Prima pagină > Ortodoxie, Sfinti Romani > PROTOSINGHELUL IOSIF RUSU – Mănăstirea dintr-un Lemn

PROTOSINGHELUL IOSIF RUSU – Mănăstirea dintr-un Lemn

PROTOSINGHELUL IOSIF RUSU
Mănăstirea dintr-un Lemn
(1883-1966)

a. Viaţa

Protosinghelul Iosif Rusu a fost un iscusit duhovnic al Mănăstirii dintr-un Lemn şi un călugăr cu viaţă sfântă.

S-a născut în comuna Icuşeşti-Neamţ, din părinţi iubitori de Dumnezeu, în anul 1908, tânărul Ioan a intrat ca frate în Mănăstirea Bogdana-Bacău, iar după doi ani a luat jugul lui Hristos, primind tunderea monahală. Pentru viaţa lui aleasă, în anul 1911 a fost hirotonit diacon şi preot de episcopul Romanului, Gherasim Safirin.

În anul 1914, ieromonahul Iosif Rusu s-a dus la Sfântul Munte, unde s-a nevoit mult cu postul şi cu rugăciunea opt ani de zile. Apoi, întorcându-se în ţară, a slujit ca preot paroh zece ani de zile în satul Brâncoveanu-Dolj, povăţuind pe mulţi credincioşi la calea mântuirii. Între anii 1933-1940 a fost egumen la Mănăstirea Călui-Dolj, iar din anul 1940 a fost numit duhovnic la Mănăstirea dintr-un Lemn – Vâlcea.

După 58 de ani de aleasă nevoinţă, milostenie şi totală jertfire de sine, Cuviosul Iosif, „părintele săracilor”, şi-a dat obştescul sfârşit la începutul anului 1966, lăsând în urmă numeroşi fii duhovniceşti. Petrecut de maici şi de locuitorii satului Dezrobiţi, a fost înmormântat între stejarii seculari din cimitirul mănăstirii.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

  1. Fiind la parohie în comuna Brâncoveni, părintele Iosif era aşa de blând şi milostiv cu oamenii, că toţi îl iubeau şi-l căutau. Numele lui se făcuse cunoscut prin sate şi mulţi bolnavi veneau la el şi se vindecau.
  2. Părintele Iosif iubea până la jertfă pe Dumnezeu şi pe oameni, biserica şi săracii. Iar dintre faptele bune, cel mai mult iubea rugăciunea şi milostenia.
  3. Pentru acest cuvios părinte, biserica era însuşi Dumnezeu. De aceea, ziua şi noaptea zăbovea în biserică şi săvârşea cele sfinte cu bucurie şi cu lacrimi. Uneori îl întrebau fiii săi duhovniceşti:
    – Unde mergi, părinte Iosif ?
    – Tată, mă duc la Dumnezeu ! răspundea bătrânul plin de bunătate. Apoi intra în biserică.
  4. Îndată ce auzea toaca sau clopotul, părintele Iosif zicea către ucenica sa:
    – Achilino mamă, hai la Dumnezeu ! Ne cheamă clopotul. Aceasta este calea mântuirii. Aceasta este calea către Împărăţia cerurilor. Eu aş vrea să fie biserica cât mai departe, ca să mă ostenesc mai mult, că îngerii lui Dumnezeu ne numără paşii spre biserică.
  5. Acest minunat duhovnic punea toată nădejdea mântuirii călugărului în ascultare şi participare permanentă la slujbele bisericii. De aceea mereu sfătuia pe fiii săi duhovniceşti:
    – Veniţi, tată, cât mai mulţi la biserică. Şi cel bogat, şi cel sărac, şi cel flămând, şi cel sătul, cu toţii să vină la Dumnezeu !
  6. Timp de 26 de ani, părintele Iosif a slujit zilnic Sfânta Liturghie la Mănăstirea dintr-un Lemn, căci era singur preot şi duhovnic. După slujbă citea la bolnavi, spovedea obştea, sfătuia şi mângâia pe credincioşi, împărţea milostenie la săraci, se ruga şi iarăşi venea la biserică.
    Aşa s-a nevoit bătrânul până şi-a dat duhul.
  7. Pentru o petrecere ca aceasta, satana mult îl zavistuia şi îi făcea mereu ispite. Că uneori îi ieşea aievea în faţă. Alteori venea în chipul unui câine negru, îl apuca de rasă şi îl trăgea în altă parte, să nu nimerească uşa bisericii. Şi cum bătrânul era gârbov, uneori ajungea la poartă, alteori la grajd, până îl găseau maicile şi îl aduceau la biserică. Deci, zicea bătrânul:
    – Vrăjmaşul, tată, mi-a făcut ispită !
    Apoi, cu chip luminat intra în biserică, făcea trei metanii la icoana Maicii Domnului şi dădea binecuvântare de Utrenie.
  8. Odată a zis bătrânul către ucenica sa:
    – Când merg la biserică sau vin la chilie, îmi iese uneori înainte un câine negru, mă apucă mânios de rasă şi nu mă lasă să merg la slujbă. Este diavolul, tată !
    – Dar nu te temi de el, părinte Iosif ?
    – De ce să mă tem ? Mântuitorul este cu noi. Atunci îndată fac semnul Sfintei Cruci şi zic: „Piei din faţa mea, satană, să mă duc la sfânta biserică !” şi repede dispare.
  9. Ori de câte ori vrăjmaşul îl supăra cu vreo ispită, bătrânul îi zicea:
    – Ei, iar ai venit ? Degeaba te-ai ostenit ! La Iosif nu ai nimic !
  10. Uneori vrăjmaşul nu-l lăsa noaptea să doarmă. Cum aţipea puţin, îi bătea în uşă şi-i zicea:
    – Părinte Iosif, hai la biserică !
    Atunci bătrânul repede se scula, se ducea la uşa bisericii, apoi spunea maicilor:
    – Nu trageţi clopotul de Utrenie?
    – Preacuvioase, mai este o oră până la miezul nopţii !
    – Dar n-aţi bătut voi în uşa mea?
    – Nu, părinte, nu v-am sculat noi.
    – Ei, tot vrăjmaşul mi-a făcut ispită !
  11. Spun maicile din mănăstire că nimeni din fiii săi duhovniceşti nu ştia cum se nevoieşte în chilie. Dar oricând băteau la uşa lui, îl găseau deşteptat la rugăciune. Iar când îl chemau la biserică, bătrânul răspundea cu bucurie:
    – Gata, tată, vin ! Hai la Dumnezeu !
  12. Spuneau ucenicii părintelui Iosif că într-o iarnă a alunecat pe gheaţă din ispita vrăjmaşului şi s-a lovit. Astfel, a stat mai multe zile bolnav la chilie. Iar când s-a făcut puţin mai bine, a zis către maici:
    – Haideţi, copiii tatei, să mergem la biserică. M-am făcut sănătos. Mâine slujim Sfânta Liturghie ! Şi era bucuros şi luminat la faţă ca un copil.
  13. Avea obicei părintele Iosif că săvârşea slujbele foarte liniştit şi cu evlavie. Niciodată nu se grăbea. Mai ales la proscomidie pomenea cu mare grijă pe toţi. Iar când îl întreba cineva, bătrânul răspundea:
    – Tată, trebuie să pomenesc şi să scot părticică pentru fiecare nume, căci am primit banul săracului şi al văduvei şi voi da socoteală de aceasta în ziua judecăţii !
  14. O deosebită grijă avea părintele Iosif şi pentru cei răposaţi. Timp de 40 de zile săvârşea pentru ei Sfânta Liturghie şi parastasul. Apoi obişnuia să facă la trapeză masă pentru toţi şi dădea multe milostenii la săraci. La aceasta îndemna şi pe maici, zicând:
    – Daţi şi sfinţiile voastre, maicilor, pentru morţi. Să facem o masă împreună, că toţi au parte de rugăciunea şi de mila lui Dumnezeu. Căci suntem datori să-i ajutăm pe cei adormiţi. Unii sunt în iad şi aşteaptă să-i scoatem cu Sfânta Liturghie şi cu milostenia.
  15. Acest mare părinte duhovnicesc iubea fără deosebire pe toţi oamenii. Iar dintre ei purta o mare grijă pentru săraci, pentru copii şi văduve. Pe toţi îi ajuta cu rugăciunea şi cu milostenia. Zeci de săraci şi orfani din satul Dezrobiţi, din apropierea mănăstirii, primeau bani, hrană şi îmbrăcăminte din mâinile părintelui Iosif. Pentru aceea, toţi îl iubeau şi îl numeau „părintele săracilor”.
  16. Spun maicile că zilnic veneau copii, văduve şi lipsiţi la chilia părintelui Iosif. Iar bătrânul le zicea:
    – Veniţi, tată, veniţi la părintele să vă dea, că are de unde. I-a dat Dumnezeu ! Apoi îi aşeza la masă şi le împărţea tot ce avea, pâine, bani şi îmbrăcăminte. Iar după ce plecau săracii, zicea către maici:
    – Aceştia sunt avocaţii mei, tată, care o să mă apere în faţa lui Hristos !
  17. Darurile pe care părintele Iosif le primea de la credincioşi le împărţea în trei părţi. Partea cea mai mare o dădea mănăstirii pentru trebuinţele obştii. A doua parte o împărţea săracilor şi văduvelor din satul Dezrobiţi, iar a treia parte o păstra la sine pentru călugăriţe, pentru copiii orfani şi pentru pomenirea morţilor.
  18. Odată au rămas în sat trei copii orfani de ambii părinţi, pe care nimeni nu-i ajuta. Atunci bătrânul i-a chemat la chilia sa şi le-a zis:
    – Copii, să veniţi la tata în fiecare zi, la amiază, că tata are cu ce vă ajuta şi hrăni. Şi s-au deprins copiii şi veneau zilnic la părintele Iosif. Iar el singur le fierbea mâncare, le cumpăra pâine şi îi servea la masă. Apoi îi îndemna:
    – Mâncaţi, tată, că este de unde. Ne-a dat Dumnezeu din belşug. La urmă le împărţea bani şi haine de îmbrăcat.
    Aşa a crescut bătrânul mulţi copii orfani din satul Dezrobiţi, până ajungeau să-şi câştige pâinea cea de toate zilele.
  19. Altă dată a auzit bătrânul că este o văduvă în sat, anume Maria, cu şase copii, care nu aveau nici casă, nici hrană, nici bani. Pe aceasta a chemat-o părintele Iosif la sine şi i-a zis:
    – Marie, iată, ţi-a trimis Domnul bani pentru o casă nouă. Cumpără tot ce trebuie şi începe lucrul. Eu voi plăti şi meşterii. Dar nu spune la nimeni, tată !
    După ce casa a fost gata, bătrânul a zis femeii:
    – Marie, vină la mine cu copiii.
    – Aceştia sunt copiii mei, părinte.
    – Dumnezeu să vă binecuvinteze, tată !
    Ori de câte ori venea văduva aceasta pe la mănăstire, bătrânul spunea ucenicei sale:
    – Maică Achilină, să dai Mariei din toate celea, să mănânce ea şi copiii ei !
  20. Când nu-i venea nici un sărac, părintele Iosif era mâhnit toată ziua. Către seară zicea ucenicei sale:
    – Achilino tată, astăzi n-a venit nici un avocat la mine. Vină măcar sfinţia ta de gustă ceva. Mai cheamă şi altă maică. Să am ceva dat şi pe ziua de astăzi.
  21. Obişnuia acest părinte să facă praznic mare pentru tot soborul mănăstirii şi pentru săracii satului Dezrobiţi, de două ori pe an. De ziua Sfântului Vlasie – 11 februarie – şi de ziua Sfântului Atinoghen – 16 iulie. Atunci părintele Iosif cumpăra din vreme alimente şi îmbrăcăminte pentru maici şi săraci. Iar în ziua rânduită săvârşea Sfânta Liturghie cu tot soborul şi făcea parastas pentru cei răposaţi. Apoi zicea:
    – Veniţi, tată, cu toţii la trapeză, să mâncăm în cinstea Sfântului Vlasie. Nimeni să nu rămână astăzi flămând. Aceasta este ziua mea ! Mi-au ajutat şi mie Sfinţii Vlasie şi Atinoghen, de aceea fac pomenire în cinstea lor.
    La urmă părintele Iosif împărţea la toţi pachete cu mâncare şi îmbrăcăminte pentru maici.
  22. Odată, pe când bătrânul mergea la biserică, s-a oprit în prag şi, oftând uşor, a zis către maici:
    – Vai, tată, ce o să facem noi la judecată ? Acolo toate faptele noastre ne vor ieşi înainte ! De aceea avem nevoie de rugăciune, de smerenie, de lacrimi şi metanii. Să te rogi, tată, să te închini lui Dumnezeu, să îndemni, să faci milostenie. Dacă nu ai ce da, măcar un cuvânt bun să dai săracului, să nu plece nemiluit, că Dumnezeu îl trimite spre mântuirea noastră.
  23. La spovedanie, părintele Iosif avea mulţi fii duhovniceşti, căci era blând şi înţelept la cuvânt. Fiecăruia îi dădea sfat şi canon pe măsura puterii lui. Uneori îi spuneau maicile:
    – Părinte Iosif, daţi-ne canon mai aspru la spovedanie. Iar bătrânul le răspundea:
    – Eu vă dau canon, dar să-l puteţi face. Că dacă vă dau canon greu şi nu-l puteţi face, eu răspund de el. De aceea vă dau canon uşor, că munciţi destul. Noi suntem călugări, tată, şi facem canon toată viaţa !
  24. Veneau la bătrânul călugăr şi oameni cu multe necazuri. Iar el îi mângâia, zicând:
    – Lasă, tată, că sunt bune şi necazurile. Ai răbdare că toate trec. Iată, părintele Iosif se roagă pentru mata. Nu te întrista, că Domnul este cu noi. Astfel, toţi se întorceau liniştiţi la casele lor.
  25. Pentru sfinţenia vieţii sale, părintele Iosif dobândise de la Dumnezeu darul rugăciunii şi al vindecării de boli. Că veneau la el mulţi suferinzi din toate părţile şi cu rugăciunea lui căpătau sănătate şi îşi dobândeau cererea.
  26. Într-o zi, a venit la el o femeie plângând:
    – Părinte, mi-a plecat nora şi a rămas feciorul cu trei copii.
    – Lasă, mamă, a zis bătrânul, peste trei zile va veni acasă. Şi cuvântul lui s-a împlinit întocmai.
  27. Altă dată i-a zis un tânăr:
    – Părinte, m-a lăsat soţia. Iar bătrânul i-a răspuns:
    – Ioane, întoarce-te înapoi şi ai credinţă că vei găsi soţia acasă, căci Maica Domnului face minuni cu fiecare.
Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Invitaţie la Ortodoxie

"Teologia ortodoxă nu este rodul unei îndeletniciri abstracte și tihnite, ci fructul neprețuit și binecuvântat al celei mai înalte trude și încordări sufletești." (Părintele Patriarh Teoctist)

%d blogeri au apreciat asta: