Prima pagină > Ortodoxie, Sfinti Romani > SFÂNTUL PAISIE DE LA NEAMŢ, Mare stareţ al Mănăstirii Neamţ

SFÂNTUL PAISIE DE LA NEAMŢ, Mare stareţ al Mănăstirii Neamţ

SFÂNTUL PAISIE DE LA NEAMŢ
Mare stareţ al Mănăstirii Neamţ
(1722-1794)

a. Viaţa

Cuviosul Paisie de la Neamţ a fost unul dintre cei mai mari stareţi pe care i-a avut monahismul nostru românesc.

El s-a născut la 21 decembrie 1722, în Poltava, din părinţi foarte evlavioşi. Tatăl său era preot la catedrala oraşului. În această casă binecuvântată, Petru era al unsprezecelea copil din cei doisprezece fraţi. După toate probabilităţile era de origine moldovean, poate chiar din neamul Cantemireştilor, dar, din pricina deselor năvăliri otomane şi tătăreşti, bunicii săi s-au strămutat şi stabilit în oraşul Poltava din Malorusia.

Rămânând orfan de tată, este dat de mama sa la studii, la Academia Movileană din Kiev, în anul 1735. După patru ani de studii, sufletul său nu-şi găsea odihnă în lume. El se simţea chemat la nevoinţa călugărească.

În toamna anului 1739, când avea doar şaptesprezece ani, Petru porneşte în căutarea unei mănăstiri şi a unui duhovnic bun, atât de necesar pentru sufletul său. Timp de 7 ani rătăceşte în mai multe schituri şi mănăstiri, printre care şi Lavra Pecersca. În Mănăstirea Medvedeschi este făcut rasofor cu numele de Platon.

Negăsind odihnă şi linişte duhovnicească în mănăstirile ucrainene, rasoforul Platon, îndemnat de Duhul Sfânt, trece în Moldova în anul 1745. Aici se nevoiau nu puţini călugări maloruşi. Platon se stabileşte la Schitul Trestieni – Râmnicu-Sărat. Apoi se mută la Schitul Cârnul, pe apa Buzăului, unde se afla şi pustnicul Onufrie. În vara anului 1746, pleacă la Athos şi trăieşte un timp în singurătate, în preajma Mănăstirii Pantocrator. În anul 1750, stareţul Vasile îl călugăreşte pe pustnicul Platon, dându-i numele de Paisie. Din acest an, smeritul Paisie începe să primească ucenici, i se dă Schitul Sfântul Prooroc Ilie, acceptă preoţia şi petrece în Athos în total şaptesprezece ani.

În vara anului 1763, stareţul Paisie vine în Moldova cu cei 64 de ucenici ai săi, de frica turcilor, care stăpâneau Athosul şi ţările balcanice. Aici i se încredinţează Mănăstirea Dragomirna, unde se nevoieşte 12 ani, până la 14 octombrie 1775, formând o obşte de 350 de călugări. În toamna anului 1775, datorită ocupării Bucovinei de austro-ungari, Cuviosul Paisie lasă 150 de călugări la Dragomirna şi vine la Mănăstirea Secu, însoţit de 200 de călugări, în vara anului 1779 se strămută pentru ultima dată în marea lavră a Moldovei, Mănăstirea Neamţ.

În Mănăstirea Neamţ, Cuviosul Paisie petrece ultimii cincisprezece ani cei mai rodnici din toată viaţa sa. Aici face numeroase traduceri din operele Sfinţilor Părinţi, organizează obştea după rânduiala Sfântului Munte, formează un sobor foarte numeros de aproape 700 de călugări, deprinde pe mulţi ucenici să practice rugăciunea lui Iisus şi întreţine relaţii duhovniceşti cu multe mănăstiri, stareţi, duhovnici, pustnici, episcopi şi dregători.

La 15 noiembrie 1794, într-o zi de miercuri, la Vecernie, marele stareţ al Mănăstirii Neamţ, Cuviosul Paisie – numit în slavonă Velicikovschi – se mută la odihna cea veşnică, în vârstă de 72 de ani, şi este înmormântat în gropniţa bisericii voievodale, cum se vede până astăzi. Pentru sfinţenia vieţii lui, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinţilor şi i se face pomenirea la 15 noiembrie, în fiecare an.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

  1. Nevoindu-se rasoforul Platon în Schitul Trestieni, a fost rânduit de egumen la bucătărie. Dar el, fiind neînvăţat a face mâncare şi firav cu trupul, într-o zi n-a fiert bucatele îndeajuns; iar când să dea vasele jos de pe foc, a vărsat din greşeală mâncarea toată, pentru care a plâns mult, cerându-şi iertare. În altă zi a fost rânduit să facă pâine la brutărie. Însă şi aici a pătimit aceeaşi ispită. Căci, neştiind cum să prepare aluatul şi neavând putere să-l frământe cât trebuie, aluatul n-a mai dospit. Apoi, venindu-i un frate în ajutor, l-a frământat din nou; dar în cuptor, neştiind să potrivească focul, toată pâinea a ars pe vatră. Atunci, rasoforul Platon, cerându-şi în genunchi iertare de la părinţi, a plâns de mâhnire în toată ziua aceea.
  2. Mai târziu, după ce Cuviosul Paisie ajunge stareţ la Mănăstirea Neamţ, spunea ucenicilor săi:
    – Fiilor, cei ce vin în obştea noastră să nu se descurajeze văzându-şi nepriceperea lor în unele ascultări, că şi eu am fost la fel. Ci, să aibă răbdare că, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sârguinţă, ei vor ajunge să izbutească în orice lucru.
  3. Un schimonah, anume Dosoftei, a spus rasoforului Platon că peste puţine zile va veni marele stareţ Vasile de la Poiana Mărului în Schitul Trestieni şi, dacă îl va vedea aşa tânăr şi ager la minte, îl va sili să primească preoţia. Atunci Platon, mulţumindu-i, i-a zis:
    – Părinte Dosoftei, eu până la moarte aş dori să rămân simplu monah, căci nu sunt vrednic de o treaptă aşa de mare.
    – Dumnezeu să-ţi ajute, frate !, i-a adăugat bătrânul.
  4. Într-o toamnă, egumenul schitului l-a rânduit pe Platon să păzească via, poruncindu-i să nu mănânce struguri decât după masă, ca să nu se îmbolnăvească de stomac. Dar ucenicul, biruindu-se de lăcomie, toată ziua mânca struguri, iar la masă nu mai gusta nimic. De aceea, mult slăbind ca după o boală, a fost certat de egumen. Atunci, Platon, ruşinându-se, şi-a mărturisit greşeala neascultării, cerându-şi cu lacrimi iertare.
  5. Spuneau părinţii din schit despre Platon şi acest lucru vrednic de ştiut: într-o noapte, spre Duminică, Platon a adormit aşa de tare, că nu a mai auzit clopotul de Utrenie. Când s-a deşteptat, slujba era pe la jumătate. Atunci, de mare mâhnire, a început a plânge şi s-a întors la chilie. Iar a doua zi s-a ruşinat să mai meargă la Sfânta Liturghie şi la trapeză cu fraţii, ci şedea în chilie plângând, atât era de pătruns de frica de Dumnezeu. Din ziua aceea, multă vreme, rasoforul Platon nu mai dormea culcat pe pat, ci şezând pe un scăunel, ca să se poată deştepta la Utrenie.
  6. Nevoindu-se smeritul Platon la Schitul Cârnul, se ducea adesea în pustie, la Cuviosul Onufrie, bărbat ales şi plin de dar, pentru a-i cere cuvânt de folos. Odată, după ce i-a vorbit bătrânul despre patimile trupeşti şi sufleteşti şi despre luptele cele cu vicleşug ale diavolilor, a adăugat la urmă şi acestea:
    – Dacă n-ar apăra Hristos pe poporul Său, nu s-ar fi mântuit nici unul din sfinţi. Dar cel ce cade către Hristos cu credinţă şi cu dragoste, cu smerenie şi lacrimi, aceluia i se dau mângâieri şi negrăite bucurii, pace şi dragoste fierbinte către Dumnezeu. Mărturii ale acestui lucru sunt lacrimile nefăţarnice izvorâte din marea dragoste, zdrobirea inimii şi smerenie necontenită pentru Hristos. Căci, din dragoste către Dumnezeu, omul devine nesimţitor către bunurile lumii acesteia.
  7. După patru ani de nevoinţă duhovnicească în Moldova, rasoforul Platon a plecat la Sfântul Munte, ca să scape de hirotonie, după cum singur mărturisea mai târziu, „ca nu cumva părinţii moldoveni să-l silească să primească preoţia”.
  8. Sosind Platon în Muntele Athos, umblă prin toate mănăstirile şi sihăstriile să-şi găsească un iscusit povăţuitor. Dar, negăsind un duhovnic după dorinţa lui, s-a retras în pustie, nevoindu-se singur patru ani de zile în multă nevoie şi osteneală, în rugăciune şi citirea Sfinţilor Părinţi, în lacrimi şi priveghere ziua şi noaptea.
  9. Nevoinţă fericitului Platon în singurătate era destul de grea şi anevoioasă. Neîncetat se îndeletnicea cu citirea Sfintei Scripturi şi cântarea psalmilor. Mâncare primea o dată la două zile şi atunci numai pesmeţi şi apă, afară de sâmbete, Duminici şi praznice. Iar sărăcia lui era covârşitoare. Trăia numai din pomană. Avea doar o dulamă şi o rasă, şi acelea foarte vechi. De multe ori, din pricina lipsei, umbla desculţ chiar şi iarna şi fără cămaşă pe el. Dar smeritul Platon se bucura de sărăcia lui, precum se bucură bogatul de bogăţia lui. Nici uşa chiliei sale nu o încuia vreodată când pleca undeva, căci nu avea nimic într-însa, fără numai cuvintele Sfinţilor Părinţi pe care le împrumuta de la mănăstiri.
  10. În acea vreme, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a venit în Sfântul Munte marele stareţ Vasile de la Poiana Mărului şi a zăbovit câteva zile la chilia fericitului Platon. Iar la rugămintea lui, stareţul Vasile l-a călugărit pe Platon, punându-i numele de Paisie. Apoi bătrânul l-a sfătuit pe ucenicul său să lase nevoinţa pustnicească şi să-şi aleagă calea împărătească, zicând:
    – Toată viaţa monahicească se împarte în trei părţi: întâi viaţa de obşte; al doilea petrecerea în doi sau în trei, numită şi calea împărătească sau de mijloc, având toate în comun; al treilea este nevoinţa de unul singur în pustie, potrivită numai bărbaţilor sfinţi şi desăvârşiţi.
    În timpul de faţă însă, unii călugări şi-au născocit al patrulea fel de rânduială monahicească. Fiecare îşi face chilie unde îi place, trăieşte singur şi se conduce singur după voia sa. Aceştia nu sunt adevăraţi pustnici, ci nişte samavolnici, pentru că şi-au ales un chip de viaţă care nu este după măsura puterilor lor, lepădând ascultarea obştească.
    Unii dintre aceştia zic: „Eu de aceea trăiesc singur, ca să nu supăr pe fratele meu, nici eu să nu fiu supărat de altul. Apoi, ca să mă feresc de grăirea deşartă şi de osândirea altuia”. Dar ştii tu, prietene, oare că aceste vorbe ale tale mai mult te ruşinează decât te îndreptăţesc? Pentru că şi Părinţii Bisericii au spus că celor tineri le este de folos să se plece, iar mândria, părerea de sine, viclenia şi altele asemenea îngâmfă şi fac pe om trufaş.
  11. Iarăşi zicea Cuviosul Vasile către ucenicul său, Paisie:
    – Mai bine este să trăieşti împreună cu un frate, să-ţi cunoşti slăbiciunea şi măsura ta, să te căieşti, să te rogi înaintea Domnului şi să te cureţi în toată ziua, prin harul lui Hristos, decât să porţi în tine trufia şi părerea de sineţi, să le ascunzi cu viclenie şi să te hrăneşti cu traiul singuratic. Că traiul singuratic aduce nu puţină vătămare celui pătimaş.
  12. Iarăşi adaugă stareţul Vasile:
    – Schimnicia înainte de vreme este pricină de mândrie, după cuvântul Sfântului Varsanufie. Deci, dacă pe cel slab schimnicia îl duce la mândrie, atunci în ce se bizuie cel ce îndrăzneşte la această luptă singuratică? Nu este mai bine oare a păstra tăcerea în doi sau în trei pe drumul împărătesc?
  13. Petrecerea în viaţa de obşte, după porunca Domnului, spunea marele stareţ, dă monahului râvnă la tot lucrul, deşi i se împotriveşte satana. Aici nu au loc iubirea de sine şi părtinirea, care, de obicei, stăpânesc pe cei ce trăiesc în singurătate.
  14. Celor ce au trăit la început în viaţa de sine, li se pare grea viaţa de obşte. De aceea, unii din ei zic: munca pentru noi înşine ne dădea râvnă şi hărnicie; iar când lucrăm pentru fraţi, se ivesc numaidecât lenea şi cârtirea.
  15. Spunea iarăşi stareţul Vasile:
    – Cel ce trăieşte singuratic lucrează numai pentru sine, din iubire de sine. Iar cel ce trăieşte în obşte lucrează numai pentru Domnul, din iubire de Dumnezeu. De aceea, se cuvine ca noi, neputincioşii, să ţinem calea împărătească, petrecând mai mulţi la un loc. În felul acesta şi ispitele le vom birui şi de păcatul iubirii de sine ne vom izbăvi. Aşa îl învăţa Cuviosul Vasile după călugărie pe Cuviosul Paisie.
  16. Începând fericitul Paisie să primească în jurul său mai mulţi fraţi, după sfatul stareţului Vasile, duceau mare lipsă de preot. Deci, îl rugau cu lacrimi în ochi pe Paisie să primească preoţia, dar el nu voia, socotindu-se nevrednic.
    Atunci, unii din bătrânii Muntelui Athos au zis cuviosului:
    – Cum poţi tu să înveţi pe fraţi să asculte şi să-şi taie voia, când tu nu faci ascultare şi respingi lacrimile atâtor oameni? Vădit lucru este că tu iubeşti voia ta şi crezi minţii tale mai mult decât vorbelor celor mai bătrâni cu anii şi cu mintea. Oare, tu nu ştii unde duce neascultarea?
    Auzind aceste cuvinte, Paisie s-a supus voii părinţilor şi a primit preoţia.
  17. Se spunea despre obştea Cuviosului Paisie de la Schitul Sfântul Ilie că petrecea în mare lipsă materială, dar în desăvârşită armonie şi râvnă duhovnicească. Pe lângă participarea zilnică la slujbele bisericeşti, frăţimea se îndeletnicea şi cu lucrul mâinilor, în deplină dragoste, smerenie şi tăcere.
  18. Se spunea despre fericitul stareţ că şi el însuşi se ostenea, ziua la facerea de linguri, iar noaptea, la citirea şi transcrierea cărţilor Sfinţilor Părinţi, sacrificând pentru somn până la trei ceasuri.
  19. Spuneau iarăşi ucenicii lui că în toată viaţa sa, Cuviosul Paisie vărsa multe lacrimi când săvârşea Sfânta Liturghie, fiind pătruns de dumnezeiasca dragoste.
  20. Patriarhul Serafim, care petrecea în Mănăstirea Pantocrator, îl chema pe stareţul Paisie în lavră de câteva ori pe an pentru a sluji Sfânta Liturghie. Şi se foloseau toţi văzând pe Paisie slujind în limba greacă, fără grabă, cu nespusă evlavie, cu faţa stropită de lacrimi şi absorbit cu totul de sfânta slujbă.
  21. Stareţul Paisie iubea foarte mult citirea operelor Sfinţilor Părinţi. Iată ce răspunde el stareţului Atanasie, care îl învinuia de oarecare lucruri:
    – Să nu zici, părinte Atanasie, că ajung una sau două cărţi pentru mântuirea sufletului. Doar nici albina nu adună miere dintr-o singură floare, ci din multe. Aşa este şi cel ce citeşte cărţile Sfinţilor Părinţi. Una îl învaţă dreapta credinţă; alta îi vorbeşte de tăcere şi rugăciune; alta îi spune de ascultare, de smerenie şi răbdare, iar alta îl îndeamnă către iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşadar, din multe cărţi patristice învaţă omul să trăiască după Evanghelie.
  22. Zicea Cuviosul Paisie:
    – Cel ce nu vrea să pătimească cu Hristos în viaţa de obşte şi îndrăzneşte în mândrie, sa să se ridice deodată pe crucea lui Hristos, alegându-şi viaţa de pustie înainte de vreme, el devine un răzvrătit, iar nu pustnic.
  23. Zicea iarăşi:
    – Viaţa de obşte şi sfânta ascultare din ea, care este rădăcina vieţii călugăreşti, a aşezat-o pe pământ însuşi Hristos Mântuitorul, dând pildă oamenilor petrecerea Sa şi a celor doisprezece Apostoli, care s-au supus întru totul dumnezeieştilor Lui porunci.
  24. Nici o altă vieţuire, spunea cuviosul, nu aduce călugărului atâta sporire şi nu-l izbăveşte aşa curând de patimile trupeşti şi sufleteşti, ca viaţa de obşte prin fericita ascultare. Şi aceasta, datorită smereniei care se naşte din ascultare.
  25. Iar despre dragostea cea duhovnicească iarăşi spunea:
    – Petrecerea în viaţa de obşte a fraţilor adunaţi în numele lui Hristos, fără deosebire de neam, îi uneşte aşa de mult prin dragoste, încât toţi devin un singur trup, având un singur cap – pe Hristos -, un singur suflet, o singură voie şi un singur scop – păzirea poruncilor lui Dumnezeu -, îndemnându-se unul pe altul la lupta cea bună, supunându-se unul altuia, purtând sarcinile unul altuia, fiind părinte şi ucenic unul altuia.
  26. Iarăşi zicea stareţul:
    – Dumnezeiasca ascultare, fiind rădăcina şi temelia vieţii călugăreşti, este strâns legată de viaţa de obşte, cum este legat sufletul de trup. Că una fără alta nu poate exista.
  27. În obştea noastră, spunea fericitul Paisie, nimeni nu are nimic al său personal, că toţi sunt încredinţaţi că lăcomia este calea lui Iuda vânzătorul. Cel ce vine în mănăstire este dator ca toată averea sa, până la cel mai mic lucru, s-o pună la picioarele stareţului, dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu până la moarte, cu trupul şi sufletul său.
  28. Apoi adăugă şi acestea:
    – Cu adevărat, nu toţi în obştea noastră au ajuns deopotrivă măsura vârstei duhovniceşti. Cei mai mulţi şi-au lepădat cu totul voia şi cugetul lor, supunându-se în toate fraţilor şi răbdând cu mare bucurie ocările şi ispitele. Ei necontenit sunt stăpâniţi de mustrarea de sine şi se socotesc mai nevrednici decât toţi.
    Alţii, încă nu puţini, cad şi iarăşi se scoală; greşesc şi din nou se pocăiesc; cu greu rabdă mustrările şi ispitele, dar nu rămân ca cei dintâi, ci se roagă cu căldură lui Dumnezeu să le trimită ajutor. Sunt puţini însă şi de aceia care nu pot deloc să rabde ispitele şi mustrările. Aceştia au nevoie sa fie hrăniţi cu laptele milei, al iubirii de oameni şi al îngăduinţei, până vor ajunge la cuvenita vârstă duhovnicească.
  29. Către unul din prietenii săi zicea Cuviosul Paisie cuvintele acestea:
    – Am o necontenită întristare şi durere în inima mea. Oare cu ce obraz mă voi înfăţişa eu înaintea înfricoşatului Judecător, ca să dau răspuns de atâtea suflete ale fraţilor mei care s-au predat în ascultarea mea, când eu nu sunt în stare să dau seama de ticălosul meu suflet? Dar, deşi sunt nevrednic, am nădejde de mântuire prin rugăciunile fraţilor ce vieţuiesc împreună cu mine.
  30. După mutarea stareţului Paisie cu soborul său, din Muntele Athos la Mănăstirea Dragomirna, a rânduit, cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei, Gavriil, următoarea regulă de viaţă călugărească:
    – Nici un frate din obşte să nu aibă vreun fel de avere proprie, mişcătoare şi nemişcătoare. Stareţul mănăstirii va avea grijă să-i dea fiecăruia cele de nevoie, după ascultarea lui.
    – Fiecare frate să se silească a dobândi desăvârşita ascultare, prin părăsirea cu totul a voii, a cugetării şi libertăţii sale.
    – Stareţul să cunoască bine Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pentru a şti cum să povăţuiască pe călugări după voia lui Dumnezeu.
    – Slujbele bisericeşti şi toată pravila obştească să se respecte întocmai după tipicul Sfântului Munte Athos.
    – Egumenul şi toţi fraţii sunt datori a lua parte zilnic la slujbele bisericeşti în rasă şi camilafcă. Numai cei bolnavi sau trimişi în ascultări pot lipsi de la biserică.
    – La trapeză să se servească masa după tipicul bisericesc şi rânduiala Sfântului Munte. Nimănui nu-i este îngăduit să mănânce pe la chilii, de la egumen până la cel din urmă frate. Numai cei bolnavi şi bătrâni pot primi mâncare la chilie.
    – La chilii, fraţii sunt datori, mai mult decât orice altă nevoinţă, să practice rugăciunea lui Iisus. Apoi să cânte psalmi, să citească Sfânta Scriptură şi cărţile Sfinţilor Părinţi. Nimeni să nu stea fără de ocupaţie în chilie. Iar de ieşirea deasă din chilie şi de starea de vorbă cu alţii să fugă ca de otravă.
    – Egumenul se cuvine să rânduiască pe fraţi la toate ascultările din mănăstire, pentru a-i deprinde smerenia şi tăierea voii.
    – Egumenul trebuie să aibă către toţi fraţii aceeaşi purtare de grijă şi aceeaşi dragoste. La fel şi fraţii să aibă între ei dragoste curată şi nefăţarnică.
    – Se cuvine egumenului să rabde cu blândeţe toate slăbiciunile fiilor săi duhovniceşti, cu nădejdea îndreptării lor. Iar pe cei ce trăiesc de capul lor şi leapădă jugul ascultării, după destulă sfătuire, să-i îndepărteze din mănăstire.
    – Pentru buna chivernisire a averilor, a fraţilor şi a treburilor mănăstireşti, egumenul este dator să aibă un călugăr iscusit care să poată cârmui bine toate.
    – Fraţii care vin la călugărie să fie ţinuţi în haine mireneşti, spre ispitire canonică, de la şase luni până la trei ani. Apoi să-i tundă în monahism, ca rasofori sau călugări în mantie. Iar pe cel care după trei ani nu a deprins ascultarea şi tăierea voii, să-l trimită din nou în lume.
    – În mănăstire să fie un mic spital – bolniţă – pentru călugării care se îmbolnăvesc şi un frate iscusit care să îngrijească de ei cu deosebită hrană, băutură şi linişte.
    – În mănăstire să fie diferite ateliere pentru trebuinţele obşteşti, în care să lucreze călugări pricepuţi, ca să nu fie nevoie să se ducă călugării la mireni.
    – Să se facă două case de oaspeţi: una înăuntrul mănăstirii pentru mirenii evlavioşi care vin spre închinare; şi alta în afară de mănăstire pentru cei care vin cu căruţele.
    – Egumenul să rânduiască călugări iscusiţi, ca să slujească cu dragoste pe cei ce vin spre închinare. Pe cei săraci şi bolnavi, care n-au unde să-şi plece capul, să-i ducă, fie la casa de oaspeţi, fie la bolniţă şi să fie îngrijiţi cu bunăvoinţă.
    – În mănăstire să fie interzisă intrarea femeilor, afară de cazuri de mare nevoie, cum ar fi în timp de război şi de bejenie.
    – Egumenul să se aleagă de soborul călugărilor şi numai din sânul mănăstirii. El să ştie bine Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi să fie pildă tuturor de ascultare, dragoste, blândeţe şi înţelepciune.
    – Mănăstirea Dragomirna să nu fie niciodată şi nicăieri închinată, precum a lăsat cu greu legământ şi prea fericitul ei ctitor, mitropolitul Anastasie Crimca.
  31. Cuviosul Paisie poruncea fraţilor să săvârşească ascultarea rânduită cu mare dragoste, în permanentă tăcere şi cu rugăciunea tainică în inimă. Adeseori ieşea şi stareţul cu fraţii la lucru, dându-le tuturor pildă în toate.
  32. Vara, când părinţii plecau să lucreze la câmp, mergea şi un duhovnic cu dânşii pentru pravila bisericească şi pentru spovedania zilnică, de care nimeni nu era scutit.
  33. Când stareţul Paisie nu putea să-şi cerceteze fraţii la câmp, fiind departe de mănăstire, le trimitea câte o scrisoare, plină de sfaturi duhovniceşti. Iată cum îi învăţa pe fraţi în una din aceste scrieri:
    – Fiilor, păziţi-vă de zavistie ! Unde este zavistie, acolo nu este Duhul lui Dumnezeu. Stăpâniţi-vă limba, ca să nu grăiască cuvinte deşarte. Cine îşi stăpâneşte limba, îşi păzeşte sufletul de întristare. De la limbă vine viaţa şi moartea ! Întru toate să aveţi smerenie, bunătate şi dragoste. Întăriţi-vă cu temerea de Dumnezeu, cu amintirea morţii şi a veşnicelor munci. Rugăciunea lui Iisus să o repetaţi necontenit. Aduceţi lui Dumnezeu jertfă curată, neprihănită, cu bună mireasmă, după creştineasca voastră făgăduinţă. Aduceţi osteneala şi sudorile voastre de sânge ca o ardere de tot. Zăduful şi arşiţa zilei să fie pentru voi ca răbdarea mucenicilor…
  34. La chilii, stareţul Paisie cerea călugărilor să facă trei lucruri: să citească cuvintele Sfinţilor Părinţi, să practice rugăciunea minţii şi, după putere, să facă adesea metanii cu lacrimi.
  35. Mărturisirea gândurilor către duhovnici o considera marele stareţ temelia vieţii duhovniceşti şi nădejdea mântuirii pentru toţi. De aceea poruncea fraţilor, mai ales celor începători, să se mărturisească în fiecare seară la duhovnicii lor.
  36. Dacă vreunul din călugări, din lucrarea vrăjmaşului, nu voia să-l ierte pe fratele său până seara, stareţul îl îndepărta din sobor, îl oprea să zică Tatăl nostru şi nu-l lăsa nici pe pragul bisericii să păşească, până nu se smerea şi-şi cerea iertare.
  37. Dacă la săvârşirea vreunui lucru se călca vreo poruncă dumnezeiască, stareţul poruncea să se părăsească lucrul acela, decât să supere cu ceva pe Dumnezeu.
  38. Se spunea despre stareţul Paisie că permanent era ocupat cu frăţimea şi uşile chiliei lui nu se închideau până la ceasul nouă seara. Unii ieşeau şi alţii intrau. Pe unii îi mângâia, iar cu alţii se bucura.
  39. Spunea unul din ucenicii săi, zicând: „Treizeci de ani am trăit pe lângă dânsul şi nu l-am văzut niciodată întristându-se pentru nevoile materiale. El numai atunci se întrista tare, când vedea călcându-se vreo poruncă dumnezeiască, şi mai ales de bunăvoie. Că sufletul său şi-l punea pentru cea mai mică poruncă a Stăpânului”. De multe ori zicea stareţul:
    – Să piară toate ale noastre, să piară şi trupul nostru, dar să păzim poruncile lui Dumnezeu şi cu dânsele, sufletele noastre !
  40. Timp de doisprezece ani, cât a trăit în Mănăstirea Dragomirna, stareţul Paisie se îndeletnicea, pe lângă grija conducerii soborului, şi cu traducerea cărţilor patristice. Această trudă o săvârşea cuviosul mai ales în nopţile de iarnă, iar din roadele ei împărtăşea cu bucurie toată frăţimea din mănăstire.
  41. Se spunea despre stareţul Paisie că iarna, când toată frăţimea se aduna în mănăstire de la ascultări, în fiecare seară, în afară de sărbători, citea din cuvintele Sfinţilor Părinţi. Fraţii se adunau la trapeză, se aprindeau lumânări, apoi venea stareţul, se aşeza la locul său şi citea cuvânt de învăţătură. La urmă explica cuvântul citit pe înţelesul tuturor.
  42. Se mai spunea pentru dânsul că avea în Dragomirna călugări de trei neamuri: moldoveni, slavi şi greci. De aceea era nevoit să citească într-o seară în limba română, iar în seara următoare în limba slavă sau greacă. Aceste citiri din tezaurul patristic se făceau de la începutul Postului Crăciunului până în Sâmbăta Sfântului Lazăr, când încetau.
  43. Adeseori, stareţul sfătuia pe călugări, zicând:
    – Fraţilor, mai întâi de toate se cuvine vouă să vă apropiaţi de Domnul cu credinţă tare şi cu iubire fierbinte să vă lepădaţi hotărât de toate plăcerile veacului acestuia, de voinţa voastră, de cugetul inimii voastre şi să fiţi săraci cu duhul şi cu trupul. Numai atunci, prin harul lui Hristos, se va aprinde în voi sfânta râvnă.
  44. Altă dată, iarăşi zicea cuviosul:
    – După măsura ostenelilor voastre, cu timpul veţi dobândi lacrimi şi plâns cu nădejde, spre mângâierea sufletului. Se va ivi în voi râvnă fierbinte de a trăi după poruncile Domnului şi veţi câştiga smerenie şi răbdare, milă şi iubire către toţi, iar mai ales către cei nedreptăţiţi, bolnavi şi bătrâni.
  45. Apoi adăuga şi aceste cuvinte:
    – Fraţilor, pe lângă toate acestea, se cuvine să răbdaţi bărbăteşte tot felul de neputinţe trupeşti: slăbiciuni, boli grele şi suferinţe trecătoare, care sunt pentru mântuirea veşnică a sufletelor voastre. Numai astfel veţi ajunge bărbaţi desăvârşiţi, după măsura vârstei lui Hristos.
  46. Zis-a iarăşi marele stareţ ucenicilor săi:
    – De veţi rămâne tari în ostenelile călugăreşti, va dura şi obştea voastră cât va binevoi Dumnezeu. Iar dacă vă veţi abate de la luarea-aminte de sine şi de la citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi, atunci veţi cădea din pacea lui Hristos, din iubirea Lui şi din împlinirea poruncilor Lui. Atunci se vor încuiba între voi neorânduiala, deşertăciunea, dezordinea, tulburarea sufletească, îndoiala, deznădejdea, cârtirea şi învinuirea unuia asupra altuia. Atunci se va destrăma soborul vostru, mai întâi sufleteşte şi apoi şi trupeşte.
  47. Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie că avea atât de mare dar de a convinge, încât şi pe cel mai trist îl putea mângâia şi linişti cu cuvintele sale, şi pe cel descurajat îl putea îmbărbăta şi întări. Iar unde trebuia, mustra, ruga, îndepărta, îndelung răbda şi când nu izbutea, alunga de la sine.
    Numai pe cei mai înrăiţi şi îndărătnici îi certa, ameninţându-i cu mânia lui Dumnezeu. Faţă de unul ca acesta se arăta judecător aspru şi mânios, până când se smerea şi se pocăia. Apoi îl mângâia, dojenindu-l cu dragoste şi cu lacrimi pentru a lui îndreptare.
  48. Odată unul din fraţi i-a spus:
    Părinte, cugetul îmi spune că mă urăşti, deoarece adeseori mă cerţi cu mânie în faţa fraţilor.
    – Iubite frate, i-a răspuns cuviosul, dacă Sfânta Evanghelie porunceşte să iubim şi pe vrăjmaşii noştri şi să le facem bine, atunci cum pot eu să urăsc pe fiii mei duhovniceşti? Iar dacă vă mustru cu mânie, să vă dea Domnul şi vouă acest fel de mânie ! Că eu sunt nevoit a sta împotriva firii fiecăruia. Împotriva unora, adică a mă arăta mâniindu-mă, înaintea altora trebuie să plâng, ca şi prin una şi prin alta să vă aduc vouă folos.
  49. Uneori grăia către ucenicii săi aceste cuvinte:
    – Fraţilor, nu voiesc să vă temeţi de mine ca de un stăpân înfricoşat, ci să mă iubiţi ca pe un părinte, precum şi eu vă iubesc pe voi ca pe nişte fii ai mei duhovniceşti.
  50. Iarăşi se spunea despre marele stareţ Paisie că, de se întâmpla în sobor tulburare şi scârbă vreunui frate şi acela venea la cuviosul să-i spună necazul, îndată stareţul îl binecuvânta şi-l lua înainte cu cuvântul, nelăsând fratelui răgaz să vorbească. Astfel, prin cuvintele sale cele dulci şi mângâietoare, ducea mintea fratelui departe de întristare. De asemenea, în vorbirea sa ţinea seama de firea şi aşezarea sufletească a fiecăruia. Celui mai înţelept îi aducea cuvânt mai adânc din dumnezeiasca Scriptură, potrivit cu starea lui. Iar celui mai simplu îi aducea cuvânt, fie din iscusinţa sa, fie din sfânta ascultare, până când fratele uita de tulburare şi ieşea de la stareţ bucurându-se şi mulţumind lui Dumnezeu.
  51. Alteori grăia stareţul şi acestea:
    – Când văd pe fiii mei duhovniceşti nevoindu-se şi silindu-se a păzi poruncile lui Dumnezeu cu ascultare şi smerenie, am în sufletul meu atât de mare bucurie duhovnicească, încât nici în împărăţia cerurilor nu doresc să am bucurie mai mare ca aceasta. Iar când văd pe unii negrijind de poruncile lui Dumnezeu, ţinând la voia lor, trecând cu vederea sfânta ascultare, cârtind şi petrecând în lenevire şi iubire de sine, atunci atâta întristare cuprinde sufletul meu, că mai mare decât aceasta nu poate fi, până când nu îi voi vedea pocăindu-se cu adevărat.
  52. Se spunea despre stareţul Paisie că neîncetat îi învăţa pe fraţi şi îi deştepta spre mai mare osârdie, zicând:
    – Fiilor, nu vă lăsaţi făcând neguţătorie duhovnicească ! Căci acum este vreme bine primită, acum este ziua mântuirii, spune Sfântul Pavel.
  53. Odată a venit la stareţ un frate şi i-a spus:
    – Părinte, sunt tare luptat de gânduri ! Iar stareţul i-a răspuns, zâmbind:
    – De ce sunteţi voi aşa de copilăroşi ? Faceţi şi voi cum fac eu. Eu toată ziua vorbesc cu voi; cu unii plâng, cu alţii mă bucur. Iar după ce plecaţi toţi din chilie, odată cu voi alung de la mine toate gândurile. Apoi iau în mâini o carte şi nu mai aud nimic. Parcă aş fi în pustiul Iordanului !
  54. Despre creşterea vieţii duhovniceşti a obştii Cuviosului Paisie, scria mai târziu ucenicul său Platon aceste cuvinte:
    – Puteai să vezi atunci în Mănăstirea Dragomirna înflorind viaţa călugărească ca o minune nouă. Că oamenii, vii fiind pentru dragostea lui Dumnezeu, erau morţi de bunăvoia lor pentru cele pământeşti. Şi cum voi putea vorbi cu înţelegere decât numai din parte, despre tainica lor lucrare, adică: înfrângerea inimii, smerenia adâncă, frica de Dumnezeu, luarea aminte de sine, tăcerea gândurilor şi rugăciunea inimii pururea săltând, cu nespusă şi aprinsă dragoste către Hristos şi către aproapele. Că multora dintr-înşii neîncetat le curgeau lacrimile; nu numai în chilie, ci şi în biserică, şi în vremea ascultării, şi în timpul citirii şi al vorbirii duhovniceşti, ca o roadă a Duhului Sfânt. Cu cuviinţă dar, aici se împlineau cuvintele Sfântului Isaac Sirul, care grăieşte: „Adunarea celor smeriţi este iubită lui Dumnezeu, precum adunarea serafimilor”.
  55. Cât pentru apărarea rugăciunii lui Iisus, pe care toţi ucenicii stareţului Paisie o practicau, cuviosul a scris o frumoasă epistolă în şase capitole, împotriva acelora care o defăimau. Iată începutul epistolei sale:
    – A ajuns până la noi vestea că oarecare persoane din sânul călugăresc, bizuindu-se numai pe nisipul înţelepciunii lor, îndrăznesc să hulească dumnezeiasca rugăciune a lui Iisus, care săvârşeşte sfânta slujbă prin minte în inimă. La aceasta îi înarmează vrăjmaşul ca, prin limbile lor, ca şi cu nişte arme, să zădărnicească această lucrare dumnezeiască şi prin orbirea minţii să întunece inima lor.
  56. Mai departe, adaugă:
    – Cunoscut să fie că această dumnezeiască lucrare a fost îndeletnicirea necontenită a purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri celor de demult şi a strălucit în multe locuri pustii şi în mănăstirile cu viaţă de obşte: în Muntele Sinai, în Schiteea Egiptului, în Muntele Nitriei, în Ierusalim, în Sfântul Munte Athos şi în tot Răsăritul. Prin această lucrare a minţii, mulţi dintre purtătorii de Dumnezeu părinţii noştri, aprinzându-se cu focul serafimic al dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, s-au făcut cei mai zeloşi păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu şi s-au învrednicit să devină vase alese ale Sfântului Duh.
  57. În continuare, spunea stareţul Paisie:
    – Asupra acestei dumnezeieşti lucrări a minţii şi a păstrării raiului inimii, nimeni dintre ortodocşi n-a îndrăznit cândva să rostească hulă, ci toţi s-au îndreptat către ea cu mare respect şi evlavie, ca pentru un lucru plin de mare folos duhovnicesc.
  58. Iar către împotrivitorii săi, cuviosul adresează aceste cuvinte:
    – Vedeţi, o, prieteni, care îndrăzniţi să huliţi rugăciunea minţii ? Nu deveniţi voi oare părtaşi ereticului Varlaam de Calabria şi ucenicilor lui? Nu vă cutremuraţi oare cu sufletul că veţi cădea, asemenea lor, sub anatema Bisericii şi veţi fi depărtaţi de Dumnezeu? Vi se pare oare nefolositor să chemaţi numele lui Iisus? Dar nici de mântuit nu vă puteţi mântui prin nimeni altul decât în numele Domnului nostru Iisus Hristos!
  59. Apoi adaugă, zicând:
    – Dacă chemarea numelui lui Iisus este mântuitoare, iar mintea şi inima omului sunt făpturi ale mâinii lui Dumnezeu, atunci care este păcatul omului care din adâncul inimii înalţă cu mintea rugăciunea preadulcelui Iisus şi cere de la El milă?
  60. Către cei ce voiau să deprindă rugăciunea lui Iisus, stareţul Paisie spunea:
    – Dacă cineva ar îndrăzni să facă această rugăciune de capul lui, nu după rânduiala Sfinţilor Părinţi, fără întrebarea şi sfatul celor iscusiţi, fiind încă mândru, pătimaş şi neputincios, trăind fără ascultare şi supunere, ba încă ducând şi viaţă singuratică în pustie, acela cu adevărat, şi eu zic, uşor va cădea în toate cursele diavolului!
  61. Apoi spunea şi acestea cuviosul:
    – Artă numesc Sfinţii Părinţi această dumnezeiască rugăciune, pentru că precum arta nu o pot învăţa oamenii singuri, fără un dascăl, aşa nu este cu putinţă deprinderea rugăciunii lui Iisus, fără un iscusit povăţuitor.
  62. Iar pentru cei ce nu găsesc povăţuituri iscusiţi, zicea marele stareţ:
    – Dacă cineva va trăi sub ascultare, dar n-ar găsi în părintele său duhovnicesc un povăţuitor iscusit cu fapta şi experienţa în această dumnezeiască lucrare, căci în timpul de azi este mare lipsă de povăţuitori iscusiţi în rugăciunea lui Iisus, să nu cadă în deznădejde. Ci, continuând să rămână sub ascultare, în locul părintelui său duhovnicesc, să alerge la învăţătura Sfinţilor Părinţi şi de la ei să înveţe această rugăciune.
  63. Şi iarăşi spunea:
    – Numai acela nu va simţi iubirea fierbinte pentru deprinderea rugăciunii minţii, care este cuprins de cugete pătimaşe pentru viaţa aceasta şi legat cu legăturile grijii de trup, care îndepărtează pe mulţi de împărăţia lui Dumnezeu.
  64. Apoi adaugă şi acestea:
    – Cine voieşte să fie unit prin dragoste cu preadulcele Iisus, lepădând toate frumuseţile şi desfătările lumii, ca şi odihna trupească, nu va mai dori să aibă în viaţa aceasta nimic altceva, decât să se îndeletnicească necontenit cu facerea acestei rugăciuni din paradis.
  65. Stareţul Paisie era foarte milostiv. În timpul invadării Bucovinei de către armatele străine, mii de familii de ţărani se refugiau în pădurile din jurul Mănăstirii Dragomirna. Iarna, cuviosul a mutat pe călugări într-o jumătate de mănăstire, iar cealaltă jumătate a pus-o la dispoziţia mirenilor săraci, bătrâni şi a mamelor cu copii. Trapeza cea mare şi caldă o dădu, de asemenea, poporului înfrigurat. Apoi dădu poruncă chelarului, brutarului şi bucătarilor să dea de mâncare la toţi câţi cereau. Se făcea mâncare şi se cocea pâine neîntrerupt. Astfel, stareţul Paisie s-a făcut părintele tuturor, salvând mulţi oameni de la moarte.
  66. După strămutarea stareţului Paisie la Mănăstirea Secu, cuviosul scria adesea cuvinte de învăţătură ucenicilor săi rămaşi în Dragomirna. Iată cum îi sfătuia pe fiii săi duhovniceşti:
    – Totdeauna să fiţi treji şi permanent să puneţi început de pocăinţă. Fugiţi de grăirea deşartă care omoară sufletul; nu umblaţi din chilie în chilie fără învoirea duhovnicilor; mărturisiţi-vă regulat cugetele, prin care se risipeşte toată ispita diavolului. Apoi, citiţi scrierile Sfinţilor Părinţi, prin care se luminează mintea omului şi creşte râvna pentru poruncile Domnului. Că numai prin credinţă fără fapte, nu este cu putinţă mântuirea.
    Fiecare după putere să ia parte la lucru în viaţa de obşte. Să nu se facă adunări pe la poarta mănăstirii, pentru a grăi deşertăciuni. Unde este sârguinţă, acolo străluceşte lumina, acolo se arată pacea, acolo satana nu-şi găseşte loc, de acolo fug patimile. Iar unde nu este sârguinţă, acolo toate sunt împotrivă. În loc de bine, este rău; în loc de lumină, este întuneric; în locul lui Hristos, intră diavolul.
  67. Se spunea despre stareţul Paisie că zilnic primea la chilie pe călugări, la orice oră, să-şi descopere nevoile lor duhovniceşti şi trupeşti. Cu acest prilej, stareţul le zicea:
    – Dacă cineva din voi are vreo nevoie sufletească sau trupească şi pentru aceasta cârteşte şi se necăjeşte, dar la mine nu vine să mă vestească, eu pentru nevoia şi scârba lui nu am răspundere înaintea lui Dumnezeu.
  68. Se spunea iarăşi despre marele stareţ că, în Mănăstirea Neamţ, ocupaţiile sale cărturăreşti ajunseseră la cea mai mare înflorire. Aici întemeiază o întreagă şcoală pentru formarea de corectori şi traducători de cărţi. Manuscrisele patristice umplu biblioteca Mănăstirii Neamţ şi se răspândesc prin numeroase mănăstiri din ţară şi de peste hotare. „Astfel, Neamţul devine centrul şi făclia monahismului ortodox şi şcoala vieţii sihăstreşti şi a culturii duhovniceşti pentru tot Orientul ortodox”.
  69. O grijă deosebită avea cuviosul şi pentru cei bolnavi. În Mănăstirea Neamţ zidi spital pentru bolnavi şi case de oaspeţi. Stareţul rânduia pe cei bătrâni şi bolnavi la spital, încredinţându-i fratelui Onosie, bolnicerul mănăstirii. El cerea îngrijitorilor să slujească bolnavilor ca lui Dumnezeu, să le dea mâncare cât mai bună, pâine albă şi vin, să-i spele săptămânal şi să le menţină curăţenie exemplară în bolniţă. Stareţul primea la spital şi bărbaţi mireni care sufereau de diferite boli şi care nu aveau unde să-şi plece capul. Aceştia erau aşezaţi în chilii aparte, „hrăniţi din masa comună şi trăiau acolo cât voiau, unii chiar până la moarte”.
  70. Odată stareţul văzu mergând prin mănăstire un frate, dând din mâini şi privind încoace şi încolo. Atunci cuviosul chemă la sine pe duhovnicul lui şi îi zise:
    – Aşa povăţuieşti tu pe ucenicii tăi ? Că iată, umblă fără rânduială şi smintesc pe fraţi ! Apoi le dădu la amândoi canon să facă trei zile metanii în trapeză, ca toţi să se înveţe din greşeala lor.
  71. Spuneau ucenicii lui că adeseori vedeau pe Cuviosul Paisie stând aproape toată noaptea cu durere de inimă lângă patul celor foarte bolnavi, împreună suferea şi suspina cu ei, mângâindu-i cu nădejdea vindecării şi a mântuirii, dându-le nu puţină uşurare în amara lor durere.
  72. Se spunea iarăşi despre stareţul Paisie că o dată pe an, de la praznicul Adormirii Maicii Domnului până la 30 august, mergea la Mănăstirea Secu, unde se nevoiau ca la o sută de călugări. Acolo petrecea două săptămâni, ţinea cuvânt de folos în biserică, mângâia pe fraţi, iar după hramul mănăstirii, „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, cuviosul îi binecuvânta pe toţi şi, în sunetul clopotelor se întorcea din nou la Neamţ, unde îl aştepta tot soborul.
  73. Iată cum descrie viaţa duhovnicească din Mănăstirea Neamţ un călugăr călător, anume Teofan:
    – Sărăcia lor de bunăvoie era desăvârşită. Prin chilii, în afară de icoane, cărţi şi unelte pentru lucru manual, nu mai era nimic. Călugării se distingeau mai ales prin smerenie, iar de mândrie cu totul fugeau. De ură şi de zavistie nu ştiau. Dacă se supăra pe cineva, se grăbea numaidecât să se împace. Cel ce nu voia să ierte pe fratele care i-a greşit, era alungat din mănăstire. Mersul călugărilor era modest. La întâlnire, fiecare se silea să facă el înainte închinăciune. În biserică fiecare stătea la locul ce i se hotărâse. Vorbăria deşartă era cu desăvârşire oprită, atât în biserică şi în chilii, cât şi în afară.
  74. Acelaşi Teofan scrie şi despre ascultările călugărilor din Mănăstirea Neamţ.
    – În obştea Cuviosului Paisie trăiau 800 de călugări şi, când se adunau la ascultare, câte o sută sau o sută cincizeci de fraţi, atunci unul din ei citea cuvânt de folos din vreo carte sau vorbea cuvânt ziditor de suflet. Dacă cineva începea să vorbească lucruri deşarte, îndată era oprit.
  75. Iar despre petrecerea călugărilor în chilii, acelaşi Teofan scrie:
    – Prin chilii unii scriau cărţi, alţii împleteau, alţii torceau lână, alţii coseau camilafce şi potcapuri, făceau metanii, ţeseau stofe pentru rase şi mantii, făceau cruci şi linguri sau se ocupau cu alte lucruri manuale. Toţi erau sub supravegherea duhovnicilor, la care-şi mărturiseau păcatele şi gândurile de două ori pe zi: dimineaţa spuneau pe cele făcute noaptea, iar seara pe cele făcute ziua. Fără binecuvântarea duhovnicului, nimeni nu îndrăznea să facă ceva, nici măcar să mănânce un fruct.
  76. Era obicei ca la hramul Mănăstirii Neamţ, „Înălţarea Domnului”, să se adune multă lume din Moldova, Valahia şi din alte ţări. Atunci Cuviosul Paisie nu avea odihnă deloc, timp de patru zile. De dimineaţa până seara uşile îi erau deschise tuturor: şi bogatului şi săracului. Pe toţi câţi veneau se silea a-i odihni cu iubire de străini, ca al doilea Avraam, heretisindu-i cu dragoste şi mulţumindu-le pentru răbdarea ostenelilor drumului. Apoi, făgăduindu-le de la Domnul şi Maica Domnului milă sufletească şi trupească, îi binecuvânta şi-i trimitea la casa de oaspeţi.
  77. Se spunea despre Cuviosul Paisie că se ostenea foarte mult pentru tălmăcirea părinteştilor cărţi din limba veche grecească în limbile slavonă şi română, ca să fie spre folosul şi mântuirea celor ce vor voi a râvni şi a lua aminte la învăţăturile purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri.
  78. Zicea ucenicul său Platon: Se cuvine a ne minuna cum se putea să scrie atâtea cărţi ! Că era cu totul neputincios cu trupul şi pe toată partea dreaptă avea răni. Şi pe patul unde dormea era împresurat de cărţi: câteva lexicoane, Biblia grecească şi cea slavonească, gramatici greceşti şi slavoneşti, cartea din care făcea tălmăcirea şi, în mijloc, lumânarea. Iar el, ca un prunc mic, şedea plecat şi toată noaptea scria, uitând de neputinţa trupului, de grelele sale dureri şi osteneli.
  79. Apoi adaugă ucenicul său:
    – O, nepătimaş şi sfânt bărbat ! O, suflet curat şi cu Dumnezeu împreunat ! Cu totul era lipit de Dumnezeu, cu totul se revărsa către aproapele cu dragoste. Pentru aceasta şi cuvântul lui era puternic, lucrător şi plin de dar, dezrădăcinând patimile şi răsădind bunătăţile în sufletele celor ce-l ascultau cu credinţă şi cu dragoste.
  80. Spuneau ucenicii stareţului Paisie că el a tradus din slavonă în româneşte puţine cărţi, precum „Cuvintele Sfântului Nil de la Sorska”, întrucât erau mai mulţi călugări moldoveni care traduceau din limba greacă decât slavoni. Din limba slavă traduceau numai Cuviosul Paisie împreună cu ieromonahul Dorotei, ucenicul său.
    În limba română traduceau cei mai renumiţi elenişti moldoveni, precum: arhimandritul Macarie, mare protopsalt, a tradus Omiliile Sfântului Macarie, Cuvintele Sfântului Isaac Sirul şi altele; ieromonahul Ilarion a tălmăcit Cuvintele Sfântului Calist Catafigiotul, Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare şi altele; Cuviosul monah Gherontie, mare elenist, a tradus cinci cărţi: Prăvălioara cea mică; Kiriacodromionul, Cazania la toate Duminicile, tipărit în Bucureşti; Tâlcuire la Evanghelii a Fericitului Teofilact, tipărită la Iaşi; Teologhiconul (Dogmatica) Sfântului Ioan Damaschin, tipărit la Iaşi; Kecagrarion, al Fericitului Augustin, tipărit la Mănăstirea Neamţ şi altele.
    Cuviosul ierodiacon Ştefan a tălmăcit Vieţile Sfinţilor pe tot anul, din limba slavonă, tipărite la Mănăstirea Neamţ între anii 1807-1815. Cuviosul schimonah Isaac Dascălul a tradus din limba greacă Scara Sfântului Ioan Scărarul şi Bogorodicina (Octoihul) Maicii Domnului, care s-au tipărit la Mănăstirea Neamţ. Iar din limba slavonă a tălmăcit Tipiconul (Tipicul Sfântului Sava), care s-a tipărit la Iaşi în anul 1816. Mitropolitul Grigorie Dascălul, alt ucenic al stareţului Paisie din Mănăstirea Neamţ, a tălmăcit şi el numeroase cărţi din limba greacă, precum Patericul şi altele pe care le tipăreşte la Bucureşti, după ce ajunge mitropolit al Ţării Româneşti (1823-1834).
  81.  (Stareţul Paisie a tradus personal 44 de manuscrise patristice în limba slavonă şi o vastă corespondenţă. Cea mai preţioasă traducere a sa este: „Cuvintele ascetice ale Sfântului Isaac Sirul” )
  82. Un pelerin grec, Constantin Caragea, ajungând la Mănăstirea Neamţ, descrie astfel chipul plin de Duhul Sfânt al marelui stareţ Paisie:
    – Pentru prima dată în viaţă am văzut cu ochii mei sfinţenia întrupată şi neprefăcută. Pe mine mă uimi faţa lui, luminoasă şi palidă, fără pic de sânge, o barbă mare şi albă, lucitoare ca argintul, şi curăţenia neobişnuită a hainelor sale şi a chiliei. Vorbirea lui era blândă şi cu totul sinceră. Mi se părea că este un om cu totul desprins de trup !
  83. Ucenicul său, Platon, spunea următoarele despre Cuviosul Paisie:
    – Era în el dragoste înfocată, cu care din tinereţile sale a iubit pe Domnul cu tot sufletul său. Că pe toţi îi iubea, îi încălzea cu dragostea şi râvna sa. Pentru fiecare simţea durere. Iar pe fiii săi duhovniceşti îi îmbrăţişa mai mult decât pe sufletul său. Pe tot omul ce venea la dânsul, pentru milă sufletească sau trupească, nu-l întorcea deşert. Niciodată nu se întrista asupra cuiva, măcar de l-ar fi supărat cu ceva.
  84. Acelaşi ucenic continuă:
    – Erau într-însul împreunate îndelunga-răbdare şi blândeţea, iar tulburarea şi mânia nu s-au văzut la el, fără numai pentru călcarea poruncii lui Dumnezeu. Mustra şi certa cu blândeţe, dojenea şi învăţa cu dragoste. Miluia şi îndelung răbda, cu nădejde de îndreptare.
  85. Asemenea şi în cele fireşti era preaîmpodobit, continuă ucenicul său. Că faţa lui era albă ca a îngerului lui Dumnezeu, privirea lină, cuvântul smerit şi străin de îndrăzneală, fiind cu totul revărsat spre milostivire, căci, prin dragostea sa, pe toţi îi atrăgea la sine. Mintea lui era totdeauna unită cu Dumnezeu prin dragoste, mărturie fiind lacrimile.
  86. Spunea unul din ucenicii Cuviosului Paisie că dobândise darul rugăciunii adevărate, încât faţa lui se lumina şi ochii vărsau multe lacrimi de focul care ardea în inima sa.
    – Odată, adaugă ucenicul, pe când eram noi în Dragomirna, am venit la părintele stareţ şi văzând uşa deschisă, am bătut şi am intrat. Era înainte de Vecernie. Părintele era culcat. Faţa lui era aprinsă ca de foc. Am zis rugăciunea: „Binecuvintează, părinte!”, dar nu mi-a răspuns. Am repetat a doua oară. Nici un răspuns. Mă cuprinse frica. Atunci am înţeles că era răpit în rugăciune. Mai zăbovind puţin, am ieşit din chilie şi n-am spus nimănui nimic de cele văzute.
  87. Cuviosul Paisie avea şi oarecare dar înainte văzător. De multe ori vedea în vis o sabie spânzurând, numai de un singur fir de păr, deasupra capului voievodului moldovean Grigore Ghica. Apoi, nu după multe zile, turcii i-au tăiat capul, din porunca sultanului. Şi mult a plâns stareţul pentru aceasta.
  88. Se spunea iarăşi că adeseori suspina şi plângea stareţul pentru un frate din obştea sa, sfătuindu-l pentru îndreptare. Dar fratele nu asculta. Apoi, după trei zile, fratele acela s-a înecat.
  89. Pe alt frate iarăşi l-a rugat mult stareţul să nu plece din mănăstire.
    – Frate, îi zicea cuviosul, ascultă-mă, fiindcă nu vei vedea locul acela unde vrei tu să te duci. Într-adevăr, fratele nu l-a ascultat şi după patru zile de drum a murit.
  90. Numeroase şi pline de înţelepciune duhovnicească au fost şi scrisorile stareţului Paisie către diferiţi prieteni şi ucenici ai săi, mireni, preoţi, călugări şi egumeni. Iată ce scrie către călugării din Schitul Robaia-Argeş, care îi cereau un preot:
    – La cererea voastră de-a vă trimite un preot să vă organizeze viaţa de obşte, nici nu ştim ce să vă răspundem. Şi noi înşine suntem la început şi avem nevoie de poveţe. Numai atât vă pot spune că, după regulile Sfinţilor Părinţi, aţi putea singuri să vă organizaţi viaţa duhovnicească. Întâi se cere ca egumenul să cunoască Sfintele Scripturi, ca să ştie a învăţa şi pe ucenicii săi. Să aibă către toţi iubire adevărată şi nefăţarnică, să fie blând, smerit, răbdător, liber de mânie, de iubirea de argint, de mândrie, de lăcomie şi toate celelalte patimi. Iar ucenicii să fie în mâinile egumenului ca lutul în mâinile olarului. Să nu facă nimic fără binecuvântare, să nu aibă ceva al lor, ci toate, şi cărţile şi patul şi celelalte să fie date cu voia egumenului. Apoi, schitul vostru, oriunde s-ar afla, să nu fie supus altei mănăstiri, ci singur să se conducă, ca fraţii săi să se mântuiască prin egumenul lor, iar egumenul prin Domnul.
  91. Asemenea către călugării din Poiana Mărului scria:
    – Nu vă tulburaţi pentru nerăutatea şi smerenia părintelui Alexie, noul vostru egumen. Că, după Sfinţii Părinţi, egumenul trebuie să fie către fraţi smerit, blând, fără răutate, paşnic, în stare să sufere orice ispită, ca să poată da fraţilor pildă de răbdare. Nu vă tulburaţi că el este slab cu trupul, câtă vreme este sănătos cu duhul şi întreg la duhovniceasca cugetare. Ci voi, cunoscând slăbiciunea firii lui, nu cereţi de la el osteneli trupeşti mai presus de puterile lui, ci cruţaţi-l să nu-şi piardă înainte de vreme puterile, spre paguba fraţilor. Ajunge pentru el să şadă mai mult la chilie, păzindu-şi sănătatea, să citească cărţi folositoare pentru suflet şi să fie gata la vreme de nevoie să dea fraţilor sfaturi folositoare pentru mântuire. Să vă smeriţi unul faţă de altul şi să vă supuneţi unul altuia, ca să aveţi dragostea lui Dumnezeu între voi şi să fie la voi un suflet şi o inimă prin harul lui Hristos.
  92. Un preot oarecare l-a întrebat pe Cuviosul Paisie:
    – Poate preotul să dezlege pe cel ce se pocăieşte şi, pentru neputinţa sa, să-i dea, fără canon, Sfintele Taine, sau nu poate?
    – Dacă boala lui trupească este în aşa fel, a răspuns cuviosul, încât el se apropie de moarte şi nu are vreme să facă canon, atunci chiar de-ar avea el păcate mari, dar de se căieşte, preotul să-l dezlege a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Dacă însă poate face canon, preotul să nu-l dezlege până nu-şi face canonul, căci canonul este a treia parte a pocăinţei.
  93. Apoi a adăugat şi aceste cuvinte:
    – Vă spun şi aceasta, că eu în toate sfintele canoane am căutat cu râvnă, de nu cumva să găsesc oarecare epitimii fără îndepărtarea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine, dar n-am putut găsi. Însă este grozav de înfricoşată şi înspăimântătoare certarea pusă asupra preoţilor care îndrăznesc să împărtăşească pe cei opriţi de sfintele canoane. Pe amândoi, Biserica îi aseamănă cu Iuda vânzătorul.
  94. Zicea iarăşi marele stareţ:
    – Urmând blândeţii lui Hristos, să vă opuneţi până la sânge patimii mâniei şi să aveţi pace cu toţi. Aceasta este aşa de trebuincioasă, încât Însuşi Hristos zicea ucenicilor Săi: Pace vouă !, Pacea Mea dau vouă ! Unde este pacea lui Hristos, acolo petrece şi Hristos. Iar în sufletul în care nu este pacea lui Hristos, nu este nici Hristos.
  95. Şi iarăşi zicea:
    – Răbdarea este şi ea atât de trebuincioasă pentru mântuire, încât Hristos zice: Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre. Iar câştigarea sufletului nu este altceva decât mântuirea sufletului. Răbdare însă trebuie să aveţi nu numai pentru un timp oarecare, ci până la moarte, căci cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.
  96. Iar despre smerenie zicea Cuviosul Paisie:
    – Smerenia este temelia tuturor virtuţilor evanghelice. Ea este atât de trebuincioasă pentru mântuire, cum este respiraţia pentru viaţa omului. Toţi sfinţii prin diferite căi s-au mântuit, dar fără smerenie, nimeni nu s-a mântuit şi nici nu poate să se mântuiască. De aceea, tot cel ce vrea să se mântuiască trebuie să se socotească din toată inima înaintea lui Dumnezeu ca cel mai de pe urmă între oameni şi pentru orice păcat să se condamne pe sine, iar nu pe alţii.
  97. Sfinte Preacuvioase Părinte Paisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi !

DESPRE SFÂRŞITUL SFÂNTULUI PAISIE

DE LA NEAMŢ

extras din Manuscrisul românesc nr. 1860 de la Biblioteca Academiei Române

În anii de la Hr. 1794, în luna lui octombrie 4 zile, au sosit la noi la Mănăstirea Neamţului Preasfinţia Sa Episcopul de Huşi Kiro Kir Viniamin. Miercuri la nouă ceasuri din zi am ieşit întru întâmpinare cu Evanghelie şi cu sfeşnice şi doi diaconi cădind şi clisiarşii clopotele trăgând şi psalţii Axionului cântând aşa am intrat cu Arhiereul în biserică şi, închinându-se pe la sfintele icoane, ne-au blagoslovit pre toţi de obşte şi au ieşit la gazdă, fiindcă era vremea Vecerniei şi n-au fost vreme ca fieşte carele osăbit să iei blagoslo- venie, ca apoi i-ar fi apucat şi vremea Pavecerniţii, şi Vecernia era nefăcută. Şi îndată cum au ieşit Arhiereul, au tocat de Vecernie…

Luni, 30 de zile s-au bolnăvit Părintele Stareţul, marţi, miercuri au fost bolnav. Iară joi s-au mai ridicat. Noemvri 2 şi vineri au făcut mulţămită în biserică, pentru că s-au însănătoşit Părintele şi sâmbătă au fost sănătos. Duminică au mers la biserică, iar mai spre sară au blagoslovit pre părinţi(i) care era să meargă la praznic la Agapia, cu bucurie şi vesăl. Noemvri 5 zile, luni, iarăşi l-au întors răul şi au fost bolnav, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, Duminică, luni, marţi. Iară miercuri n-au vorbit nimica, ci numai căuta frumos. Iară în vremea Vicerniei au început a se închedeca în grumazi şi a sufla mai rar şi îndată au chiemat duhovnici şi au început părintele Ştefan a ceti canon de ieşirea sufletului. Iară eu nu ştiam nimica ticălosul, de unele ca acestea, ci, când am ieşit de la vicernie, am văzut mulţime de părinţi la fereastra Părintelui şi prin ogradă tiji, şi unii plângea, iară mie tot îmi părea lucru cu îndoire. Iară mai şezând puţin la fereastră, numai ce am auzit duhovnicii plângând înăuntru şi clopotile sus trăgând, fiindcă ieşisă oarecine pe den dos şi mersese la clopote.

O, vai mie, de ar fi fost cineva deoparte, ca să privească, nu ar putea să povestească cu limbă omenească, ci plângere s-au pornit întru acel ceas, ci jale, ci tânguire între părinţi, cât aşa era a se părea că lumea se prăpădeşte. Şi atâta să adunasă mulţime de părinţi cât să părea că norii i-au adus. Şi învălind cinstitul trup, dar mai bine să zic sfânt şi prea mare sfânt, a prea cuviosului părinte şi lăsând mâna cea dreaptă dezvălită pre piept şi îmbrăcându-să duhovnici, preoţi şi diaconi, au ieşit cu obicinuit cântare ci să cânte la cei prosaţi. Iară cu mai multă plângere şi tânguire, că ce cântare va să fie aceea când cineva spre plângere iaste pornit. Şi puind sf(i)ntele (şters) (cinstitele) moaşte pre năsălie au mers în biserică preoţii cântând. Iară celălalt sobor cu amară plângere, lacrimi vărsând. Şi puind năsălia în mijlocul bisericei, aşa cu mare plângere fieşte carele au luat blagoslovenie. Noemvri 15 au adormit prea Cuviosul Părintele nostru ieroschimonahul Paisie, arhimandrit şi stareţi sfintelor Mănăstiri Neamţului şi Săcu. Şi răcorindu-se părinţii dimprejurul năsăliei, au început preoţii a ceti evanghelie neîncetat până la vremea Utrenii. Iară la Utrenie, aşi(j)direa să cetească evanghelie până la cesuri şi făcând otpustul Sf. Liturghii, iarăşi se începe obicinuita cetire la evanghelie, până la Vecernie. Şi aşa s-au ţinut 4 zile sf(i)ntele (şters) (cinstitele) moaşte în biserică, fiindcă aştepta şi răspuns de la Mitropolitul.

Iară a doua zi după răpăusare, joi, au început a săpa groapa în pomelnic, de-a dreapta, cu mare jale şi suspinuri şi zidind-o cu cărămizi, sta ca un sfeşnic înaurit aşteptând să se puie făclia cea prea luminată într-însul.

Oară a trăia zi, vineri, au făcut racla şi au îmbrăcat-o şi au împodobit-o fiindcă era să se puie într-însa mărgăritarul sau mai bine să zic diamantul cel de mult preţ. Vineri spre sâmbătă la 7 ceasuri din noapte s-au îmbrăcat preoţii şi diaconii şi au clădit sf(i)ntele (şters) (cinstitele) moaşte şi le-am pus în raclă cu lacrimi şi cu suspinuri şi cetind evanghelie neîncetat. Iar sâmbătă după Sf(ân)ta Liturghie s-au îmbrăcat 30 de preoţi şi 13 diaconi şi lumânări aprinse ţinând în mâini au ridicat năsălie cu sf(i)ntele moaşte şi au ieşit afară, fiindcă în biserică nu era cu putinţ(ă) a încăpea de mulţimea părinţilor şi a (s)treinilor şi aşa s-au început prohodul după obiceiu, cu lumini aprinsă la tot soborul părinţilor şi la adunarea mirenilor. Iară când au fost după evanghelie, îndată au început părintele Isaac a ceti acest cuvânt: «Cuvânt de îngropare la prea Cuviosul părintele nostru Paisie, arhimandrit şi stareţul sfintei Mănăstiri Neamţului şi Secul».

Bucuriile şi veseliile şi toate lucrurile ceaste din lumea aceasta ori d(u)h(o)vniceşti ar zice cineva ori trupeşti şi lumeşti toate cu adevărat vremelnice, trecătoa(re) şi nestatornice (…).

Rămăşiţa ceastălaltă a vieţii noastre este şi după voia Ta să dobândim starea cea împreună cu Părintele nostru, după cum şi legătura şi făgăduinţa ne iaste, slăvind bunătatea şi milostivirea ta, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor amin.

Iară după cuvânt, au săvârşit preoţii obicinuitul prohod şi au luat fieştecare osăbit iertăciune şi blagoslovenia cea mai de pre urmă. Şi aşa era o îmbulzală între părinţi şi între norod când lua iertăciune, încât de nu ar fi ţinut preoţii racla de o parte şi de alta, apoi îndată ar fi răsturnat-o. Şi nesfârşin- du-se toţi, au ridicat preoţii năsălia, că nu era cu putinţă a mai aştepta, fiindcă era norod mult şi spre sară să plecasă zioa şi vremea să turbura de ploaie. Şi ridicând preoţii năsălia şi clopctile trăgând şi psalţii cântând şi soborul celălalt plângând, aşa am intrat în biserică la mormânt şi numai preoţii au intrat în pomelnic şi au închis uşa pentru îmbulzală părinţilor şi a streinilor. Şi puind sfintele (şters) (cinstitele) moaşte în mormânt, au pardosit părinţii mormântul cu cărămizi. Iară luni după Utrenie, încă noapte fiind, noemvri 20 de zile, au sosit şi trimişii de la Iaşi, adecă părintele Sava şi părintele Liontie, dimpreună cu Preasfinţia Sa pentru că n-au apucat ca să îngroape pe Părintele. Şi făcându-se zio şi după sfârşitul Sf. Liturghii, au slujit Preaosfinţia Sa panahida Părintelui, dimpreună cu sobor, de-a trâia zi după îngropare şi au cetit şi molifta Preaosfinţia Sa, în genunchie, deasupra mormântului.

Iar când au şezut părinţii la masă au sosit şi dumnealui Logofătul al trâilea dila D(o)mnie, fiind trimis dimpreună cu Arhiereul ca să petreacă pre Părintele stareţul la groapă şi ca să iaie în scris cele ce vor afla la mănăstire, mişcătoare sau nemişcătoare, ca să fie în pază când s-ar fi pus povăţuitoriu în locul Părintelui stareţului.

Luni după Vicernie au intrat în chilia Părintelui Arhiereul cu Logofătul cel domnesc şi oarecari din duhovnici şi au început a căuta izvoadele până ce au venit vremea ca să toace la priveghere, fiindcă a doao zi, marţi, 21 zile era praznicul Intrării în Biserică şi au mers la Arhiereul dimpreună cu boierul şi au şezut toată privegherea. Iară a doao zi au slujit Ar(h)iereul. Iară după evanghelie au cetit părintele Isaac acest cuvânt:

„Cuvânt de întâmpinare la Preaosfinţitul Părinte Kiriu Kir Viniamin, Episcopul Huşului”.
Preaosfinţite Stăpâne, Omule al lui D(u)mnezeu şi credincioasă slugă şi ispravnice al Tainelor lui D(u)mnezeu şi bărbatul doririlor Duhului, Noule Daniile, bucuratu-ne-au foarte venirea Preasfinţitei Tale şi pre norii cei preîntunecaţi ai mâhniciunii cari pre inima noastră să pusăsă cu totul i-au gonit şi-n lături i-au dat. Boldurile cele prea ascuţite ale scârbei care necurmat împungea şi adânc să înfingea întru inima noastră şi tare o rănea, cu totul îi tâmpi. Şi iarăşi săninul bucuriei ne făcu, iarăş soarele de veselie se ivi şi lacrimile cele ce necontenit să varsă le opri şi nu numai, ci şi cu măhrama bucuriei de pre feţele noastre le şterse, în atât cât nici de am avut sau am pătimit vreo pagubă, mâhniciune sau întristare să nu simţim. Bine că ne-au bucurat şi pre toată mâhniciunea ne-au gonit, arătat iaste că îmi mărturisesc mie şi sângure feţele a tot soborul, că nu încă posomorâte, nu încă triste să arată, ce vesele lumină.

Dar oare ce iaste pricina unei veniri a Preaosfinţiei Tale atât de grabnică şi de sârguinţă plină, cât nici de greutatea căii, nici de vremea cea umizicioasă, nici de iarna cea acum aşteptată să nu te temi, ci pre toate greotăţile, pre toate nelesnirile, pre toate împedicările, pre toată osteneala defăimând-o, preste atâtea maidanuri să sai şi să vii la Mănăstirea Neamţului; au doară ai mai uitat ceva din danturile acelea lungile şi horile acelea largile şi de duhovnicească bucurie pricinuitoarele nesăvârşite şi acum, aducându-ţi aminte ai venit să o împlineşti? Ci începătoriul şi săvârşi(toriul) danţurilor şi horilor nu încă iaste de faţă. Au doară priveliştile acelea duhovniceştile ce le întindeai mult mai daunăzi ai venit să le mai înnoieşti? Ci puitorul niscareva porunci domneşti sau stăpâneşti sau politiceşti sau cu niscareva sfătuiri duhovniceşti, pentru care şi dumnealui boieriul Mării Sale împreună s-au ostenit? Ci sfătuitoriul şi răspunzătoriul nu încă mai iaste întru cei vii. Au poate înţelegând de aceasta şi de mâhniciunea cea pricinuită noao, din dragostea cea multă şi fierbinte ce ai către D(u)mnezeu şi către aproapele, silit fiind pre sine şi atâta osteneală o ai trecut cu vederea şi cu atâta vrednicie, cu alt Iosif, te-ai suit să îngropi pre tatăl său şi plângerea la Ariiat să-ţi faci şi mâhniciunea robilor Preaosfinţiei Tale să o risipeşti. Că iată, nu după multe zile ale purcederii Preaosfinţiei Tale către turma cea cuvântătoare şi el de călătoria cea firească a se găti au început pre care acum iată o au şi săvârşit, după ce au isprăvit toate acelea ce au voit şi au dorit.

Cu poftă am poftit, au zis D(u)mnezeu Omul Iisus mergând spre moartea cea de bună voie, să mănânc cu voi aceste Paşti mai nainte de patima Mea. Şi prea cuviosul părintele nostru, următoriu adevărat acelui, nu de multă vreme au zis însuşi către cel ce ceteşte proastele aceste cuvinte: „Am dorit a vedea nişte privelişti ca acestea d(u)hovniceşti mai înainte de moartea mea şi iată D(u)mnezeu mi-au împlinit dorirea. Cunosc că singur D(u)mnezeu aduse pre Preaosfinţia Sa, cunosc acum că aproape îmi va fi sfârşitul”. O, ce semuire a lucrurilor, care dă oarecare dovadă de mai nainte cunoştinţă dă prealuminată. Cu toată acestea, mare iaste râvna către lucrurile cele bune, mare iaste milostivirea cea cătră aproapele, mare îţi iaste şi osteneala, multă ţi se cade şi plata, nemăsurată răsplătirea, necovârşită cinstea, lauda de mintea noastră ajunsă, cuvântul nu iaste îndestulat către aceasta. Mulţămirea neputincioasă şi cea din cuvinte şi cea din lucruri, gurile noastre ale tuturor slabe spre mulţămirea facerilor de bine. Ce vom face? De ar fi fost cu noi cel puternic în faptă şi în cuvânt, ar fi răsplătit poate dupre vrednicie, dar de vreme ce s-au dus la Cel ce pre toate le covârşeşte cu bogăţia şi cu bunătatea şi cu milostivirea, sunte(m) bine încredinţaţi că va mijloci în locul nostru către D(o)mnul ca să răsplătească Preaosfinţiei Tale cu daruri vecinice şi nestricăcioasă, cu caftanuri îngereşti se va îmbrăca prea sf(i)nţitul trup al Preaosf. Sale, cu coroane neveştejite şi nestricăcioasă va încorona prea sf(i)nţit al Preaosf. Tale cu slavă d(u)mnezeiască va împodobi prea sf(i)nţit Preaosf. Tale cu îngerii te va înceţi, cu Patriarşii te va rândui, cu Arhierei te va însoţi, întru împărăţia Sa te va odihni, de privirea feţei Sale te va îndulci întru Hristos Iisus D(o)mnul nostru, căruia slava în veci, amin.

Iară când au venit părinţii cu icoana la masă, au venit şi Arhiereul şi au blagoslovit masa şi apoi au şezut de o parte pre scaun dimpreună cu boiariul cel domnesc şi au ascultat cum să cetea Cuvânt pentru Intrarea în Biserică. Şi viind vremea strângerii sfermeturilor, au blagoslovit Arhiereul adunarea sfermeturilor şi săvârşind mulţămita mesei, aşa au ieşit în cerdac şi au şezut Arhiereul în jilţi până când au ieşit toţi părinţii din trapeză şi sculându-să bucătarii au luat fieştecare osăbită blago(slovenie) şi aşa s-au dus cântând în biserică. Iară după vicernie au făcut paraclis cu sobor mare. Şi vineri au mers Preasfinţenia Sa la Sacul şi la Săhăstrie şi sâmbătă s-au întors la Neamţul. Iară Duminică au dat Preaosfinţia Sa anafură în vremea priceasnii.

Şi sfătuindu-se duhovnicii cu Arhiereul, au ales pe părintele Sofronie spre a-i încredinţa păstoria în locul Părintelui. Şi făcând scrisori, le-au trimis la Iaşi şi viind de la Iaşi alte scrisori, de la domnie şi de la Mitropolitul, aşa în anii de la HS-1794 în luna lui dechemvrie în 13 zile, marţi dimineaţa după utrinie a călugărit pre părintele Sofronie în schimă însuşi Arhiereul. Iară după liturghie, în vremea priceasnii, adunaţi fiind părinţii toţi, au cetit părintele Pafnutie trimiterea Părintelui Stareţului cea către Preaosf. Sa Mitropolitul Kiriu Kir Gavriil.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Invitaţie la Ortodoxie

"Teologia ortodoxă nu este rodul unei îndeletniciri abstracte și tihnite, ci fructul neprețuit și binecuvântat al celei mai înalte trude și încordări sufletești." (Părintele Patriarh Teoctist)

%d blogeri au apreciat asta: