Prima pagină > Actualitate, Ortodoxie > Se salvează numai aceia care ascultă de glasul conştiinţei

Se salvează numai aceia care ascultă de glasul conştiinţei

Conştiinţa este una dintre cele mai delicate teme. Aceasta pentru că, deşi toţi resimţim în viaţă mustrarea conştiinţei, nu toţi reacţionăm la fel înaintea acesteia. De ce nu dă omul întotdeauna curs glasului conştiinţei? Unii – pentru că s-au lipit prea tare de unele păcate, pentru că le aleg şi le iubesc pentru plăcerea grosieră pe care acestea o furnizează. Alţii – pentru că au fost înşelaţi de cine-ştie-ce credinţă sau filosofie, ca să creadă că oglinda binelui şi răului este alta decât propria conştiinţă. Conştiinţa pe care şi-o revendică acest om este aceea pe care o configurează opinia publică sau curentele la modă, în care se reflectă chipul ultimelor ideologii. În felul acesta, creştinul are ca oglindă a conştiinţei sale Evanghelia lui Hristos, pe Însăşi chipul Lui ascuns în adâncul inimii sale de la Botez, iar omul lumesc îşi află reperul vieţii, gândeşte şi se comportă potrivit duhului lumii acesteia, care, mai cu seamă astăzi, ne năpădeşte de peste tot.

Gândirea lumească sau falsa conştiinţă, numită de modernitate când „conştiinţă morală”, când „civică”, când „corectă politic”, este aceea care se impune în zilele noastre mai ales prin mass-media, ştiinţă de popularizare şi divertisment. Această pseudo-conştiinţă este practic cel mai mare duşman al sănătăţii mentale şi fericirii omului modern.

În urmă cu câţiva ani, am fost surprins să constat distorsiunile de conştiinţă pe care le pot produce ideologiile vremii noastre. Într-o discuţie purtată în Olanda cu o fată din această ţară, am realizat care este cauza acceptării tot mai mari a homosexualităţii în Occident. Biata fată, deşi recunoştea că homosexualii şi lesbienele îi produc repulsie şi scârbă, susţinea că aceste sentimente sunt primitive şi că este datoare să lupte cu stăruinţă împotriva lor, până se va elibera de ele. Pe urmă, am aflat cu uimire că unii tineri ajung chiar să probeze homosexualitatea din acelaşi motiv: ideile cu care au fost familiarizaţi de mici le-au siluit mintea în a crede că nebunia acestora este ceva normal şi de dorit.

În general, aproape întreaga filosofie de viaţă a zilelor noastre promovează şi şlefuieşte astfel de concepţii, care definesc cadrele de conştiinţă ale omului modern – o pseudo-conştiinţă a unei raţiuni silită să gândească altfel decât potrivit inimii sau glasului lui Dumnezeu din om.

Consecinţa?

Dacă omul nu face ce-i dictează conştiinţa ideologică a plăcerii şi drepturilor, se va simţi nefericit – chiar dacă nu i-ar lipsi nimic din ceea ce este necesar unui om pentru a fi fericit. Dacă însă urmează duhului lumii, crezând că astfel îşi câştigă fericirea, începe să resimtă tot mai mult o anumită amărăciune în suflet – în fond, golul lăsat în sufletul său de păcat şi mustrarea adevăratei sale conştiinţe.

De pildă, nu puţine sunt femeile care, urmând calea familiei şi făcând mai mulţi copii, se simt frustrate de faptul că nu s-au realizat profesional sau nu s-au „distrat” suficient, sacrificându-şi astfel viaţa. Aceasta le-o spune mintea hrănită cu teoriile şi curentele vremii – deşi inima lor se odihneşte în preajma copiilor şi a soţului, în căldura căminului. Ideile acestea, ca nişte viruşi, o pot nelinişti, făcând-o să creadă că ar fi nefericită, şi chiar o pot pune în diferite conflicte cu soţul şi copiii. Însă acesta este totuşi un caz fericit!

La celălalt pol, aflăm o altă femeie: cea care, pentru realizarea profesională, amână întemeierea unei familii, care nu pierde ocazia de a se distra cât mai mult, eventual „ca-n filme”. Mai putem întâlni, de asemenea, femeia şi bărbatul căsătoriţi care refuză venirea pe lume a unui copil (sau a încă unui copil) din cauza plăcerilor pe care le-ar putea pierde prin îngrijirea acestuia. Acestora din urmă, deşi pot avea tot ce se spune în telenovele că e necesar pentru a fi fericit, li se încuibează în inimă tot mai mult tristeţea şi un anume sentiment al zădărniciei tuturor lucrurilor. Glasul conştiinţei le spune cu totul altceva decât le vorbeşte mintea, decât încearcă să demonstreze celorlalţi, pentru a salva aparenţele. Se simt nefericiţi… De aici depresiile, de aici băutura, drogul sau televizorul – ca anestezice pentru o tristeţe ce copleşeşte sufletul atunci când rămân singuri cu ei înşişi.

În mare, aceasta este drama omului modern, aici putem afla cauza celor mai multe dintre bolile psihice sau trupeşti pe care acesta le suferă. Mintea, virusată de mesajul mediatic sau de o educaţie bolnavă, confundă binele cu răul, alegând astfel ceva potrivnic inimii – adică firii omului aşa cum a făcut-o Dumnezeu. Această schizofrenie, această ruptură profundă între mintea îmbolnăvită de raţionalismul ateu al ideologiilor timpului şi inimă, nu exprimă altceva decât distanţa care se află între noi şi Hristos.

 

Ce putem face?

 

În chip firesc, trebuie să ne întoarcem la Adevăr, căci numai Adevărul ne face liberi şi fericiţi. Iar aceasta se poate împlini numai prin Biserică, numai în Hristos. Necazul e însă că există astăzi tot mai mulţi oameni care frecventează des Biserica şi chiar se spovedesc, dar nu progresează deloc. Dimpotrivă! Viaţa lor nu diferă mult de cea a celor mai puţin credincioşi: necazurile se ţin lanţ, nemulţumiri interioare, conflicte, depresii, alunecări în păcate mari, divorţuri etc. Văzându-i, ceilalţi exclamă cu oarecare satisfacţie: „Şi ce le-a folosit că au fost credincioşi?!”

Problema este tocmai aceasta: mintea, concepţiile, felul de a gândi şi simţi, de a ne raporta la lume şi la ceilalţi de lângă noi nu este potrivit Evangheliei lui Hristos, ci duhului lumesc, cu care mulţi dintre noi am crescut şi în care ne-am scăldat până când au apărut încercările ce ne-au adus (sau readus) la Biserică. Raţiunea liberalizată şi trufaşă, înfăşurată strâns în tot felul de închipuiri şi filosofii atee de viaţă, nu se lasă uşor aşezată pe făgaşul adevărului, al smeritei-cugetări izvorâte din ascultarea glasului conştiinţei şi-al poruncilor lui Dumnezeu. Iar aceasta se petrece cu atât mai mult atunci când omul a apucat să se învârtoşeze pătimaş într-un mod mincinos de viaţă!

Aşadar, nu numai prezenţa cu trupul în sfintele biserici ne va putea ajuta, ci schimbarea minţii şi a concepţiilor pătimaşe – la care unii ţin, din păcate, mai mult decât la proprii copii, mai mult decât la propria familie şi sănătate, mai mult decât la Hristos.

Trebuie, deci, sinceritate şi hotărâre în a ne împotrivi cugetării lumeşti – ideologiilor care, prin televiziune şi internet, ni se sălăşluiesc în suflet. Împărţiţi între lume şi Dumnezeu, nu vom putea dobândi o conştiinţă liniştită, nu ne vom putea împlini ca oameni şi creştini.

Desigur, în această lucrare de curăţire şi înnoire a minţii nu-i bine să pornim singuri. Trebuie mai întâi să mergem cât mai des la biserică pentru a ne împărtăşi din Duhul lui Dumnezeu prin Sfintele Taine. Bunăoară, alături de chemarea numelui lui Dumnezeu în rugăciune, este esenţial să ne adăpăm cât mai mult mintea din cuvintele dătătoare de viaţă ale Evangheliei, ale vieţilor şi învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. Acestea au mare putere în luminarea minţii, în cunoaşterea cu alţi ochi a lumii în care trăim şi a conştientizării vieţii trăite până acum.

Mai importantă decât toate este însă aflarea unui duhovnic iscusit, martor al conştiinţei noastre şi al cuvântului lui Dumnezeu rostit către noi. Căci, pentru descurcarea încâlcelii de idei şi dorinţe pătimaşe care ne împăienjenesc mintea şi sufletul, nu este suficientă doar acea spovedanie fugitivă şi sumară a câtorva păcate, de genul: „nu am furat, ucis şi desfrânat”! Numai cu aceasta nu facem decât să ne adormim conştiinţa cu gândul că ne-am împlinit şi datoriile religioase, fără însă a schimba prea mult ceva în viaţa noastră. Ba mai mult, printr-o asemenea îndoire în inima noastră, s-ar putea mai degrabă să-L supărăm pe Dumnezeu…

Oare cele mai multe certuri şi divorţuri în lumea noastră nu se produc tocmai din cauză că, deşi soţii locuiesc împreună, mintea şi inima unuia dintre ei sau a amândurora este în cu totul altă parte? Dar dacă oamenii nu îngăduie uşor o asemenea situaţie, se mâhnesc, suferă şi se despart după un timp, cu cât mai mult Dumnezeu nu se va mâhni pentru că mintea noastră rătăceşte şi inima desfrânează cu tot felul de plăceri, deşi noi ne numim cu auto-suficienţă „creştini”?

Unii oameni, pentru că sunt sinceri şi hotărâţi, străbat acest drum de la minte la inimă în câteva săptămâni, alţii în luni sau ani – în funcţie de cât de depărtaţi au fost în viaţa lor de cele dumnezeieşti. Mai sunt şi dintre aceia care, după o viaţă întreagă de stat în pridvorul Bisericii, se luptă cu aceleaşi neputinţe ca la început – a căror virulenţă pătimaşă se arată tot mai mult o dată cu înaintarea în vârstă. Cauza este una singură: dacă nu ne străduim să ne golim de duhul lumii, ci vom căuta mereu scuze şi justificări pentru „micile” plăceri şi păcate săvârşite, nu ne vom putea niciodată umple de Duhul lui Dumnezeu, nu vom putea nicicând afla pacea Lui.

Aşadar, noi suntem cei ce alegem – nu Dumnezeu ne rezervă un destin sau altul! Viaţa noastră este, încă din lumea aceasta, chipul fidel al hotărârii sau al nehotărârii noastre de a-L iubi din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul nostru pe Dumnezeu. Marcu 12:30

Gheorghe Fecioru

Articol apărut în numărul 29 al revistei “Familia Ortodoxă”

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Invitaţie la Ortodoxie

"Teologia ortodoxă nu este rodul unei îndeletniciri abstracte și tihnite, ci fructul neprețuit și binecuvântat al celei mai înalte trude și încordări sufletești." (Părintele Patriarh Teoctist)

%d blogeri au apreciat asta: