-un lot, condamnări între douăzeci şi douăzeci şi cinci

ani, sub acuzaţia că aveau legături cu americanii. Doctorul Turculeţ a făcut

slujbă la Policlinica nr. l din strada Batistei, ne-am vizitat şi am convorbit

mult după eliberare; el m-a tratat de un TBC intestinal, care netratat, sigur

m-ar fi dus în pământ.

Toate au venit la timp: şi medicamente, şi doctori, şi ziua eliberării.

Curios, după ce medicii au fost însărcinaţi cu îngrijirea deţinuţilor, zbirii

celulelor, gardienii care nu ne slăbeau cu urletele „Bandiţilor, ce e cu

gălăgia asta?” ori „Ce cauţi la geam, banditule?” au început să ne trateze

„domneşte”. Mare ne-a fost surpriza când am auzit: „Domnilor, ce ziar

vreţi să citiţi?”, când până mai ieri, alaltăieri, un petic nici cât o unghie,

găsit aiurea, te ducea la izolare, dezbrăcat, în frigul subsolului, sub viscol,

la câte trei zile de post negru! Ni s-a părut această amabilitate o diversiune,

o provocare. Nu am spus nici un cuvânt, nici unul dintre noi. „O să vă

aducem «Scânteia»”, rosti gardianul. Şi ni s-a adus. Trăgeam toţi de gazetă

de parcă ar fi venit în celulă mană cerească. Ne-am potolit curiozitatea

hotărând: „Staţi aşa, domnilor, unul citeşte şi ceilalţi ascultă!”. Gardianul

ne-a zis:

„După ce citiţi, bateţi la uşă, să daţi gazeta afară”. După lectură

amuţiserăm toţi, nu ştiam ce să credem, de unde vine schimbarea aceasta –

uniforme noi, tratament, hrană mai bună, presă. După câteva zile ne

întâmpină o nouă surpriză. Sosi gardianul şi ne spuse destins: „Pregătiţi-vă

pentru film!”.

Incredibil. S-au deschis uşile şi noi, toţi deţinuţii, am fost coborâţi

într-o sală unde rula un film cu titlu providenţial, „Un surâs în plină vară”.

Până atunci doar câte zece minute se acordau pentru plimbare, fiind strict

supravegheaţi, fără a avea dreptul de a ne vedea faţa unul altuia, fiecare

celulă fiind scoasă separat. Filmul la care am fost chemaţi noi, „domnii”,

era o dovadă categorică de schimbare radicală. Drept este că, nu peste

multă vreme am surâs, au sosit zilele eliberării. Chiar în plină vară, în

august 1964. Eliberările au început încă din 1962-1963, când plecau din

închisori cei cu pedepse mai mici.

După ce am părăsit celula, ni s-au dat hainele din magazie, mucezite,

vechi, ni s-au dat ac şi aţă, şi fiare de călcat, şi mâncare pentru toată ziua.

Toată ziua am stat sub un şopron în curtea închisorii, aşteptând ora

trenurilor pentru diferite destinaţii, spre care, cu foile de drum în mână,

ne-au transportat maşinile închisorii. O, Doamne, Doamne (interlocutorul

meu plânge înăbuşit! – n.n.), de neuitat este acea zi, de neuitat ca şi prima,

când am respirat mucegaiul primelor ziduri surde şi reci!

C.H.: Ce eveniment a determinat această deschidere?

Gv.V.: Atunci, Gheorghiu-Dej, într-o conjunctură deja bine

cunoscută, pe care nu o comentăm aici, a întors foaia cu Rusia, a închis

robinetul petrolului, a întrerupt plocoanele înrobitoare faţă de izbăvitoarea

stea roşie, a zis: „Gata, până aici!”. A fost chemat la Moscova şi nu după

multă vreme a murit, probabil lichidat prin iradiere. Deţinuţii însă au apucat

să beneficieze de decretul său. Dej a spus „fraţilor” din Răsărit: „Am în

închisori peste şaptezeci de mii de deţinuţi” şi a dat un decret de amnistiere

şi de graţiere. Atâţia erau atunci, dar până atunci au fost peste două sute de

mii-trei sute de mii. Dar ceea ce spun aici e simplist, schematic, în arena

politică a epocii prezenţa a două organisme influente trebuie subliniată,

ONU şi NATO, cu întreaga cohortă de interese. Şi dacă tot drept e că

istoria se repetă, şi astăzi NATO pune condiţii pentru aderare şi

compromisurile, după cum se ştie, sunt sângele politicii…

Aşadar din Gherla a ieşit ultimul lot. Nu ştiu dacă a ajuns acasă

maiorul Aurel Sâmbătă din Cluj, care acum îmi vine în memorie. Bietul! A

fost prizonier în Rusia, în 1942; lăsase acasă o fetiţă de doi ani şi era

sfâşiat, demoralizat, neîncrezător dacă fiica, după atâta detenţie îl va

recunoaşte. A fost predat autorităţilor române de un colonel rus, la Socola,

în Iaşi, însoţit de un tren cu uşile deschise, cu asigurarea că la întoarcerea în

ţară va fi liber.

Cap. 10

OMUL HĂITUIT

C.H.: Desigur, Constantin Ţinu Mihailescu are conturul unui

personaj special în păienjenişul ultimelor zile din biografia Dvs. de

partizan. Interesant că acest om, voinic, vorbăreţ şi deprins cu o anume

evlavie, om pe care l-am cunoscut bine, în ultimii ani, deşi a declanşat un

conflict de familie, a decis să doneze Bisericii o bună bucată de pământ pe

care s-a şi zidit un schit. Dania aceasta o fi având înţelesul unei

răscumpărări?

Gv.V.: Eu l-am acuzat grozav în proces pentru că ştiam manevrele

lui şi pentru că nu era arestat ca şi ceilalţi. Ipostaza aceea însemna că era

favorizat pentru ceva. Securitatea a greşit, nearestându-l. L-a descoperit

vinovat pentru prinderea noastră. A fost adus ca martor al acuzării şi lăsat

ca şi cum nu ar fi avut nici o pată.

El i-a dat cojocul lui Marciuc şi i-a spus: „Stai aici, să nu pleci

nicăieri, căci o să cazi. Nu eşti înarmat, nu ai nimic, stai aici că vine Gavril

şi te ia.” I-a dat mâncare şi l-a oblojit lângă foc.

Când preşedintele tribunalului a auzit aceste cuvinte, a ordonat gărzii

să-l aducă în boxă. În urma acelei hotărâri era în boxă cu noi, într-a opta zi

de proces. Procesul a ţinut zece zile. Lui nu i se dădea aceeaşi mâncare de

cazan, avea un alt regim, însă, fiind acolo, a văzut cum trăiesc oamenii faţă

de soarta cărora era responsabil. Interesant, în urechile şi în inima lui s-au

auzit răspicat rostite sentinţele: Motrescu, în contumacie, muncă silnică pe

viaţă, zece ani, doisprezece ani, cutare atâta şi atâta, iar când i s-a strigat

numele, s-a făcut pronunţarea „achitat”. A fost scos din boxă, i s-au dat

şireturile de la bocanci şi a plecat acasă. Nu ştiu dacă cineva din comuna

Marginea a murit în închisoare, ştiu însă că de la Suceviţa a murit Ieremia

Cazacu, arestat mai târziu, pentru Motrescu, iar mai târziu un nepot de -al

lui, cărbunar, cu mână ciungă. Poate că pământul dat întru pomenire şi

iertare mănăstirii, schitului de călugări, poate fi înţeles ca o expiere a unei

conştiinţe încărcate…

C.H.: „în orice organizaţie, întotdeauna va fi o persoană care ştie ce

se petrece. Această persoană trebuie concediată.” (Legea lui Conway). În

cazul de faţă…, concedierea definitivă, se pare că şi din memorie îl scoate.

Gv.V.: „Să ne iertăm reciproc prostiile, este prima lege a naturii”,

zicea moralistul Voltaire…

C.H.: După eliberarea din temniţe, după cei nouă ani de viaţă austeră,

cum v-aţi văzut faţă către faţă cu Vasile Marciuc?

Gv.V.: Voi răspunde sincer, ca şi la celelalte întrebări. Era anul

1964, în luna august, cu o zi înainte de Schimbarea la fa ţă, hramul

mănăstirii Suceviţa. Când am ajuns la Rădăuţi, conform regulamentului,

m-am prezentat la Securitate. L-am văzut întâmplător pe Zaharia Brăilean,

factorul poştal din Suceviţa, un cetăţean care locuieşte în vecinătatea zonei

unde părinţii mei şi-au făcut casă. Cred că Zaharia, până a ajunge eu în

Suceviţa, a dus vestea întoarcerii mele între vecini, în familia mea. Eu am

venit pe jos, aproape douăzeci de kilometri, foarte încet, aşteptând să se

facă seară, să se lase întunericul. Era zi de august şi eu veneam îmbrăcat în

pufoaice, în hainele in care fusesem prins, zăcute în mucegaiul magaziilor

din închisoare. Eram cu capul descoperit şi mi-era ruşine să vin aşa în plină

zi. Am ocolit comuna Marginea, pe toloacă, păşind încet, atent. Între timp

am văzut, pe câmpul Rădăuţilor, până a intra în Marginea, de două ori

maşina Securităţii. Ştiam cum au murit alţii după anii de celulă. Pe mine nu

aveau cum să mă lovească cu maşina, căci mă ţineam pe potecă, dincolo de

drum, gardat de copacii groşi din marginea şoselei. Ar fi putut doar să mă

împuşte. Am ocolit comuna Marginea, cum am spus, şi, prin spatele fabricii

de cherestea, încet, în plină ‘nnoptare, m-am revărsat în poteca dinspre casa

prietenului Vasile Marciuc…

C.H.: Era prima adresă la care aţi intrat, după cei nouă ani de calvar?

Gv.V.: Prima. Eram slăbit de-atâta închisoare, obosit de drumul pe

care l-am parcurs în arşiţă de august, îmi era dor de o cană cu lapte…

(Interlocutorul meu lăcrimează. – n.n.). Am intrat la Vasile într-o odaie

largă, cu laviţe rezemate de pereţi. Pe o laviţă sta Vasile, pe alta stăteau

copiii lui, Mitruţ, cel mai mic, şi Toader, cel mai mare. Nevastă-sa învârtea

mămăliga; când m-a văzut, a încremenit rezemată de sobă. Am dat mâna cu

toţi. Vasile m-a întrebat:

– Ce faci, Gavrile?

– Bine, am scăpat şi eu, cu ultimul lot de la Gherla…

– Eşti sănătos?

– Mulţumesc lui Dumnezeu, îi răspund.

– Eşti supărat pe mine?

– Nu, nu-s supărat, pentru că aşa a dirijat lucrurile Dumnezeu, ca eu

să cad prin dumneata. Dacă nu mă denunţai, eu astăzi aş fi fost împuşcat,

mort, căci, nepredându-mă, mai rămânând în munţi, sigur aş fi fost lichidat.

M-am rugat Domnului Dumnezeu pentru sănătate şi libertate şi mi le-a dat.

Iată, sunt liber şi sunt în viaţă.

Am băut laptele întremător pe care nu l-am avut atâţia ani şi, între

timp, nepotul meu, Nicolae, deschizând uşa, s-a repezit la mine, m-a

îmbrăţişat şi m-a strigat sfâşiat:

– Unchiule, te aşteptăm de zece ani, şi dumneata aici eşti? Hai acasă!

Am fost străbătut de o mare emoţie, l-am însoţit şi i-am cerut să mă

lase un pic singur. Mă apăsa presentimentul că mama mea nu mai este.

Ştiam din închisoare că era bolnavă. Mi-a dat vestea discret, aşa cum se

putea, Ion Husarciuc, unul dintre braconierii cei mai vesti ţi din Suceviţa,

care mă urmărea; prezent fiind în curtea închisorii, Ion, acest du şman, mi-a

adus o preţioasă veste, zărindu-mă după gratii, pentru care l-am socotit

prieten.

Am trecut drumul, am dat cu piciorul în trifoiul crescut pe ruine.

Casa nu mai era, şura nu mai era. Şi mama, dusă şi ea, biata, în lutul din

cimitirul satului… (Interlocutorul meu plânge ca un copil. – n.n.) Am căutat

cu piciorul prin trifoi temeliile şi nu le-am găsit. Doamne, am zis atunci,

cum a trecut peste Cartagina plugul, aşa timpul necruţător a trecut peste

vatra noastră. Tare am dorit să zic o rugăciune pe o fărâmă de temelie; mult

aş fi vrut să rămână casa, pe care aş fi păstrat-o ca pe un muzeu… M-am

dus mai departe, într-un loc pe care cândva am sădit un păr de vară, ca

semn meritoriu la un sfârşit de an şcolar, după cum era în vremea aceea un

obicei frumos. Caut în noapte şi nu găsesc pomul meu şi-mi zic iarăşi:

Dumnezeu e pretutindeni, pot să mă rog oriunde. Şi am îngenuncheat

pătruns de fior, mistuit de amintiri: „Doamne, câţi zeci de ani au trecut ca

să se petreacă atâtea lucruri?!”. Având în inimă imaginea lui Iov care după

numeroase încercări a spus „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele

Domnului binecuvântat!”, am încercat să mă autodepăşesc, să nu fiu ca acei

disperaţi care caută frânghia în zi de necaz, repetând în minte câ ţiva psalmi

salvatori. Ştiam din numeroasele lecturi ale Bibliei că Dumnezeu este

singurul izbăvitor şi aveam experienţe destule ca să nu mă las biruit de

deznădejde. Dacă citeşti şi reciteşti Scriptura, cu toată sinceritatea,

Dumnezeu îţi descoperă căi minunate şi taine nebănuite, în fine, am intrat

în casă.

– Mă, Nicolae, unde e casa?

– Nu este, s-a dus casa.

– Dar mama?

– Mama a murit.

– Dar Nataliţa ce face?

– S-a căsătorit, unchiule.

– Dar părul meu din grădină unde-i?

-A fost trăsnit, s-a despicat, iar unchiul Grigore l-a tăiat, căci se

uscase. O, Doamne, câte săgeţi şi toate deodată! Săgeţi încinse, fierbinţi,

înroşite! Am zis fără a mă descumpăni: „Inimă, pune-ţi nădejdea în

Domnul şi mergi mai departe pe drumul vieţii!”

C.H.: Foarte condensate stări, incredibile pentru un om, pentru

rezistenţa sa! Numaidecât Duhul lui Dumnezeu vă energiza, vă asigura

verticalitatea, vă păstra lucid ca, iată, acum, să putem da cititorilor

tulburătoarele pagini pe care am norocul să le aşez într-o carte. Ştiu că în

pronunţarea sentinţei averea era hărăzită pierderii prin confiscare, ştiu că

absenţa mamei care atât de mult a dorit să vă vadă viu şi liber, murind cu

acest ultim dor neîmplinit, era una dintre cele mai nimicitoare săgeţi, ca să

folosesc o expresie rostită de Dvs., dar peste acestea pierderea Nataliţei era

cutremurătoare… Pe moment nu aţi zis că aceasta este ultima trădare?

Gv.V.: Trădare? Foarte bine, trădare să fie, dar ce, eu o singură dată

am fost trădat? De trei ori am fost trădat până a fi prins. E la mijloc, cum

am mai subliniat, un fals grosolan, o porcărie… Dar eu nu mă fac un

acuzator absurd, mai bine cred că Dumnezeu m-a păstrat, după toate

încercările, pentru un plan al Său, pentru a veni întru salvarea unui alt

suflet. Vom puncta şi acest moment, după ce vom trece de capitolul

„închisorilor” de după închisori, adică atunci când voi evoca hăituirea mea

– în libertate! – pe şantierele patriei socialiste…

Ca să nu ieşim atât de curând din atmosferă, din povestirea de mai

sus, ţin să spun că mama mea, Elisabeta, mă iubea deosebit de mult, fiind

ultimul ei copil, care i-a procurat destule bucurii, dar şi cele mai negre zile

de suferinţă după ce am fost aruncat după ziduri. A fost ancora mea. Ştiam

că suferă, că posteşte, că se roagă pentru mine. Aveam presentimentul că

nu voi găsi-o în viaţă şi aşa a fost. Cealaltă ancoră, visul, idealul tinereţii

mele, Nataliţa, m-a ţinut treaz în speranţă. Tot timpul, datorită acestei

fiinţe, am crezut că voi fi cândva liber, îmi ziceam necontenit adagiul latin

„Pluteşte şi nu te îneca”. Speram în schimbarea lumii. Nu puteam concepe

că într-o lume civilizată apusul creştinesc să lase la infinit în inima Europei

Antihristul păgân, comunismul ateu şi sălbatic. Speram să vin acasă şi

să-mi fac un rost cu Nataliţa, să ne căsătorim, să trăim fericiţi. În toţi acei

nouă ani de închisoare, asta am gândit. E uşor de închipuit, ori e imposibil

de închipuit ce lovitură cumplită am primit când am aflat că ea nu-i liberă,

că e cu un alt bărbat, căsătorită…

C.H.: Spuneaţi că Vasile Marciuc, până la urmă, a fost o unealtă

bună, prin care Providenţa v-a făcut norocos, căci se instituise, după

revoluţia din Ungaria din ’56, în România, şi mai multă teroare, o stare de

psihoză, condamnările făcându-se urgent…

Gv.V.: Da, o victimă, după prinderea mea, a fost Vasile Motrescu,

împuşcat la Botoşani. Se făceau arestări pentru orice suspiciune. Din celule

erau ridicaţi oamenii şi împuşcaţi fără prea multă vorbă. Aşa au pierit

oameni din lotul Uţă, colonelul Romăşneanu, duşi la Timişoara şi

împuşcaţi; aşa s-a stins Ion Cioca, luat din celula 4, secţia I Jilava. Vasile

mi-a surâs, mi-a mulţumit pentru înţelegere. Ştia prea bine ce rol a avut.

C.H.: Un amănunt. Fiind plin de dorinţa de a-şi vedea nevasta

sănătoasă, de a-şi vedea copiii, făcând imprudenţa, la momentul respectiv, a

reuşit ce şi-a propus sau a fost prins fără să-şi vadă dorinţa împlinită?

Gv.V.: El a intrat noaptea în şură şi dimineaţa, în zori, a fost prins.

Vă întreb: Şi-a văzut soţia şi copiii? Nu i-a văzut!

C.H.: Câtă închisoare a făcut el?

Gv.V.: El a fost prins în ’55, cu o zi înaintea mea, şi s-a eliberat în

’62. A fost condamnat însă opt ani. Şi aici e un indiciu. Securiştii,

judecătorii au fost mai toleranţi cu el pentru faptul că i-a ajutat, căci altfel

el trebuia să ia cel puţin cincisprezece ani. Cum gazda fraţilor Chiraş

evadează de la Securitate, se înarmează, intră în grup cu mine, acţionează

în timp şi scapă numai cu opt ani? Gazdele mele, care au fost arestate, au

luat câte opt ani. Numai doi inşi au luat câte zece ani…

C.H.: După ce aţi vizionat filmul „Un surâs în plină vară” şi

cârmuirea românească şi-a schimbat metodologia concentraţionară,

devenind ceva mai puţin obedientă faţă de Fiara roşie din Răsărit, aţi avut

bucuria unei noi Schimbări la Faţă… Cum vă amintiţi acele zile care,

categoric, înseamnă un nou capitol de existenţă?

Gv.V.: Dintru început spun că numai teoretic eram liber după ce am

ieşit din mizeria închisorilor; ostilitatea, anchetele, urmărirea,

supravegherea au continuat încă vreo… 40 de ani… Şi nici acum nu ştiu

bine dacă nu-s ochi pe urmele mele…

Dar să ne întoarcem la ce ne-am propus. Am ajuns acasă la fratele

Nicolae şi, după ce m-am îmbrăcat în cămăşi înflorate şi în cizme,

împreună am plecat la hramul mănăstirii. Se uita toată lumea după noi. Se

vorbea frecvent în sat că nu voi mai vedea soarele, că sunt demult putred,

dispărut. Eram slab, sărac, fără nimic; aveam bocancii cu care m-am

eliberat. Se ţinea lumea de la mănăstire după mine ca după urs, pentru că

s-a dus imediat vestea că acela ce-a fost cu partizanii pe munţi e liber. A

venit căpitanul Popescu, care era prezent totdeauna la astfel de manifestări,

adunări. Nu putea lipsi Securitatea, să observe ce se petrece. A văzut că

lumea se ţine după mine şi că unii încearcă să-mi vorbească. Eu mergeam

cu cumnatul meu Avram şi cu cineva din Marginea care îl însoţea pe Vasile

Mihailescu, care a fost închis pentru mine. Am stat de vorbă, ne-am dus

încolo, încoace, am asistat la slujbă.

Căpitanul avea o vărguţă în mână, cu care îşi tot bătea piciorul, aşa,

în dreapta. A trecut pe lângă mine: „îţi spun că-i bine să mergi acasă”, mi-a

zis. I-am răspuns: „Mă duc la cimitir, să mă rog la mormântul mamei, şi

plec numaidecât acasă.” Pentru că eu nu ştiam unde este înmormântată

mama, m-am dus la cimitir cu cumnatul Avram şi cu sora Glicheria. Am

găsit mormântul mamei, am îngenuncheat, am zis „Tatăl nostru” şi, cu ei,

am plecat la casa lor. După masă am venit la Nicolae. Am stat, am mâncat

împreună, mi-a povestit foarte multe lucruri din comună, ce s-a mai

întâmplat, cum s-au eliberat fraţii mei, cumnatele. Am pus problema: „Ce

fac, unde mă angajez, că doar nu am nici cu ce mă îmbrăca?”. Aveam de la

Nicolae o pereche de pantaloni şi o haină. M-am angajat la mănăstire, pe

şantierul de renovare a mănăstirii. Acolo l-am găsit pe profesorul arheolog

Nicolae Puşcaşu, care a făcut şi el doi ani de închisoare. Era originar de pe

Valea Trotuşului, de undeva, dintr-o comună. M-a luat imediat sub

conducerea lui şi m-a distribuit la săpături arheologice; mă lua deseori la

măsurători. Trebuia consemnat la ce adâncime, la ce nivel s-au găsit urme

de foc, de monedă etc. Eu ţineam metrajul, el nota. Îmi spunea să măsor

lungimea, adâncimea şi după aceea mă lua în cameră şi-l ajutam la lucrul

de birou. Apoi s-a îmbolnăvit, a făcut o pneumonie. Mi-a procurat o

seringă, streptomicină, penicilină şi i-am făcut injecţii. S-a îmbolnăvit şi

Petroniu Bulbucan, un monah tipograf alungat din mănăstirile Neamţului

prin Decretul 410. Acesta era şef de şantier, stătea într-o chilie foarte rece.

Avea reumatism extraordinar la mâini. A procurat şi el nişte medicamente

contra reumatismului şi i-am făcut şi lui injecţii. Maica stareţă m-a

remarcat acolo, ştia de mine de când am fost în pod la mănăstire. Mă

simpatiza. A venit odată jos şi mi-a spus:

– Dle Vatamaniuc, vino până aici.

Am privit-o respectuos. Era o femeie foarte plăcută, înaltă,

prezentabilă, din partea Botoşanilor, maica Xantipia.

– Dle Vatamaniuc, am dat dispoziţie astfel: dumneavoastră, la ora

12.00, veţi lua masa la bucătărie. În fiecare zi să veniţi la bucătărie.

– Săru’ mâna, maică stareţă, vă mulţumesc. Aşa că eu nu-mi mai

luam mâncare de acasă, mâncăm acasă dimineaţa, la 12.00 mâncăm la

mănăstire, iar seara din nou acasă, la Nicolae.

C.H.: Nu vi s-a părut suspectă propunerea, provocatoare?

Gv.V.: Nu, nimic, pentru că maicile mâncau şi ele acolo. În una din

zile, era duminica, am mers să culeg zmeură. Culegeam zmeură şi nepoata

mea, Viorica Roteliuc, soţia lui Mircea, îmi vindea fructele undeva, la un

centru de colectare. Eu îi predam coşul cu zmeură, iar ea venea şi îmi dădea

banii. Am făcut destul de frumoşi bani, din care, pe lângă salariul pe care îl

luam de la mănăstire, imediat mi-am cumpărat un costum de haine. Prima

dată însă mi-am cumpărat o pălărie, căci nu aveam. Mi-am cumpărat o

farfurie, o lingură, o furculiţă, un cuţit, încet, încet am intrat într-o viaţă

plină de speranţe.

C.H.: în normalitate…

Gv.V.: Foarte şubredă normalitatea asta, dar în inima mea era destul

de solidă. Mă prefăceam că e bine, ca să mă autosugestionez că e foarte

bine. Era foarte bine, de fapt, faţă de ce am avut în celulă. O întâmplare:

într-o lună zi, au venit doi tineri, doi vlăjgani de doi metri, care plesneau la

obraji şi la mâini de grăsime.

– Domnul Vatamaniuc!

Eu eram într-un şanţ adânc de vreo doi metri; ridic capul.

– Ce faci acolo?, mă întreabă.

– Sap.

– Eşti obişnuit să sapi, că ai săpat multe bordeie prin munţii ăştia.

Gata. Am ştiut cine sunt, dacă mi-au amintit trecutul… Nu spun nimic,

aştept.

– Vrem să vorbim ceva. Poţi ieşi afară?

M-am dus pe şanţ, la capăt aveam o scară. Am ieşit şi am mers cu ei.

Au dat mâna cu mine, politicos.

– Domnule Vatamaniuc, noi suntem de la filiala de vânătoare…

Zicând astfel, unul băgă mâna în buzunar să scoată legitimaţia. Eu le-am

spus:

– Vă rog, nu mă interesează cine sunteţi. Spuneţi-mi ce doriţi şi eu

sunt la dispoziţia dumneavoastră.

Ei, văzând că sunt aşa de amabil, îmi zic:

– Nu suntem de la filiala de vânătoare, avem autorizaţie să vânăm un

căprior şi nu cunoaştem coclaurile astea. Am auzit de dumneata, că ştii bine

locurile. Te-am ruga, că tot nu e zi de sărbătoare, căci îţi vom plăti o zi de

lucru, să vii cu noi să vânăm un căprior…

în faţa lui Dumnezeu declar, am auzit atunci o voce în urechea asta

dreaptă, am auzit zicând: „Căpriorul se numeşte Gavril”. Şoapta asta am

avut-o în ureche. Am ridicat capul şi am spus:

– Domnilor, îmi pare rău, eu nu pot să merg, eu de când am ieşit din

închisoare nu calc o furnică, darămite să împuşc un căprior.

– Păi nu-l împuşti dumneata, că n-ai cu ce, îl împuşcăm noi, numai

dumneata să ni-l arăţi, plătim bine…

– Dvs nu l-aţi împuşca dacă eu nu vi l-aş arăta, aşa că nu pot să vi-l

arăt. Hm, zic, la Voievodeasa este maistru de vânătoare Gheorghe

Bujanovschi, Mutu, la care vin toţi ştabii şi el îi duce pe munţi; el e mare

vânător, de ce nu au apelat la el şi au apelat la mine? într-adevăr, eu eram…

căpriorul. Aşa s-a întâmplat cu mulţi dintre cei care s-au eliberat. Cu

Mireuţă, cu Macoveiciuc, cu Cenuşă, cu Vasile Marciuc. Pe toţi i-a

eliminat. Toţi au fost omorâţi. Unul împuşcat, unul strangulat, unul cu

injecţie, unul izbit cu maşina. Eu urma să fiu împuşcat în pădure, nimeni nu

ştia unde, că mă îngropau şi adio, nimeni nu mai ştia de mine nimic. Dar

Dumnezeu nu i-a lăsat şi, iată, după zeci de ani sunt aici şi vă declar

lucrurile acestea.

„Şi eu aşteptam. Aplecat peste prăpastie, ascultam încordat. Deodată

am auzit paşi înăbuşiţi, departe, foarte departe. Cineva se apropia, muntele

se scutura; nările au început să-mi freamăte, în văzduh se simţea duhoarea

ţapului din fruntea turmei. «Vine, vine!», şopteam, strângându-mi centura.

Mă pregăteam de luptă.”

(Kazantzakis)

„Muntele fermecat şi nemuritor al copilăriei îşi ridică nimbul strălucitor şi

pur tot mai departe. Acolo am fost asemenea zeilor, nemuritori, având şi

defectele lor, indiferenţa faţă de greşeli şi indiferenţa faţă de timp.”

(Octavian Paler)

„în închisorile prin care am trecut am cunoscut mulţi oameni, de la portar

până la ministru, de la neştiutori de carte până la profesori universitari şi

savanţi, de la demon până la înger.”

(D. Bordeianu)

„Afară era viscol şi ger, iar în celula mea totul părea un sloi de gheaţă, de

parcă şi sângele în vine îmi înţepenise. Parcă niciodată nu mă săturasem şi

aş fi mâncat moloz şi mortăciuni, numai să nu mă mănânce foamea pe

mine, foame care-mi rodea stomacul ca un guzgan.”

(D. Bordeianu)

„Eram atât de slăbiţi fizic şi moral că, dacă ne-ar fi văzut un om normal din

afara închisorii, ne-ar fi asemuit cu nişte strigoi sau cu nişte cadavre

umblătoare.

(D. Bordeianu)

„Cădea, în zilele acelea, peste celule, peste acoperişuri, peste curţi o ploaie

insistentă care înmuia orice lucru şi învineţea chiar şi aerul din faţa gratiilor

de la ferestre. Era neplăcut să atingi cu mâinile amorţite păturile aspre;

dimineaţa toate obiectele ne aşteptau umede şi posomorâte; doar la ora

când ne aduceau raţia, gamela fierbinte, ţinută cu genunchii, era o prezenţă

caldă.”

(Cesare Pavese)

„Morţii se ridică şi umblă la soare, îngropaţii ăştia de vii pot rosti în sfârşit

câteva cuvinte. E o butelie de oxigen care insuflă viaţă fiecăruia dintre noi.”

(H. Charriere)

„… sentimentul acela teribil al iremediabilului. Sentimentul că pierdusem

ceva, esenţial, de neînlocuit, şi că mă aflam acum fără rost în viaţă.

(Mircea Eliade)

„Nu-ţi mai muşca pumnii şi nu mai suspina. Nu mai alerga la uşă când

trece cineva, întinde-te în pat şi învaţă să stai singur. Un copil care se duce

la dentist, ştie despre asta mai multe decât dumneata.”

(Cesare Pavese)

„Omul cu multe griji, nu se poate face blând şi liniştit. Căci pricinile cele

de nevoie ale lucrurilor întru care se ticăloşeşte, îl silesc pe el a se mişca

întru dânsele şi a se îndeletnici cu ele fără de voie şi, chiar nevrând el, îi

răpesc liniştea şi tăcerea lui.”

(Isac Sirul)

„Las’, că-i mai fericit! A scăpat şi ăsta. N-are mamă, n-are tată, nu căţel, nu

purcel, o să-i fie mai bine. Îmi spunea când a venit că s-a matosit aseară cu

un cumnat, încai ştie de ce-a trăit. Pe urmă strigă la ăilalţi: Haideţi-napoi,

c-avem treabă! Peste trupul înţepenit al mortului ningea.

Pe poarta larg deschisă intrau nişte boi falnici, goniţi de bicele

bouarilor. Mugeau de se cutremurau zidurile.”

(Eugen Barbu)

„Iar ultimul nostru personaj este moartea.”

(J.C. Carriere)

„Tu mă îngrozeşti cu munci? Oare nouă, creştinilor, ne este frică a pătimi

pentru Dumnezeul nostru prin sabie? Dar prin aceea ne vom dezlega de

temniţa cea trupească şi vom dobândi cereasca libertate. Sau prin foc? Dar

noi, mai mare văpaie poftind, am stins văpaia în trupurile noastre, iar de

acest foc nu ne vom teme. Sau de surghiun? Dar Dumnezeul nostru este

pretutindeni şi oriunde suntem noi cu Dumnezeu, acolo este locul nostru”.

(Sfântul mucenic Tiburtie)

C.H.: După aceste… plombe în dialog, nefiind altceva decât un colaj

sintetizând un remember, continuaţi-vă istorisirea.

Gv.V.: Mai târziu m-a chemat şeful de post, Nemţeanu. Veneam de

la fratele meu Grigore într-o duminică, când încă era soarele sus, eram ca o

fată mare, devreme acasă la nepotul meu Nicolae, să nu mă aibă nimeni la

îndemână. Mă cheamă şeful din faţa postului:

– Ce faci, domnule Vatamaniuc?

– Vin de la fratele meu şi merg la nepotul.

– Vreau să stau un pic de vorbă cu dumneata, eşti bun?

– Da, vă rog. Merg spre el, îmi dă mâna:

– Dle Vatamaniuc, vreau să vă spun ceva. Ştiu că eşti om de

încredere, că ai suferit mult, te-aş sfătui să părăseşti comuna.”

M-a surprins. Aşa un efect de revoltă au avut aceste cuvinte ale lui

asupră-mi, încât am întins mâna şi i-am spus repezit:

– Vă mulţumesc.

Am dat mâna şi am plecat. Ştiam că, şi eu fiind jandarm pe la diferite

posturi, atunci când aveam un astfel de om pe raza postului eram obligat să

fac un fel de dare de seamă, o notă zilnică despre el: cu cine vorbeşte, ora,

cu cine se întâlneşte, ce face, cu ce se ocupă etc. Am zis: asta face şi el

despre mine, categoric, Şi acum, el, ca să scape de această obligaţie, că e

greu să dai zilnic o notă, mai ales că el nu mă ştia şi nu mă putea urmări, şi

să scrie nişte minciuni nu avea cum, găsi această cale, să plec din comună.

Făcea un raport că Vatamaniuc e plecat şi scăpa. Peste vreo două zile, în

timp ce veneam la nepot acasă, pe o uliţă care merge la deal, în gura uliţei,

l-am văzut pe Ilie Cazacu a lui Onofrei, fratele lui Gheorghe Cazacu. Eram

prieteni, el fiind cu vreo doi ani mai mic ca mine, prieteni de la şcoală. Mă

opreşte şi-mi zice:

– Dl Gavriluţă (aşa îmi spunea el), eşti bun să vii până aici? Vreau

să-ţi spun ceva.”

Am trecut drumul şi am mers la el. Dau mâna şi zic:

– Ce faci, Iliuţă?

– Bine.

– Ce vrei să-mi spui?

– Dl Gavriluţă, am fost undeva şi ce am auzit eu nu-mi place… Astea

au fost cuvintele lui. Şi i-am replicat revoltat:

– Bine, măi Iliuţă, ce să fac eu dacă nu-ţi place? Nu te mai duce

acolo…

– Nu, dle Gavriluţă, nu mi-a plăcut ce-am auzit despre dumneata. Eu

am stat un pic. Zic:

– Şi?

– Ei, şi! Eu zic că ar fi bine să părăseşti comuna.

– Mulţumesc Iliuţă.

I-am întins mâna, iar în casă, în acel moment, m-am lămurit şi am

zis: e clar, mi se coace şi mie sfârşitul. Şeful de post a vrut să-mi protejeze

zilele. Nu se poate ca Iliuţă, întâmplător, să-mi spună acelaşi lucru, că el

era de la partid, era mare, lua parte la şedinţe secrete. Mi-am făcut

lichidarea şi, într-o zi, pe neştiute, seara, am plecat cu ultima cursă din sat.

Am stat la Rădăuţi, am luat trenul şi am plecat la Bucureşti, apoi de la

Bucureşti, la Timişoara şi m-am oprit pe malul Dunării, acolo unde se făcea

barajul de la Porţile de Fier. M-am oprit acolo, am stat un an. Am fost

descoperit, eram în pericol. Am fugit şi m-am angajat pe un şantier lângă

Craiova, la Işalniţa. Dar să mai scrieţi o frază:

Nataliţa era deja cu Gheorghe. Oamenii de la mănăstire, mulţi dintre

muncitori, erau din comuna Măriţeia. Erau aproape cu toţii ucraineni.

Grozav ţineau la mine aceşti ucraineni, toţi. M-au luat deoparte şi mi-au

spus:

– Dle Vatamaniuc, cumpără material, cărămidă, ciment, adă câteva

căruţe de nisip, noi venim într-o duminică, nu mergem acasă, şi îţi zidim o

casă. După aceea ţi-o tencuim noi, într-o lună casa trebuie să fie gata.

Aşa mi-au spus. Şeful lor era Vasile Bilec. Eu, cum am spus, căutam

să muncesc, să-mi fac câţiva bani să-mi cumpăr un costum de haine.

Umblam cu o haină albă, pe care mi-a dat-o cineva din familie, cu un

veston decolorat, umblam cu pantaloni militari, nu aveam pălărie.

Duminica mergeam la zmeură, luam câte şaizei-optzeci de lei pe o coşarcă

de zmeură…

C.H.: Şi, sub presiunea situaţiei, pus în garda de câţiva binevoitori, a

trebuit să părăsiţi locurile natale, atât de dorite în celulele morţii…

Gv.V.: Da, mi-am adunat lucruşoarele şi cu valiza în mână am intrat

în drumul altor încercări, în pribegie, în condiţia de om hăituit.

C.H.: La câtă vreme după eliberare?

După opt luni, ştiu bine, căci m-am uitat în carnetul de muncă, era în

primăvara anului 1965…

C.H.: Aş dori să mai vorbiţi câte ceva din perioada şantierului

mănăstiresc, unde şi tatăl meu, fierarul-betonist, v-a fost coleg şi, de

asemenea, Vasile Vatamaniuc, fratele suceviţeanului Dumitru Vatamaniuc,

eminescologul, academicianul…

Gv.V.: Aşa cum în ’49 am plecat hotărât într-o noapte în pădure, la

Vulturul, tot aşa, după ce moartea mă pândea inevitabil, la Suceviţa, am

plecat în ’65. Despre şantier nu am ce spune în chip deosebit, pentru că nu

am stat mult acolo. Totuşi, pentru că m-aţi întrebat cum eram perceput de

colectivitate, trebuie să vă spun că impactul a fost impresionant. Toţi mă

priveau miraţi, mă respectau extraordinar, îmi făceau invitaţii la masa lor,

aşa cum e pe şantier, îmi aduceau fructe de-acasă. Nu, nu eram deloc

lepros, stingher, indezirabil. Dar profesorul Nicolae Puşcaşu, acest om de

aur, pe care îl pomenesc în rugăciune, căci am aflat că a murit nu de multă

vreme, nu poate fi cu nimeni comparat.

Să vedeţi o întâmplare – unii încă îşi închipuiau că „banditul terorist”

e activ în lucruri nelegiuite; cineva, un tânăr se strecura abil printr-o

fereastră în magazinul forestier din sat, gestionat de Vasile şi Vianora

Zaremba. S-au făcut pânde căci se furau mereu banii. Magazinul era bine

încuiat, dar din când în când banii erau drămuiţi de tâlhar. Cum? Ca prin

farmec! într-un miez de noapte, în linişte mare, infractorul, înăltuţ, subţire

ca… Vatamaniuc, sosi. A împins geamul pe care îl deschidea de cu seară,

amestecat între muncitorii îmbulziţi după alimente, şi s-a strecurat înăuntru

printre gratii. Miliţienii, împreună cu gestionarul, au stat în magazia de

afară, în pândă. Au ieşit, au deschis magazinul, iar înăuntru nu era nimeni.

Au strigat: „Vatamaniuc, ieşi afară!”. Linişte. Au aprins lanternele şi,

într-un compartiment al magazinului, după nişte butoaie, l-au reperat pe…

intelectual, director de cămin cultural şi… cu dosar pentru Şcoala de ofiţeri

în miliţie. Lui Zaremba, gestionarului, i-a părut rău de această descoperire,

căci era o rudă de-a sa, dar legea şi oamenii ei nu au putut muşamaliza

fapta. În fine, pe şantier se discuta cazul, dar eu nu ştiam despre ce era

vorba. Atunci Dumitru Roteliuc, poreclit Mitruşor, mi-a spus că în beznă

mi-a fost pronunţat numele: „Vatamaniuc, ieşi afară!”. Am fost extrem de

iritat şi am spus în auzul tuturor cine a fost infractorul şi că numai nişte

proşti mă pot învinui pe mine, căci asemenea fapte eu nu le puteam săvârşi,

le pot face numai cei cu carnet de partid. Ucrainenii au râs grozav, vorbele

mele au mers din gură în gură, şeful de şantier a vrut să-mi facă lichidarea,

cei de la Miliţie au fost intrigaţi, mi-am atras destulă ură…

C.H.: Am remarcat starea din jurul Dvs., pe şantier, în colectivitate,

spuneţi-ne acum ce capital de simpatie aveaţi în sat, căci e bine ştiut, alături

de Dvs. au fost numeroşi cetăţeni arestaţi şi aruncaţi în celule, unii

sprijinitori ai grupului de partizani, prieteni devota ţi, simpatizanţi, dintre ei

mulţi tineri, cu neveste, cu copii care nu au crescut uşor fără părinţi…

Gv.V.: E greu de răspuns, dar trebuie şi aici pronunţat un răspuns

sincer. Sunt absolut convins că suferinţă şi necazuri mari au fost în casele

acelora care, bine intenţionaţi, generoşi, solidari cu revolta noastră

anticomunistă, odată depistaţi, au fost siliţi să guste din amărăciunea

închisorilor. Desigur, aş putea spune că nimeni nu le-a pus puşca în piept ca

să ne ajute, dar nu aşa trebuie interpretat. Au fost oameni care au avut

acelaşi crez ca oamenii rezistenţei, au trăit umiliţi, au dorit o răzbunare, o

schimbare, au sperat, ca şi noi cei care am ales muntele cu toate dramele

lui, într-o înviere… Unii au fost arestaţi înaintea mea şi s-au descoperit în

lanţ, pe alţii i-au indicat trădătorii care îi ştiau ca gazde, ca protectori; şi,

desigur, nu pot să ascund, eu însumi am declarat anumite nume şi date pe

care, chiar dacă aş fi vrut să le ascund, nu mai avea nici un rost, căci erau

deja cunoscute.

în sat am fost bine primit şi nu am dus lipsă de admiraţie; eram

înconjurat de mulţi oameni curioşi, unii compătimitori. Chiar şi

Bujanovschi, fostul brigadier silvic, de numele căruia se leagă evenimentul

de la Bâtca Corbului, cu conştiinţa încărcată de acea nefastă istorie, mi se

apropia, îmi arăta solicitudine, amabilitate.

C.H.: Amabilităţile le-am consemnat. Dar adversităţile?

Gv.V.: Ar fi o naivitate să cred că în jurul meu s-a instalat un nor de

admiraţie şi numai atât. Desigur, acel nor era străbătut şi de… fulgere

mânioase, poate chiar răzbunătoare. Spre exemplu, Toader Chiraş, despre

care am vorbit, cel care a crezut până la moarte că eu am provocat

incendiul de la nunta fiului său Valeriu, nu m-a agreat niciodată. La fel

Anton Stadler, care şi el nu mai este printre cei vii. Şi Traian Brăilean, un

om hotărât şi demn, care a suferit pentru mine, şi, sigur, nu ne putem opri

aici, căci mentalităţile şi convingerile diferă de la ins la ins. Însă sunt şi

oameni care, dincolo de toate suferinţele şi după anii grei de puşcărie îmi

arată aceeaşi bunăvoinţă ca şi acum cincizeci de ani. Aşa este Toader

Mihailescu, aşa era şi Viorica, soţia sa, Dumnezeu să o ierte. Vin la Toader,

vorbim, zâmbim, stăm la masă, bem un rachiu, povestim din timpurile

duse…

Cert este că suferinţa a fost copleşitoare şi pentru cei care am stat cu

armele în mână, hăituiţi prin păduri, şi pentru cei care rupeau de la gura lor

ca din puţinul pe care îl aveau să ne dea şi nouă. Dictatura sălbatică poartă

vina pentru toate, nu bieţii oameni.

C.H.: Toader Mihailescu, pe care şi eu îl vizitez şi mă uimesc că este

teafăr şi surâzător, îmi comunică o logică simplă în privinţa aceasta: „Dacă

nu le dădeam de mâncare, trebuia să se predea, nu aveau încotro”.

Gv.V.: E corect ce spune. Dar faptul că am fost alimentaţi ce relevă?

Tocmai solidaritatea dintre cei din sat cu cei din mun ţi, o năzuinţă comună,

o iubire reciprocă…

C.H.: Unii spun că acei care au ales muntele, nu au făcut din viaţa lor

un ideal, ci o aventură…

Gv.V.: O aventură a cărei finalitate este temniţa, închisoarea

previzibilă din prima zi de viaţă în pustietăţi? Astăzi, da, pare o aventură,

un risc pe care numai nebunii îl pot alege. Dar nu-i aşa, a fost un fenomen

nu local, aberant, ieşit dintr-o experienţă bizară, ci un fenomen naţional, cu

întindere, care a cuprins diferite zone din ţară. A fost o opoziţie curajoasă

faţă de un regim diabolic, instalat cu forţa, cu mijloace inumane, crunte,

sălbatice.

C.H.: Lista cu gazdele era deja făcută când eraţi închis…

Gv.V.: Da. Cei mai mulţi au fost arestaţi cu două luni înaintea mea,

pe unii i-am văzut la proces, pe unii a trebuit să-i recunosc, în multe

împrejurări însă procesul sprijinitorilor mei s-a derulat în absenţa mea.

C.H.: Ştiu că şi personajul feminin care v-a marcat pentru totdeauna,

femeia căreia i-am dedicat un emoţionant capitol, în legătură cu trecutul,

are reacţii cu totul diferite în comparaţie cu prietenii Dvs. statornici. Nu

acceptă dialogul sub nici o formă, interviurile, imaginile televizate etc.,

motivându-se scurt şi totodată cu subtilitate, că acel timp este „urât şi nu

mai vreau să mi-l amintesc”.

Gv.V: …Mda… Într-o definire scurtă, acel trecut nu a fost decât urât,

căci teroarea comunistă nu putea fi frumoasă…

„Confesiunea seamănă cu o autoflagelare.”

(Dostoievski)

„Te uitai la mine şi, cum te uitai, am simţit că lumea era doar un nor

încărcat cu fulgere şi cu vânt, sufletul omului e şi el un nor încărcat cu

fulgere şi cu vânt, că Dumnezeu suflă peste ele ca să dispară şi am înţeles

că nu există scăpare.”

(Kazantzakis)

„E greu să fii singur.”

(Marin Sorescu)

„…dragul meu, amândoi suntem logodiţi cu moartea, ce rost are să ne mai

logodim.”

(dintr-o scrisoare a eroinei Ecaterina Teodoroiu)

„… lecţia unei morţi imobile, a unei morţi în adâncime, a unei morţi care

rămâne cu noi, lângă noi, în noi.”

(G. Bachelard)

„Muzica mângâietoare… s-a stins treptat în murmure tot mai slabe, până

când râul s-a întors pe de-a-ntregul la solemnitatea tăcerii lui dintâi.”

(Edgar Allan Poe)

„Ne despărţeam… O! cine mai întreabă de cei ce nu-s! de cei ce-au fost pre

vremuri!”

(Ion Caraion)

„începuseră crizele de melancolie cu care eram să mă lupt mulţi ani după

aceea. Mi-a trebuit o mare încordare a voinţei ca să pot rezista celor dintâi

accese de tristeţe.

Se dezlănţuiau pe neaşteptate, către apusul soarelui, şi la început nu

înţelegeam ce se întâmplă cu mine.”

(Mircea Eliade)

„Prin suflet, mi-a trecut presimţirea că-nvinuirile-acelea, atât de drepte,

aveau s-ajungă la Dumnezeu printr-un mesager dornic a i se-nfăţişa mai

devreme decât autorul lor.”

(Ileana Vulpescu)

C.H.: Acum, după ce Bucovina rămânea în urmă, cu toate amintirile

plutind peste munţii care nu v-au trădat niciodată, intraţi, trecând prin

Porţile de Fier, într-o altă lume, într-o altă experienţă.

Gv.V.: Nu aveam de ales, ştiam că crucea nu mi-a căzut de pe umeri

odată cu părăsirea închisorilor. Mi-am păstrat deviza: „Munceşte ca să

trăieşti.” Am studiat terenul, eram pe un şantier care nu îmi procura

siguranţă – între dormitor şi locul de muncă erau vreo doi kilometri pe care,

mai ales după ce ieşeam din schimbul de noapte, parcurgându-i pe jos, pe

Gura Văii, mă expuneam riscurilor mari. Puteam dispărea oricând în

Dunăre şi poate cineva, dacă mai avea ce, mă pescuia în Marea Neagră.

După un an am plecat lângă Craiova, în comuna Işalniţa. Aici se făceau

plăci mari de beton, prefabricate pentru blocuri, grinzi pentru poduri,

diverse piese. Era o muncă grea, dar nu m-am temut niciodată de muncă Şi

amintesc aici că prin aceste încercări am trecut avându-l alături şi pe un

prieten de-al meu, Radu Popescu, fiul doctorului Popescu, cel care a căzut

cu avionul în ultima zi de rezistenţă împotriva comuniştilor, în 1944. Radu

locuia pe strada Mesteacănului, nr. 6, în Craiova, lângă parcul Bibescu, era

deţinut politic şi m-a primit la el. Descărcam împreună vagoanele cu nisip

şi pietriş care veneau noapte de noapte; eram vreo zece inşi la descărcat.

Venea Marşhruta şi şeful de şantier striga la noi: „Echipa de descărcare, a

venit Marşhruta!”. Vagoanele de câte patruzeci de tone, din fier masiv, se

opreau înainte şi noi intram în acţiune câte doi la un vagon. Lopeţile

trebuiau să umble în mare viteză, trebuia să curăţăm bine vagoanele, ca să

se închidă bine obloanele, ca nu cumva, rămânând pietriş pe ramă, să curgă,

la o nouă încărcare, pe linia ferată. Apoi trăgeam movila ca să lăsăm libere

roţile şi aceasta o făceam de fiecare dată până a fi numerotate vagoanele şi

trimise după un nou transport. Am stat aici câteva luni, până ce am fost

descoperit şi din nou pus pe lista morţii.

Cum a fost? într-o noapte, şeful de echipă porunci: „Studenţii – căci

aşa ne zicea el ironic mie şi lui Radu – nu merg acum împreună la vagonul

X, ci unul la acela şi celălalt la altul”. Gata, mi-am zis, Doamne, să nu mă

laşi!; ştiam că mi se vroia sfârşitul. Am descărcat un vagon; când

deschideam obloanele, le propteam în câte o coadă de lopată scurtă şi

stăteau aşa ca aripile de cloşcă atunci când îşi primeşte puii. Aşa procedam

când curăţăm vagoanele; după ce operaţiunea era gata, coada lopeţii era

înlăturată şi oblonul cădea liber, iar noi trăgeam zăvoarele. Era noaptea,

rece, mi-am luat pufoaica şi am început să îndepărtez nisipul de lângă linie.

Mi s-a poruncit: „Bagă-te în vagon şi fă curăţenie acolo, ca să închidem

oblonul”. Criminalul stătea în spatele meu cu lopata în mână, nu bănuiam

ce va face. Stăteam întins pe burtă pe grămada cu nisip şi curăţăm acolo. El

atunci a lovit cu lopata propteaua şi, ca într-o cursă de prins şoareci,

oblonul de fier, de peste o sută de kilograme, a căzut peste mine. Norocul

nu m-a părăsit, adică Dumnezeu m-a prins în palmă – grămada de nisip era

încă înaltă şi oblonul nu a căzut de prea sus, apoi, în pufoaică fiind, lovitura

a fost amortizată. Am suferit un traumatism puternic, am fost învineţit, dar

coloana vertebrală nu mi-a fost ruptă. Mi s-a întrerupt respiraţia şi am căzut

de-a dura pe o movilă de nisip. Era o noapte răcoroasă, spre dimineaţă deacum, mi-am revenit şi am auzit asasinul, căruia Dumnezeu i-a întrerupt

planul, cerându-şi scuze că, din greşeală, a lovit propteaua oblonului…

C.H.: Din nou în Bucovina…

Gv.V.: M-am întremat cât de cât şi mi-am făcut lichidarea. Lovit,

cam strâmb, dar sănătos în general, am venit la Suceviţa şi am rămas la sora

mea vreo două luni. Ştiam o poieniţă pe-aproape, înconjurată de molizi;

stăteam acolo pe o pătură în soare de toamnă, de după-amiază până pe la

orele 4-5 seara, când pleca soarele şi se lăsa umbra. Nu beam alcool, nu

fumam, stăteam în ozon bun, mâncăm, beam lapte mult, apă curată şi astfel

m-am refăcut repede. Două luni mi-au ajuns. Trebuia să-mi caut un rost.

M-am orientat spre Bucureşti. Dar pe cine ştiu eu acolo? Cercetez şi îl aflu

pe Ichim, pe un frate al cumnatei mele, al soţiei fratelui meu Avram. Am

ajuns la el. Precaut, acesta îmi spune astfel:

– Măi Gavrile, la mine nu poţi locui, căci în acest bloc – pe Calea

Moşilor nr. 10 – vine deseori controlul, verifică dacă nu sunt străini care fac

probleme la plata întreţinerii. Dar am un atelier în beci, unde lucrez eu ca

instalator, nu are geamuri dar ai gaz metan şi poţi încălzi ceva, poţi găti;

batem doi ţăruşi şi facem un pat, vei sta aici până îţi vei găsi ceva mai bun.

– Bucuros!, exclam eu, învăţat cu „vilele” mele subterane.

M-am dus în beciul lui şi m-am angajat la lucru pe un şantier. Nu era

rău în beci; pentru că nu erau geamuri, am spart eu lângă uşă, cu un fierbeton

mare, pe care l-am adus de pe şantier, o găurice de mărimea unei

nuci, ca să vina puţin aer pe-acolo. Necazul mare era că nu mă lăsau

şobolanii să dorm. Tare mulţi şobolani erau, toată noaptea treceau peste

mine chiţcăind. Ii mai speriam eu, dar iar veneau. Am stat câteva luni bune

acolo. Securitatea m-a descoperit că lucrez pe şantier, dar nu ştia unde

dorm. Eu, de pe şantier, mergeam pe ici, pe colo, prin oraş, pe o stradă o

dată, altă dată pe alta, pe sub un bloc, intram într-un magazin, repede

ieşeam pe dincolo. Mă pierdeau, intram în beci la mine, nu ştiau unde

dorm. De noapte mă sculam şi veneam pe şantier. Când veneau ei să vadă

măcar dincotro vin, eu deja aşteptam de două ceasuri în curte. Până l-a

urmă însă au descoperit unde dorm. Eram în pericol. Nu ieşeam nicăieri.

Mă baricadam bine acolo, iar ziua eram la serviciu cu băieţii, nicăieri nu

ieşeam. Duminica citeam câte un ziar înăuntru. Lumină aveam. La un

moment dat, inginerul mi-a dat mie să fiu gestionarul maşinii; eram

încărcător pe o maşină „Steagul Roşu”; o maşină mare, un camion. Aveam

patru încărcători, eu eram şeful maşinii, dar încărcăm şi eu la -lopată. Eu

primeam bonurile, mergeam la magazie, aprovizionam magazia, ţineam

gestiunea; luam proces-verbal cu materiale, semnam tot. La un moment dat,

mă cheamă inginerul:

– Măi Vatamaniuc, de unde eşti tu?

– Din Bucovina, dle inginer.

– Ai avut la Regimentul 8 vreun frate?

– Am avut trei fraţi la 8 Vânători.

– Cum s-au numit?

– Vatamaniuc Grigore, care a fost la 3 Grăniceri şi l-au luat la 8

Vânători, unul Vatamaniuc Constantin, sergent major, şi unul Vatamaniuc

Gheorghe…

– Măi, pe care îl cunosc eu?

– Nu ştiu. Pe aceştia trei i-am avut…

– Eu am aflat despre tine totul. Ştiu cum te comporţi pe maşină. Uite

ce e, Vatamaniuc, avem, după cum ştii, magazia din Anton Pann, unde duci

tu materiale (un depozit mare, de unde se aprovizionau multe şantiere din

Bucureşti; un altul era pe Peneş Curcanul, de unde luam diverse materiale

de şantier şi le depozitam în magazia de pe Anton Pann)…” Era acolo un

ungur beţiv, Piroşca, tare ciudat, deloc potrivit cu corectitudinea mea, care

îl încurca. Erau patru maiştri conducători de şantiere, într-o împrejurare,

fiindcă la telefon nu răspundea nimeni şi pe şantier oamenii aveau nevoie

de materiale, inginerul, intrigat, a hotărât să-mi încredinţeze mie depozitul

de pe Anton Pann.

– Tu ai fost militar, tu cunoşti ordinea, mi-a zis, sporindu-mi

responsabilităţile. Doamna Bubuiceanu, contabila şefă, i-a ordonat lui

Piroşca să facă predarea cartotecilor, fişelor. Omul s-a conformat. Magazia

era uriaşă: patru sute-cinci sute kilograme de vopsea, tone de ciment, mii de

cărămizi, ţevi, instalaţii sanitare, cherestea – asta în curte -, dar în interior,

materialele erau de milioane grele. Am pus totul în regulă şi făceam totul

conştiincios. A mers bine treaba vreo două luni. Inginerul mă suna, iar eu

executam şi raportam. Într-o seară însă se ivi în uşă, în timp ce îmi puneam

la punct magazia, un ins civil:

– Ce cauţi aici, bă, banditule?

A zbierat aşa şi m-a înjurat. Eu m-am întors intrigat şi i-am zis:

– Ascultă, domnule, aici este un depozit, de ce-ai intrat? Ieşi afară!

– Mă, banditule, vezi-ţi de treabă! Ce cauţi tu aici? Aici e averea ţării,

sunt milioane, cum poţi dumneata să mă încurci?

Apoi îmi spune că el e colonelul Păuna de la Trust.

– Dle colonel, de ce n-aţi venit să mă întrebaţi? De ce mă înjuraţi?

Asta o face orice bărbat de pe stradă. De aceea v-am întrebat eu de ce aţi

intrat în curte…

– Ce cauţi aici?

– Cum ce caut aici? Am în primire magazia.

– Cum în primire? La o parte! Şi iarăşi înjură nervos.

– Dle colonel, vă rog frumos, nu mă înjuraţi, vedeţi-vă de treabă şi

lăsaţi-mă. Eu aici am răspundere. Vreţi să mă băgaţi în puşcărie? Lăsaţi-mă

în pace să-mi fac treaba.

S-a dus la grup şi a cerut să fiu schimbat. Nu ştiau nici aceia de ce şi

nici eu de ce. Avea un nepot pe care vroia să-l aducă în Bucureşti, să facă

seralul, iar pentru asta trebuia să aibă serviciu. Voia să-l pună în locul meu

la magazie. Cei de la grup nici nu voiau să ştie. Dar ce putea face grupul

faţă de trust şi mai ales faţă de Securitate? Mă cheamă dna Bubuiceanu şi

inginerul:

– Dle Vatamaniuc, ce facem? Ticăloşii ăştia de la Trust au spus să dai

în primire.

– Dumneavoastră ştiţi. Eu nu mă pot opune. Ştiţi cine sunt.

– Ştim. Pe noi nu asta ne interesează, pe noi ne interesează să meargă

treaba bine şi dacă merge, suntem mulţumiţi. Dna Bubuiceanu, ce facem?

Să vorbiţi cu soţul.

Soţul ei era inginer, directorul a două fabrici de cărămidă, lângă

Bucureşti, care aprovizionau şantierele, om cu putere.

– O să vorbesc cu soţul, încuviinţă ea.

A intervenit însă colonelul şi planul lor binevoitor a căzut.

– Vatamaniuc, afară cu banditul!

Stresul a durat o lună. Ce trebuia să fac? Sâmbăta trebuia, regulat, să

dau drumul la oameni, să semnez, să închei actele magaziei. Eram foarte

preţuit de muncitori; deseori încheiam şantierul înainte de termen şi lăsam

oamenii să respire, iar inginerul era surprins de abilităţile acestea, ca şi

atunci când, recuperând materialele rămase după închiderea lucrărilor, le

introduceam din nou în magazie şi nu ieşeam în lipsă niciodată. Şefului îi

plăcea şi curăţenia de care ne îngrijeam, nu avea nici un cuvânt de reproş.

Dar sosi… sentinţa. Dna contabil-şef îmi spune:

– Dle Vatamaniuc, nu mai putem, trebuie să dai în primire.

– Dau, doamnă. Când hotărâţi dumneavoastră.

– Dle Vatamaniuc, e în ordine magazia?

– în ordine, la orice oră, dna Bubuiceanu.

– Dle Vatamaniuc, cum stăm, ai ceva lipsuri?

– Aici vreau să vă spun ceva doamnă: nu stăm bine…

– Ce? Ai lipsuri?

– Nu. Am plusuri.

– Cum?

– Am vreo zece mii de cărămizi, am ciment în plus, am nişte scânduri

şi nişte instalaţii sanitare.”

Izbucneşte în plâns. Zice:

– Hai cu mine. Şi mă duce la inginer.

– Dle inginer, iată cine ne salvează pe noi!

Ce se întâmplase? Ei făceau un deviz pentru o anumită lucrare, pe un

şantier oarecare, lucrarea lua mai multe materiale decât prevedea devizul.

Şi erau întotdeauna în deficit. Or eu aveam plus în magazie. Acum ce era în

plus se adăuga la lipsuri şi se echivala bugetul.

– Nu se poate, dle inginer, omul ăsta nu trebuie să plece de aici!

Ei n-au ştiut ce fac eu, eu vroiam să fiu gospodar, să nu fie pe şantier

murdărie. Astfel i-am salvat pe cei cu vreo două şantiere unde au avut

lipsuri. S-au mai pus ei luntre şi punte pentru mine, dar n-au putut, într-o

bună zi, mi-au spus mâhniţi:

– închide, dle Vatamaniuc, magazia şi vino aici.

– Nu dăm materiale pe şantier, dle inginer, iar Trustul va spune că noi

nu dăm materiale pe şantier pentru că n-avem magaziner.

– Foarte bine.

Au adus pe unul Ursu. Un filfizon cu plete, cu pantaloni evaza ţi şi

pantofi cu toc. Mă uit la el – nu prea avea figură de gospodar. Am dat în

primire, tot.

Am dat, aşadar, în primire. La o săptămână, pe tânărul pletos l-a

prins Miliţia în cartierul Ferentari. A trecut pe-acolo un echipaj auto şi a

văzut într-o curte o maşină din care era descărcată cărămidă. Aceia nu erau

nişte ageamii, erau versaţi, ştiau că în sectorul lor nu e nici o lucrare. Au

oprit maşina; oamenii descărcau, era încărcătorii pe care i-am avut şi eu.

– Ce faceţi dumneavoastră aici?

– Descărcăm nişte material, nişte cărămidă…

– Cine v-a trimis aici?

– A venit cu noi delegatul, care este gestionarul.

– Unde e el?

– în casă.”

Şoferul se numea Ionescu. Stăteau la un păhărel. Şoferul nu bea, dar

aceia beau. Când a văzut echipajul, a albit.

– Cum aduceţi materialul acesta aici, e vreo lucrare?

– Nu…

– Actele dumneavoastră, cutare…

Gata, a căzut totul! El a vândut o maşină de cărămidă la nişte ţigani

din Ferentari, cu care s-a întâlnit la discotecile lor. Apoi, ce-a păţit Păuna,

ce-a sărit inginerul de la grup şi cu tot personalul de la contabilitate!

– Gospodarul n-a fost bun, Vatamaniuc, mi-aţi adus tâlharul care

vinde averea ţării!…

Degeaba, Securitatea a avut ultimul cuvânt. Asta am păţit eu la

Bucureşti.

După aceea am plecat din beci, am plecat şi mi-am luat o gazdă

lângă magazie, pe Anton Pann. După ce am plecat de la magazie, m-am dus

la fabrica „Acumulatorul”, care e în afara Bucureştilor. Acolo era foarte

greu, foarte periculos. Lucram în plumb. Cine nu respecta protec ţia muncii,

se îmbolnăvea de saturnism, de o boală de ficat de la care nu trăiai mult.

încet-încet, am ajuns confecţioner de plăci de plumb şi, după aceea, la o

maşină de pastat. Aceste plăci se pastau cu pastă de plumb, apoi se

introduceau în tubul de uscare. Am trecut prin toate fazele foarte repede şi

eram foarte bine plătit. Acolo ni se puneau, la fiecare douăsprezece luni,

trei luni în plus. Lucram în mediu toxic, foarte toxic. Primeam un litru de

lapte pe zi gratis şi o sută cincizeci de grame de costiţă. Plătit foarte bine, la

pensie ieşeai cu pensie bună. Am lucrat un an şi şase luni. Aveam de gând

să ies la pensie de acolo. Dar iarăşi o zi neagră! Cineva de la birouri îi

spune şefului meu, maistrului Bogea:

– Dl Bogea, aveţi pe unul Vatamaniuc aici?

– Da. La tunelul de uscare, la plăci.

– Spuneţi-i că îl cheamă la birou dna Bălăci.

– Dle Vatamaniuc, spală-te bine (lucram cu mănuşi de protecţie), eşti

chemat la birou…

Mă spăl şi merg.

– Cum te numeşti dumneata?”, mă întreabă un domn înalt.

– Vatamaniuc Gavril.

– De unde eşti?

-Din…

– De când lucrezi aici? Ii spun. Îmi zice scurt:

– Du-te şi te îmbracă. Mergi cu mine!

M-am spălat, am făcut baie, m-am îmbrăcat şi m-am dus. În spatele

biroului era o Volga neagră. Am intrat în maşină şi am fost dus la

Securitate, nu la cea care era aproape de mine, de zona unde locuiam, la

Securitatea din Rahova. M-a luat în primire un colonel. S-a recomandat

colonel şi a pus un casetofon în funcţie, cu un microfon spre mine. Îmi

spune: – Ascultă, măi pasăre rară! Noi ne-am modernizat acum, nu mai scrii

declaraţii. Ai să declari tot ce întrebăm noi.

– Da, dle colonel. Am declarat de foarte multe ori şi sunt iniţiat..

– Bine, dar ceea ce te vom întreba acum nu ştiu dacă ai mai declarat

vreodată. E pentru prima dată.

– Bine.

– îl cunoşti pe Săndulescu?

– îl cunosc.

– De unde îl cunoşti?

– De la fabrica de pâine unde am lucrat. Acolo, la Fabrica de pâine

«Ştefan cel Mare» l-am cunoscut.

– în închisoare te-ai întâlnit cu el?

-Nu.

– Dar pe Romică Ionescu îl cunoşti?

– Da, l-am cunoscut.

– Unde?

– Săndulescu mi-a făcut cunoştinţă cu el.

Şi mă mai întreabă de încă un nume dacă l-am cunoscut. L-am

cunoscut, am răspuns. Mi-a făcut cunoştinţă dl Săndulescu. O singură dată

l-am văzut.

– Şi ce-aţi făcut când v-aţi întâlnit?

– Ne-am dus la un restaurant, a comandat un litru de vin şi o gustare,

acolo ceva.

– Şi ce-aţi vorbit?

– De-ale noastre…

– De-ale voastre? Vă spun eu ce-aţi vorbit.”

Ce era? Un ardelean care a stat în închisoare cu Săndulescu, pe care

îl ştia băiat extraordinar de bun, după ce a ieşit de la închisoare s-a făcut

agent al Securităţii. Securitatea l-a trimis în Bucureşti, la oamenii cu care a

stat în închisoare, să-i tragă de limbă. L-a găsit şi pe Săndulescu şi acesta a

spus totul, tot ce ştia, fără nici un fel de reţinere. Ba a mai făcut cunoştinţă

şi cu mine, şi cu alţii, şi cu alţii. Eram la restaurantul „Grădiniţa”.

– Dar repede v-aţi adunat!, a spus ardeleanul.

Eu i-am zis:

– Eu, dacă vreau, într-o oră, cinci sute adun!

Era un fel de fantezie de-a mea. Am vrut să-i arăt că suntem mulţi în

Bucureşti şi asta era adevărat, căci m-am întâlnit cu mulţi. Din vorbă în

vorbă, am ajuns şi la excursii, că eu plec întotdeauna în concediu în

Bucovina, că eu nu vreau să-mi pierd antrenamentul, că plec în Bucovina să

urc pe munţi. Ce-a făcut el, Munţiu (căci aşa se numea acest fiu de doctor,

ticălos grozav)? S-a dus la Securitate şi, dând raportul, a spus:

– Săndulescu a vorbit aşa, aşa; l-a adus şi pe Gavril Vatamaniuc…

Vatamaniuc?, un nume cunoscut la Securitate!

– Şi ce-a vorbit Vatamaniuc?, întreabă şefii.

– A spus că el într-o oră adună cinci sute de oameni şi pleacă cu ei în

munţi!

– Da?

Mamă, ce-am păţit! O lună de zile tot la anchetă, întrebat ce s-a

discutat cu Săndulescu. Săndulescu a fost arestat, Romulus a fost arestat;

mie mi-au dat drumul acasă noaptea târziu, spunându-mi-se:

– Mă, banditule, mâine când ieşi de la…, la ce oră ieşi de la…?

– La ora patru.

– Când ieşi de la lucru la ora patru, aici te opreşti! Nu dai pe acasă!

– Aici mă opresc, domnule colonel, că n-am de ce să mă feresc, sunt

curat…

– Ştim noi cât de curat eşti, răpănosule!

Luam tramvaiul de la serviciu şi mă opream la Securitate, aşa

cheltuindu-mi o lună de zile. Acolo, la un moment dat, când am venit, nu

mai era unul, un colonel, ci doi-trei. Aveau aparatul declanşat, să vorbesc,

iar ei fumau. Am nimerit bine – din plumb, la fum de tutun. De-atâta fum de

tutun m-am îmbolnăvit de plămâni. A trebuit să ies de la fabrica de

acumulatoare. M-am simţit rău, mi s-a găsit o pată pe plămân şi m-am

internat în spital. La spital am stat o lună de zile. Asta au găsit la spital, că

la fabrică ni se făcea des control. Când mi-au găsit pata aceea, ştiam de

unde era. N-a fost nevoie de hidrazidă sau de streptomicină, ci de nişte

vitamine şi de a fi scos din mediul toxic. Din mediul toxic de la fabrică am

ieşit, dar din mediul intoxicat de tutun – nu!

Până în 1989 am fost continuu terorizat, arestat de nenumărate ori,

umilit, hărţuit, supus şicanelor de tot felul. Cartea de muncă vorbeşte

despre locurile unde am muncit, de locurile prin care am fost pasager,

hăituit. Nu mi se permitea să fac vechime într-o anumită întreprindere, ca

să nu împlinesc cele unsprezece luni prevăzute după care să am dreptul la

concediu, nici să ajung la majorări salariale, determinate de continuitatea în

activitate. De câte ori însă am dejucat şi acest tratament – îmi făceam

lichidarea de pe un şantier şi, în aceeaşi zi, ca să nu pierd continuitatea,

intram în activitate în altul! Sigur, formalităţile cerute la încadrare îmi

făceau probleme, dar s-au găsit mereu oameni inimoşi care m-au înţeles.

Doamnele erau întotdeauna mai sensibile decât bărbaţii. Le spuneam sincer

cine sunt, că nu-s beţiv, că pot munci, că am stigmatul de condamnat

politic. Cum am spus, angajarea presupunea unele formalităţi: protecţia

muncii, fişa medicală. S-a găsit, prin bunăvoinţa unor angajatori, cel puţin

în două locuri de muncă, un compromis salvator – donarea de sânge

justificată printr-un bon care îmi asigura pontajul. Am procedat aşa, aveam

patruzeci şi cinci de kilograme, dar aveam vigoare şi am rezistat…

C.H.: Să nu trecem cu vederea activitatea Dvs. de la fabrica de pâine

din str. Ştefan cel Mare, activitate bruiată de agenţii care vă invidiau că

după cei nouă ani de pâine mucegăită acum mâncaţi pâine caldă…

Gv.V.: Mai întâi să accentuez că, fochist fiind la un spital, coleg cu

un beţiv care venea turmentat la serviciu şi consuma alcool în timpul

programului, eram oricând pus în pericol de a fi spulberat de o eventuală

explozie a cazanelor. Mecanicul-şef, când colegul zăcea doborât de

băutură, îmi încredinţa mie paza cazanului. Am fost foarte prudent şi

inginerul, care mă preţuia, mi-a eliberat o adeverinţă şi am făcut în baza

aceleia o şcoală de fochişti, timp de şase luni. Bun lucru am făcut, am

câştigat o calificare ce mi-a adus un venit – pe lângă cei opt sute de lei pe

care îi primeam, mai adăugam încă o mie de lei, de la două blocuri din

spatele Intercontinentalului, unde asiguram apa caldă în timpul iernii.

Calificarea de fochist era şi o legitimaţie peste care Securitatea nu a putut

trece nepăsătoare. Acest document mi-a înlesnit angajarea la fabrica de

pâine unde, după cum se ştie, nu am lucrat prea mult. Dar ce e de

consemnat de acolo? Iată ce: într-o zi mă întâlnesc într-un magazin cu

maiorul Popescu, însoţit de doamna sa. Maiorul care mă arestase de multe

ori mă interpelă mirat:

– Ce mai faci, Vatamaniuc?

– Bine, dle maior.

– Unde mai lucrezi?

– La fabrica de pâine, îi răspund eu, convins că îmi ştia locul.

– Aăă, mănânci pâine caldă!

– Şi la propriu, şi la figurat”, îi răspund sec.

Să notăm că în această unitate eram la datorie în anul cutremurului,

în 1977. Grozav eveniment… Ţipau sus femeile lângă cuptoare, una căzu

lovită la picior; o bucată de plafon ieşise în afară, schimbul nu a mai sosit,

m-am întors pe jos acasă, uimit de dărâmăturile hidoase ale oraşului, de

trâmbele de praf, de lumea panicată. Vecinii mei erau afară: „Ce e aici?”, îi

întreb. „E bine tot, la noi nu s-a întâmplat nimic”, mi s-a răspuns. Am

descuiat încet locuinţa, cu grijă să nu se dărâme ceva. Gazul nu mirosea,

am aprins lumina, pe jos erau fulgi de var desprinşi din tencuială. Nici un

obiect nu era la podea, în afară de un vultur împăiat pe care îl aveam din

Bucovina, răsturnat sub piedestalul de mesteacăn.

C.H.: Eraţi singur în Bucureşti?

Gv.V.: Atunci eram singur, soţia era la ţară…

C.H.: Aveaţi deja o… familie?

Gv.V.: Trebuie să deschidem un capitol nou, o nouă povestire. Pe

scurt spun atât doar: dacă în Bucovina mi-am ratat tinereţea şi sentimentele,

în Bucureşti mi-am schimbat radical existenţa. Aici m-am angajat pe un

drum complet nou… Aveam 24 de ani când am plecat în mun ţi, 30 când am

fost prins şi 40 când m-am eliberat. La 42-43 de ani m-am căsătorit. Eram

la Grupul III construcţii, în sectorul 3, strada Doamnei. Acolo, în 1976, am

cunoscut-o pe doamna Geta, pe cea care mi-a devenit soţie. Ea era angajată

la Cooperativa invalizilor „Metalica”, avea biroul unde şi grupul amintit îşi

avea birourile. Am zărit-o acolo când mă retrăgeam noaptea la adăpost;

mi-a plăcut chipul ei distins, dar ştiam prea bine că omul nu trăieşte doar

din dimensiunea fizică şi era necesar să ne cunoaştem mai bine. O femeie

de serviciu, ţigancă, Ioana, mă cunoştea şi am rugat-o să-mi facă legătura.

– O cunosc, dar ce ochi aveţi, domnule! O bună doamnă e, o cunosc

foarte bine, îmi zise ţiganca.

– Eu nu am fost căsătorit, îi precizez eu, la care ea îmi răspunde:

– Cum, până la etatea asta? Doamna e singură, soţul ei a murit. Iţi voi

face cunoştinţă.

Am avut întâlniri seară de seară, discrete, în spatele bisericii Sf.

Gheorghe, pe o bancă, undeva acolo. De la început au funcţionat

seriozitatea şi respectul reciproc; nu am avut nici o deziluzie, ca de altfel în

nici o legătură cu vreo fiinţă feminină. Ne-am căsătorit, am făcut o masă

festivă la restaurantul „ l Mai”, după ce ne-am cununat în cea mai înaltă

clădire dintre primăriile Bucureştilor, în sectorul l. Din strada Anton Pann,

de care am vorbit, m-am mutat în garsoniera ei, primită de la cooperativa

unde avea serviciu. După vreo doi ani, colocatarul Colicioiu plecând din

spaţiu, mai jos, ni se rezerva o garsonieră dublă, pe care am obţinut-o prin

repartiţie. Aici am împlinit treizeci de ani de convieţuire frumoasă.

C.H.: Ştiu prea bine spaţiul din strada Doamnei, în care l-aţi avut

chiriaş pe vărul meu primar Ionel Corjân Corinescu, atunci cu activitate în

cinematografie, şi desigur, musafir de noapte, de câteva ori, chiar şi pe

subsemnatul…

Gv.V.: E adevărat că această casă, aşa cum era ea compartimentată, a

fost parcă menită ca loc de refugiu, de popas, multor călători prin Capitală,

oameni suferinzi, nevoiaşi, cu probleme, mulţi din Suceviţa, mulţi din alte

părţi…

C.H.: De toată lauda este generozitatea Dvs. manifestată în multe

chipuri şi împrejurări, în situaţii când uşile Bucureştilor nu se deschideau

nici oricând, nici oricui!

Gv.V.: Cu doamna Geta am cumpărat o proprietate şi în localitatea

Potlogi, într-o zonă de ţară mai mult frecventată de noi în ultimii ani. Acolo

am făcut investiţii costisitoare, aveam vie, pomi fructiferi şi zarzavat. Dar

mai întâi de toate o linişte pe care nu mi-o putea da Capitala. Dar şi asta,

până într-o zi…

C.H.: Vreţi să spuneţi că „ochii albaştri” vă „filmau” şi aici, după

atâţia ani?

Gv.V: Da, supravegherea continua. Dar întâi să vorbesc despre

locuinţa din strada Doamnei, cum am cumpărat-o, cum am devenit

proprietar. La un moment dat, s-a făcut un anunţ că garsonierele şi

apartamentele din blocul unde locuiam se pot cumpăra. Rezolvarea

depindea de Oficiul civic istoric al Bucureştilor. Un arhitect a efectuat

măsurătorile şi a stabilit că am de plată şasesute mii lei; era în ’93-’94.

Doamnei de la măsurători i-am spus că sunt cu o pensie mică, de muncitor

la lopată, că am fost deţinut politic şi că, dacă preţurile sunt exagerate, nu

voi avea posibilitatea de a deveni proprietar. M-a întrebat dacă l-am

cunoscut pe bunicul ei şi i-am spus că nu l-am cunoscut; m-a sfătuit să caut

banii şi să achit imobilul cât mai repede, ca să nu crească dobânzile. Am

făcut rost de bani, neînchipuit de greu, dar am reuşit să cumpăr locuinţa.

între timp, un francez însoţit de o româncă, bună cunoscătoare de franceză,

s-a interesat de imobilele din zona respectivă, dispus la negocieri pentru a

face acolo un parking pentru maşinile care vin la ministere. Lângă Piaţa

Veteranilor am găsit o garsonieră care, în schimbul a şapte mii de dolari, mi

se dădea cu tot confortul, inclusiv mobilată, o ofertă care părea ispititoare

căci, din cei douăzeci şi şase mii de dolari, cât era evaluată locuinţa din

strada Doamnei, era de unde plăti şi rămâneau încă destui bani pentru alte

rosturi…

C.H.: Până a ne istorisi momentele de tensiune împărtăşite împreună,

nu aş vrea să vă ocolesc cu o întrebare care aparţine oricum intimităţii.

Când i-aţi dezvăluit doamnei Geta viaţa Dvs, furtunoasă?

Gv.V.: Răspund fără nici o ezitare: după căsătorie.

C.H.: Şi impactul care a fost?

Gv.V.: Povestea mea a fost primită ca un pahar cu apă, nici rece, nici

caldă. Nu s-a arătat interesată de detalii, ba chiar de nimic din trecut. A

interesat-o doar armonia conjugală, căci prima sa căsătorie i-a lăsat mari

traume… Şi-a dorit un om civilizat, sincer şi devotat, şi cred că de aceste

calităţi, fără falsă modestie spun, am dat dovadă.

C.H.: Şi totuşi nu a fost surprinsă de odiseea Dvs. teribilă?

Gv.V.: în timpul relatărilor, nu, ci mai târziu, când au început

arestările, persecuţia. Ea însăşi a fost arestată de câteva ori de maiorul

Popescu, dusă la Beldiman. Mai întâi a fost altceva: i s-au făcut vizite la

serviciu şi i s-a spus:

– Tovarăşă, eşti o fată frumoasă, noi îţi dăm un serviciu bun, nu

apuca să te căsătoreşti cu banditul ăsta. Ştii că ăsta are crime la activul lui,

că cutare…

– Domnule, eu nu ştiu ce a făcut el, ştiu că e un om bun şi eu asta am

urmărit.

Dacă au văzut ei că nu merge cu binele, au recurs la scrisori. Mi le

trimiteau chipurile mie, dar eu eram la serviciu şi le primea ea.

„Domnule Gavril, un prieten de-al dumitale îţi scrie. Eu nu cred că e

bine ceea ce faci. E păcat să-ţi baţi joc de fiinţa asta care te-a ajutat atât de

mult şi dumneata ai suferit atât de mult; dumneata te -ai căsătorit acum şi ai

lângă dumneata o femeie aşa de bună. De ce mai cauţi să mergi la târâturile

acelea? Ca să-ţi baţi joc de femeia dumitale?” – aşa erau compuse scrisorile.

Norocul a fost că soţia, extrem de cuminte, a văzut scrisul şi şi-a dat seama

că… e adresată domnului Gavril. De ce ajungeau acasă când dl Gavril era la

serviciu? Asta arăta clar de unde vin şi scopul: pentru a distruge familia. Ea

râdea.

Dacă au văzut că nici cu această nadă nu merge, au luat-o cu răul. A

arestat-o maiorul Popescu, un prichindel de om; şi pe mine m-au arestat şi

m-au dus la Securitatea Beldiman. O dată m-au dus noaptea, ningea, era

spre Crăciun. M-au ţinut până târziu, întrebări, probleme, sute de probleme.

Am intrat în arest şi n-am ştiut pe unde să ies. Când am încercat s-o iau

înainte mi s-a zis:

– Nu, nu! Acolo intri mâine, acolo vei petrece Crăciunul. Acolo intri

la beci. Dincoace…

Am luat-o la dreapta, n-am ştiut unde am intrat. Altădată mi-au făcut

percheziţia şi mi-au luat icoanele, o cutie de metal pe care o aveam de la

colonelul Popescu, care avea o cheie dublă, sofisticată, ca la un fel de casă

de bani. Avea la mijloc o gaură cu şurub, se putea prinde în pardoseală sau

în beton. Era foarte grea, groasă, albă, nichelată; foarte frumoasă. N-am

găsit cheia pentru moment. Mi s-a spus:

– Bine. Asta o luăm cu noi şi când vei veni cu cheia, să vedem ce e

înăuntru, vei lua-o înapoi.

Când am plecat în Bucovina am ascuns cheia, şi atunci n-am găsit-o.

Când m-am dus şi am luat cutia de la ei, colonelul Bostan, care era la etajul

V, în Bucureşti, m-a întrebat despre Securitate, de armament, de cutare, de

cutare…

Eu mă apăram, iar el vorbea continuu.

– Banditule! Ţine-ţi gura! Eu te întreb acum.

– Da, domnule colonel, dumneavoastră m-aţi întrebat şi eu vreau să

răspund.

– Răspunzi când ţi-oi spune eu.”

Şi iarăşi mă acuza cu nişte chestii şi eu iar mă apăram… Ridicându-se

mi-a zis:

– Te arunc pe geam, acum!

M-am uitat la geam; nu erau gratii. Mă putea arunca pe geam: „S-a

sinucis!”, avea să se spună. Această practică se întâmpla foarte des. Atunci

am spus:

– Gata, domnule colonel, nu mai vorbesc!

Şi n-am mai vorbit decât foarte puţin. Nu m-am mai apărat. Am

scăpat şi de acolo. Eu cred că el chiar avea intenţia să mă arunce pe geam.

Getuţa a avut, săraca, destule de suferit…

întâmplător am cunoscut în Bucureşti un general bucovinean,

originar din comuna Breaza. Se numea Biscan. Prin acest Biscan l-am

cunoscut pe doctorul Emil Căpraru, la Spitalul de copii „23 August”, de la

Piaţa Muncii. Acest medic avea şi el vreo doi ani de închisoare; lui în

datorez angajarea în spital, într-un moment de cumpănă, când era să rămân

fără nici o slujbă, în spital am lucrat ca agent D.D.D. – dezinfectare,

deratizare, dezinfector, slujbă de bază într-un spital expus diverselor

contaminări. Dintr-un haiduc în munţi, am ajuns un „terorist” al microbilor

şi şobolanilor, aveam în primire o magazie a morţii, plină de otrăvuri, cu

detox, carbitox, cimexan, dipterex, praf franţuzesc, formol etc. pe care le

cunoşteam ca şi pe materialele de construcţie. Veneau săptămânal controale

de la Sanepid; mulţi până la mine au primit amenzi sau observaţii; eu am

lucrat cu foarte mare responsabilitate, iar directorul Popescu şi doctorul

Căpraru, care aveau în administrare acel sector de igienă, nu voiau să-mi

aprobe plecarea din instituţie, fiind foarte mulţumiţi de serviciile mele.

Acolo, o doctoriţă, când aveam timp liber, mai stătea de vorbă cu

mine, rugându-mă să-i povestesc din viaţa mea, din romanul existenţei

mele. Ardeleancă, şefa farmacistă Roşculeţ îmi spunea că a avut şi ea în

familie persoane care au fost deţinute. În spital am lucrat şapte ani de zile, o

perioadă când, Securitatea, ştiind în ce mediu îmi desfăşor activitatea, a

socotit că e bine să mă lase să zac mai mult timp acolo, căci eram bine pus

la otravă şi într-un mediu toxic, zilnic respirând moartea, puteam să dispar

lent, tot atât de sigur ca şi printr-un procedeu violent…

C.H.: Doamna Getuţa, prezenţa care v-a dat un alt sens vieţii,

spuneaţi că a trăit multe momente tensionante alături de Dvs., şi la

Bucureşti, şi la Potlogi, şi în Suceviţa natală, unde copleşti de nostalgii vă

întorceaţi din când în când.

Gv.V.: Când i-am povestit, extrem de marcat, episodul scump din

biografia mea legat de Nataliţa, Geta, o femeie emancipată, înduioşată de

dramaticele mutaţii din destinul meu, mi-a spus cuminte:

– Sunt sigură, Gavriluţă, că eu nu am nici o contribuţie în acest necaz

al tău.

Spuneam cândva că, în urma loviturii uriaşe pe care am simţit-o după

pierderea idilei de la Suceviţa, printr-o mârşavă trădare, am încercat să

revin pe verticală, să înţeleg, să trec întâmplarea prin filtrul lucidităţii şi,

după o anumită vreme de cugetare, am pornit spre alt orizont, convins că

Dumnezeu m-a păstrat pentru o altă misiune. Aşa am găsit-o eu pe Geta la

Bucureşti, singură, văduvă, bolnavă, având nevoie de un reazem. După

căsătorie am descoperit într-un spital că suferă de cancer mamar, făcuse

metastază hepatică. Din Spitalul Militar, unde mi-am făcut anumite relaţii

cu oameni pe care i-am cunoscut în închisori, am primit-o acasă cu

asigurarea că va mai trăi paisprezece-cincisprezece zile. Trebuia să-i

administrez morfină, căci avea dureri insuportabile. La secţia Oncologie nu

mi-au mai primit-o. Am strigat către acelaşi Dumnezeu atotputernic care

de-atâtea ori m-a scos din mormânt la viaţă. Eu aveam experienţa lumii de

dincolo, am fost acolo, m-am întors şi ştiu ce am văzut! – Doctorul Luncan,

despre care am vorbit, oarecând, într-o situaţie critică, mi-a tăiat o venă şi

mi-a făcut perfuzie prin denudare, m-a racordat la tub de sânge, aveam

tensiunea O, sângele mi-a inundat plămânul, inima nu mai lucra… O,

Doamne, toate-s cu putinţă celor ce cred! – zic de mii de ori, nu fabulez, nu

trăiesc din iluzii…

Supărat, plângând, aşteptam într-o staţie de tramvai, frământat de

incertitudini, de teama că fiinţa în suferinţă nu ar mai putea fi găsită în

viaţă. Domnul Dumnezeu m-a văzut din înălţimile Sale şi mi-a împlinit

ruga pe care deseori o auzim la Liturghie: „înger de pază, credincios,

îndreptător, păzitor al sufletelor şi trupurilor noastre ne trimite”. Iată

mesagerul: din mulţime a venit către mine un domn înalt, deosebit de

frumos, care, în opinia multora dintre cei cărora le-am povestit întâmplarea,

nu a fost o întruchipare firească:

– Domnule ştiu că ai necazuri, dar spune-mi şi mie…

– Am soţia bolnavă de cancer şi nu ştiu dacă voi afla-o în viaţă.

– Am bănuit, mi-a spus. Du-te în strada Precupeţii, la nr. 10, şi arată

actele, că vei primi medicamentele necesare. Am mers, medicul mi-a dat

medicamentele, s-a purtat frumos cu mine. Am rămas uluit de această

situaţie. Interesant, de la Spitalul Militar mi s-au dat asigurări sumbre, la

oncologie soţia nu mi-a fost primită şi, culmea minunilor, după ce

medicamentele primite din strada Precupeţii au intrat în programul

pacientului, cea sortită morţii s-a refăcut şi a avut o viaţă bună ani de zile,

bucurându-se de o senectute luminoasă, până în 2000 când a trecut hotarul

acestei lumi. Sunt convins că spre această fiinţă, la cinci sute de kilometri

de Bucovina tinereţii mele entuziaste, m-a trimis Dumnezeu întru salvare,

Cel la care nu există timp şi spaţiu, Domnul pentru care, cum zice

Scriptura, o mie de ani sunt ca o zi…

C.H.: Sunt surprins din nou de dimensiunea metafizică a simţirii

Dvs., de generozitatea recuperatoare prezentă în atâtea acte caritabile prin

care parcă vreţi să vă izbăviţi de apăsătorul ecou al suferinţei celor care,

împreună cu Dvs ori în afară, au fost striviţi de teascul istoriei…

Gv.V.: Sunt îndatorat multor semeni pentru sacrificiile lor. Puţini

sunt în viaţă, cei mai mulţi sunt în pământ; unii au tăcut şi au răbdat,

încercaţi ca martirii şi, aici mă gândesc la Ioniţă Procopciuc şi la Traian

Brăilean, care, sprijinindu-mă, au îndurat pentru mine incredibile torturi,

având atâta voinţă şi putere şi statornicie în bărbăţia lor încât, în faţa

acestor pilduitori ai demnităţii, nu pot decât să mă aplec reverenţios şi

pios…

C.H.: Pentru că sunteţi cititor şi cunoscător de Scriptură, cum aţi

interpreta cuvintele „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor

rosti oamenii, vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei

fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Mt. 12, 36-37), având în

vedere incomodele întâlniri în lungile procese cu martori cinsti ţi şi cu

apărători mincinoşi, cu trădători, cu turnători laşi, cu prieteni fermi,

sprijinitori în zilele de foame şi primejdie, cu rude apropiate.

Confruntat, sub ochii judecătorilor şi ai temnicerilor, cu o situaţie

limită din care făcea parte desigur şantajul, alături de alte strategii abile, din

mărturiile celor incriminaţi am înţeles că din interogat aţi devenit de câteva

ori interogator, propunându-le celor cu care eraţi faţă în faţă să recunoască

public că v-au ajutat, că au fost solidari în anumite momente, că le aduceaţi

aminte date exacte, ce anume v-au pus… În rucsac şi alte detalii

dezarmante, categoric neaşteptate, cert calificate nu pozitiv…

Gv.V.: într-adevăr au fost situaţii limită, constrângeri, şantajări,

manevre subtile care au făcut victime. Se ştie prea bine că şi pentru o ţigară

întinsă unui personaj suspect, se făcea închisoare. Cu atât mai mult gazdele

– sigur multe nu bucuroase de prezenţa noastră, căci bănuiau

deznodământul, consecinţele – filate şi trădate ori autodeclarate…

C.H.: Am la îndemână o listă cu cei arestaţi, din zona în care aţi

activat, mulţi, cei mai mulţi cunoscuţi de Dvs. Matematic, adunând anii de

închisori din spatele fiecăruia, iese o sumă cutremurătoare…

îi dau citire listei cu pricina, amintind că în jurul Dvs. au fost arestaţi

douăzeci de inşi din Suceviţa, şapte din Marginea şi doi din Vicovul de Jos;

în cele zece luni de proces au fost audiaţi peste o sută de martori din

Suceviţa, Marginea, Putna, Horodnic, Voitinel – pedepsele însumând peste

o sută treizeci şi opt de ani de condamnare, după cum urmează: Gavril V.

Vatamaniuc (douăzeci şi cinci ani m.s.), Nicolae V. Vatamaniuc (nouă ani),

Ion V. Vatamaniuc (nouă ani), Vasile M. Cazac (trei ani), Avram I.

Hrehorciuc (trei ani), Gh. F. Iţcuş (cinci ani), Nicolae Mt. Chiraş (cinci

ani), Ioniţă I. Procopciuc (zece ani), Natalia Sireteanu (cinci ani), Toader

Mihailescu (opt ani), Traian Breilean (zece ani), Toader Chiraş (trei ani),

Ghe. O. Cazac (şase ani), Anton Stadler (cinci ani), A. Golembiovschi

(zece ani), Vasile Marciuc (şapte ani), Elisabeta Marciuc (cinci ani), Ion I.

Senegeac (opt ani), Vasile Breilean (trei ani), Constantin Av. Roteliuc (trei

ani).

La al doilea proces, încă cinci arestaţi însuma optzeci de ani de

condamnare: Filaret Iţcuş (douăzeci şi cinci ani), Vasile Sbiera (zece ani),

Constantin I. Cazac (cincisprezece ani), Ieremie Cazac (cincisprezece ani),

Arcadie I. Cazac (cincisprezece ani). Lângă cei douăzeci şi cinci de

condamnaţi amintiţi, se adaugă şi Ghe. M. Tcaciuc, cu cincisprezece ani de

temniţă grea, mort în temniţă la Botoşani la 27 august 1961, suferind din

cauza unei înscenări de spionaj în favoarea Germaniei (extras din

Monografia Suceviţa, autor prof. Valerian Procopciuc).

Gv.V.: Da, cutremurător. Şi când vom aduna anii de condamnare de

pe întregul cuprins al ţării, vom rămâne fără cuvinte. Ne vom găsi înaintea

incredibilului, ca în faţa unei construcţii suprarealiste…

Mulţi, prea mulţi din cei catalogaţi nu mai sunt în viaţă. Cartea

aceasta, care poate avea şi pagini incomode, supuse controversei, se vrea

până la urmă şi un omagiu acelor victime. Eroul nu sunt eu, nici ceilal ţi

lideri de grup, ci generaţia de-atunci e eroică, ei, românilor de atunci le

suntem datori…

C.H.: Subiectivismul nu-i condamnabil în literatura artistică, dar în

memorialistică, în mărturisiri, obiectivismului trebuie să i se dea întâietate,

chiar şi dacă adevărul e dur, chiar şi dacă e împotriva noastră, trebuie

dezvăluit cu discernământ; ficţiunea poate masca un soi de ipocrizie,

precum misticismul, un soi de sfinţenie…

Să ne întoarcem acum din nou, după aceste întrebări şi răspunsuri

inevitabile, reluate, reci, obsedante, la casa Dvs. din marginea Bucureştilor,

la vremea când carnetul de muncă se închidea şi, ca orice cetăţean, asigurat

social, aveaţi dreptul de a trăi liniştit, în pensie. Liniştit şi ca un om liber,

de-acum la o vârstă a senectuţii, familist, gospodar, nemaiprezentând nici

un pericol…

Gv.V.: Mai întâi, mulţumesc pentru întrebările incomode de dinainte,

care pot fi elemente dintr-un apropiat epilog, întrebări care sunt într-un fel

şi eliberatoare, căci nu mi-am închipuit niciodată că, fiind ultimul

supravieţuitor din rezistenţa armată a Bucovinei, sunt şi o sumă de fapte

care conturează un erou. Mă repet, suferinţele celor mulţi din jurul meu, ale

acelora care au făcut închisoarea cu mine şi pentru mine, ale văduvelor, ale

maicilor cu copii rămase acasă, ale mărturisitorilor chinuiţi, ale tuturor

acelora care au suferit în obezile comunismului, acestea merită un

monument, acestea merită consemnate în paginile istoriei. Eu sunt doar un

personaj, cu o anumită individualitate, cu o viaţă greu de înţeles de toţi…

C.H.: Risipindu-vă veacul, aş zice, între detractori, unii motivaţi, alţii

mai puţin, şi admiratori, cunoscători ai fenomenului, seduşi de povestirile

care astăzi par legende…

Gv.V.: Să vedeţi dumneavoastră că „cetăţeanul, asigurat social, cu

dreptul de a trăi liniştit, la pensie”, cum ziceţi, nu era pe deplin liber. Cum

am spus, până în ’89 am tot fost în urmărire. Eram, aşadar, la Potlogi. Într-o

zi am fost chemat la postul de miliţie, cu puţin înaintea evenimentelor din

Decembrie. Un colonel, nu ştiu cum îl cheamă, m-a întrebat despre casă,

cât am dat, dacă am fost corect căci, zicea el, notarii fac şmecherii. Am

răspuns cinstit:

– Am fost corect, nimic n-am făcut, dle colonel.

– Bine. Dar spune-mi, Vatamaniuc, cu puşca te mai ocupi?

– Da. Îmi trebuie însă o pereche de ochelari să văd să trag cu puşca…

– Suntem informaţi că nici aici nu-ţi stă gura. Tu vrei să ţi-o umplem

cu pământ neapărat?

– Cine v-a informat, v-a informat greşit, dle colonel. Probabil că vrea

să arate că are activitate. Realitatea nu este asta. Eu îmi văd de treaba mea.

Drept este că, după 1989, inginerul agronom Pădure din comuna Potlogi s-a

făcut prieten bun cu mine, după cum mulţi mi-au căutat prietenia după

revoluţie. Chemându-mă la o bere – deşi eu nu beau – mi-a spus:

– Dle Vatamaniuc, de zeci de ori am fost întrebat de dumneavoastră.

Cineva venea de la Bucureşti şi mă tot întreba despre dumneavoastră.

– Un colonel, aşa şi aşa, zic eu.

– Nu, un civil.

Colonelul interesat de existenţa mea, după mărturia agronomului

Pădure, l-a predat pe acesta unui căpitan urâcios care i-a spus:

– Tov. inginer, mata ai contact cu toată lumea din comuna asta. Ce

vorbeşte banditul ăsta care s-a mutat aici lângă dumneavoastră? – acestea au

fost cuvintele colonelului, la care Pădure a răspuns:

– Tovarăşe anchetator, am vorbit cu mulţi oameni, ştiu atât: când trec

cu şareta dimineaţa, la colectiv, şi seara înapoi, zilnic îl văd pe cel de care

mă întrebaţi, în genunchi în grădină. Ce face omul ăsta eu nu ştiu, descântă

plantele acelea, nu ştiu. În grădină îl văd când trec în colo, în grădină îl văd

când vin încoace.

– Bine, dar el, aşa, nu iese, nu stă de vorbă cu oamenii?

– „Am stat de vorbă cu mulţi oameni”, îmi spune el că le-a spus

atunci, „dar nici unul nu mi-a zis că ar fi stat de vorbă cu el.”

– Cum, ăsta e sălbatic? Nu stă de vorbă cu oamenii?

– Nu stă de vorbă cu el nimeni, nu-l cunosc. Atât doar: bună ziua –

bună ziua.

Soţiei nu i-am spus niciodată aceste întâmplări, deşi ea m-a întrebat.

M-am temut să nu se sperie iar, ca în Bucureşti. Odată însă m-a întrebat:

– Atunci pentru ce te cheamă?

– Pentru ţiganul cu caii, Getuţa…

Ce s-a întâmplat? Iată ce. Un ţigan de la Câmpulung Muscel a luat de

undeva cherestea şi poposind în marginea comunei, în câmp, a adormit.

Cineva i-a furat caii de pe poiană, pe care nu i-a mai găsit. A tras căruţa

într-o curte şi s-a dus în locul de unde era el; a venit cu alţi cai, a luat căruţa

şi s-a dus. Cu timpul şi-a cumpărat alt cal şi, cu încă unul, umbla cu

scândură, cum îi era meseria, într-o zi a văzut la o căruţă, la un alt ţigan din

comună de la noi, unul dintre caii lui. S-a dus repede la post şi a anunţat.

– De unde ai luat calul?” a fost întrebat cel bănuit.

– L-am cumpărat de la nişte căldărari.

– Dar celălalt cal?

– Nu ştiu, eu pe ăsta l-am cumpărat.

Şi a stat ţiganul acela în apropierea casei mele. A venit la mine şi a

cerut mâncare; i-am dat pâine; a stat vreo săptămână pe acolo. A trebuit să

meargă acasă, să aducă dovadă cum că a avut cai, cum au fost caii şi

declaraţiile s-au potrivit. Apoi i s-a dat calul. A trebuit să dau şi eu o

declaraţie.

Deşi eram ieşit la pensie, agenţii nu m-au lăsat nici o clipă. M-au

ameninţat că-mi astupă gura cu pământ, întrebându-mă mereu de ce înjur

partidul.

Cu toate că aparţine altui segment de timp, în marginea celor

consemnate, o evocare cred că merită înscrisă, din care se va vedea cât de

supusă a fost stresului existenţa mea de… om liber. Lucram la Mase

plastice; locuiam, retras noaptea, la un macedonean; munceam noaptea şi

câştigam în douăzeci de zile mai mult decât un salariu obişnuit într-o lună

de zile. Tracasat de anchete şi urmăritori, i-am spus doamnei casiere care

ne aducea de la Ministerul Finanţelor salariile că aş dori să părăsesc

Bucureştiul, să mă pierd pe undeva prin Ardeal. Frumoasa doamnă Doina

avea un drum la Timişoara. Am întrebat-o dacă pleacă cu vreo maşină şi

mi-a spus că va merge cu avionul. Mi-a făcut propunerea să o însoţesc.

M-am retras politicos, ştiind ce preţuri practică aviaţia. Doamna, care nu

ştiu de ce mă agrea deosebit de mult, mi-a oferit bani de bilet şi mi-a spus

să merg la agenţie, să iau o maşină, pe care va plăti-o ea, să ajung în Obor,

la adresa unde locuieşte. Aşa am făcut; la ora indicată am mers cu un

microbuz la aeroport. Un cetăţean stătea deoparte. Când am fost văzut cu

doamna Doina, a tresărit, s-a bucurat. Cetăţeanul de care vorbesc s-a aşezat

în spatele nostru; avionul a pornit, a făcut o escală la Arad şi una la

Timişoara. La urcare, geanta, singurul bagaj pe care îl aveam, mi-a fost

reţinută. O voce, în microfon, porunci: „Dl Vatamaniuc să poftească să-şi ia

servieta”. S-a efectuat controlul, în spatele avionului o stewardesă mi-a dat

geanta. Făcându-se nişte locuri libere, ne-am mutat dincolo de aripa

avionului, spre pilot, ca să putem vedea panorama de sub avion. Cetăţeanul

dubios ne-a suspectat că, retraşi aproape de pilot, avem în plan deturnarea

aparatului, cu scopul de a fugi în străinătate. S-a deplasat urgent lângă noi,

dar noi ne-am văzut de treaba noastră, atenţi la priveliştea fascinantă de sub

avion. Eram într-o zonă, în zbor jos, prin care puteam ajunge în Ungaria ori

Iugoslavia, în fine, am ajuns la Timişoara. Doamna avea bilet dus-întors, eu

nu aveam pentru întors. La ghişeul vizelor, un maior de la grăniceri mă

interpelă astfel:

– Staţi aşa. Unde mergeţi?

– Să fac viza.

– Cum te numeşti dumneata?

Dar asta a fost numai ca el să mă recunoască, să fie sigur de

identitatea mea.

– Vatamaniuc. Se uită la mine aşa, clătinat, îmi zise:

– Da, faceţi viza. Dar dumneata n-ai de făcut viza!

– Nu, pentru doamna”, explic eu.

– Aha! Dumneata nu mergi înapoi?

– Nu.

– Bine…

Toată ziua a umblat după noi prin oraş, îşi făcea misiunea. Eu m-am

dus printr-un talcioc, m-am uitat. Am avut apoi întâlnire. Ne-am dus la un

restaurant şi am mâncat, doamna a plătit, într-un restaurant foarte frumos,

eram singuri. Doamna, căci trebuie să vă spun, avea o problemă în familie,

plângea şi mi se confesa. De multe ori am ajutat-o. Între timp au intrat doi

ţipi, cu un aparat de filmat şi au filmat pe acolo, se făceau interesaţi de

local, dar ne-au filmat pe noi. La început n-am bănuit, era frumos locul,

lambriuri, zorzoane, extraordinar de frumos. Doamna a plecat, eu am

rămas. Mi-am luat un bilet ca să merg până într-o localitate de graniţă,

aproape de sârbi. Dacă am văzut că după mine este un domn, mereu după

mine, m-am eschivat şi am aruncat biletul la un coş de gunoi. M-am dus în

oraş cu domnul după mine. Am intrat după un colţ, am găsit o frizerie şi

repede m-am strecurat acolo. Domnul a trecut, era lume multă, am ieşit din

frizerie, după colţ, şi m-am pierdut. Trebuia să vin înapoi la Bucureşti, dar

cu trenul. Mi-am rezolvat problema la Timişoara, cu doamna respectivă, iar

acum trebuia să mă întorc la Bucureşti. La gară, când să-mi scot bilet de

Bucureşti, m-a luat în primire o femeie; vorbea ruseşte, se repezea după

mine să nu mă piardă pentru nimic în lume. Am scos bilet pentru Bucure şti

şi mi-am zis: „Las’ că ţi-o fac eu ţie!”. Am ieşit în faţa gării, ea se ţinea

după mine. Sosi un tren în gară; repede am sărit în el şi, pe uşa cealaltă,

peste nişte vagoane, m-am dus şi ea m-a pierdut. Am stat ascuns după alte

trenuri, îmi plăcea să-mi bat joc de agenţi, n-aveam altă treabă. Deşi s-a dat

alarma şi am fost dat pierdut, când sosi ora de plecare a trenului spre

Bucureşti, în gară, doamna şi încă doi domni m-au luat în primire. M-am

urcat în trenul de Bucureşti, domnii s-au instalat în uşile trenului. Aşa m-au

călăuzit până la Bucureşti, îmi pare şi astăzi rău că nu mi-am bătut joc şi de

acei doi, trebuia să fi deschis geamul, iar la Craiova să sar; puteam merge la

fratele meu, stăteam la el o săptămână şi astfel Vatamaniuc era pierdut pe

drum. Am coborât în gară la Bucureşti; din Timişoara mi-am cumpărat o

scurtă de fâş, foarte bună şi frumoasă, bună împotriva apei. Aveam în

servietă o pâine şi două cutii de conserve. Când am coborât din tren, m-am

pomenit înşfăcat de mâini cu putere mare. Doi plutonieri îmi suceau

mâinile strigându-mi:

– Hai cu noi, că eşti băiat bun.

Astea au fost cuvintele lor. M-au dus la miliţia gării. M-au băgat

acolo, unde am intrat fără frică. Doi domni, unul înalt şi unul mai pirpiriu,

civili amândoi, m-au luat în primire:

– Cum te numeşti dumneata?

– Vatamaniuc Gavril.

O, Doamne, în câte mii şi mii de locuri s-a pomenit şi scris numele

meu! Mă interoghează în continuare:

– De unde vii dumneata?

– De la Timişoara.

– Ce ai căutat acolo?

– De lucru.

– Dar în Bucureşti nu e de lucru?

– Este mult de lucru, dar dacă nu-mi dă pace Securitatea… Am căutat

să fug în alte regiuni.

– Şi de ce nu te-ai angajat?

– N-am găsit loc convenabil.

– Ce ai aici, în servietă?

– Mâncare.

– Ia vezi, tovarăşu’, ordonă superiorul.

Au luat pâinea, au tăiat-o toată: „în regulă, nu e nimic periculos”.

Cutiile de conserve, după ce le-au cercetat, au constatat că nu-s ofensive, că

nu-s atomice. Au luat apoi jacheta aceea şi au cercetat-o peste tot. Au

terminat controlul cu oarecare suspiciune.

– Vatamaniuc, te întrebăm, ce ai căutat la Timişoara?

– De lucru.

– Nu să pleci din ţară?

– Nu. Din ţară, eu nu plec.

M-au mai întrebat una-alta, iar după un anume schimb de cuvinte au

hotărât: „Hai cu noi.”

M-au scos prin spate, m-au urcat într-o maşină Volga şi m-au dus la

Securitate. Soţia, acasă, nu ştia nimic. La Securitate am stat trei zile şi trei

nopţi.

– Ce-ai căutat la Timişoara?, asta era dilema lor. „Ai vrut să pleci din

ţară…”

Ar fi trebuit să semnez ca să-mi facă proces şi să mă condamne,

învinuit pentru tentativa de ieşire din ţară.

C.H.: Cam în ce an a fost asta?

Gv.V.: în 1987-1988. Nu puteai vorbi orice, n-aveai voie să părăseşti

ţara, n-aveai voie să te duci oriunde, multe n-aveai voie să faci, România

era o închisoare la ora aceea, „închisoarea noastră cea de toate zilele”, cum

bine s-a spus.

C.H.: Să punctăm totuşi şi o altă zonă. Una, să zicem, mai scăpată de

sub teroare şi de sub incertitudine. Care a fost tratamentul Dvs. după 1989?

Aţi fost chemat la conferinţe?

Gv.V.: îmi pare foarte rău că nu am la mine, ca argument, un plic

voluminos, conţinând vreo douăzeci şi ceva de invitaţii la diferite

conferinţe. Chiar şi la postul de radio BBC şi la Europa Liberă am fost

invitat să vorbesc. La BBC, dna Rodica Chelaru mi-a făcut invitaţia. Am

înregistrat cu domnia sa şi câteva casete.

Am vorbit la radio şi la televiziune, dar o invitaţie specială, primită

într-o bună zi, trebuie să o amintesc aici. Sună telefonul:

– Vatamaniuc Gavril?

– Da.

– Dle Vatamaniuc, aici e dna Corbu de la Radio Total. Sunteţi de

acord să veniţi la noi? Trimitem maşina după dumneavoastră, veniţi să

vorbiţi la radio. Îmi spusese cu ceva timp înainte Săndulescu, prietenul

meu, aşa:

– Dle Vatamaniuc, ai să fii şi dumneata chemat, căci sunt chemaţi

foarte mulţi foşti deţinuţi. Ei spun că e Radio Total, nu ştiu dacă e aşa; este

acolo o damă care pune diferite întrebări. Cu maşina te ia de acasă, cu

maşina te aduce. Dar e un studio acolo. Vezi că e semi-întuneric. Studioul e

mare şi, acolo, într-un colţ, este un domn; acela filmează. Când vei vorbi, ţi

se vor imprima întrebările, dar vei fi şi filmat.

– Nu mă interesează. Mă duc. Iau telefonul şi răspund:

– Da, dna Corbu.

Curios, la un moment dat, deşi locuinţa mea din strada Doamnei nr. 7

era destul de ascunsă, m-am pomenit că cineva, repede, sună la uşă.

– Dumneavoastră sunteţi domnul Vatamaniuc?, mă întreabă un domn

respectuos.

– Da.

– Aţi vorbit cu doamna Corbu la telefon?

– Da.

– Eu sunt cu maşina. Dacă vreţi să poftiţi, maşina e aici.

M-am urcat în maşină şi m-a dus acolo. Mi s-au pus întrebări fără să

se înregistreze, fără să se comunice nimic.

– Dumneavoastră aţi fost deţinut politic?

– Da, dna Corbu.

– Ce condamnare aţi avut?

– Patruzeci de ani.

– Cum patruzeci de ani?

– Da: treizeci de ani muncă silnică pe viaţă şi zece ani pentru diferite

fapte: pentru port ilegal de armă, pentru c-am distrus bustul lui Lenin,

pentru c-am scris manifeste, pentru c-am rupt steagul roşu, patruzeci de ani

de condamnare…

– Şi câţi aţi făcut?

-Nouă ani.

– Domnule Vatamaniuc, noi suntem aici un radio, vrem să

înregistrăm: vă punem întrebări, suntem în legătură cu populaţia. Veţi primi

telefoane şi vi se vor pune întrebări. Dumneavoastră răspundeţi…

– Bine, doamnă.

– Alo! Radio ta…, ta…., ta…, spune tot…, cutare. Acum va vorbi dl

Vatamaniuc, care a fost deţinut politic, condamnat la patruzeci de ani.

încep să spun că am fost dat afară din cadrele armatei, că în 1948 am

fost arestat la Craiova, că am evadat de la Comenduirea pieţei Craiova şi

am fugit în munţi, unde am făcut un grup de partizani, cum am fost prins în

1955… Spun tot. A trecut jumătate de oră, ea anunţă: „Au trecut treizeci de

minute. Dacă cineva are…”. Mă pomenesc cu un telefon. Un domn…

– Domnule Vatamaniuc, v-aş ruga să ne spuneţi care au fost acţiunile

dumneavoastră acolo…

N-am apucat să răspund, căci o altă voce, de la un alt telefon, începu

să spună alert:

– Acolo s-a murit, îţi spun eu, domnule Vatamaniuc, acolo s-a murit,

s-a murit! Asta a fost acolo, au fost lupte, domnule. S-a murit…

După aceea legătura iar s-a întrerupt şi am vorbit din nou treizeci de

minute. Domnul respectiv a revenit:

– Domnule Vatamaniuc, eu vreau să vă dau numărul meu de telefon,

să stăm de vorbă.

Doamna Corbu a notat numărul, eu o întreb:

– Cine era, doamnă?

– Doamna Gârgu din Vicov. Locuieşte în Bucureşti.

Nu ştiam cine este respectiva doamnă. Am ieşit din emisie, mi s-a

mulţumit, maşina m-a adus acasă. Ce-au vrut ei cu asta, nu ştiu. Înainte de a

pleca, dna Corbu de la postul de radio respectiv îmi spune: „Domnului să

nu-i daţi telefon, doamnei puteţi să-i daţi”. Când am ajuns acasă, cu

numărul de telefon la mine, a doua zi, căci atunci era 12 noaptea, spre

seară, apelez telefonul, îmi răspunde doamna:

– A, dle Vatamaniuc! Cutare, cutare, cutare…

O invit să stăm de vorbă, îi explic unde locuiesc, îi spun că am o

proprietate şi la ţară, în comuna Potlogi şi o invit să vină cu maşina…

– Da, eu sunt cu mama, vă facem o vizită. Sigur că da.

A trecut timpul, într-o bună zi, la Potlogi fiind, la casa mea de la ţară,

văd o maşină în faţa porţii, alături de care sunt două doamne pe care, pe

moment, nu le-am recunoscut. Două doamne, una mai în etate, una mai

tânără şi nu de lepădat.

– Bună ziua.

– Săru’ mâna. Bună ziua. Zâmbind, ele zic:

– Veţi fi surprins, desigur.

– Surprins, că nu vă cunosc. Cine…

– Dna Gârgu. Mama mea…

– Ăăă, de la…

-Da!!

– O! Poftiţi, poftiţi!

Aveam acolo o boltă din viţă de vie, o masă lungă, bănci pe dreapta

şi pe stânga. O frumuseţe, să tot stai la răcoare. Soţia a adus o cafeluţă, că

altceva nu mergea, că musafirii erau cu maşina, veneau de la Piteşti.

– Doamnă, tocmai bine aţi venit, că eu plănuiam să merg la

Bucureşti. Plec cu dumneavoastră.

– Poftiţi!

Oricum, am stat mult de vorbă acolo. Bătrâna îmi spuse aşa:

– Soţul meu a avut mult de suferit de pe urma lui Motrescu şi a lui

Cenuşă…

– De ce, doamnă?

– Soţul meu a fost brigadier silvic şi a fost anchetat de foarte multe

ori. Dar soţul n-a vrut să-i deconspire, deşi le-a dat ţigări şi a dormit cu ei.

N-a vrut să spună. A avut tare mult de suferit şi a fost ameninţat de

Securitate.

Fac eu un pic de efort şi apelez la sertăraşele mele din creier şi-mi

aduc aminte cine a fost dl Gârgu. Când am avut procesul la Suceava,

printre alţi zeci de martori acuzatori pe care i-a adus Securitatea (vreo

şaizeci-şaptezeci), a fost adus şi Gârgu, brigadierul silvic. A fost întrebat

despre o cabană unde a fost Motrescu, cu Cenuşă şi cu Cosma Pătrăuceanu.

„- Da”, a spus Gârgu la întrebările preşedintelui de tribunal.

„Adevărat. Când am sosit eu, mi-au spus oamenii înspăimântaţi, speriaţi, că

au fost acolo bandiţii şi au luat cutare, cutare alimente. Şi eu i-am întrebat:

«Pe unde au luat-o?» Atunci eu m-am dezbrăcat, am lăsat haina de pe mine,

am luat puşca şi m-am dus. Dar nu i-am găsit, că dacă îi vedeam, acolo

rămâneau…”

Doamna însă mi-a spus că a avut de suferit că le-a dat ţigări. Dar

Motrescu nu fuma, nici Cenuşă, nici Pătrăuceanu nu fumau. Ele n-au ştiut

că aveam cunoştinţe despre ei. După aceea mi-am adus aminte că, odată,

Motrescu mi-a spus că este cineva Schiţcu, deosebit de periculos, mai mult

pentru oameni decât pentru noi, că un agent umbla ca găina în jurul casei în

preajma cantonului lui, şi că Motrescu mi-a pomenit odată de unul Gârgu,

care umbla după mine.

Călătoream împreună, maşina alerga spre Capitală. Pe moment, una

dintre doamne, izbitor asemănându-se cu o altă persoană, pe care o ştiam de

la un birou, m-a ţinut într-o stare de confuzie. S-a deconspirat, mi-a spus că

ea e vocea din telefonul de la radio. Soţia, după ce am ajuns la locuinţa din

Bucureşti, s-a arătat ospitalieră, binevoitoare, mulţumindu-le că au binevoit

să mă aducă cu maşina. Le-am dat câteva sucuri, sirop, gem şi, cu

amabilitate, le-am făcut invitaţia de a fi vizitaţi.

Bucovineanca Gârgu, deşi am sunat-o de câteva ori, s-a tot eschivat,

motivându-se că lucrează la o fundaţie de ajutorare a familiilor sărace, că

sunt presiuni mari care îi iau timpul, că adună ajutoare şi caută o casă,

mobilier, donaţii etc.

Doamna Ileana Petrescu de la „România liberă”, de care mă leagă o

recunoscătoare relaţie, mi-a spus lucruri ciudate în legătură cu fundaţia în

discuţie şi cu persoanele care o administrau. Gazetăriţa şi-a făcut drum

acolo şi a constatat nereguli, a fost ademenită să acopere situaţiile găsite,

corupţia prin şantaj, ilegalităţile prin daruri. Mă rog, era o fundaţie cum

sunt multe în ţara noastră la ora actuală, în care banii străinilor, vărsaţi

pentru acţiuni umanitare oneste, se prefac în chefuri şi dezmăţ. Şi când pui

că cucoanele, de la nivelul acestei… etici, aveau cuvinte de ocară faţă de

haiducii care piereau în munţi pentru dreptate şi cinste!

C.H.: E, desigur, pe lângă atâtea alte confidenţe, şi aceasta demnă de

interes. Spuneaţi că şi în Bucovina, nu numai în Capitală, ori în alte oraşe şi

locuri mai semeţe, „ochii albaştri” ai celor care nu aveau somn şi vă păzeau

ca pe o comoară nepreţuită, ca pisica neagră, superstiţioasă, vă tăiau calea,

vă stricau ziua, altfel spus…

Gv.V.: Să punctăm una dintre cele consumate. Eram după un

concediu la Suceviţa, împreună cu soţia mea, prin 1978… Înainte de a lua

trenul de la Rădăuţi spre Bucureşti, în gară m-au întâmpinat doi miliţieni.

– Cum te numeşti?, mă întreabă unul.

– Vatamaniuc Gavril.

– Vă rugăm, luaţi-vă bagajul şi veniţi cu noi.”

Am intrat în birou la şeful de gară; ei vorbiseră cu şeful de gară

dinainte.

– Pune valiza, dle Vatamaniuc, pe masa asta. Te întrebăm înainte de a

o deschide, ai carne de vânat?

– Nu.

– Ai armament? Ai muniţie?

– Dar ce, armamentul se duce în valiză? N-am nimic. Eu nu umblu cu

din astea.

– Bine, desfă valiza.

Am deschis valiza, s-au uitat: nu-i. Caută în cealaltă valiză: nu-i.

Nimic din ceea ce-i interesa pe ei nu era.

– Ai fost denunţat că ai carne de vânat.

– N-am. Aţi văzut…

A venit trenul, am plecat la Suceava şi de acolo la Bucureşti. Am

ajuns seara la Bucureşti şi am întârziat pe la gară mai mult timp, deoarece

nu am găsit un getax. Am luat o camionetă, am întârziat mult în gară, era

noaptea târziu, spre ora 10. Când am ajuns în curte, ce văd? Văd vreo cinci

indivizi:

– Hai, dle Vatamaniuc, de când te aşteptăm!

Imediat mi-am dat seama cine mă aşteaptă pe mine, că rudele mele

nu erau nicicum. Am tăcut, am deschis uşa, am intrat în casă; am aprins

luminile şi am pus în hol geamantanele.

– Dle Vatamaniuc, ca să nu pierdem timp, sunteţi obosit tare – îi

durea sufletul!, spuneţi-ne clar: armament aveţi?

– Nu am, domnilor…

S-au legitimat: colonel Calupca, colonel Bostan, iar lângă ei trei

plutonieri. Plutonierii nu s-au legitimat. Mi-au arătat autorizaţia de

percheziţie.

– Uite ce e, să nu pierdem timpul, sunteţi obosit, îmi repetă, avem şi

alte treburi şi trebuie să mergem acasă la ora asta. Ai armament?

– Nu, domnule colonel.

– Dar muniţie?

– Nu am.

– Valută ai?

– Nici n-am văzut.

– Vreo ediţie interzisă?

– Nu. Cărţile toate sunt la dispoziţie.

– Bine.

– Aparatură electronică ai?

– N-am văzut.

– Dle Vatamaniuc, noi scoatem parchetul, să ştiţi. Dacă găsim un

cartuş, te-ai încurcat rău…

– Dle colonel, nu începeţi operaţiunea până nu îmi daţi o hârtie să

scriu.

– Ce să scrii?

– O declaraţie. «De acord să scoateţi parchetul, să dărâmaţi totul, dar

dacă nu găsiţi nimic, să puneţi totul la loc, exact cum aţi găsit. Iar dacă

găsiţi un cartuş, să-l trageţi aici.» Asta vreau să declar.

A adus un martor, un vecin, unul Vidi Păscută. Acum, eu mă

temeam: am făcut o declaraţie cam hazardată. Dacă ei au în buzunar nişte

cartuşe, le pun şi… „uite, am găsit cartuşe la bandit şi a spus că n-are!”.

– Staţi aşa! Dumneavoastră unde vreţi să faceţi percheziţie? în

cameră, în bucătărie, în baie, în hol?

– Păi, tovarăşe, dumneavoastră vă ocupaţi cu cărţile! îi spune

Calupca lui Bostan (Calupca conducea operaţiunea). Eu controlez pe aici…

– Bine atunci, soţie dragă, rămâi cu dumnealor. Dle Păscută,

dumneata cu dl plutonier, în bucătărie, eu cu dl plutonier, la baie. Uitaţi-vă

de ce vreau aşa, căci eu ştiu, eu ştiu de ce sunteţi dumneavoastră în stare.

Veţi scoate un cartuş din buzunar şi-l veţi pune undeva, ca să ziceţi: «Uite,

banditul are muniţie!».

– Dle Vatamaniuc, faceţi-ne percheziţie, mârâie unul, obedient.

– Şi eu mă supun la percheziţie, v-am zis ceva?

– Dar şi noi ne supunem…

– Atunci, reciproc ne înţelegem.

– Reciproc facem şi percheziţia, consimt ei ironic.

– Nu, eu nu îndrăznesc. Eu am încredere în cuvântul dumneavoastră,

am zis şi eu în zeflemea.

în fine, a început percheziţia care s-a terminat pe la ora două, în plină

noapte. Totul, totul a fost scuturat, au umblat şi în legătura cu ciorapi care

erau cu firele scoase. N-au găsit nimic. Nu aveau ce.

– Vatamaniuc, tu ai un căsoi în Ştefan cel Mare, ia cheile şi mergem

acolo.

– Da, domnilor.

Am luat cheile şi, cu ei în maşină, pe strada Ştefan cel Mare. Am

ajuns, am descuiat, am intrat. Eu vândusem de acolo mobila, luasem toate

lucrurile de acolo, tablourile, tot, tot, pentru că voiam să vând casa. Casa

era o moştenire de la un colonel. Am avut grijă de el în închisoare şi în

afară opt ani şi mi-a dat casa aceea mie. N-avea nici un fel de rude. Casa,

cu mobilă cu tot mi-a dat-o mie.

– Vatamaniuc, ai patru camere, două bucătării, o casă mare. În

căsoiul ăsta, colonelul sigur ţi-a lăsat un pistol…

– Dle colonel, iertaţi-mă, am să vă spun ceva: mai prost colonel ca

ăsta, eu n-am văzut în viaţa mea.

– Cum poţi să spui aşa ceva?

– Da. Vedeţi groapa asta din curte? Aici a aruncat decoraţia germană

«Vulturul de aur», decoraţie din aur masiv. Când a ieşit la pensie, gamela,

bundiţa, cojocelul s-a dus şi le-a predat. Nimic, nici un ac de la unitate n-a

vrut să păstreze, inclusiv decoraţia germană. Pistol? Ăsta pistol? Gamela

s-a dus şi a predat-o, nu pistolul!

– Bine, vedem noi.

Când am ieşit de acolo erau zorii zilei. O noapte, în 1987, cu

colonelul Calupca şi cu colonelul Bostan. Am ieşit în stradă.

– Tovarăşe colonel, banditul ăsta a venit cu traista-n băţ din

Bucovina. Stă în buricul Bucureştiului, în str. Doamnei, şi are căsoiul ăsta

în Ştefan cel Mare. Eu zic să-i luăm imobilul şi să facem aici ori o grădiniţă

pentru copii, ori pentru nişte bătrâni ceva…

– Da, sigur că da! Trimite-l înapoi în Moldova, la el, acolo…”

Eu intervin repede:

– Dle colonel, eu mă bucur tare că mă trimiteţi acolo, dar să nu mă

trimiteţi aşa, oricum. Trimiteţi şi o adresă la Securitatea din Rădăuţi să mă

primească, căci cei de acolo au vrut să mă omoare, au trimis oameni după

mine, m-au chemat la vânătoare şi mi-au spus după aceea aşa: «Banditule,

du-te oriunde în ţară, aici nu mai stai!» Şi dumneavoastră mă trimiteţi

înapoi acolo? Vă rog, puneţi-mă într-un avion, paraşutaţi-mă în pustiul

Sahara şi faceţi-mi o vizită peste zece ani. Voi fi mai bogat ca aici, pentru

că omul sfinţeşte locul, dle colonel! Dumneavoastră spuneţi că am un căsoi,

că am venit cu traista-n băţ, dar de ce nu ştiţi dumneavoastră că eu, care

sunt de zeci de ani în Bucureşti, n-am intrat într-o cârciumă? Asta e, dle

colonel, ce vreţi dumneavoastră? Beţivii sunt buni, care umblă cerşind pe

străzi? Cei ce muncesc nu vă plac? Eu, după ce am muncit opt ani am

primit căsoiul, cum spuneţi dumneavoastră. Eu, în Sahara, ştiţi ce-o să fac?

Mă apuc şi fac o groapă mare, până dau de apă. Vor ieşi palmieri acolo şi

când va trece caravana cu cămile mi se vor da bani şi voi deveni bogat!”

Au tăcut, cum tace piatra. Au plecat. M-au lăsat acolo. Am venit cu

tramvaiul acasă. Soţia era speriată, obosită de pe drum. M-am apucat şi am

vândut repede casa, să nu mi-o ia ticăloşii. Am dat-o repede.

Am relatat şi această întâmplare ca să se ştie încă o dată câtă

neruşinare, cât abuz au făcut slugarnicii comunismului în poporul nostru în

anii infernali ai dictaturii. Şi vă voi cere scuze că, din ungherele memoriei,

o altă întâmplare similară se vrea descoperită. Ar fi trebuit să o circumscriu

în istorisirile legate de locuinţa mea din strada Doamnei. Când am avut

percheziţia la domiciliu, dintr-o ladă cu obiecte rare securiştii mi-au scos

trei icoane ferecate în argint, foarte scumpe. Una îl reprezenta pe Iisus

Hristos ţinând pământul într-o palmă, una pe Sf. Ierarh Nicolae şi una pe

Sf. Stelian. Le aveam de la o doamnă Popescu. Acestea erau moştenite de

vreo trei generaţii, aveau vreo trei sute de ani vechime.

– De ce le ţii în ladă? am fost întrebat.

– Pentru că le-am pregătit să le vând.

– A, să le vinzi? Dar astea fac parte din patrimoniul naţional!

– Cum, dle colonel, eu am văzut în toate mănăstirile din acestea, nu-s

o raritate, în toate mănăstirile am văzut asemenea vechituri…

– Bine. Dumneata le-ai văzut, iar noi le ducem unde le este locul.

Şi mi le-au luat. Mi-au mai luat trei stilete, trei pumnale. Unul de

când am fost la jandarmi, după ce am terminat şcoala militară, pe care l-am

cumpărat, căci aveam dreptul; un pumnal al comandorului Ioan Slăvescu,

pe care mi l-a dat fata lui ca amintire, căci l-am îngrijit pe tatăl ei în spital,

şi un pumnal de comandor de marină, pe care mi l-a dat dna Gheorghiu,

care a avut un fiu la marină. Eu i-am făcut ei un serviciu şi mi l-a dat mie;

acesta era foarte frumos, cu un fel de ciucure din fir auriu. Am primit de la

Procuratură: „Vi se aduce la cunoştinţă că cele trei pumnale au fost date la

casare, încetează urmărirea dumneavoastră în ceea ce priveşte găsirea de

armament şi muniţie”, în acest articol am fost încadrat, iar percheziţia mi

s-a făcut pentru acest lucru, „încetează urmărirea dumneavoastră în ce

priveşte găsirea de armament şi muniţie.” Bine, pumnalele au fost date la

casare, dar icoanele unde sunt? Nimeni nu va şti, niciodată, pe ce pereţi ori

între ce atei s-au preschimbat în daruri sau în „păpuşi” ridicole, ca altă dată,

când, după ce clerul a fost abolit din armată, odăjdiile au fost transformate

în haine de teatru…

C.H.: Ştiţi că în legătură cu profanatorii atei un om al închisorilor,

veritabilul poet şi filosof, Nichifor Crainic, a spus un cuvânt memorabil,

îngăduitor ca toate cuvintele Samariteanului: „Ferici ţi necredincioşii care

zidesc biserici credincioşilor?”

Gv.V.: Istoria, plină de imprevizibil, desigur, ne descoperă răsturnări

bizare. Vorba lui Cioran: „Istoria este ironia în mers…”

„Aţi semănat mult şi aţi luat puţin, căci le-am suflat pe ele din

mâinile voastre. Căutaţi la multe şi s-au făcut puţine.”

(Agheu 1, 6-9)

„Cei stricaţi greu se îndreaptă, iar numărul nebunilor e nesfârşit.”

(Ecclesiastul 1, 15)

„Numai falsa ordine e dictatorială: ea se ştie atât de şubredă, încât poate fi

răsturnată de cel mai neînsemnat act de indisciplină. Ordinea reală e,

dimpotrivă, atât de temeinic articulată, încât absoarbe în armonia ei toate

stridenţele, integrează tot, echilibrează tot. Ca un organism sănătos în care

orice deviere e adusă, printr-o spontană reacţie, la omogenitate

funcţională.”

(A. Pleşu)

„…dezordinea ruinează orice templu şi nu cultivă decât florile care cresc

între ruine şi care, oricât ar spune Vergiliu că sunt cele mai ispititoare, nu

ne vor dărui nimic în afară de parfumul lor melancolic.”

(Octavian Paler)

„Mincinosul nu este un bolnav, dar este un deviat care sfâr şeşte prin a lua

lucrurile drept ceea ce nu sunt şi a pierde oamenii într-un quiproquo

periculos. El se crede puternic prin faptul că este altfel, prin faptul că

propune o alternativă aparent plauzibilă a realităţii. Dar cât de departe este

tema platoniciană a delirului inspirat! Toată lumea ştie că mincinosul este

slab.”

(Carmelia Leonte)

„Iuda? Indiferent pe cine minţim, anulăm o parte din noi. Dacă ipocrizia

este foarte mare, ea echivalează cu o sinucidere. În psihiatria secolului

trecut, sinuciderea putea fi definită ca delir al dragostei de sine. Ipocrizia,

minciuna sunt pervertiri, deraieri fundamentale ale sensului iubirii.

Minciuna duce spre tragic, adevărul spre mântuire. Numele pe care-l

purtăm spune adevărul despre noi. Dumnezeu, prin numele Lui, spune

adevărul despre Sine; Iisus spune adevărul despre Dumnezeu; Ioan spune

adevărul despre Iisus; taina botezului prin apă spune adevărul despre Ioan.

Adevărul naşte adevăr. Forţa naşte forţă.

Valul care trece spune adevărul despre marea care rămâne; frunza

spune adevărul despre arbore; trupul spune adevărul despre suflet.

Lucrurile mărunte le relevă pe cele mari.”

(„Dacia literară” nr. 42/2001 – Carmelia Leonte)

„Am cunoscut mulţi doctori: doctori în vorbe, în ştiinţe, în minciuni, în

dialectici, în nihilisme, în filosofii. N-am întâlnit niciodată un «doctor în ale

vieţii».”

(Basarab Nicolescu)

„…Eu am plătit cu toate suferinţele mele adevărul, îl merit acum. Trebuie să

am puterea să ştiu ce-am greşit şi să nu mă ascund ca o şopârlă în iarbă.”

(Octavian Paler)

„Omul acesta nu doreşte decât curajul de a rămâne gol şi de a nu se căi

niciodată că nu poate uita nimic din faptele lui…”

(Octavian Paler)

C.H.: Deşi faceţi parte din rarissima specie a inşilor care produc

legendă şi folclor, dle Gavril Vatamaniuc, spuneţi mereu că anonimatul –

niciodată posibil – vă face bine. V-aţi retras din capitala zgomotoasă tot în

pacea munţilor, într-un sat al Bucovinei… Ştiţi ce scria în „Muntele

Calvarului” scriitorul filosof Vasile Andru, prin 1991, după ce l-am trimis

să aibă o convorbire cu Dvs.? Ştiţi că aţi devenit un personaj literar, bine

„deformat”, acoperit de autor (v. pg. 88-100), de cel care a spus apăsat că

„memoria este putere”?

„Spre amiază, la uşa casei mele sună domnul Muşat. Fost condamnat

la moarte. Supravieţuitor. Om mic de statură, bine legat, cu cap rotund şi

păr tuns scurt, cu ochi scăpărători. Energic şi viu.

îi pregătesc un ceai. El zice, privind la barba mea:

– Cu toţii eram bărboşi acolo, pe munte!

Se referă la partizanii săi. Evocă anii de după război, în munţii

Bucovinei. El era conducătorul grupului rebel. Avea barbă şi era un tânăr

revoltat. Se ascundeau, îşi schimbau zilnic tabăra. Umbla cu revolverul la

brâu şi cu o puşcă nemţească în spate. La centură, o cartuşieră cu

încărcătoare încă pline. Ceilalţi fârtaţi aveau fiecare alt tip de armă, în

funcţie de împrejurările procurării ei. Căpitanul Muşat era în frunte; în

tinereţe făcuse o şcoală militară. Şi prin grad, şi prin îndrăzneală era

primul.

Rebeliunea lui Muşat a început la Constanţa, în 1947. Când i-a fost

limpede că, în ciuda vorbăriei din ziare şi de la radio, el a pierdut războiul

mondial. Oraşele portuare sunt labile şi alimentate cu veşti. Muşat făcea

parte din paza militară a portului: ofiţer cu răspunderi, într-o Românie care

se autointitula «liberă». Într-o zi l-a cunoscut pe grecul Filaras. Acesta a

ghicit natura explozivă a lui Muşat şi i-a deschis ochii. I-a zis: «După

război, grecul şi românul au ajuns robi. Împărţeala s-a făcut şi în curând o

să simţiţi ştreangul la gât. Churchill a vrut să stăpânească Mediterana,

Stalin a vrut Marea Neagră. S-au tocmit amândoi, unul să ia Grecia, altul

România. Vouă încă nu vă sunt clare lucrurile, dar veţi vedea. Va curge

sânge. Nu ştiu ce veţi face voi, românii, dar noi grecii, ne vom bate cu

englezii. Va curge sânge.»

Astăzi, la un ceai de cătină, Victor Muşat, îmi spune:

– Iluzia noastră, atunci erau americanii. Distanţaţi de englezi şi de

ruşi, americanii ne erau prielnici. Îi vedeam idealişti şi mari, făcând

dreptate pe lume. Dar ei erau foarte departe! Nu erau lăsaţi să se apropie de

prada balcanică. «România este o afacere rusească», auzeai peste tot.

Disperaţii sau frustraţii ridicau ochii spre cer, să vadă dacă nu vin avioanele

americane, să ne scape.

Aşadar, Constanţa 1947, primăvara. Muşat fierbea. Constanţa nu era

propice pentru revoltă. Oraşele portuare nu-s bune pentru revoluţii, că

tensiunile oamenilor se descarcă în mare.

Era foamete, în portul Constanţa a sosit un vapor american cu

alimente pentru înfometaţi. Autorităţile române au declarat că alimentele

sunt împuţite şi trebuie aruncate în mare. Voiau să-i compromită pe

americani. Muşat n-a răbdat minciuna şi s-a revoltat definitiv. Cu alţi doi

ofiţeri rebeli de la pază a reuşit să descarce alimentele şi să le distribuie

înfometaţilor, haotic şi într-o debandadă fioroasă. Când a apărut armata,

vaporul era gol, devastat, iar Muşat a luat calea munţilor.

Cel mai în siguranţă se simţea în munţii natali ai Bucovinei. I s-au

alăturat alţi rebeli. Ţara se trezea, brutal, la realitate: alegerile din 1946 erau

măsluite de comunişti care înhăţau puterea, în decembrie 1947 regele era

silit să abdice şi o republică forţată s-a instaurat pe un ger cumplit. Stalin

dicta legile acestei republici forţate.

Rebelii bucovineni s-au ascuns în obcini. Noaptea coborau şi dădeau

atacuri fulgerătoare la Suceava, la Rădăuţi, arătând că există un stăpân pe

munte. Aruncau în aer depozitul de muniţii de la Şiret şi, pentru un ceas,

arborau un tricolor cu pajură la primăria oraşului. Căutau aliaţi. Prin mesaje

scrise de mână şi distribuite prin sate afişau o siguranţă mai mare decât

erau în stare să acopere. Cereau alipirea teritoriilor ocupate. Anunţau că

peste trei săptămâni se va da bătălia hotărâtoare, în jurul lor se strângea un

cerc de fier.

– Eram singuri, zice Muşat. Mâna de fier a lui Stalin încercuia

munţii. Eram prea singuri. Nu eram nici cu englezii, nici cu nemţii. Eram

cu dreptatea.

Au fost descoperiţi prin trădare. Au fost capturaţi, judecaţi în pripă

de un tribunal militar. El, capul grupului, a fost condamnat la moarte. Apoi

pedeapsa a fost comutată la închisoare pe viaţă. A cunoscut carcera grea a

Aiudului. În 1964, după gestul de autonomie a lui Gheorghiu-Dej,

căpitanul Muşat, considerat victimă stalinistă, a fost pus în libertate. Dar,

de atunci, a fost mereu supravegheat de securitate.

– Cât aţi rezistat în munţi? întreb.

– Şase ani.

– Mult. Ce credeaţi că veţi obţine? Aţi sperat să înfruntaţi două

imperii?

– Asta-i. Încă nu ştiam că înfruntăm două imperii, credeam că luptăm

cu o minoritate comunistă, instalată samavolnic, în toţi munţii se aflau

grupuri de rebeli. Dar ele n-au ştiut să se unifice. Nu au devenit un front.

Un grup mai răsărit în Rodna, altul în Făgăraş, altul în Caraş. Unii sprijiniţi

vag de occidentali. A lipsit atunci un lider. Nimeni din noi n-a fost atât de

mare sau atât de priceput ca să devină simbol. Eram dezbinaţi şi uşor de

înfrânt. Grupul Muşat din Bucovina a căzut ultimul. Noi am ţinut sus

ultimul tricolor fără pată.

– Ce urmăreaţi voi în imediat? întreb.

– Noi… o dreptate românească. România a fost înşelată, după război,

înşelată de marile puteri, înşelată de comunişti. După măsluirile din 1946,

oamenii de valoare au fost zvârliţi în închisori. Niciodată n-am crezut că

românii vor putea fi atât de duşmănoşi cu românii. Noi eram formaţi de

democraţia interbelică şi nici nu ne dădeam seama cât de rău stau lucrurile,

credeam că poporul mai are un cuvânt de zis. Noi mai credeam că, după

război, oamenii cu cap îşi vor spune cuvântul. Nu ne dădeam seama că un

întreg popor intră în temniţă. Era pentru prima dată în istoria modernă când

un întreg popor intra în temniţă, iar şefii săi deveneau temniceri şi

torţionari. Noi încă nu ne dădeam seama de asta, rezistam, ziceam:

domnule, n-au murit oamenii cu cap din ţara asta!

îl privesc. Energie multă într-un corp mărunt şi vânjos. Da, există

oameni care sunt împinşi pe o cale, spre un destin: oameni în care se

rosteşte o alegere. «Istoria ne-a înşelat!» zice el.

Gv.V.: Interesant, îi mulţumesc deosebit de mult scriitorului pentru

pagina în care, ce-i drept, mă regăsesc, îmi amintesc desigur de convorbirea

avută. Desigur, şi în multe alte locuri relatările mele au făcut… figură de

fonotecă, de cultură orală…

Cu voia Dvs. ar trebui să mai încărcăm acest final cu câteva ferme

cuvinte rostite de către prietenul meu de peste munţii Bucovinei, Ion

Gavrilă-Ogoranu, luptător veşnic împotriva celor care „Din luminosul prag

de praznic /Al luptelor de trei decenii /Ascult (au) răzbind prin anii

crânceni /Adânc răsunetul sirenii” (M. Beniuc):

„Comunismul avea cele mai mari armate ale lumii şi cei mai

numeroşi câini de pază. Şi cu toate acestea a murit”

„Comunismul a murit de moarte bună, de bătrâneţe. A fost moşit, în

hrube ascunse, de minţi scelerate, alăptate de forţe oculte, a crescut, şi-a

formulat şi şi-a pus în practică programul, netulburat de nimeni, a guvernat,

a poruncit cum a vrut, şi-a impus legile ce le-a voit, a mutat popoare pe alte

locuri, a distrus naţionalităţi, destine, culturi şi vieţi, a umplut jumătate din

omenire cu lagăre, temniţe, crime şi gropi comune, cu sânge şi lacrimi.”

„Rezistenţa armată din munţii României, de după război, n-a fost o

luptă a partizanilor, nu a avut un caracter partinic sau etnic, ci a pornit din

disperarea unui popor a cărui demnitate era în pericol, nemaiexistând

soluţia salvării.

Cum s-au adunat? Cine le-a dat curaj? Care era numele lor, cum

arătau chipurile lor, cum au trăit, cum au luptat, cum au murit? Sunt

întrebări pe care şi le-au pus mulţi. Răspunsurile nu au fost date decât în

parte.”

„Se încearcă să se reducă lupta pentru rezistenţă armată la lupta

ţăranilor împotriva colectivizării. A îmbrăcat rezistenţa noastră şi acest

aspect, dat trebuie să se ştie că nu pentru hambare şi pătule sau pentru o

pâine rumenă au luptat Gheorghii şi Ionii. Nu pentru averi trecătoare, ci

pentru dreptate şi demnitate au luptat aceşti oameni.”

„Celor morţi în munţi, celor prinşi şi torturaţi în închisori le suntem

datori cu un mormânt, o cruce şi cu dezvăluirea adevărului, întrebările şi

răspunsurile reale vin tot din munţi, faptele eronate şi răstălmăcirile vin în

schimb de la oameni.”

„Mândria unui neam se apără cu arma în mână. Celor ce s-au înfrăţit

cu stâncile munţilor şi cu fiarele pădurilor, celor ce şi-au dat sângele sau au

murit în torturile securităţii, celor ce au riscat totul ajutându-i li se cuvine

recunoştinţă”

„O îndatorire morală este alcătuirea unei istorii adevărate şi cât mai

complete a rezistenţei la agresiunea comunistă. Este o îndatorire urgentă,

impusă de obligaţia de gratitudine faţă de cei care au plătit cu viaţa, cu

sângele şi cu sănătatea, curajul de a fi înfruntat bărbăteşte împilarea

comunistă.”

„Ar trebui ca la baza altarului catedralei, alături de oase de la

Călugăreni, Roşcani, Valea Albă, să fie aduse oase lăsate de brigada

popilor la canal, oase din râpile cimitirelor săracilor de la Sighet, Aiud,

Gherla, Piteşti, Târgu Ocna şi Valea Piersicilor de la Jilava, de acolo unde

s-a murit pentru Hristos şi pentru neam. Şi de la Poşaga, din poiana de unde

doi popi au fost ucişi şi îngropaţi.

Iar atunci când se va pune piatra de temelie şi va fi sfinţită catedrala,

să facă slujbă nişte feţe bisericeşti (mai trăiesc câteva) care au suferit pentru

Hristos în viaţa lor, care au avut ponoase de pe urma credinţei lor, şi nu

foloase…”

C.H.: Frumoasă rostire, apoteotică! Da, li se cuvine recunoştinţă

acelor temerari, acelor arhangheli, oameni-simbol despre care nu prea

vorbesc multe, destule voci astăzi. Şi nu numai despre „partizanii munţilor”

nu se risipeşte prea multă informaţie, ori despre cei înnoptaţi în temniţe, ci

şi despre oamenii exilului, trecându-se uneori ostentativ peste acest

segment de parcă exilul ar fi un paradis regăsit. Dicţionarele din ultima

vreme, „Biblioteca Sighet” care comprimă evenimente şi biografii tragice

din toată România, revistele „Scara” şi „Memoria”, „Puncte cardinale” sau

„Arhivele totalitarismului”, alături de cărţi de memorii, dialoguri,

spovedanii şi traduceri preocupate de totalitarismul în nenumărate feţe

descoperit în diferite zone ale planetei, pun totu şi la dispoziţie destule

„istorii” – până a se da curs deschiderii tuturor dosarelor de la S.R.I.,

demers mereu amânat -pentru a avea o imagine a Apocalipsei care a fost.

Dacă despre Rezistenţa munţilor şi despre închisori, prezenta lucrare

este un semn că epoca interesează, lucrarea de faţă fiind o contribuţie între

altele, despre exil, mă rezum la o singură propoziţie emblematică: „Istoria

exilului o pot face numai câteva personalităţi în stare să creeze într-un ritm

românesc, pe care numai ele îl pot simţi şi înţelege” (Vintilă Horia), lăsând

să se înţeleagă măcar unul dintre sensurile pildei grâului şi neghinelor.

Şi dacă cineva, oarecând va găsi timp să adune într-un „dicţionar” şi

umbrele temerarilor, adică pe trădători, torţionari şi ucigaşi, ar trebui să

înceapă ori să încheie cu aceste cuvinte:

„Zadarnic tremuraţi! Singura voastră şansă este să vă ascundeţi în

lada cu gunoi a istoriei, în gheena. Fiţi siguri că acolo nu o să vă caute

nimeni.”

(Gheorghe Andreica) sau în această exprimare: „Să piară de pe

pământ pomenirea lor”. (Ps. 33)

Cap. 11

EPILOG

„Muntele mărturisitor” s-a scris în mine din copilărie până acum.

Prin ’55, ’56, anul când ieşea tragic din zarea noastră terestră mirabilul tânăr

poet Nicolae Labiş, când lumea era bântuită de tentaculara Fiară a

comunismului acaparator de ţări creştine, în faţa casei părinteşti de la

Suceviţa, peste pervazul ferestrei la care abia ajungeam, vedeam pe fâşia

din apropiere, oprind camioane militare, soldaţi şi câini care, după anumite

comenzi scurte, împânzeau dealurile şi pădurile locului. Îmi mai amintesc

cum pe seară, patrulele strigau către locuitori: „Stingeţi luminile! Trageţi

obloanele” şi toţi rămâneam în semi întuneric lângă lămpile cu fitil

fumigen, vorbind în şoaptă despre ce s-a întâmplat în munţi, la post, la

casele unor gospodari, chiar şi nesuspectaţi de a întreţine relaţii cu

partizanii retraşi în sihăstriile verzi.

M-a marcat această „poveste” şi am purtat-o cu mine din anii de

şcoală primară până acum când, matur, cu experienţa unui condeier căruia

scrisul i-a dat cea mai bună alternativă existenţială, am hotărât să pun în

coperte istoriile de atunci. Suceviţa îmi este bine cunoscută, şi desigur

celelalte zone din Bucovina unde s-au consumat atâtea incredibile

întâmplări. Dar nu legendele, fabulaţiile m-au preocupat, ci mărturisirile

autentice. Şi sursa, benefică, norocul providenţial pentru realizarea acestui

op, e chiar personajul de bază al cărţii, Gavril Vatamaniuc. Pe Gv.V. l-am

auzit de multe ori povestind, având charismă epică, despre munţi şi

închisori, în preajma ilăului încins din atelierul de fierărie al tatălui meu,

loc de unde am cules multe povestiri rostite de către oamenii abătuţi

pe-acolo – ca în Poiana lui Iocan. Gv.V. este un personaj, fascinant,

politicos şi manierat, generos, pătruns de duhul rugăciunii, un om curajos,

nerătăcit de regimul din închisori, nesălbăticit în munţii care l-au ţinut în

atâţia ani ai tinereţii departe de semeni.

Relatările sale sunt sincere, verificate prin documente prin metoda

paralelismului; unele afirmaţii însă, presupunând aproape imposibile

confruntări, au rămas aşa cum au fost rostite, cum le-a conservat memoria

personajului. Este incredibil de lung „tunelul” acelui timp şi, se înţelege,

labirintic „salonul” cu arhive – încă inaccesibile -, pentru descifrarea epocii

trebuind desigur echipe specializate, un Institut cu for ţă şi programe

pertinente. Eu am auzit şi am imprimat, şi am citit cât mi-a stat în putere

despre şi dinspre cele aici adunate, conştient că în plan istoric nu există

opere exhaustive. Gv.V. mi-a fost un om drag, cu el am urcat deseori în

munţii evocaţi, pe cărările însingurate, până în gura vizuinilor ancestrale

unde şi-a dus viaţa singur, ca un anahoret, ori în… chinovie cu alţi dârji

luptători. Când eram copil, împreună cu alţi ştrengari, de multe ori scăpam

în măguri jucându-ne „de-a partizanii”, făcându-ne colibe, scormonind

muşuroaiele rezemate de copaci în nădejdea că vom găsi… arme adevărate.

Era atunci un curent ciudat printre copii; moşnegii vorbeau numai despre

întâmplări din război, părinţii aveau cartele pentru pâine neagră, puşcăriile

gemeau, mulţi copii nu au crescut sub protecţia cuvenită, au fost anii

insomniilor hidoase…

Şi iată că într-o zi, acum câţiva ani, propunerea mea fermă, avându-l

înainte pe Gv.V. la… ultima anchetă în deplină libertate, a început să devină

„Muntele mărturisitor”. Am simţit că eu trebuie să fac această corvoadă

grea, foarte epuizantă.

Citindu-l cândva pe Kazantzachis, m-am oprit la acest fragment, în

care G.V. e de regăsit ca într-o fotografie: „Câtă luptă, câtă nelinişte, ce

hărţuire a fiarei nevăzute, mâncătoare de oameni, ce forţe primejdioase,

cereşti şi diavoleşti sunt în bulgărele ăsta de ţărână!”

La Suceviţa trăind, de unde omul hăituit a trebuit să plece curând

după eliberare, am cunoscut pe mulţi din cei care sunt subliniaţi aici, pe Ion

Vatamaniuc, de taifasul căruia m-am bucurat, pe Vasile Marciuc pe care-l

vedeam seara cu trompeta la subsuoară, cântând până noaptea târziu aşezat

pe un trunchi în marginea codrului, pe energica Paraschiva şi bătrânul

sculptor în lemn Dumitru Bocicu, pe Nataliţa care e tot mai rezervată, pe

vânătorul Ion Husarciuc, la zarea lămpii căruia am auzit multe istorii

cinegetice, bucurându-mă de ospitalitatea nevestei Paraschiva, nelipsită din

bucătăria nunţilor; despre apropierea de părintele Casian Bucescu nici nu

am loc pentru a scrie destul aici. L-am cunoscut şi pe Constantin Ţinu

Mihailescu, chiar când voia să doneze o bucată de pământ pentru ctitorirea

unui schit, şi pe Constantin Roteliuc, braconier, cântăreţ la armonică, pe

Avram, Glicheria şi Traian, pe Vasile Zaremba şi pe omonimul său,

paznicul Traian, pe Nicolae Bodnărescu, mare meşter, cantor şi neîntrecut

în măscări, o bucurie a copilăriei mele; şi pe Ioniţă, un om statornic în

convingeri, distrus de comunism, adânc marcat, cu chip de călugăr rătăcit,

şi pe „savantul” I. Chiraş, şi pe Nicu Senegeac, şi pe Toader Mihailescu,

veşnic zâmbitor, pe Nicolae Bujanovschi şi pe Toader Chiraş, şi pe Traian

Brăilean, un om distins, cu chip de icoană. Dar şi din familiile altor

„haiduci” mi-am apropiat prieteneşte pe Vladimir Macoveiciuc şi pe Elena,

sora sa, pe Gheorghe Motrescu, fratele celebrului Vasile Motrescu, pe

rudele lui Constantin Cenuşă ori ale lui Cosma Pătrăuceanu. L-am cunoscut

şi pe… gazetarul Gv. Bujdei, pe căpitanul jurist Ioan D. Popescu şi pe mulţi

alţii care se ivesc pe parcursul acestui volum de spovedanii.

Am inserat în cuprinsul fluxului epic şi nume reprezentative din viaţa

culturală şi eclesială, personalităţi excepţionale care au îndurat suferinţe

fără precedent în închisorile noastre deschisa generos pentru a decima

credinţa şi mintea, fiinţa românească.

„Omul, acest golf al întâlnirilor între cer şi mormânt, această

speranţă a eternităţii, acest cuib cosmic al dragostei eterne, această nuntă

între eternitate şi efemer” (Ioan Alexandru), în spaţiul românesc nu a avut

de suferit mai puţin decât în alte puncte ale planetei. „O, oameni ai

adevărului superb! O, eroi ai sacrificiului anonim!”, exclamă academicianul

prelat Anania, rostind sentenţios: „Pe cei care au murit în închisori trebuie

să-i ştim pe toţi şi de ei va trebui să ne aducem aminte.”, bine cunoscând

toţi că „în spatele fiecărui lacăt sălăşluieşte frica”.

Cartea nu beneficiază de o bibliografie; pentru demersul propus,

excesul de trimiteri părându-mi-se incomod, dacă nu snob; textul, nu de

puţine ori pândit de incoerenţă ori prolixitate nu ar fi suportat numeroase

titluri revelatoare pentru epoca evocată, care ar fi însemnat o mică

bibliotecă.

Desigur, o lucrare de acest fel, dincolo de nenumăratele nopţi şi zile

de travaliu, pe care numai autorul le va şti, nu putea intra în tipar decât prin

sprijinul unor generoşi oameni pentru care Cartea a rămas încă în rosturile

ei sublime. Solidaritatea unor tineri din străinătate, trăind şi muncind acolo

pentru o vreme, m-a emoţionat peste puterea cuvintelor; pilduitoare

înţelegere am avut şi din partea unor slujitori ai Bisericii, a unor intelectuali

verticali, a unor persoane care mi-au demonstrat că magnetismul prieteniei

funcţionează şi în acest timp al discreditărilor şi vanităţilor de toate

nuanţele.

„între iadul deznădejdii şi iadul resemnării” (Siluan), când „violetul

şi albastrul sunt culorile vidului absolut” (Florenski), zic împreună cu

Savatie Baştovoi: „e timpul să ne înomenim şi noi, cum a făcut-o odinioară

Dumnezeu, şi să pornim în căutarea aproapelui pierdut”, căci „nu-i nici un

eroism în a mărturisi atunci când nu există pericolul morţii”, în neştiinţă,

fără a gândi că „nostalgia lumii e nostalgia conştiinţei”. (C. G. Jung).

Iată o carte încheiată. „Anii tuturor drumeţiilor fără întoarcere” (G.

Uscătescu) pentru cei evocaţi au intrat aici, „până la strigarea trâmbiţelor de

apoi, pe somnul oaselor” (B. V. Anania), până când voalul morţii va fi dat

deoparte de pe chipul lumii (Iez. 33.14). Ce mai avem? Amintirile! Cei mai

mulţi, după o expresie din Anatolie Paniş, „avem la dispoziţie lagărul cel

intim. Nu mai mâncăm bătaie, dar ne bate soarta”. Afirmaţia este

îndreptăţită desigur în bună parte, pentru că încă şi acum prea mulţi nu au

rezolvată dilema lui Leon Bloy: „Nu se ştie cine dă şi cine primeşte”, „între

munţii de orgoliu” (Leon Dănăilă) ai veacului dezumanizat prin

desacralizare. Mulţi nu ştiu nimic despre acele vremuri, ignorându-le,

neprezentând interes, după cum nu prezintă interes nici pentru prezentul

imediat; pentru mulţi Istoria este doar un relicvariu închis între pereţii

intangibili ai unui muzeu, un cimitir cu inscripţii şterse, bun doar pentru cei

care, altceva bun nu ştiu să facă decât să-şi schimbe dioptriile în asceza

bibliotecilor.

în acest timp al secularizărilor şi al pierderii identităţilor, nu sunt

prea multe minţi să spună şi să aibă convingeri ca Unamuno: „Eclesiastul

este punctul maxim la care poate ajunge raţiunea. El este prin urmare una

dintre cele mai bune pregătiri pentru a primi credinţa” şi nici dispuşi la

experienţa golgotică a Iubirii în care doar „Creştinismul este o şcoală a

fericirii” (Steinhardt), căci, „a te bucura este cel mai greu lucru din lume”,

cum aprecia poetul imnelor, Ioan Alexandru.

Ştiu că nu vor fi mulţi cei cuceriţi de vetustele „poveşti cu haiduci” şi

puşcăriaşi de elită şi că celor care au întreţinut suferinţa – vai cât de mulţi

încă printre noi! – le face bine această indiferenţă, protejându-i, liniştindu-le

minţile bolnave, subconştientul răvăşit de coşmaruri, dacă nu zilnic, sigur

în ceasul morţii. Aceştia ar dori ca jumătate din lume să sufere de cumplită

uitare, de boala Alzheimer, supăraţi pe Fullton şi Monitz că experimentele

lor nu au continuat în închisori, prin lobotomie ajungându -se la paralizia

amintirilor, adică ceva mai departe decât prin „încercarea de a schimba

codul etnogenetic.” (Petre Ţuţea) prin tortură şi reeducare.

„Statuile, monumentele şi lăcaşurile de odihnă ale eroilor şi

martirilor neamului sunt pentru trupul ţării ca şi icoanele în casele noastre”,

scria Nicolae lorga.

Nimic nu ne cer aceştia, dar nu înseamnă că necerându-ne, nimic

nu-i de făcut pentru Luptători; să le arătăm recunoştinţă, să le atingem

îndureratele armuri cu inimă luminată şi îndatorată, e un semn necesar,

unificator, obligatoriu.

Constantin Hrehor


Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s