Prima pagină > Ortodoxie, Sfinti Romani > MONAHUL DAMIAN ŢÂRU – Mănăstirea Secu – Neamţ

MONAHUL DAMIAN ŢÂRU – Mănăstirea Secu – Neamţ

MONAHUL DAMIAN ŢÂRU
Mănăstirea Secu – Neamţ
(1892-1964)

a. Viaţa

Monahul Damian Ţâru a fost un mare nevoitor, un neîntrecut isihast al zilelor noastre.

S-a născut la Târgu Ocna – Bacău, dintr-o familie de ţărani credincioşi. După terminarea şcolii primare este dat ca ucenic la un atelier de tâmplărie din localitate. Însă, fiind ales de Duhul Sfânt, în anul 1915 intră în viaţa monahală. Mai întâi se duce la Mănăstirea Frăsinei, pentru a fi cât mai înstrăinat de lume. După zece ani de ascultare, aceeaşi dorinţă de linişte îl trimite la Mănăstirea Turnu. Aici nu stă decât patru ani.

În anul 1930, călăuzit de pronia lui Dumnezeu, se reîntoarce în Moldova şi se stabileşte la Schitul Ţibucani – Neamţ. Între timp şi sora sa după trup intră în viaţa monahală. În anul 1935 este călugărit cu numele de Damian, iar în anul 1940 se retrage la Mănăstirea Secu unde rămâne până la moarte. Aici părintele Damian Ţâru ajunge la o mare sporire duhovnicească, întrecând pe toţi ceilalţi din mănăstire cu ascultarea, cu rugăciunea şi cu smerenia.

La 20 ianuarie 1964, se mută din viaţa aceasta şi este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Secu.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

  1. Părintele Damian dorea din copilărie să slujească lui Hristos. Spunea ucenicului său că, pe când era mic, se furişa din casa părintească şi se încuia singur în biserica satului. Acolo petrecea toată noaptea, rugându-se şi citind sfintele cărţi cu lumânarea în mână, iar când se lumina de ziuă, se întorcea din nou acasă. Mama lui, nu o dată, îl bătea să-i spună unde doarme noaptea. Dar el răbda toate pentru dragostea lui Hristos.
  2. Pe când petrecea în Mănăstirea Turnu, l-a întrebat odată stareţul:
    – Frate Dumitre, când vrei să te călugăreşti ?
    – Părinte stareţ, a zis el, aş vrea să rămân frate până la moarte. Că n-am venit la mănăstire să mă călugăresc cu numele, ci cu faptele. Când voi face fapte de călugăr, atunci voi depune şi jurământul.
  3. În Schitul Ţibucani – Neamţ, părintele Damian s-a nevoit câţiva ani, având ascultarea de tâmplar. Deşi lucra cu multă îndemânare, nu primea niciodată să fie lăudat. Dacă zicea cineva „lucrul acesta este foarte bun”, se întrista mult în inima sa. Iar dacă zicea „lucrul acesta nu este bine făcut”, atunci se bucura şi îi mulţumea.
  4. Mutându-se la Mănăstirea Secu pentru mai multă linişte, a zis odată ucenicului său, singura persoană cu care vorbea:
    – Părinte Nicodim, eu n-am venit aici pentru Mănăstirea Secu, ci pentru Râpa lui Coroi. Acolo, în adâncul codrilor, aş fi vrut să mă ascund, să nu văd faţă de om, să vorbesc numai cu Dumnezeu şi să mă hrănesc cu ierburile din pustie. Dar pentru că nu am ajuns la măsura aceasta, am ales viaţa de obşte, însă mă silesc să fac aici ceea ce trebuia să fac acolo.
  5. Alteori iarăşi zicea ucenicului său:
    – Părintele meu, eu mi-aş zidi definitiv uşa chiliei. Mi-aş lăsa doar o mică ferestruie, prin care să vorbesc cu un singur om până la moarte.
    – Cu cine să vorbeşti, părinte Damian?
    – Numai cu duhovnicul.
  6. A zis iarăşi bătrânul către ucenicul său:
    – Mulţi ani am căutat peste tot un povăţuitor duhovnicesc, dar n-am găsit. Atunci am început să citesc Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi. Aici am găsit ceea ce căutam. Cu sfintele cărţi mă mângâi toată viaţa.
  7. Zicea iarăşi:
    – Nu-i destul pentru călugări să rămână numai la Ceaslov şi la Psaltire. Trebuie să citească mereu Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ca să ştie cum să se nevoiască pentru mântuirea lor.
  8. Părintele Damian citea foarte mult noaptea. Pe lângă cuvintele Sfântului Isaac Sirul şi Ioan Scărarul, citea Vieţile Sfinţilor şi toate cărţile de la strană, ca: Mineiele, Triodul, Penticostarul, Octoihul şi altele. Într-o seară a spus ucenicului său:
    – Părinte Nicodim, multă dulceaţă şi înţelepciune am gustat din citirea sfintelor cărţi. Acum chiar de aş vrea, nu mă mai pot despărţi de ele.
  9. Altă dată a zis ucenicului său:
    – Rugăciunea şi citirea sunt singura mea mângâiere. Uneori mă apuc seara de citit şi când mă adâncesc în citire, uit să mai mănânc şi să mă mai culc. Deodată mă întreb: de ce nu mai luminează lampa ? Când privesc pe fereastră, observ că răsare soarele.
  10. Spunea ucenicul său că părintele Damian nu mânca niciodată stând pe scaun, ci şezând în picioare. Uneori, când îi aducea mâncare de la trapeză, zicea bătrânul:
    – Nu mai încetezi cu mâncarea asta ?
    – Ia, părinte şi mănâncă ! Este caldă ! – îl îndemna ucenicul. După ce gusta puţin, în atelierul de tâmplărie, răspundea:
    – Parcă îi lipseşte ceva la mâncarea asta, că n-are nici un gust. Pune-o colo în dulap. Mai spre seară nu ştiu cine o drege acolo, că tare este bună.
    Seara, însă, părintele uita să mai mănânce şi ucenicul ducea mâncarea înapoi.
  11. Chilia părintelui Damian se afla în livada mănăstirii. Şi spun toţi că el niciodată nu ieşea prin livadă să vadă pomii înfloriţi sau păsările cerului, nici l-a văzut vreodată cineva să guste măcar un măr, căci bucuria Duhului Sfânt era în inima lui.
  12. Odată a fost rânduit bătrânul să îngrijească de stupina mănăstirii. Timp de cinci ani, cât a avut această ascultare, n-a gustat mierea de albine, atât era de înfrânat şi stăpân pe sine.
  13. Spunea ucenicul său că în ultimii douăzeci de ani n-a voit să primească de la nimeni nici un ban, încât nici nu ştia cum arată. Iar dacă vreun mirean încerca să-i plătească pentru a-i lucra ceva în atelier, bătrânul îi răspundea cu asprime:
    – Du-te cu aceştia din chilia mea.
  14. Uneori, văzându-l ucenicul ostenit de atâta ascultare şi priveghere, îi zicea:
    – Părinte Damian, mai culcă-te puţin, că eşti bătrân şi slăbit de tot.
    – Nu mai pot dormi, părinte Nicodim. A fugit somnul de la mine. Abia dacă dorm două-trei ore pe noapte. Apoi mă scol, îmi fac rugăciunea, citesc şi încep să lucrez în atelier. Şi atât mă îndeletnicesc cu lucrul, că nu ştiu când trece ziua.
  15. Spunea iarăşi ucenicul său:
    – Nu l-am văzut niciodată pe părintele Damian stând culcat sau odihnindu-se pe scaun. Ci, ori lucra în atelier cu rugăciunea pe buze şi în inimă, ori citea şi scria în chilie. El obişnuia să facă la toţi părinţii şi fraţii câte ceva – o masă, un scaun, un cuier -, dar de la nimeni nu primea nimic.
  16. În timpul războiului, unii călugări erau îngrijoraţi. Se gândeau unde şi cum să-şi salveze viaţa. Deci îl întrebă ucenicul:
    – Părinte Damian, te-ai pregătit ? Unde mergem ?
    – Eu m-am pregătit să merg până la marginea pământului ! Apoi îşi continua lucrul în atelier fără nici o grijă, încât toţi se mirau şi se foloseau de credinţa şi nădejdea pe care o avea în Dumnezeu.
  17. Spunea ucenicul său că părintele Damian lucra în atelier câte zece-cincisprezece ore pe zi, fără întrerupere. Tot timpul tăcea, lucra şi zicea rugăciunea lui Iisus. Apoi se retrăgea în chilie.
  18. Odată a venit un călugăr din altă mănăstire să-l vadă pe acest cuvios monah. Deci, intrând în atelier, i-a zis:
    – Părinte Damian, am auzit de sfinţia ta şi am venit să te văd.
    Iar bătrânul, slab şi firav la trup, s-a învârtit încet împrejur în faţa lui, apoi i-a răspuns:
    – Iată, m-ai văzut ! Şi, tăcând, s-a apucat iarăşi de lucru.
  19. Într-o zi i-a spus stareţul mănăstirii:
    – Părinte Damian, toţi călugării mai ies afară din chilii, se recreează, admiră frumuseţea naturii, ascultă cântecul păsărilor din pădure, stau de vorbă unii cu alţii. Numai sfinţia ta nu ieşi deloc din chilie. Stai tot timpul cu ochii în jos şi fugi de oameni.
    – Părinte stareţ, eu am ogorul meu de prăşit. Eu din el trăiesc, din el îmi plătesc datoriile, îmi achit hrana şi chiria. Că pentru asta am venit aici, să-mi achit toată datoria. Deci, cum să ies afară, dacă nu mi-am terminat ogorul de lucrat !
  20. Altă dată spunea ucenicului său:
    – Dacă eşti sănătos şi nu te osteneşti, cu siguranţă că eşti şi păcătos.
  21. Zicea ucenicul către bătrân:
    – Părinte Damian, ce-ai zice sfinţia ta dacă ar veni unii din mănăstire şi te-ar sili să te faci preot?
    – Cu vorba asta i-aş scoate afară din chilie.
  22. Altă dată iarăşi l-a întrebat:
    – Ce mai faci, părinte Damian ? Iar bătrânul, oprindu-se puţin din lucru, i-a răspuns:
    – Părinte Nicodim, întru necaz m-am desfătat (Ps. 117, 5). Dacă avem pace şi bucurie cu darul lui Dumnezeu, în orice fel de ispite şi necazuri să îndrăznim, că nu ne vom ruşina.
  23. Altă dată, fiind suferind de reumatism, i-a zis ucenicul:
    – Părinte Damian, nu voieşti să faci nişte băi, că tare eşti bolnav ?
    – Ei, părinte Nicodim ! Boala vine pentru păcatele mele. Dacă vreau să scap de boală, rămân cu păcatul. Deci, mai bine primesc cu răbdare tot ce-mi dă Dumnezeu.
  24. Într-o vară, bătrânul a fost tare bolnav paisprezece zile. În acest timp nici n-a mâncat, nici n-a dormit, nici n-a vorbit, nici pe pat nu s-a aşezat. Ci stătea rezemat de perete şi se ruga.
    – Cum te mai simţi, părinte Damian? l-a întrebat ucenicul.
    – Părinte Nicodim, astă noapte am fost ispitit de diavoli !
  25. Altă dată a spus bătrânul ucenicului său:
    – Părinte Nicodim, în noaptea asta, pe când citeam la Psaltire, l-am auzit pe diavol râzând cu hohote în chilia mea. Atunci am început să mă rog cu lacrimi şi nu l-am mai auzit.
  26. Un călugăr i-a cerut într-o zi cuvânt de folos, iar bătrânul a zis:
    – Cândva, faraon dădea evreilor tot mai mult de lucru, ca să nu-şi mai aducă aminte de Dumnezeu şi să se roage. Acum este un faraon nevăzut care îndeamnă pe călugări să-şi înmulţească averile, grijile şi lucrul, ca să nu mai aibă timp să se roage lui Dumnezeu ziua şi noaptea, aşa cum au făgăduit !
  27. Odată a venit la bătrân un frate din mănăstire şi i-a zis:
    – Părinte Damian, s-au înmulţit ispitele asupra mea şi nu le mai pot răbda. Ce să fac să scap de ele?
    – Frate, dacă fugi de ispite, fugi de mântuire. Ci, mai degrabă să ne gândim în vremea ispitelor că necazul răbdare lucrează… (Rom. 5, 3), după cuvântul Sfântului Pavel. Deci, să ne rugăm mai mult şi trece ispita. Că toate sunt pentru mântuirea noastră.
  28. În altă zi i-a zis un frate:
    – Părinte Damian, ce să fac, mă biruiesc ispitele ?
    Bătrânul l-a mângâiat, zicând:
    – Nu lăsa rugăciunea, frate. Avem nevoie de rugăciune ca de aer. Nimeni nu poate trăi fără ea. Roagă-te cum poţi, chiar dacă eşti tulburat, şi îndată fuge ispita.
  29. Alt frate i-a zis:
    – Părinte Damian, ce să fac, că mi se răspândeşte mintea la rugăciune şi nu simt nici o dulceaţă ?
    – Deprinde-te cu rugăciuni scurte, mai ales cu rugăciunea lui Iisus şi numaidecât ţi se adună mintea.
  30. Odată i-a zis un frate:
    – Părinte, sunt tulburat. Dă-mi un cuvânt de folos.
    Iar bătrânul, înţelegând durerea lui, a luat din chilie Patericul şi i-a zis:
    – Primeşte această carte sfântă şi o citeşte cu atenţie. Vei afla în ea multe medicamente pentru sufletul tău.
  31. În altă zi a întâlnit bătrânul un călugăr întristat. Deci, aflând pricina, s-a dus la chilie, a scris pe o foaie de hârtie câteva versete din Sfânta Scriptură şi câteva cuvinte de la Sfinţii Părinţi, apoi, întâlnindu-l, i-a zis:
    – Primeşte, părinte, această mică reţetă duhovnicească, că îţi va fi de mare folos.
  32. A zis bătrânul către ucenicul său:
    – Părinte Nicodim, astă-noapte am citit viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca şi, adormind puţin, m-am trezit plângând în hohote.
  33. A zis iarăşi ucenicului său:
    – Când eram tânăr, mă supărau gândurile trupeşti. Iar într-o noapte, pe când mă rugam cu lacrimi, am aţipit puţin şi am auzit un glas: de acum nu vei mai fi luptat de asemenea gânduri. Din ceasul acela, cu darul lui Hristos, am odihnă.
  34. Ne spunea părintele Nicodim şi acestea despre dascălul său:
    – Părintele Damian nu suferea să audă pe cineva cârtind sau osândind pe aproapele. Dacă venea un frate la el şi începea a cârti şi a osândi, bătrânul lăsa capul în jos, se oprea din lucru şi ofta. Atunci fratele, văzând aceasta, se ruşina de cuvintele sale şi îşi cerea iertare.
  35. Un ieromonah din altă mănăstire a venit să cunoască pe bătrân şi să-i ceară cuvânt de folos.
    – Sfinţia ta eşti părintele Damian? întrebă el. Doream să te cunosc. Spune-mi, părinte, cum aş putea să învăţ şi eu rugăciunea lui Iisus ?
    Bătrânul însă nu i-a dat nici un răspuns. Ci stătea cu privirea în jos, rezemat de masă. Atunci preotul străin a ieşit scârbit din chilia lui. Mai târziu îl întrebă ucenicul:
    – De ce nu i-ai dat nici un răspuns părintelui, căci a plecat întristat de la sfinţia ta ?
    – Părinte Nicodim, de cum a intrat la mine şi a început să mă laude, am simţit că duhul lui îndepărtează duhul lui Dumnezeu de la mine. De aceea am tăcut.
  36. Spunea iarăşi ucenicul său că părintele Damian stătea la biserică întotdeauna în picioare, cu rugăciunea lui Iisus pe buze şi cu privirea în jos. Uneori, mai ales la slavoslovie, lăcrima.
  37. Se spunea despre dânsul că în timpul sinaxarului şi când se citea cuvânt de folos în biserică, bătrânul se apropia de strană.
    – Părinte Damian, ai venit să cânţi cu noi ? îl întrebau ceilalţi.
    – Iertaţi-mă, fraţilor. N-am venit să cânt, nici să citesc, ci numai să aud cuvântul, că foarte mult mă îndulcesc de pătimirea sfinţilor mucenici şi cuvioşi.
  38. Într-o zi l-a întrebat ucenicul:
    – Părinte Damian, ştiu că înainte te împărtăşeai mai rar. Acum observ că te împărtăşeşti săptămânal. Cum este mai bine să ne împărtăşim?
    – Dacă părinţii din mănăstire nu s-ar sminti – a răspuns bătrânul, m-aş împărtăşi în fiecare zi. Însă, am ales calea de mijloc, o dată pe săptămână. Când eram mai tânăr, eram în luptă şi nu îndrăzneam să mă unesc cu Hristos mai des. Acum, la bătrâneţe, simt în inima mea o mare pace şi bucurie duhovnicească. De aceea doresc să mă unesc cât mai des cu Trupul şi Sângele Domnului.
  39. Altă dată l-a întrebat ucenicul:
    – Ce mai faci, părinte Damian?
    – Părinte Nicodim, cuget la moarte. Gândul morţii mă stăpâneşte tot mai mult. Însă mă întristez că nu sunt pregătit.
  40. Spunea ucenicul său că bătrânul ajunsese în ultimii ani la o mare nepătimire duhovnicească. Inima îi era curată ca de copil, faţa iradia o bucurie negrăită, trupul său ostenit de nevoinţă nu mai dorea nimic. Nici odihnă, nici mâncare, nici haină. Când i se aducea mâncarea, răspundea:
    – Părinte, dar n-am mâncat ? Până când trebuie să mănânc ? De peste şaptezeci de ani mi s-au tocit dinţii de atâta mâncare.
  41. Cu puţin înainte de obştescul sfârşit, l-a întrebat ucenicul:
    – Cum te mai simţi, părinte Damian ?
    – Părinte Nicodim, aştept să vină moartea din tinereţile mele. Dar nu ştiu de ce întârzie atât !
    – Ba nu, părinte Damian, eu mă rog lui Dumnezeu să mai trăieşti.
    – Ei, părinte, ce mare dar este moartea ! Şi ce pedeapsă ar fi pentru om dacă n-ar muri. Pământul ar deveni o temniţă pentru el.
  42. După mutarea sa din viaţa aceasta, spunea ucenicul despre dascălul său:
    – Dacă m-am folosit în viaţă de cineva, m-am folosit de părintele Damian. Mă întăream sufleteşte numai cât îl vedeam. Neîncetat se ruga, permanent lucra cu mâinile, întotdeauna tăcea. Cele mai alese fapte bune pe care le-am văzut la el erau acestea: neagonisirea, tăcerea, liniştea, rugăciunea neîncetată, postul, citirea sfintelor cărţi, privegherea, răbdarea în boală şi desăvârşita smerenie.
Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Invitaţie la Ortodoxie

"Teologia ortodoxă nu este rodul unei îndeletniciri abstracte și tihnite, ci fructul neprețuit și binecuvântat al celei mai înalte trude și încordări sufletești." (Părintele Patriarh Teoctist)

%d blogeri au apreciat asta: