Arhiva

Archive for the ‘Adevarul despre Eminescu’ Category

Adevarul despre Eminescu – CUPRINS

Adevarul despre Eminescu (12)

Mihai Eminescu – un apologet al Ortodoxiei romanesti: Distrugerea Bisericii in Romania, duce si la pierderea nationalitatii

Sursa: APOLOGETICUM: Ortodoxie, neam si tara via invitatielaortodoxie.wordpress.com

Aducem un prinos de recunostiinta marelui poet national, care si-a iubit indeosebi credinta stramoseasca, dar si tara sa frumoasa. Iata ce spunea marele roman despre Biserica neamului in lupta cu apostaziile straine de aceste taramuri, dar straine si de Dumnezeu:

Biserica ortodoxa a Rasaritului a luat la romani o forma deosebita de aceea a altor Biserici; ea nu e numai o comunitate religioasa, ci totodata nationala. Bizantul a avut veleitati de papism, Biserica ruseasca are veleitati periculoase de cezaro-papism, de intindere a legii prin mijlocul sabiei pentru augmentarea puterii statului; la romani ea a fost din capul locului o comunitate religioasa care imblanzea prin iubire inegalitatile sociale si care facea pentru oameni o datorie din ceea ce, in lumea moderna e un drept. Liniamentele organizarii democratice a Bisericii romane se arata ab antiquo inca. Stand cu alte Biserici in legaturi formale, nu de subordinatie, ea a inlocuit la romani, in timpii cei rai, organizatia politica si economica. Astfel intampinam in orasele mari biserici cari apartineau fiecare la cate o breasla, iar in Ardeal vedem ca ea a devenit totul pentru romani: ea organizeaza si intretine invatamantul primar, cel secundar clasic, ba chiar si cel real al poporului. Preotul de acolo n-a invatat numai canoanele, ci si disciplinele economiei de camp; el e invatator si sfatuitor in interesele morale si materiale, ba chiar in cele juridice, ale poporenilor sai.

Strabunii nostri au fost persecutati de catre regii catolici ai Ungariei nu pentru ca erau romani, ci pentru ca papa ii ameninta pe regi cu excomunicarea daca vor fi ingaduitori cu schismaticii. O mare parte din romanii din muntii despre nord au parasit, sub Bogdan Voda, patria lor, a Maramuresului, pentru ca un rege catolic voia sa le impuie religia catolica. Fratii nostri ramasi in Ardeal au suferit veacuri intregi cele mai mari asupriri anume pentru ca nu erau catolici. Habsburgii, luand stapanirea asupra Ardealului, izbutesc in scurt timp a desfiinta metropolia ortodoxa de la Alba-Iulia, pe-al carei titular il sfintea de drept mitropolitul din Bucuresti. Prin asta produc intre romani dezbinarea confesionala care i-a slabit atat de mult. Tot acei Habsburgi, luand stapanirea asupra Olteniei, incep sa organizeze propaganda catolica si desigur ei ar fi izbutit sa provoace o dezbinare confesionala in Oltenia daca Tractatul de la Belgrad nu-i silea sa se retraga. (…)
Atotputernicia statului cosmopolit de astazi distruge in acelasi grad Biserica si nationalitate.

Ireligiozitatea, abstractie facand de dogme, se intinde intr-un ritm inspaimantator(;). Caci, la drept vorbind, credinciosii bisericilor nu prea au stiinta deplina despre dogmele si canoanele cari ii stapanesc: ceea ce formeaza adevarata tarie a bisericii este sentimentul religios, sentimentul de conexiune frateasca intre membrii comunitatii bisericesti. Acest sentiment piere pe zi ce merge in Romania: comunitatea nationala si religioasa, legaturile de iubire si de reciprocitate cari existau(;) intre toate clasele societatii si cari faceau din cel bogat amicul celui sarac, din sarac pe aparatorul celui bogat, toate acestea ne-au fost escamotate de catre plebea demagogica din Romania, ale carei porniri se rezuma in doua cuvinte: invidie si sete de castig fara munca.
Biserica? Creatiunea aceasta eminamente nationala a unui Iuga Voda, carele la a[nul] 1399 inca o face neatarnata de orice ierarhie bisericeasca sau lumeasca, Biserica lui Mateiu Basarab si a lui Varlaam, maica spirituala a neamului romanesc, care a nascut unitatea limbei si unitatea etnica a poporului, ea care domneste puternica dincolo de granitele noastre si e azilul de mantuire nationala in tari unde romanul nu are stat, ce va deveni ea in mana tagmei patriotice? Un instrument politic. Un alt proiect de lege voieste a introduce in Sinoade pe onor. Sihleanu, pe liberi cugetatori si pe atei; tinda templului devine un teatru pentru advocati fara pricini si banul rosu al vaduvei, o fisa pentru jucatori de carti.

(MIHAI EMINESCU DESPRE BISERICA ORTODOXA ROMANA, Extras din lucrarea: Radu Mihai Crisan, DRUMUL DOINEI. ARMA CUVANTULUI LA MIHAI EMINESCU, Editura Tibo, Bucuresti, 2008, I.S.B.N. 978-973-87392-8-4, Carte cu CopyLIBER. Preluare de pe http://www.esnips.com/web/referatesstuff.)

Adevarul despre Eminescu (18)

MIHAIL EMINESCU – STAREŢ SUFLETESC ŞI CULTURAL UNIVERSAL

de Ioan Gandu

Sursa: AXA via invitatielaortodoxie.wordpress.com

O teologie poetică unică în cultura universală (IV)

„De te-ating, să feri în lături,

De hulesc, să taci din gură;

Ce mai vrei cu a tale sfaturi,

Dacă ştii a lor măsură;

Zică toţi ce vor să zică,

Treacă-n lume cine-o trece;

Ca să nu îndrăgeşti nimică,

Tu rămâi la toate rece”.

Ne apare limpede faptul că Poetul, în acea vreme, se hrănea cu hrană duhovnicească tare şi că altruist fiind, născut, nu făcut, ne-a hrănit şi pe noi cu aceeaşi învăţătură luminată şi mult folositoare! Nu trebuie să fii neapărat preot, monah sau pustnic în peşteră pentru a ajunge stareţ; poţi ajunge stareţ sufletesc al unui neam întreg prin pilda vieţii tale jertfitoare şi sfinţitoare! „Numai să nu doreşti”, adaugă cu tâlc bătrânii cu viaţă duhovnicească sporită…

Eminescu nu şi-a dorit nici o clipă acest înalt rang divino-uman de mare răspundere şi tocmai de aceea l-a primit! Mulţi învaţă frumos, dar nu trăiesc precum vorbesc… În mod paradoxal, hulirile îl întăresc pe cel care le primeşte smerit, ca din mâna lui Dumnezeu, şi-l năruiesc pe cel mândru, care le împroşcă dispreţuitor. Eminescu a trăit ce-a rostit şi a rostit ce a trăit! Arhiereii, preoţii, monahii, pustnicii şi toţi trăitorii creştini compătimitori nepătimitori ştiu din proprie experienţă acest adevăr, aşa cum ştiu temeinic şi faptul revelator că Dumnezeu împarte darurile după cum vrea El, nu după cum credem noi!

„Te întreabă şi socoate

Ce e rău şi ce e bine;

Toate-s vechi şi nouă toate:

Vreme trece, vreme vine”.

Ce zice Ecclesiastul? „Nimic nou sub soare!” Ce zice Sfânta Scriptură? Singurele lucruri cu adevărat noi în lume sunt Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi Naşterea Sa mai presus de fire, Jertfa de pe Golgota, Învierea şi Înălţarea Sa la Cer, pentru ca omul să se îndumnezeiască prin înfiere, precum şi propovăduirea Evangheliei Sale la toate neamurile, aflată în plină lucrare după iconomia dumnezeiască! Ce zice avva Cleopa? „Să nu te bucuri când eşti numit, să nu te întristezi când eşti lăsat la o parte!”. Numai Bunul Dumnezeu ştie când şi cum să descopere adevărata şi tainica lucrare sfinţitoare a slujitorilor Săi! Citește mai mult…

Adevarul despre Eminescu (17)

MIHAIL EMINESCU – STAREŢ SUFLETESC ŞI CULTURAL UNIVERSAL

de Ioan Gandu

Sursa: AXA via invitatielaortodoxie.wordpress.com

O teologie poetică unică în cultura universală (III)

Nici pomeneală de „nirvana”! Acesta-i un clişeu vulgarizator, repetat, din nefericire cu obstinaţie, chiar şi de oameni care îl iubesc pe Eminescu, dar se tem să-l urmeze pe potecile înguste şi aspre ale lepădării de sine, confundând grav chenoza creştină cu depersonalizarea indusă de filosofiile şi doctrinele amăgitoare asiatice! Ad augusta per angusta nu-i pentru ei, ci pentru alţii, consideraţiile confortabile, banale şi sterile pe această temă, care nu-i angajează lăuntric nicicum, fiindu-le mult mai la îndemână…

De filosofia indiană, înşelătoare şi impersonalistă, geniul său creştin se delimitase şi se desprin­sese, tranşant şi definitiv, respingându-l, după ce imprudent îl chemase, pe acel „copil mândru, / călărind pe un papagal, / având zâmbetul făţarnic / pe-a lui buze de coral”, care „păstrează, ca săgeţi, / numai flori înveninate / de la Gangele măreţ…”. Poetul, deja slăbit trupeşte, o clipă nefăcând paza minţii, se spovedeşte cu o umilinţă sfâşietoare şi sfinţitoare, în mod public, că a fost „lovit în piept” de-o astfel de „floare înveninată” şi „de-atunci, în orice noapte”, plânge „pe patul” său „deştept” acea „săgeată otrăvită” a făţarnicului şi falsului emisar ceresc, „fiul cerului albastru şi-al iluziei deşarte…”.

I-a lăsat Dumnezeu, credem noi în tradiţie scripturistică şi filocalică, un ghimpe în trup pentru smerenie, zicându-i, probabil, în taină desigur, ca odinioară Sfântului Apostol Pavel: „Îndeajuns îţi este ţie Harul pe care ţi l-am dat”! Mai limpede şi mai tranşant decât atât nici că se poate, numai noi, sărmănuţii citeţi, să fim vrednici de-a ne pătrunde ziditor de mesajul acesta de avertizare, pe cât de sever, pe atât de iubitor, asupra amăgitoarelor filosofii şi doctrine orientale, pierzătoare de suflete imprudente! Toţi sfinţii ne lasă astfel de atenţionări, pentru că nu se ştie dacă noi vom avea forţa de a mai ieşi din aceste capcane, cum ei, cu Mila lui Dumnezeu, s-au învrednicit s-o facă! O greşeală nu trebuie nicicând repetată, cu atât mai puţin încercată! Citește mai mult…

Adevarul despre Eminescu (16)

MIHAIL EMINESCU – STAREŢ SUFLETESC ŞI CULTURAL UNIVERSAL

de Ioan Gându

Sursa: AXA via invitatielaortodoxie.wordpress.com
O teologie poetică unică în cultura universală

Cercetând opera sfântă a mărturisitorului de geniu creştin, a Poetului nemuririi noastre, sub aripa Împărătesei şi Maicii Cuvântului, punând sub picioare balaurul, aspida şi vasiliscul urii neputincioase a detractorilor săi, nimicofoni specializaţi ai întunericului lor lăuntric, descoperim pagini de teologie poetică de-o frumuseţe comparabilă doar cu textele marilor mistici răsăriteni, în care lumina necreată pulsează euritmic şi eufonic, în versuri inspirate şi revelatorii, arătându-ne nouă celor care purtăm, cu negrăită umilinţă, Adevărul cel veşnic Viu şi în Treime slăvit, în camerele moi ale inimilor noastre, că Mărturisitorul Eminescu dobândise o credinţă puternică, neclintită şi dreptslăvitoare, ajungând la treapta contemplării şi a ve­derii lui Dumnezeu prin energiile Sale necreate (abia unul-doi, dintr-un întreg neam, ajung într-un secol la această contemplaţie dumnezeiască, aşa precum sublinia avva Cleopa, alt mare stareţ al neamului nostru, cu sme­rită cugetare):

„Credinţa zugrăveşte icoanele-n Biserici/Şi-n sufletu-mi pusese poveştile feerici…” (Melancolie)

Credea în existenţa îngerilor pe care o afirma fără echivoc, postind, rugându-se şi priveghind cum puţini dintre noi ştiu să trăiască, simţindu-le şi recunoscându-le prezenţa, aşa cum numai cei înduhovniciţi sau vizitaţi de Har o pot face:

„Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze,/Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,/Încins cu o haină de umbră şi raze/C-asupră-mi cu-n zâmbet aripile-a-ntins;” Citește mai mult…

Adevarul despre Eminescu (15)

Eminescu: „Hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi”

Arhimandrit Mihail Daniliuc

Sursa: DOXOLOGIA via invitatielaortodoxie.wordpress.com

Însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorba cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”.

Ca în fiece an, de ziua lui Eminescu, 15 ianuarie, ne îndreptăm cugetele către „Betleemul” prunciei poetului nepereche, binecuvântatul ținut al Botoșanilor, și către viața acestui „geniu sorbit de Dumnezeu din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar”.

De-a lungul timpului s-au scris multe despre Eminescu. Nu știm dacă Eminescu va mai prezenta același interes pentru viitorime. Oare se mai vărsa cerneală pe sute de pagini, ca și până acum, despre poetul nepereche? Oare va mai prezenta Eminescu interes? Oare vor mai fi români care să-l citească, să-i recite măiestritele stihuri și cărora să le vibreze sufletul când numele său va fi pomenit? Va mai sta Eminescu multă vreme în manualele școlare? Dar în vitrinele librăriilor și în sufletele românilor? Să nădăjduim că da, că Eminescu nu va fi uitat și că „aducerile aminte îl vor troieni cu drag” cât va fi suflare românească pe aceste vechi plaiuri românești. Revendicat de anumite curente literare, de oareșicare mișcări politice, Eminescu ne aparține tuturor, chiar și nouă, cinului monahal.

De ce? Pentru că neîntrecutul bard a iubit foarte mult viața cenobitică. Era fascinat de viețuirea din mănăstiri, de rugăciunea șoptită, de tihna patriarhală din așezările noastre călugărești. Nu-mi propun să fac aici exegeze și nici să concurez cu ele. Voiesc doar să trec în revistă tangențele poetului cu lumea monahală. Citește mai mult…

Adevărul despre Eminescu (14)

Eminescu ne îndeamnă fără încetare să venim la Biserică, Mama Neamului Românesc. “Atâta foc, atâta aur, / Ş’atâtea lucruri sfinte / Peste’ntunericul vieţei / Ai revărsat Părinte”…

Sursa: Ortodoxie sau moarte!

Eminescu şi-a mărturisit credinţa ortodoxă în mod public.

Mihai Eminescu se bucură de evlavia populară, pentru cei care văd şi ştiu să simtă aşa ceva.

Eminescu ne înfrumuseţează viaţa sufletească, ne învaţă mereu să trăim frumos, oficiază pentru Unire alături de Ştefan cel Mare şi Sfânt, într-un efort evident, din sânul BOR, iar biserica, fără nici o îndoială, în smerita şi jertfelnica ei lucrare liturgică şi misionară, este păstrătoare de Neam, întru Unire.

Eminescu ne îndeamnă fără încetare să venim la Biserică, Mama Neamului Românesc.

Noi creştinii auzim chemarea lui Eminescu, Biserica ortodoxă Română, Mama Neamului Românesc. Şi unii preoţi, la predică întreabă: Ce spune Mihai Eminescu? Biserica Ortodoxă Română este Mama Neamului Românesc. Ne cheamă la biserică. Duceţi în lume şi celorlalţi creştini această chemare. Formularea aceasta a venit din rândul creştinilor spre toată suflarea româneacă şi spre preoţi, a venit prin Mihai Eminescu. Creştinii au evlavie, au căldură sufletească faţă de Eminescu. Dumineca la altar îl pun în pomelnicul personal, rostesc şi numele lui Mihai Eminescu. Unii creştini îl roagă pe preot să facă o slujbă de pomenire-e vorba, pentru cei care nu ştiu, de o slujbă de pomenire de aproximativ 15 minute, în continuarea sfintei Liturghii-pentru Mihai Eminescu şi desigur pe lista de pomenire pot trece pe oricine, dar şi pe cei din familie, trecuţi la viaţa de dincolo. Mihai Eminescu nu este singur, este activ, indiferent de potrivnicii.

În 1888, Veronica Micle reuşeste să-l ia pe Eminescu din Botoşani, din casa Henrietei, sora poetului şi să-l însoţeasca în Bucuresti. Veronica Micle ştia că Eminescu este în deplinătatea facultăţilor sale mintale. Veronica Micle înţelesese că Eminescu trebuia să dispară din vizorul oficialităţilor, care-l arestaseră, îl internaseră la ospiciu, oficialităţi care au pus la cale intimidarea lui prin adevarate torturi fizice-fusese batut cu funia , iarna, in timp ce se arunca pe el, cu găleata, apă rece, a fost tratat medicamentos abuziv şi distructiv cu buna ştiinţă, i s-au adus perturbari grave pe planul existenţei sale fizice, dar organisul său încă mai rezista. Oficialităţile nu ştiau unde dispăruse Eminescu. Fusese arestat ca un autentic deţinut politic, din cauza activitaţii sale de ziarist. Exact la aceasta activitate va reveni acum, din clandestinitate. Incepe să publice din nou o serie de articole, desigur nesemnate, în presa vremii. Viaţa politică se înviorează. Mihai Eminescu, nici înainte de 28 iunie 1883 , când a fost arestat şi nici în timpul detenţiei, nu a acceptat nici un compromis. Era în serviciul poporului român şi în cele ale ţarii nu avea de cedat nimic. În urma unui articol polemic apărut pe data de 13 ianuarie 1889, lumea oficialităţilor politice se dezechilibrează, guvernul de coaliţie format din alianţa conservatorilor cu liberalii, se destramă. Era mâna lui Eminescu. Colegii de breaslă care-i publicau articolele şi-au recâştigat astfel demnitatea. Pentru ei Eminescu era aceeaşi minte luminată pe care o ştiau de dinainte de a fi arestat. Cel mai mare ziarist al Romaniei se întorsese la meseria sa de ziarist. Oficialităţile îşi dau seama că Mihai Eminescu şi-a reocupat locul în viaţa publică. Poliţia, serviciile secrete intră în alertă, căutându-l. Îi descopera adresa unde se refugiase cu Veronica Micle. Este din nou arestat, în aceeaşi manieră brutală ca în 1883 şi internat la ospiciu. Încă din 1883 guvernanţii au călcat în picioare legislaţia ţării, practicând răpirea de persoană, internarea abuzivă, cu toate practicile condamnabile, torturarea fizica şi medicamentoasă. Terorism de stat! Celei mai luminate personalităţi nu i s-a acordat calea unui proces, în urma căruia urma să fie condamnat sau achitat. Celui ce a reuşit să statueze legea şi cinstea ca un dat obligatoriu pentru toţi, i se refuză legile ţării. Politicienii-industriaşii-finanţiştii de atunci, se comportă cu el ca nişte oameni ai fărădelegii. În aceste circumstanţe îl vizitează Alexandru Vlahuţă la ospiciu:(Din articolului Eminescu bolnav, de A. Vlahuţă, din “Curentul Eminescu şi o poezie nouă”, Tip. “Lupta”, 1892, republicat în revista Flacăra, an III, nr. 35-14 iunie 1914) : “M-a cunoscut şi i’a părut bine când m-a văzut. M’a întrebat de prieteni, căinându-i şi vorbind de ei cu milă, ca de nişte oameni pierduţi, sau foarte nenorociţi”. Citește mai mult…

Invitaţie la Ortodoxie

"Teologia ortodoxă nu este rodul unei îndeletniciri abstracte și tihnite, ci fructul neprețuit și binecuvântat al celei mai înalte trude și încordări sufletești." (Părintele Patriarh Teoctist)