Arhiva

Posts Tagged ‘ortodoxie’

Ortodoxia – Lumina curată a lui Hristos

 

dumitru-staniloaeFiul lui Dumnezeu s-a coborât în lume în trup smerit de om şi a suportat umilirile, şi patimile cele înfricoşate, ca să ne reveleze adevărul dumnezeiesc, singurul prin care ne putem înălţa viaţa cu adevărat şi ne-o putem mântui. Nici unul din sistemele filosofice, câte au fost construite de la apariţia creştinismului, nu a putut suporta nici pe departe proba vreunei comparaţii cu învăţătura lui Hristos, nici în încheieturile lui doctrinare, nici în urmările practice.
Creştinismul a rămas pe deasupra tuturor, neîntrecut, neajuns, neinlocuibil, un infinit de profunzime şi de armonie. Numai omul care trăieşte cât mai conform cu el trezeşte în toate conştiinţele respectul şi admiraţia fără rezerve, numai societatea care şi-a încreştinat cât mai deplin conţinuturile şi aspiraţiunile sale de viaţă s-a constatat că s-a apropiat de idealurile dreptăţii şi armoniei sociale.
Toate ideologiile pasionate ale primelor veacuri, pe care a încercat omenirea să le ia ca norme pentru organizarea politică şi socială a popoarelor, n-au făcut decât să înmulţească patimile, dezbinările, forţele dezechilibrării şi neliniştii în sânul societăţii omeneşti, pe măsura depărtării lor de învăţătura creştină, care a dovedit în practică un adevăr absolut, lipsit de orice scădere.
Dar din formele în care s-a ramificat creştinismul în istorie, aceea care a păstrat în mod cu totul curat adevărul lui Hristos, este ortodoxia. Citește mai mult…

Anunțuri

22 noiembrie – 5 ani de când călugărul luptător Ioanichie Bălan a plecat spre veşnicie. „Ori eşti creştin azi, ori păgân. Treziţi-vă, fraţi români, pâna nu-i prea târziu! Fericirea noastra este sa rămânem aici, unde ne-a născut Dumnezeu, cu Hristos în braţe şi în braţele lui Hristos”

“Numai un creştin foarte bine educat şi format păstrează locul cum l-a aflat, dacă nu-l curăţă. Iar dacă ajunge, vreodată, înalt creştin, acela sfinţeşte locul. Omul bun sfinţeşte locul, omul lumesc spurcă locul. În viaţă să fiţi tineri care să sfinţească un loc, o casă, o societate, o generaţie, un cartier şi locul de muncă unde veţi lucra. Prin comportament creştin, mai întâi. Că de teorii din astea masonice ne-am cam săturat. Ori esti creştin azi, ori eşti păgân, una din două. Şi creştin ortodox, căci România e ţară ortodoxă. Tineţi cont ce vă spune un călugăr bătrân şi rău: dacă nu vă ţineţi serios de biserică şi de ortodoxie, prăpăd e cu noi. Ne mănâncă vecinii şi străinii şi păgânii. Dacă vă ţineţi de Biserică, nici ruşii, nici tătarii, nici nemţii, nici alte ţări din Răsărit sau Apus nu vor putea să ne scoată din Carpaţi şi să ne dezlipească de Hristos.
 

Practicile acestea care acum afectează şi au îmbolnăvit societatea şi tineretul, cum sunt yoga, practicile Baha’i, karatele, toate aceste practici teosofice, spiritiste, oculte, masonice, însamnă, vrând-nevrând despărţirea de Biserică, de Hristos, de preoţi, de duhovnici. Nu mai aveti acces la Sfânta Spovedanie, nu va mai faceti vreme de Sfânta Împartasanie, nu aveti bucuria vieţii cum o au cei care trăiesc întru Hristos. Veţi avea bucuria plăcerilor, a sexualităţii, a ispitelor şi patimilor trupeşti, dar nu bucuria întru Hristos. Bucurii trupeşti, orizontale, care se consumă într-o zi, şi nu bucurii veşnice, verticale, axate pe Hristos. Treziţi-vă! Sunteţi tineri şi nouă ne e milă de ce se va întâmpla cu ţara asta care se cheamă înca România, dacă foarte mulţi din tinerii de astăzi merg la şedinţe de Baha’i, de yoga, numai nu la Biserică. Am rămas la Biserică tot cu o bunicuţă, tot cu o ţărăncuţă cu 7-8 copii, tot acestea merg la Biserică. Gem cârciumile şi staţiunile de desfrâu, de păcate, de fărădelegi, iar tineretul şi intelectualitatea au alunecat pe panta prostituţiei, a decăderii morale, a înstrăinării de Hristos, a uitării de Dumnezeu, a ignorării Bisericii. Ce să ne mai lăudăm cu Ştefan cel Mare şi Sfânt şi cu atâţia sfinţi ce-a dat Ţara asta, când noi nici pe mama noastră n-o mai respectăm. Cunosc la Iaşi tineri studenţi care practică intensiv yoga şi au ajuns la Socola, la spitalul de nebuni. In ce istorii, în ce manuscrise româneşti găsim într-o ţară aşa de ortodoxă şi de frumoasă ca România asta din Carpaţi măcar un rând de budism? Un rând măcar să facă aluzii că românii pe vremuri apelau la filosofia lui Budha. De ce apelează acum toţi, mai cu seamă intelectualii? De ce nu merge şi ţăranul? Cine e bolnav la minte? Iertaţi-mă. Gândiţi şi hotărâţi. Vreţi să mai rămână România Românie? Întoarceţi-vă la ortodoxie, la Biserică, la ţinuta morală decentă, cinstită a românilor dintotdeauna, nu la aceste surse satanice, ateiste pe care le-au semănat acum tot occidentalii în locul comuniştilor de ieri. Ştiţi că comunismul vine din Apus? Şi-acum tot Apusul l-a dărâmat, c-a zis că nu mai dă randament. Şi-au zis: le dăm ceva şi mai rău, şi ne-au dat pornografie, prostituţie, casete video cu toate spurcăciunile, muzică rock, Michael Jackson, omul acela diavolizat care spurcă pământul pe unde trece. Totul e dirijat de Apus. N-au avut tezaurul ortodoxiei în veacul veacurilor. De ce s-a făcut experienţa comunismului, venită din Apus, tocmai într-o ţară cu experienţă ortodoxă ca Rusia? Acolo au pus bomba atomică. Să distrugă ce au făcut prin jertfă milioane de martiri, de oameni închişi şi omorâţi de vii. Nu i-au omorât ruşii. Duşmanii. Şi ştiţi cine.
Ştiţi cine a inventat comunismul, ştiţi care sunt filosofii. Vă rog să vă uitaţi la biografia lor. De ce origine au fost Marx, Engels, soţia lui Stalin, soţia lui Gorbaciov… şi veţi afla cine ne vrea binele şi cine răul. Şi de unde vin fericirea şi nefericirea.
Vreţi să avem binecuvântarea şi fericirea pe pământ şi în cer? Întoarceţi-vă la o trăire curată întru Hristos, la Biserică în fiecare Duminică, la duhovnici unde să vă spovediţi regulat. Vin Sfintele Posturi. Treziţi-vă, tinerilor! Luaţi aminte ce timpuri trăiţi. Se aproprie venirea lui Antihrist. Ce înseamnă venirea lui Antihrist? Când vine acesta? Când nu se vor mai iubi oamenii creştineşte între ei, când nu vor mai veni oamenii la Biserică, când nu vor mai merge Duminică la Sfintele Slujbe, când nu vor mai posti, când vor trăi în desfrâu de mititei, când copiii îşi vor bate părinţii sau părinţii-i vor lepăda pe copii şi va găsi lumea ca acuma: criminalitate, avorturi pe toate drumurile, divorţaţi pe toate străzile, oameni diavolizaţi, oameni bolnavi şi sufleteşte şi trupeşte. Asta-i societatea noastră, fraţilor! Treziţi-vă, fraţi români până nu-i prea târziu! Ori crestini buni, ori pierim. Luati aminte ce va spun: numai Dumnezeu din cer ne salveaza. Priviti în sus, fratilor, nici într-o parte, nici în alta!
Acei studenţi, acei tineri care nu ştiu ce e Duminica, care nu ştiu frumuseţea unei Sfinte Liturghii, care nu au un duhovnic sfânt, un om care să le spună ce e sufletul, să le mângâie inima, să le spună păcatele, să primească dezlegare şi binecuvântare, studenţii care nu primesc Sfânta Împărtăşanie (care sunt vrednici) înainte de Paşte, înainte de Crăciun, înainte de alte sărbători mari, ei nu sunt ortodocşi, ei nu sunt români decât după buletin, poate.
Faceţi un comitet, mergeţi duminica pe la spitale, la casele de batrâni, ajutaţi cu cuvântul, mângâiaţi, sfătuiţi, combateţi casele de desfrâu. Mergeţi la mănăstiri, la preoţi bătrâni care să vă lumineze, să vă binecuvinteze, să vă călăuzească. Ortodoxia activă e o misiune. Misionarismul se face de la om la om. Dar pentru asta trebuie să vă curăţiţi de păcatele tinereţii, să citiţi cât mai multe cărţi teologice. Să ştiţi voi întâi câte ceva din frumuseţea Ortodoxiei, din trăirea întru Hristos, ca să puteţi trage şi pe altii spre Hristos, să puteţi fi o luminiţă aprinsă acolo unde veţi trăi. Trebuie să faceţi ceva. Eu sunt un om mai de baricade. Ori facem ceva, ori ne ducem la plimbare.
Sfânta Evanghelie spune ca la sfârşitul lumii vor fi chemate toate neamurile. Deci naţia rămâne pâna la sfârşitul lumii. Ba mai mult, fiecare neam şi tară are îngerul său păzitor.
Neamurile creştine trebuie să rămână. Iar creştinii trebuie să fie la locul lor, echilibraţi, serioşi şi să nu se dezlipească pentru nimic în lume de pământul străbun în care i-a născut Dumnezeu. De ce există tentaţia de a pleca în altă ţară? Credeţi că, afară de Dumnezeu, ne vrea cineva din lume? Cine îşi pune nădejdea în Răsărit şi Apus se înşeală amarnic. Numai în Dumnezeu, în smerenia, răbdarea şi deviza părinţilor noştri, a românilor dintotdeauna, ne putem pune speranţa. Nu ne-au scos de aici nici turcii, nici tătarii, nici ruşii, nici nemţii, nici austro-ungarii, şi nici de-acum înainte nu ne va scoate nimeni. Doar Dumnezeu, daca ne vom îndeparta de El. Asa că, treziţi-vă, luaţi aminte şi, cot la cot cu preoţii, cu călugării, treceţi la post, la rugăciune, la spovedanie. Aşa trebuie să fie o ţară creştină care poarta Crucea de două mii de ani.
Treziţi-vă, fraţi români, pâna nu-i prea târziu! Fericirea noastra este sa rămânem aici, unde ne-a născut Dumnezeu, cu Hristos în braţe şi în braţele lui Hristos“.

VEGHEA, Publicatie a Generaţiei Neaşteptate

 

SALVAREA ROMANIEI – Ortodoxia salvează România

Citez din articolul ” Ortodoxia salvează România ” al lui Ovidiu Hurduzeu”Spre o guvernare ortodoxă”

În ultimii douăzeci de ani, „elitele româneşti“ şi mass media s-au lansat într-o adevărată apologie a secularizării, consumismului şi aranjamentelor financiare care-l susţin. „Delirul achizitoriu“ a cuprins întreaga societate. Preoţii capitalismului dâmboviţean, şmecherul şi şmenarul au ajuns să blagoslovească tot ce mişcă în România. Căruciorul plin de cumpărături de la „mall“ a tins să devină singura legătură a românului cu lumea şi cu sine însuşi. Anatemizarea orto-docşilor din România de către kulturnici, libertarienii economici şi mafioţii din presa aservită mi se pare un atac la integritatea fizica şi morală a poporulu nostru. Cu atât mai grav est comportamentul lor cu cât vecinii României urmează o cale complet diferită. De exemplu, Ungaria vecină a adoptat o constituţie ultraconservatoare, cu multiple referiri la Dumnezeu, creştinism şi familia tradiţională 6. Timp de 60 de ani, secularizarea a fost bolovanul agăţat de grumazul României. Fie ca s-a numit comunism, neocominternism, consumism, neoliberalism, secularizarea a tras poporu român în jos spre abisurile nihilismului şi ale distrugerii de sine. Timp de şaizeci de ani am trăit cu iluzia „progresului“ şi „dezvoltării“ ca să constatăm că am siluit şi distrus natura, am epuizat resursele noastre energetice, am produs fie foamete (în timpul comunismului) fie o alimentaţie toxică (în perioada mafiot-neoliberalistă de astăzi). Mai grav, nu am mai răspuns când Dumnezeu ne-a chemat la viaţă, care înseamnă relaţie, comuniune – iubire personală – preferând să rămânem în moarte, adică separaţi de Dumnezeu, de natură şi de aproapele nostru. Ne-am tot afundat în omul cel vechi întinat de păcat. Discuţiile despre „solidaritate naţională“, „patriotism“, „naţionalism“ s-au raportat mereu la criteriile şi logica secularizării, nu au ţinut seama de etosul adevărului ortodox. Iată de ce ele nu au dus nicăieri. Această situaţie nu mai poate dura. Ortodoxia este chemată astăzi să redevină „aluatul“, nu numai al comunităţii euharistice, dar şi al întregii societăţi româneşti. Neamului românesc nu-i este dat să fie o populaţie de monade, de „părţi contractante“, ci o întrunire de fraţi, de persoane chemate să crească într-o biserică (ecclesia)– „o simfonie pluripersonală în care fiecare persoană interpretează partitura sa, totul fiind coordonat, dirijat şi unificat sub conducerea lui Hristos, fiecare aducându-şi contribuţia concretă şi fiecare profitând în mod reciproc de toţi ceilalţi“ 7. Apărătorilor dreptei credinţe le stă în putere să restaureze civilizaţia românească. Ei pot să dea forme concrete întrupării istorice a adevărului, să transforme mărturia ortodoxă în mod cotidian de viaţă, să restaureze trupul eclezial al poporului român. A venit timpul ca românul să redevină persoană. Dacă secularismul se adresează unui individ instrumentalizat (consumator, „sclav fericit“) „creştinismul se adresează persoanei“ (Dumitru Stăniloaie) Secularizarea l-a depersonalizat pe român, transformându-l într-o unealtă, o schemă utilitară un homo oeconomicus sau apendicele unei abstracţiuni ideologice, un „duşman de clasă“, o„victimă“. Biserica a fost judecată după randamentul sau economic, moral sau terapeutic iar poporul român după ratingul de ţară acordat României. Am uitat că eficienţa nu este un scop în sine. Dacă eficienţa unei instituţii sau tehnici depersonalizează omul, îl înjoseşte şi-i răpeşte ibertatea, blochează modul său de existenţă treimic – viaţa ca depăşire de sine în iubire – cum ar putea fi justificată? O guvernare orto-doxă înţeleaptă va pune rânduială în România. Neamul nostru va deveni din nou numeros, prosper, iubitor şi iubit. „România profundă“, acea mare familie iubitoare unde predomină încă simţirea şi trăirea de frate, va deveni prototipul României de mâine. Sub o guvernare ortodoxă, va înceta depersonalizarea existenţei. Vor fi încurajate relaţiile vii, personale care duc la conservarea şi supravieţuirea neamului, la satisfacerea numeroaselor sale nevoi. În acest sens, modelul neoliberal de dezvoltare economică va fi înlocuit de modelul economiei civice, al unei economii la scară umană, centrate pe familie şi pe răspândirea largă a proprietăţii productive. În economia civică, schimburile de bunuri şi servicii sunt creatoare de relaţii sociale. Autonomia „sferei financiare“ şi a tehnologiei – termenul „autonom“ desemnând, în acest caz, „separat de persoana umană reală“ – va fi limitată întrucât duce la depersonalizare şi determinism economic, la transformarea românului într-un simplu „obiect“ sau „resursă umană“ Nu ne-am propus aici să trasăm programul unei „revoluţii fundamentaliste“. Ne întrebăm însă de ce ne sperie atât de mult perspectiva unei României ortodoxe? Ne sperie oare faptul că vom trăi din nou creştineşte? Că vom întrupa exigenţele Adevărului în gândurile, acţiunile şi gesturile noastre de zi cu zi? Ne este teamă să acţionăm aşa cum gândim şi să gândim temeinic ceea ce înfăptuim? Ieşirea din cuşca secularizării se dovedeşte o mai grea povară decât ieşirea din comunism”

Întregul articol îl puteti citi aici:

http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2011/08/orto-doxia-salveaza-romania.html

Sursa:  http://mucenicul.wordpress.com via https://acvilaortodoxa.wordpress.com/

Ortodoxia este o comoară şi fiecare dintre noi trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a o face cunoscută

– mărturia părintelui Simeon Dezrobitu

În Sfânta Scriptură ni se atrage atenţia că „diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Pet. 5:8). Într-adevăr, sunt oameni care ajung în întuneric chiar şi atunci când îl caută pe Dumnezeu – pentru că sunt foarte mulţi „lupi în piele de oaie” care, crezând că cunosc adevărul, nu fac altceva decât să ducă sufletele spre pierzare. Părintele Simeon de la biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Bunoaica, comuna Cireşu (jud. Mehedinţi) îl iubea de mic copil pe Dumnezeu şi dorea să afle Cuvântul Său. Dar Dumnezeu a îngăduit ca, până să ajungă la Adevăr, să rătăcească vreo trei ani la baptişti. Mărturia sfinţiei sale ne arată, încă o dată, marea milă a lui Dumnezeu-Adevărul, care Se descoperă oricărui suflet ce se smereşte şi Îl caută cu sinceritate.

– Părinte Simeon, vă mulţumim în primul rând pentru că doriţi să ne daţi această mărturie. Am dori să vă întrebăm care sunt primele amintiri legate de relaţia sfinţiei voastre cu Dumnezeu?

Eu de mic copil ceream ajutorul lui Dumnezeu, dar nu ştiam nimic despre Dumnezeu. În perioada studenţiei, nu prea am avut timp să merg la biserică, însă în câte o după-amiază mai ajungeam la Patriarhie… Simţeam o eliberare a sufletului de îndată ce intram în Casa Domnului, dar nu ştiam nimic despre ce înseamnă să fii creştin… Am ţinut postul vinerea de mic copil, chiar şi când eram student la Politehnică, chiar dacă nu ştiam pentru ce îl ţin. Şi Sfânta Parascheva (Paraskevi înseamnă Vineri în greceşte – n.red.) m-a ocrotit şi m-a ajutat mult în viaţă. Multe lucruri bune s-au întâmplat în viaţa mea într-o zi de vineri. Vineri mi-am ales profesorul îndrumător pentru proiectul de licenţă de la Politehnică, vineri am fost la Curtea de Argeş să discut cu Preasfinţitul Calinic despre preoţia mea, după ce am devenit preot am fost trimis la biserica Sfânta Parascheva în Teleorman. Apoi tot vinerea am fost trimis la o biserică din judeţul Mehedinţi, unde mi-am stabilit domiciliul. Citește mai mult…

Categorii:Ortodoxie Etichete:, ,

Ortodoxie si secte – Dialoguri cu Parintele Arsenie Papacioc

– Ce sansă dati ecumenismului?

– E ideea cuiva, dar ce, crezi că se discută mare lucru!

Să stiti că sunt discutii istorice. Nu cred, sunt discutii gratuite. De complezentă este bine să se discute, ca să te lasi prostit, să creadă că el va birui. Dar este o mare greseală! Nu se face nimic! Pentru că de la Dumnezeu va veni si căderea catolicismului! Practic, eu nici nu mai zic că-i o biserică. E un guvern cu nume clericalist.

– Ce implicatii asupra vietii crestinului are blestemul arhieresc?

– Este foarte grav! Dar, depinde cine a blestemat, de ce a blestemat. Apoi, trebuie să dea socoteală Sinodului de ce a blestemat, respectiv recursului făcut de cel blestemat; blestematul are voie să se apere.

– Părintele Cleopa spune că orice amărăciune pe care o provoci arhiereului este ca un blestem.

– Nu este ca un blestem. Este, să zic, putin grăbit spus. Blestemul este blestem, esti blestemat. Dar, dacă este amărât respectivul cleric, atunci se încadrează în alt loc de pravilă: subînsemnări canonice. Dacă acela a amărât pe un preot, sau dacă a amărât pe arhiereu, sigur, el este neiertat dacă nu-l iartă respectivul, dacă nu se smereste să-si ceară iertare.

Iar în legătură cu blestemul, la Pravilă se spune că Dumnezeu nu ascultă cuvintele dobitocesti, nici ale preotilor. Pentru că s-ar putea să blesteme în grabă, fără vreo acoperire duhovnicească. Dar, chiar în aceste conditii, blestemul poate să fie eficace, pentru că tinem cont de disciplină si de ordinea lucrurilor. Însă omul se poate apăra, si la Dumnezeu poate că nu are efect de om blestemat.

– Blestemul este o solutie pentru a-i face pe oameni mai ascultători?

– Nu este calea cea mai bună de îndreptare. Nu trebuie să facă lucrul acesta, produce mai multă dezordine. Un om, ca să fie blestemat, trebuie să fie foarte vinovat. Însă, educatia trebuie să si-o facă fiecare cleric în parte. Noi nu am primit preotia ca să blestemăm. Dacă se poate, să facem orice efort ca să nu ajungem la blestem!

Ferească Dumnezeu, eu nu am blestemat!

– Care este deosebirea între blestem si anatema?

– În anatema se cade de la sine; dacă ai intrat în erezii nu trebuie să te mai blesteme cineva.

Însă tin să sesizez că facem prea multă discutie pe tema blestemului, pentru că asta priveste Sinodul, noi neavând puterea să ridicăm pedeapsa dată de un arhiereu altcuiva; doar Sinodul la sesizarea celui în cauză.

Însă, blestemul nu are nici o valoare, dacă nu este o motivare sută la sută.

– Practica yoga este acceptată de Biserică?

– Nu vă mai înselati si cu yoga, dragii mei, Biserica o consideră erezie.

A venit cineva la mine si a început să vorbească despre yoga si i-am spus: „Dar cine vă opreste să faceti metanii, care este o miscare completă a organismului. S-au văzut crestini deasupra pământului ridicati, cu o fortă împotriva gravitatiei de-ti stă mintea în loc. Îti ajută harul lui Dumnezeu, pe care ei nu contează. Ei îsi dezvoltă muschii… si în numele cărei religii fac ei acestea? Unde vrei să ajungi cu trezirea tuturor fibrelor trupului?

Eu, dacă fac metanii, fac în numele unei religii, vreau să ajung la mântuire. Pentru asta mă prosternez: „Doamne, iartă-mă!”

Si, între timp, el a început să vorbească si despre Buda, la care eu i-am răspuns că „Budismul este o religie morală, dar nu mântuitoare!” Eu i-am spus limpede cuvintele Mântuitorului: Cine nu adună cu Mine, risipeste! Cine nu se va boteza în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, nu se va mântui! Hristos a spus „Eu sunt Cel ce sunt”.

M-a întrebat o altă „doamnă”, o profesoară – îmi venea să-i dau si câteva palme, atât de mult m-a supărat! „Numai două vorbe, numai două vorbe!” – să-mi spună. Si zice: „Mântuitorul n-a apărut de la vârsta copilăriei până la propovăduire, a fost în India”. „Cum să se ducă în India, doamnă, că era Dumnezeu! Trebuia să învete de la indieni, El, Care a creat pe indieni? Era Dumnezeu, doamnă, ce tot mai întrebi?” Ce să mai înveti de la budisti, când Dumnezeu a zis Eu sunt Cel ce sunt?

– Hipnoza are implicatii duhovnicesti, atât celui căruia i se face, cât si asupra celui care o practică?

– Este o lucrare drăcească, nu este o lucrare binecuvântată de Biserică! Sunt suflete slabe care cad. Când eram mic eram la internat – eram foarte mic – si venise un hipnotizator acolo. Noi, copii, când vedeam, eram curiosi. Si ne-a chemat pe mai multi insi; m-a chemat si pe mine acolo, la catedră; era o catedră mare într-o sală de desen. Si făcea cu noi gesturile acelea, de a ne acapara sufleteste. Si eu am fost sincer, si m-am dus mai mult asa, în glumă, nu doream să fiu persoana la care să privească colegii; erau profesori acolo, sute de elevi, poate o mie de elevi. Si nu a putut, nu a putut deloc să mă hipnotizeze. M-a gonit de acolo: „Pleacă de aici!” Eu nu stiam de ce nu a putut să mă hipnotizeze si nu stiam nici de ce poate la ăia. Mai târziu, mi-am dat seama că eu aveam o prezentă, se vede, interioară, o prezentă de la Dumnezeu dată, cum avem toti, si sunt suflete care nu cedează acestor miscări de duh drăcesc.

– Sunt foarte multe boli psihice printre studentii la stiintele socio-umane. Cum se explică acest lucru, ei având un ideal de bine social?

– Poate să aibă un ideal, dar ei, pe dedesubt, cedează si nu i se stie nimănui gradul de avans duhovnicesc. Poate să fie absenti sufleteste pe dedesubt. Că duhurile rele nu se tem chiar de toti; ele există, dar nu se tem chiar de toti. Sunt oameni care au o tărie interioară; la acestia sunt arsi dracii de prezenta lor.

Sunt, pe undeva, împătimiti si ascunsi, nu sunt pe pozitia duhovnicească. Pentru că nu patima în sine este primejdia cea mai mare, ci faptul că tu esti inconstient, că tu vrei mai departe să te îndulcesti de ea, nu lupti ca să o dobori, ca să te asezi pe pozitie. Atunci te ajută harul, când te asezi pe pozitie. Când nu lupti, si te complaci în patima aceea, atunci te faci casă de draci, si vin fel de fel de duhuri si de farmece.

Dar, dacă esti foarte stăpânit de un păcat si îti pare rău si te asezi pe pozitia bună împotriva păcatului, atunci îti ajută harul. Dacă nu te asezi pe pozitia de luptă, si te simti bine în cloaca aceea, atunci harul nu te ajută. Si farmecele se prind la anumite persoane, se constată. Uite, eu sunt de 50 de ani în mânăstire si n-am văzut, n-am prea văzut în mânăstire farmece reusite. Dar, în schimb, vine lumea fermecată! Sunt aici, în Dobrogea, de 20 de ani, si, spuneam si altora, n-am văzut ca aici atâta lucrare de duhuri rele, de farmece. Stăpâniti de farmece, îi leagă ca să nu se însoare, sau ca să nu mai fie buni ca potentă bărbătească. Însă, se si vindecă pe rupte – datorită rugăciunilor – căsătoriile care sunt lovite de aceste duhuri. Vin si se plâng: „Doamne, iartă-mă! Scapă-mă!” Scapă pe o bucată de vreme. Dar, dacă nu se astâmpără… Că a spus Mântuitorul în Evanghelie: Iesi din el si să nu mai intri! Să nu mai intri în el. Pentru că duhurile rele se tânguiesc si unde se duc sunt întristate si se gândesc că „Ce bine era”. Dacă găseste casa măturată cum zice Mântuitorul, adică, dacă i-a scos pe ăstia de acolo este limpezit, si atunci intră, si va fi căderea cea de pe urmă mai mare ca cea dintâi. Pentru că iar începi să cedezi, nu te-ai complăcut pe pozitie de dezinfectare cu îngerii lui Dumnezeu, că te-ai lăsat iarăsi la voia întâmplării.

Trebuie să fim cu sufletul treaz, adică activ, cu prestantă, cu prezentă duhovnicească continuă la măsura la care o ai. Dar, nu este permis să iei mâncarea cu lingura si să-ti ducă altul lingura la gură. Ai atâtea posibilităti: înger păzitor, daruri de la Botez darurile Duhului Sfânt, si atunci nu este nici o justificare. De aceea iadul este fără sfârsit, pentru că a făcut eforturi mari Dumnezeu ca să ne trezească, să nu ne ducă acolo: „Câte nu am făcut Eu ca să nu ajungeti voi în iad!” Pentru că iadul, asa cum spun marii trăitori, este marea durere a lui Dumnezeu, dar el există, cu toată durerea divină, pentru că El este si drept. Nu te-a găsit pe pozitie, nu ai vrut deloc, ai respins tot ce ti-a dat.

– Dumnezeu îi iubeste pe cei din iad?

– Îi iubim si noi, si nouă ne pare rău, dar sunt acolo după faptele lor, după faptele lor cele mai grozave. Sunt pentru că au ignorat învătătura crestină. Si tot ce făcea Dumnezeu pentru ei, ei ignorau. De aceea este grav. Nu pentru faptul că a făcut cutare, după culoarea care a avut-o, ci pentru faptul că ei nu se pocăiau. Starea aceasta, de ne-pocăintă, este câstigul cel mai mare al diavolului, adică deznădejdea.

– Am citit că isteria este consecinta unei copilării trăite în tirania cuiva. Este adevărat?

– Asta, n-as putea să generalizez. Însă, s-ar putea să fie posibil în cazuri mai izolate. Bunăoară, s-a constatat la un băiat care a fost găsit în pădure, care trăia cu fiarele, niste maimute, că mergea si el tot în patru picioare. Si el nu făcea altceva, decât că avea miscările maimutelor: felul cum mânca, cum ducea la gură… De unde se vede că mediul a avut o mare influentă. Deci, dacă a trăit într-o tiranie foarte mare, l-a zdruncinat puternic sufleteste si el nu mai putea să creadă că există si altceva, si atunci s-a format strâmb, si-a creat un anume fel de a fi, o anumită fire, datorită educatiei acesteia nefaste. Dar nu putem generaliza că are o putere mare la toată lumea.

– Credeti că în ultimii ani s-a revigorat isihasmul?

– Dragă, nu vorbim de isihasm în societate, unde ne stau cozonacii pe masă.

Isihasmul este o viată deosebit de înaltă, care se trăieste într-o retragere totală, unde poti să duci o viată de postire si de neamestec cu frământările acestea omenesti; să te controlezi pe tine până la sânge si până în măduva oaselor; să fii un paratrăsnet pentru toti dracii care încearcă să te abată de la rugăciune.

– Despre Sfântul Simeon Noul Teolog se spune că nu a fost înteles la vremea lui.

– N-a fost înteles, si de catolici nici acum nu este înteles.

Noi nu am avut decât doi teologi: Sfântul Ioan Evanghelistul si Sfântul Grigorie de Nazianz – teologi – si Sfântul Simeon Noul Teolog, care apare în secolul X, a prezentat printr-o simtire pe Dumnezeu, printr-o trăire a inimii, asa de bogată este sfătuirea lui încât Biserica l-a numit Noul Teolog.

– Deci nu a fost înteles!

– La vremea Lui, nu a fost înteles nici Hristos!

– Se spune că lucrarea aceasta, cu pâinea harică, nu este înteleasă.

– Lasă, dragă, n-am nevoie de pâine harică! Pâinea Harică este Sfânta Împărtăsanie!

Deocamdată am la cine să mă închin, n-am nevoie de altă pâine. Este un moment de ispitire, care nici măcar nu este dibaci. Nu merită să discutăm.

Lupta noastră este a ne controla pe noi însine, în fiecare zi, dacă suntem demni de rugăciune si dacă suntem demni de ajutorul lui Dumnezeu, Care nu întârzie, dacă ne-am limpezit cu totul inima. Asta este lupta pe care trebuie să o dăm! Nu vreau să discut despre alte lucruri, pentru că, înainte de toate, eu nu mănânc altă pâine decât Sfânta Împărtăsanie.

– Foarte multi neoprotestanti care se interesează de Ortodoxie spun că sunt ortodocsi prin convingerile lor, dar nu vor să intre în Ortodoxie.

– Înseamnă că nu sunt convinsi!

– Un prieten baptist a intrat într-o biserică într-o zi si s-a asezat la rând si s-a împărtăsit. Desi i-am explicat că nu este bine ce a făcut, prietenii mei au spus că nu este rău, pentru că si ei fac parte din Biserică.

– Nu este bine, nu avea haină de nuntă! Mai întâi trebuie făcut ortodox. Să i se facă ungere cu Sfântul Mir. Trebuie să treacă prin acest moment.

– Biserica baptistă are Duhul Sfânt?

– Păi, lucrul acesta este pus în discutie. Nu este permis. Domnule, trăiesc dacă am trei degete? Trăiesti, dar esti ciunt. Sau nu ai o ureche. Nu se poate, adevărul trebuie respectat. De aceea si Sinoadele Ecumenice au pus în discutie problemele de dogmă – s-au fixat dogmele despre credintă. Ei interpretează că Mântuitorul a fost o fiintă fizică, omenească, nu si dumnezeiască. Lucrul acesta l-a spus si Arie, si a fost anatematizat.

– Ce se întâmplă cu cei ce cunosc pe Hristos ca Dumnezeu, se roagă Lui, fără să cinstească pe Maica Domnului, pe sfinti si Sfintele Taine?

– Este erezie a nu recunoaste pe Maica Domnului si Sfintele Taine. Este erezie, cădere în anatema.

– Ce părere aveti despre Biserica Baptistă?

– Biserica Baptistă este o biserică bolnavă. Câte Taine au? Iar pe care le au sunt simbolice. Ce stiati dumneavoastră despre împărtăsire, despre preotie?

– Au nădejde de mântuire?

– Nu! Mântuire este doar în Biserica Ortodoxă, în Hristos. Si se pune problema chiar a Bisericii Catolice.

– În Biserica Catolică, am înteles că nu mai există epicleza. În azima si în vinul lor mai există Hristos?

– Dacă îmi îngăduiti, dacă ar fi posibil să întreb pe Hristos lucrul acesta, v-as spune.

Catolicii sunt foarte vinovati, pentru că 1054 de ani am fost împreună. S-au făcut Sinoadele Ecumenice si ultimul a fost la anul 787. S-au făcut sapte Sinoade Ecumenice care au stabilit dogmele despre Mântuitorul, despre Duhul Sfânt, despre Maica Domnului, despre firile si puterile Mântuitorului. S-au stabilit toate aceste lucruri împreună cu ei. De ce s-au despărtit la anul 1054? Si au început cu interpretări proprii. Au schimbat Crezul. Nu sunt eretici pentru noi, pentru că au sapte Taine; cum le au ei, cu aspectele lor simbolice – dar le au.

Dacă n-ar avea aceste sapte Taine ar fi eretici. Este numai o greseală confesională. Dar ne despart foarte importante lucruri de dogmă.

Referitor la sfintii catolici, ei nu făceau dogmatică când trăiau. Dacă am face o comparatie între Sfântul Serafim de Sarov si Sfântul Francisc de Assisi, ei erau sfinti prin rugăciune, prin lipsuri extraordinare, nu vorbeau de rău. Ei rămân de valoare. Noi discutăm aspectul dogmatic. Bunăoără ei au băgat pe Filioque. Au spus că Duhul Sfânt purcede si de la Fiul. Prin asta se întelege micsorarea Sfântului Duh. Care nu este un adevăr. Mântuitorul spune: Care de la Tatăl purcede (Ioan 15, 26). Deci, este limpede.

Ei au inovat încă un lucru: Imaculata Fecioară, adică spun că Maica Domnului s-a născut fără de păcat. Este o mare greseală! Atunci care-i diferenta între nasterea fără de păcat a Mântuitorului si nasterea Maicii Domnului? Maica Domnului a devenit fără de păcat în momentul în care, la Buna-Vestire, i s-a spus: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri (Luca 1, 35). În momentul acela ea a scăpat de păcatul mostenit de la Adam. Dar nu poti să spui că s-a născut fără de păcat! Imaculata Fecioară este o mare greseală!

Pe urmă, o altă greseală: purgatoriul. E o greseală de dogmă, pe care Biserica Catolică l-a inventat. Ei spun că între rai si iad mai este un loc de trecere. Este o enorm de mare greseală.

Biserica Ortodoxă – si ei eu trăit 1054 de ani sub aceeasi Biserică – spune că numai prin Sfânta Liturghie se pot salva sufletele din iad, nu prin purgatoriu. Purgatoriul spune la un moment dat, că, după ce si-a ispăsit pedeapsa, omul automat se mântuie. Asta este o eroare.

Mântuitorul spune: Mergeti în focul cel de veci – în iad -, numai Biserica, prin ajutorul lui Dumnezeu poate să-l scape, căci spune, ca să nu ne pierdem nădejdea: Dumnezeul celor de sus, celor de pe pământ §i celor de sub pământ; va să zică si pentru cei morti, care nu sunt mântuiti; îi poate pomeni Biserica, asa îi putem salva.

Unii intră direct în rai, după cum spune Mântuitorul: Si la judecată nu vor veni; cei care duc o viată duhovnicească, cu frică de Dumnezeu, spovediti, cu smerenie. Dar, se stie că există si iad. Si pentru că-i foarte relativă pocăinta pe care o facem în vederea mântuirii, nu putem să avem siguranta mântuirii. Noi, ortodocsii, nădăjduim mântuirea, nu avem certitudinea.

Altă greseală: nu au Proscomidie. Nu fac Sfântul Trup al Mântuitorului, artos, fac din azimă, cum se făcea în Vechiul Testament, azimă (pâine nedospită).

Dar ceea mai gravă greseală a catolicilor este primatul papal: Papa se consideră vicarul lui Dumnezeu pe pământ. El comandă în numele divinitătii, ca un împărat teocrat.

Apostolii au spus că este Hristos cu noi si pentru totdeauna. Mântuitorul îi spune lui Petru: „Tu esti Petru si pe această piatră voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui”. Asta nu înseamnă că Dumnezeu a zidit Biserica pe Petru, ci pe credinta lui, că a fost foarte credincios – piatra credintei lui.

În Biserica noastră Ortodoxă n-a condus doar unul din Apostoli, ci a condus Sinodul. La anul 50 s-a făcut un Sinod la Ierusalim – anul adormirii Maicii Domnului. Si în Sinodul acesta n-a fost Petru presedinte, a fost Apostolul Iacob, ruda Domnului.

Noi îl acceptăm pe Papă ca primus inter pares adică primul între egali. Asa îl acceptăm, altfel nu!

În conceptia Bisericii Catolice, Papa, în materie de dogme, consideră că nu greseste, este infailibil. Dar noi cum să acceptăm lucrul acesta? E o mare greseală. Si toate aceste greseli provin numai după anul 1054.

– De ce au ales sectarii sâmbăta? De ce nu au ales o altă zi: martea, miercurea…?

– Ziua a saptea. Există sapte ere. Prima eră este de la Adam la Noe, care a adus potopul ca eveniment.

A doua eră este de la Noe la Avraam, care a adus tăierea împrejur, ca eveniment. De aici începe să se nască poporul evreiesc, cu toate că avea rătăciri demai înainte. Evreii vin de la „ivir”, înainte de Avraam.

A treia eră este de la Avraam la Moise, care a adus Legea, căci nu existau Legile; se tinea asa, ca o traditie.

A patra eră este de la Moise la Nabucodonosor, care a adus ca eveniment robia babiloniană.

A cincea eră de la Nabucodonosor la David si Solomon, care a făcut Templul.

A sasea eră este de la Solomon la Irod, în timpul căruia s-a născut Hristos.

Si acum a saptea eră, în care trăim, era crestină, care este mântuirea. Dar vine era a opta, ziua a opta că a saptea este acum. Duminica este ziua întâi sau ziua a opta, Ierusalimul cel de Sus.

Deci, ziua Duminicii nu este chiar asa la întâmplare, n-a înviat Hristos degeaba Duminica. Este în era mântuirii.

– Ce ne puteti spune despre apocatastază?

– Apocatastaza este o teorie emisă de Origen, în care se spune că îngerii pierduti vor relua rolul de îngeri buni si că iadul va avea sfârsit.

Acest Origen, care a trăit în secolul III, este băiatul Sfântului Mucenic Leonida. Origen are 6000 de scrieri; era impetuos, cu nici un chip nu putea cineva să-l doboare. L-a încurajat, când era copil, pe tatăl său în închisoare, îi trimitea scrisori. Această minte nemaipomenită a intrat într-o extremă, sigur, extremă de-a dreapta, considerând că în marea milostivire a lui Dumnezeu, cum poate să îngăduieDumnezeu iadul vesnic? Dar nu zice Mântuitorul: „Mergeti în focul cel de veci?” Gata! Ce, te-ai obisnuit să crezi că numai a glumit? Este un mare adevăr! Sau te îndoiesti că iadul e vesnic? Te îndoiesti atunci că El este milostiv, astăzi, si te iartă. Adică astăzi este Dumnezeul milei si mâine al dreptătii. Păi, cine să judece dacă iadul va avea sfârsit? „Ce n-am făcut Eu ca să vă scap de focul cel de veci?” – zice Mântuitorul. „Până la urmă, am dat până la ultima picătură de sânge, si nu era nevoie să o dau: o cât de mică jertfă dacă făceam, mântuiam neamul omenesc si-l salvam de la moarte!”

„Ce n-am făcut Eu? V-am dat legi, v-am dat duhovnici, născuti tot de Ileana si de Vasile, care vorbesc limbajul vostru, care-ti cunosc slăbiciunea, nu e un înger să te înfricoseze, si i-am dat puterea asta nemaipomenită să te ierte.

„Ce n-am făcut!” De ce această nepăsare?

Acest Origen a mai scris si o altă carte Peri arhon, pentru care a fost condamnat abia la 550, la Sinodul V Ecumenic; abia atunci a fost anatematizat. El a interpretat gresit un verset al Scripturii – dati-vă seama, de-ti stă mintea în loc – unde spune Mântuitorul că „unii se nasc fameni, altii se fac ei fameni”; dar nu te face famen în sensul că te scopesti, ci te înfrânezi. Căci, dacă tu te abtii de la împreunare, esti famen. Adică nu pui în miscare organele respective. Pentru că ce merit mai ai dacă nu mai esti buhai si esti bou? Si atunci l-au anatematizat, pentru că lucrările lui progresau în popor si el s-a castrat. „Si dacă a făcut-o Origen, de ce să nu o fac si eu?” Are dreptate, pentru că Origen era acceptat de Biserică, era publicat. Si atunci l-au anatematizat. Biserica, însă, a anatemizat numai greselile, căci are 6000 de scrieri foarte, foarte prodigioase.

Uite, bunăoară, Origen spune vorba asta: „Dumnezeu ne iubeste mai mult decât ne urăste satana!” Si este foarte important să stii acest lucru. Dumnezeu face mai multe pentru mântuirea noastră, decât face satana pentru pieirea noastră. E normal, dacă ne iubeste! Câte nu face o mamă pentru copilul ei pe care-l iubeste, decât altul care-l urăste!

A fost o minte prodigioasă, în sfârsit, a avut momentul lui istoric, pot să zic epoca lui. El scrie apocatastaza…

 

 

Intelectualii de azi

– Eu, când am citit Patericul [egiptean], am văzut ce putere de concentrare era într-o simplă frază în comparatie cu romanul Mizerabilii a lui Victor Hugo. Asta datorită trăirii pe care o aveau sfintii. Si chiar spune la canonul 87 al Sfântului Vasile cel Mare, la subînsemnare canonică: „Orice cuvânt al Sfintilor Părinti are putere canonică”, chiar dacă nu are canoane date, că nu toti Părintii au dat canoane, tot ce au spus ei este adevărat.

– Cum trebuie să participe un intelectual la viata Bisericii si care este slujirea lui?

– Să participe ca si un neintelectual, să participe cu smerenie la învătătura crestină, să ia parte la Liturghie de la început până la sfârsit, să fie spovedit si el ca orice crestin. Nu ne interesează că este intelectual sau neintelectual. Nu interesează atât de mult să cunosc adâncurile Sfintei Treimi, dacă n-am în inima mea pe Sfânta Treime. Si poate să fie un neintelectual si să aibă pe Sfânta Treime în inima lui.

– Deci nu are o altfel de slujire?

– Există o singură cale: smerenia. Foarte frumos este să învete ca să cunoască să explice învătăturile crestine, dar se cere cu orice chip smerenie si supunere.

Nu eu spun lucrul acesta. E spus de insi cu mare trăire care au intuit: nu în îngrămădirea de stiintă stă valoarea unui om, ci – sunt silit să spun – în smerenie, fiindcă cu cât se smereste mai mult, cu atât rezolvă mai multe probleme. Este mai greu ca un intelectual să accepte o trăire în rugăciune. Dar si intelectualului i se cere o stare de prezentă, pentru că nu putem desfiinta valorile si treptele. Chiar spune un Sfânt Părinte că rădăcina tuturor răutătilor este nestiinta. Si are dreptate; dar aici este vorba despre o stiintă a mântuirii, nu o stiintă teoretică, rationalistă – că poti chiar cu Hristos „în mână” să te osândesti! Pentru că nu există iadul în cunostiintă de Hristos.

Intelectualul, în pozitia lui, să fie convins că Dumnezeu i-a dat lui putere să scrie asa acolo! Si fac legătura cu un cuvânt al lui Hristos, care dacă ar fi respectat, ar fi foarte multă stare de trezvie. El zice că: „Fără de Mine nu puteti face nimic!” Gata! „Eu sunt vita, voi sunteti mlăditele”. Cum s-ar putea face mlăditele dacă nu există vita? Hristos este cinstit si ne va ajuta foarte mult, fiindcă finalitatea este ca mlădita să rodească. Deci, scopul tău este si scopul Lui – sau scopul Lui este si scopul tău. Din nefericire, lucrul acesta este trecut cu vederea. Omul zice că el „face”. În cerbicia lui el zice: „Am făcut, am dres…” Pe la anul 490, la Cartagina s-a tinut un Sinod local. Printre multe puncte care au făcut obiectul dezbaterilor din Sinod a fost si acesta, consemnat în canonul 124: „Cine zice că fără de Mine (de Hristos) poate ceva – anatema să fie!”

Vedeti câtă atentie dădea Biserica acestui citat. Pentru că, dacă tu stii că Dumnezeu te ajută, tu esti prezent mereu! Si, dacă eventual vine moartea, Dumnezeu te va lua pe tine în ce te va găsi – te va ferici sau te va judeca. Asa că intelectualul, acolo unde este, să fie convins că ceea ce face, face cu harul lui Dumnezeu, că Dumnezeu îl ajută. Nu i se cere să facă mii de metanii. I se cere, si lui, o stare de prezentă.

Orice clipă poate să fie un timp si orice suspinare poate să fie o rugăciune. Pentru Dumnezeu! Există o lume călugărească care se deosebeste de cea laică, desi, în mare, călugăr înseamnă crestin bun. Căci Dumnezeu n-a făcut special rugăciuni pentru călugări. Însă călugăria nu poate fi prinsă în nici un citat, în nici o cuprindere filosofică. E dincolo de întelegere, pentru că este o luptă continuă cu Dumnezeu. Omul este creat de Dumnezeu cu vointă liberă, cu ratiune si cu afecte. Deci, dacă mergi la mânăstire si-ti tai voia, esti în luptă cu Creatorul, care te-a lăsat cu vointă liberă. Si atunci trebuie să birui cu orice chip, si lui Dumnezeu îi place acest lucru. Cum si lacob s-a luptat cu Dumnezeu si L-a biruit – în sensul acesta: trebuie să te pierzi ca să te găsesti! Trebuie cu orice pret să te instalezi într-o personalitate îngerească. Vorbesc despre călugări, dar nu e oprit nici unui mirean de a se „subtia” cât mai mult.

Astfel că, domnule intelectual, trebuie să fii prezent la Dumnezeu, să ai în cugetul tău momente de tâsnire: „Doamne, iartă-mă!” Si este foarte mare lucru. Eu nu cer o mie de metanii, dar întreb: de ce ai rămas bulgăre, te-ai culcat ca un bulgăre, fără să zici măcar „Doamne, Dumnezeule, ai grijă de mine”? În felul lui, fiecare ins este obligat să tină o relatie cu Dumnezeu, de evlavie.

Dacă m-ar întreba cineva să-i spun într-un cuvânt ce este cultura, i-as răspunde: armonie! Dacă m-ar întreba un altul, mai pretentios, să-i spun, într-un cuvânt, Biblia ce este, i-as răspunde: armonie! Altfel spus: esti intelectual – fii armonios cu Cel ce te-a creat!

– Si ce ne facem cu filosofii?

– Filosofii, deocamdată, asa din punct de vedere mai tare, pot să spun că n-au creat decât niste notiuni, dar nu au rezolvat nici o problemă.

– Au stricat foarte mult?

– N-au stricat; să încercăm să-i iubim si pe ei pentru că vorbesc foarte frumos, chiar dacă la suprafata lucrurilor.

– Sunt cumva utili?

– Una este cum spune si Kant: „Două lucruri îmi umplu sufletul de admiratie: cerul înstelat de deasupra mea si legea morală din om!” Asta o spune un mare filosof.

Deci, prin asta înseamnă că el a depăsit o serie întreagă de lucruri de catedră, în sfârsit, pentru lumea care doreste să le asculte, foarte frumos spuse. Dar un crestin adevărat pune mâna pe stele, este printre stele, nu numai le admiră. Deci, iată ce înseamnă să trăiesti în Hristos.

– Cum vedeti implicarea Bisericii în societate?

– Zic si eu, cum zicea cineva: „Părinte, când să mergem la biserică?” „Când bat clopotele!”

Mai întâi de toate trebuie să aducem la cunostintă oamenilor învătătura crestină, deoarece, spune si Apostolul: Credinta vine din auz.

Dar, mă întreb: de ce nu stie învătătura, în veacul nostru de acum? N-a auzit nimeni bătaia clopotelor? Clopotele nu bat niciodată pentru amuzament. Ci bat pentru ceva de natură sufletească, care ne atrage atentia: „Cheamă viii, plânge mortii, împrăstie viforele!” – împrăstie dracii si trăsnetele.

Au trecut prin Taina respectivă si acum vor să ducă o viată fără răspundere? Să fie atenti la ce se propovăduieste, să meargă la biserică să audă, ca niste credinciosi. Oare trebuie să mâncăm din pomul oprit pentru că avem libertate? Nu! Avem mai departe niste porunci care ne tin într-o oarecare înfrânare în vederea armonizării. Chiar împreunarea dintre soti se face cu o oarecare rânduială. „Mai rărut e mai drăgut!”

– Individualismul este, se pare, o boală a societătii. Se extinde, oare, si asupra credinciosilor?

– Da, este într-adevăr un mare defect la momentul istoric în care trăim. Însă nu vreau deloc să cred că acestea sunt nevindecabile.

Noi suntem atenti cu ceea ce, de fapt, am luat cu noi când am plecat mai departe, la un drum mare care se face cu primul pas, dar pus bine, pe directie. Individualismul nu a făcut decât să izoleze unul dintre scopurile principale ale creării omului. Omul nu este creat numai pentru el singur, el este creat pentru întreaga umanitate. Pentru că tragedia întregii umanităti trebuie trăită ca pe propria noastră nenorocire. Noi purtăm o răspundere si pentru cel care este lângă noi.

Acesta este sensul educatiei crestine despre creatie pe care trebuie să o stim. Din momentul în care s-a izolat, a făcut o semiasociatie cu diavolul, pentru că ascultă numai de gândurile proprii.

Lucrul primordial în conceptia crestină este jertfa; conditia ca să te mântuiesti, respectiv ca să luminezi, este să stii să te jertfesti.

Apostolul Petru, la Schimbarea la Fată a Domnului, I-a spus: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici. Să facem trei colibe…” Parcă se îngemăna Cerul cu pământul. Însă Mântuitorul i-a răspuns: „Bine, Petre. Dar ce facem cu jertfa de pe Golgota?” 0 asemănare cu ideea de jertfă este lumânarea: un fitil ca să lumineze trebuie să ardă. Conditia ca să luminezi este ca să te jertfesti. Asta este explicatia lumânării sau a candelei. Si dacă nu stim să jertfim, stăm pe loc.

Individualitatea este o mare pierdere, însemnă să fii izolat de Creator si să devii margine, iar marginile sunt ale dracilor, cum spun Sfintii Părinti.

– Părinte, cum să explicăm lipsa de initiativă, pasivitatea oamenilor din Biserică astăzi?

– Dumneavoastră nu vă legati de niste defecte ca să creati prin asta o problemă si o întrebare.Pentru că eu, când a fost să plec la mânăstire, acum vreo 50 de ani, au vrut să mă oprească foarte multi insi, chiar unul din cei cu nume mare, ministru al cultelor pe atunci, spunându-mi că în mânăstire sunt căderi si decăderi de tot felul. Dar eu i-am răspuns că mă duc la mânăstire pentru Hristos. Nu mă interesează ce este acolo, ci învătătura Scripturii: Cine lasă mamă, tată, frati, surori… si îmi urmează Mie… Si m-am întâlnit cu ei după zeci de ani. Si m-au întrebat: „Ce-ai văzut acolo?” „Ce ati spus voi am găsit, dar nu credeam să găsesc si sfinti!”

Deci, punctul de orientare este învătătura crestină, sunt sfintii lui Dumnezeu care sunt asemenea nouă, nu defectele. Dacă îngeri au fost si au căzut, Apostoli au fost si au căzut, nu înseamnă că aceste căderi caracterizează învătătura mântuitoare a Mântuitorului. Dar, dacă esti dibaci, poti foarte multe să înveti din căderi, căci te aduc la smerenie, sau să poti pricepe cum, indirect, dracul mărturiseste pe Dumnezeu, prin ispite. Pentru că însăsi existenta lui demonstrează existenta lui Dumnezeu, pe care el nu o vrea la oameni. Pentru că se mai spune si acum că nu există Dumnezeu.

Cum să caracterizăm noi un om care îndrăzneste să spună lucrul acesta? Dar Dumnezeu îl rabdă, totusi…

– Credeti că se poate trăi o viată total în afară de Hristos?

– Nu se poate! În afară de Biserică, nu există nimic, nu există mântuire! Nu există decât esecuri si, dacă vreti – trebuie să o spun – există iad, în afară de Biserică. Dacă dumneavoastră puneti în slujba lui Dumnezeu toate gândurile, atunci, într-adevăr, sunteti omul lui Hristos, omul de valoare al Bisericii. Si, ca să fii omul lui Hristos, este să stii să te smeresti cu adevărat. Să nu se creadă că fără smerenia aceasta va primi cineva câtusi de cât bucuriile raiului si ale fericirii vesnice! Nu există, dragii mei! Si pe urmă, dacă trăiesti cât de cât într-o viată crestină, a iubirii si smereniei lui Hristos, deja esti în vesnicia fericirii, deja se conturează mai pe văzute chiar, împărătia lui Dumnezeu, în tine.

Noi nu trebuie să vorbim de împărătia vesnică din viitor, trebuie să recunoastem că există în noi această fericire. Dar, mai întâi de toate, nu trebuie să ne gândim la mântuire, ci la cucerirea lui Dumnezeu, care se realizează prin smerenie, si atunci esti asigurat pentru mântuire.

– Cum poate fi privit progresul, civilizatia?

– Civilizatia este una si trăirea crestină este alta. Însă, un om civilizat poate mai usor să se adapteze învătăturii crestine, care e prea justificată, are o prea mare ordine, e prea argumentată ca să nu o crezi.

Uite, se spune că poporul roman era foarte drept, creator: cucereau si zideau. Înainte de venirea Mântuitorului le-a dat biruinte acestor romani, să zic asa, să pregătească oarecum lumea pentru o învătătură divină extraordinară, pentru că ei erau mai civilizati.

Deci, civilizatia joacă un rol pozitiv, dar nu mântuitor. Si ea învată să nu furi si ea învată să nu fie…, dar, totusi, în miezul civilizatiei acesteia au ajuns păcate asa de grave, pentru că nu a avut o înfrânare crestină.

Civilizatia trebuie ajutată, pentru că au fost popoare drepte, dar nu mântuitoare. Îmi place să merg la drum cu tine că stiu că nu mă furi, că stiu că nu mă pârăsti, că stiu că esti un om civilizat.

Vedeti dumneavoastră, Biserica crestină nu învată mai întâi, ci sfinteste! Pentru că se referă, nu la a cuceri pământul, ci la a cuceri împărătia cerurilor.

Modernismul nu este vinovat că esti tu lenes si nu stiu ce. Poti să fii în pat cu puf si să te rogi la Hristos, si esti la fel cu unul care doarme pe scândură.

Prea mare modernism nu se recomandă pentru că te poate duce la moleseală, la leneviri, la scăderi.

Să stiti că suferinta te subtiază mai mult si te aseamănă mai mult cu numele tău ca om mântuit, ca om vesnic.

– Cum vedeti implicarea, în conditiile actuale, a unui crestin în politică?

– În întrebarea dumneavoastră, de la început se vede că a face politică este o greseală. Nu este deloc o greseală. Politică înseamnă a tine un cântar în mână si al potrivi întotdeauna drept. Cât mai multi crestini în politică este foarte bine, dar cu constiinta adevărului.

– Ne puteti spune care sunt consecintele pietismului în viata Bisericii?

– Dragă, Biserica nu poate fi nebiruitoare ori în ce împrejurare ar fi si ce momente istorice ar crea sub dârzenia credintei oamenilor. Este nebiruită până la sfârsitul veacurilor. Ferice de cel care pricepe lucrul si-si mântuieste sufletul. „O, de ati cunoaste valoarea omului, dăruită lui de Dumnezeu!” Nu trebuieste văzut si nici create puncte de vedere sau de orientare; negativismele care există prin toate părtile. Sunt mii de secte, dar asta nu înseamnă că Biserica Ortodoxă, adică Biserica Adevărului, nu va birui.

– Credeti că pietismul ar fi o atitudine sectară?

– Dumneavoastră, mai întâi de toate, ocupati-vă de sufletele dumneavoastră si nu vă ocupati de-a înregistra defectele, pe ici, pe colo. Căci învătătura crestină spune cum spune Mântuitorul: „Faceti ce vă spune, nu faceti ce fac ei!” Dar prin asta a vrut să spună să nu oprim viata pe loc. Îi priveste. Trebuie să vă obisnuiti să vă controlati propria viată. Aceste tragedii sunt si datorită defectelor mele personale. Tragedia umanitătii trebuie să o plângi ca pe propria ta nenorocire. Nu trebuie judecati, câci sunt multe slăbiciuni. Mai întâi de toate poti să fii subiectiv tu, când vezi lucrurile acestea. Pentru că s-ar putea întâmpla că se ia o măsură pentru salvarea lucrurilor si tu, care nu stii decât direct, văzând lucrurile, să nu-ti dai seama de tactica pe care o foloseste ca să salveze lucrurile. Si ai judecat negativ.

– Ce ne puteti spune despre posibilitatea criticii în Biserică? Existâ critică ziditoare în Biserică?

Cuvântul critică nu înseamnă decât a judeca pe cineva. Dar critica încununează opera!

Adevărul trebuie apărat de orice fel de crestin. Căci, chiar dacă un cleric, superior, n-ar sustine adevărul – vorbesc despre adevărul ortodox, adevărul mântuitor – poate să fie înfruntat, căci nu înfrunti cleric, ci înfrunti eretic, fiind vorba de adevăr.

E îngăduită critica, dar nu judecata… Stai cu ochii pe celălalt, dar nu stai cu ochii pe tine!

Taina mântuirii omului pentru fiecare om se săvârseste pe cruce, în întelesul că crucea este cel mai mare folos al pământului. Jertfeste a nu-l judeca pe acela că a gresit. Iar dacă te bagi în biserică unde e harul lui Dumnezeu si judeci pe preot, amarnic gresesti! Obisnuiti-vă toti să vedeti acolo pe Hristos.

Un mare pustnic, care a primit din satul lui un credincios – si în satul lui era un om foarte defectuos -, a întrebat: „A lui cutare e tot asa?” „Tot asa-i părinte!” Si a zis părintele: „Of, of, of!” A doua zi a venit îngerul la pustnic si i-a zis: „M-a trimis Dumnezeu să te întreb: unde să punem sufletul omului acela, că a murit astă noapte, în rai sau în iad, că tu l-ai judecat?” S-a căit toată viata în plâns si în amar cerând de la Dumnezeu un semn de iertare, si nu a primit încă.

Întreaga tragedie a omenirii e în functie de nenorocirea vietii noastre! Dacă e iubire, e iubire, nu ne mai jucăm. Dacă sunt om, sunt om, cu inimă, cu mâini si cu degete! Învătătura crestină este integritatea fiintei omenesti. Judecarea asta înseamnă a tine viata pe loc.

– Dar multi spun că ei nu răspund decât de păcatele personale si nu se amestecă în restul…

Nu mă interesează ce spun ei, ce spune Hristos mă intereseazSŞi Hristos a spus: Să vă iubiti unul pe altul… Să iubiti pe dusmanii vostri, acesta este răspunsul.

Oricum ar fi de bubos, preotul acesta are harul să te lege si să te dezlege. Trebuie cu orice chip să nu mai judecati preotimea. Biserica trebuie caracterizată după spusele Mântuitorului. Nimeni nu a plecat să slujească învătătura Mântuitorului fără cuvintele Mântuitorului. Dar, iată, pe drum s-au întâmplat atât de multe lucruri: un Petru s-a lepădat, dar asta nu înseamnă că învătătura crestină nu a fost adevărată. Dar Petru s-a ridicat cu totul dincolo, mai mult decât căderea lui.

Dumnezeu ne iubeste mai mult decât ne urăste dracul! Asta înseamnă un îndemn nemaipomenit pe care trebuie să ni-l însusim.

Dumneavoastră stiti ce vă spun eu acum: sunteti vinovati de faptul că acela este vinovat! Ăsta-i răspunsul! Adică trebuie să-l iubesti, trebuie să nu-l urăsti, iar pentru pozitia ta morală, pentru pozitia ta crestină îl ajută harul lui Dumnezeu si pe acela, chiar dacă tu nu i-ai spus nici un cuvânt, dar ai avut curajul să-l pretuiesti, neurându-l – măcar asta – tu l-ai ajutat foarte mult: „Doamne, miluieste-l!” Ai început să iubesti pe vrăjmasul tău? Cu orice chip nu te izola. Degetul acesta care este cel mai mic si pare cel mai neînsemnat este o valoare în componenta fiintei trupesti.

Dacă încercati să iubiti oamenii ca pe Hristos, atunci dumneavoastră nu ati mai vedea că el greseste. Nu vă doare inima de el pentru că a gresit, dar constatati, chiar cu drac la mijloc, că a făcut cutare si cutare lucru vrednic de iad.

 
Bucuria duhovnicească
– Cum să luptăm împotriva duhului tristetii?

– Să fiti veseli. Dragă, eu stii ce vă spun, cu toată siguranta: ori si ori si oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacă îti creează starea aceasta de agitatie, de tristete, îsi face cuib satana si-si cloceste ouăle; nu mai poti iubi, nu mai poti vedea cu perspicacitate nitel în viitor, cu ratiunea care ti-a dat-o Dumnezeu, nu mai poti, pentru că tu esti trist. Adică nu esti în stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteti tristi, gânditi-vă la lucrul ăsta: „Stai, că este ceva drac aici!” Si nu acceptati.

– Ce să facem să scăpăm de împietrirea inimii?

– Astea sunt lucruri care nu depind de un ajutor din afară. Astea depind de tine. Eu v-am dat o solutie. Nu să vă mângâiati cu faptul că le auziti. V-am dat un sfat: să fiti veseli.

Cum să fiu vesel – poate să spună cineva – când nu pot să fiu? Dacă esti vesel, inima se desface si ea, este receptivă. Pentru că inima este adâncul cel mai adânc, cel mai profund din toate organele noastre pe care le avem. Inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta si El în ea, nu este ca orice organ. Inima asta, pe care o avem noi si bate si punem mâna pe ea, este un simbol al inimii. Inima este dincolo de ea. Are o profunzime dincolo de constiintă. Poartă în adâncul si în profunzimea ei acel punct extraordinar, pe care l-a făcut Dumnezeu chip si asemănare, acolo unde spune Mântuitorul: vom veni cu Tatăl si locas la el Ne vom face. Asta este chipul si asemănarea, nu picioarele si ochii si urechile. Mintea este un subordonat al inimii.

– La inima asta cum ajungem?

– Este foarte usor. Bagă-ti mintea acolo si zi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul!” Deci, dacă ai o stare de veselie, de descongestionare, de dispozitie, inima se desface si ea.

Ce înseamnă asta: „Eu sunt amărât”? Cum esti amărât, când Hristos a înviat, când suntem întelegători în ceea ce priveste crucea pe care trebuie să o ducem si noi. Un om care crede în Hristos este vesel, e plin de nădejde, că Hristos nu-l lasă cu nici un chip. Si această stare continuă de veselie pe unde trăiesti, este si o stare de rugăciune si o trăire crestină si de inimă prezentă la Dumnezeu. Pentru că ăsta este secretul: să ai inima prezentă. Pentru că Dumnezeu nu are nevoie de cunostintele tale, stie ce vrei. Are nevoie de cererea ta, de atentia ta. Vezi, niste părinti, mamă si tată, când văd pe copilul lor că-si pune toată nădejdea în ei, mor de dragul lui si nu stiu ce să-i mai dea.

Există la Psalmul 130: „Doamne, n-am umblat la cele înalte, nici la cele mai minunate decât mine”, dar sunt ca un copil întărcat, care se uită cu jind la sânul maicii sale. Pentru că-i întărcat si nu mai vine laptele, care e un aliment complet, adică harul lui Dumnezeu. Eu asta fac: să curgă harul lui Dumnezeu, dar să fiu cu gura căscată.

Hristos este Dumnezeu, a luat chip de om, de vierme, ca noi, nemultumiti si nesătui si în tot felul răi. Ce cinste pe neamul omenesc! N-a venit să spună altceva decât ceea ce a spus pentru mântuirea noastră. „Nu te teme turmă mică, îndrăzniti, Eu am biruit lumea!” Si noi putem să biruim lumea, nu cu puterea noastră, ci cu puterea Lui. Vă dati seama câtă putere avem noi. Dracul e un tolerat, nu este o putere. Nu trebuie să tineti cont că vă schimbă gândurile. Luptă din răsputeri, dar luptă ca un hot, fără putere.

Noi, prin Botez, am primit haruri deosebite, avem si înger păzitor. De ce nu dati atentie mai multă la îngerul păzitor? Stiti, frătiile voastre, ce spune într-un loc: „Este cu neputintâ să nu mori dacă vezi un înger în adevărata lui lumină!” Îngerul este cu noi, ne păzeste. Hristos s-a întrupat în chip de om (de vierme), în adâncul mizeriei omenesti, nu ca să anihilize fiinta omenească, ci s-o transfigureze.

Ati văzut ce scrie la Canonul îngerului păzitor:

„Sfinte îngere, fă rugăciuni de obste cu îngerii toti pentru mine păcătosul!” Si îngerul păzitor se roagă cu toti îngerii, că nu-l refuză, nu-i răspunde: „Nu vreau!” Adică este o unitate nemaipomenită, îi place lui Dumnezeu să fie rugăciune, si îngerii toti sunt una cu plăcerile lui Dumnezeu. Dar mai spune într-un loc asa: „Dacă diavolul ar fi întruchipat în om, cu degetul mic poate răsturna pământul, dacă ar avea puterea de la început”.

Da, dar nu mai are putere, decât numai vârful cozii miscă, restul nu mai are, i-a omorât-o Hristos. Dar îi este îngăduit să ne ispitească pe noi, ca, ispitindu-ne, noi să ne încununăm, să ne trezim, să vedem cine suntem.

Dracul joacă un rol de mântuire indirect. Suferintele îti aduc niste întelepciuni adânci si te fac să te gândesti serios la mântuirea ta. Dar, vă dati seama cine ne păzeste pe noi? Îngerul păzitor îl face praf si tăndări pe drac, care nu mai are nici o misiune, este un apostat. Îngerul păzitor este în misiune. Lupta este între ei si câstigă acela de partea căruia suntem noi cu faptele noastre. Si nu ne-ar fi rusine să-l părăsim pe îngerul păzitor, să-i dăm câstig de cauză diavolului, dusmanul îngerului, dusmanul nostru, cu nepăsarea, ba si cu căderi directe? Si totusi, Dumnezeu, în mila Lui, ne-a dat putinta să ne ridicăm prin spovedanie. Va să zică e o îngăduintă continuă pentru salvarea fiilor Lui, oamenii.

Asa că, pentru faptul că sunt împietrit cu inima, nu mai merit nimic. Inima trebuie să fie flexibilă continuu, nu piatră! Inimă caldă, fierbinte.

Nu permiteti gândurilor rele să vă cuprindă. Dacă vin, goniti-le cu rugăciunea, fără meditatii prea multe la rugăciune. Unul împingea în usă si dracul împingea si el pe partea cealaltă să intre la el. Iar ăsta zicea: „Doamne, miluieste!”, cu jumătate de gură, superficial. În sfârsit, dracul deschidea mai mult usa să intre la el. Dacă a văzut că intră dracul, a suspinat din adânc: „Doamne, nu mă lăsa!”, si îndată a dispărut dracul. Si plângea. Si a apărut Mântuitorul: „Doamne, de ce nu m-ai ajutat?” „Când m-ai chemat cu adevărat, te-am ajutat!”

Melcul merge încet, dar merge cu casă cu tot. Te rogi încet, te rogi tainic, dar roagă-te din inimă, că altfel este numai spoială, nu rugăciune.

– Dacă slăbeste credinta ce putem face?

– Dacă esti într-o stare de recrudescentă interioară, sigur slăbeste credinta. Să nu slăbească! Chiar si la sfinti se constată o viată de oscilatie, o ridicare si o coborâre. Pentru că, te mai părăseste harul, ca să nu te mândresti, să nu spui: „Ia uite eu unde am ajuns!” Te mai părăseste harul ca să te smeresti. Dar nu trebuie să-ti pierzi credinta. Tu trebuie să fii mereu prezent. Că nu rezolvi atât de mult prin rugăciunea care o faci, ci prin harul lui Dumnezeu, că tu vrei cu orice chip ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că imediat vine satana să-ti folosească mintea; nu trebuie să vă speriati, el nu se astâmpără. Dumnezeu stie ce vrei tu, nu te speria deloc, tu continuă rugăciunea. Dacă ziceti: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul”, îl sperie pe dracul. Pentru că este puterea numelui pe care nu o poate suporta satana. Vezi? E lipsă de o trăire interioară si adevărată, nu ratională. Ar trebui să întelegeti singuri lucrurile acestea!

Iar în legătură cu oscilatia asta care si la sfinti se constată, există un cuvânt la Sfântul Apostol Pavel care spune asa: „aduceti-vă aminte de mai-marii vostri, care v-au vestit vouă învătătura lui Dumnezeu, la a căror sfârsit privind, să le urmati credinta” (Evrei 13, 7). Adică, la sfârsitul vietii ei s-au desăvârsit si au cuvântul puternic si întreg. Deci, dacă noi suntem în luptă, acum ne ajută harul lui Dumnezeu. Dar luptă este toată viata, ne ispiteste continuu.

Oare să ne rugăm numai când ne ispiteste satana? Să ne rugăm fără să ne ispitească! Dar, dacă ne ispiteste si Dumnezeu îi dă voie, este un prilej în plus să nu mă stăpânească fiara asta nenorocită. Avem nevoie de o stare de prezentă continuă, căci harul lui Dumnezeu ne ajută. Că nu putem fără harul lui Dumnezeu să ne mântuim. Este cu neputintă să te mântuiesti, oricât ai fi de nevoitor, numai cu faptele tale, fără harul lui Dumnezeu. Vezi cum i-a spus Sfântului Siluan Athonitul, Hristos: „Gândul la iad si nădejdea la Mine”. Adică nu te mântuiesc faptele tale; chiar Sfântul Antonie cel Mare spunea că nu se mântuieste, si cine era Sfântul Antonie? Faptele omului nu-l mântuiesc fără harul lui Dumnezeu. Spune Mântuitorul: „Ceea ce la om este cu neputintă, la Dumnezeu este totul cu putintă.” L-a întrebat Sfântul Apostol Petru: „Ce facem, Doamne, cine se mai mântuieste?” Deci, nu faptele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu, dar să fim noi prezenti. Nu meriti tu atâtea haruri, decât dacă esti într -o smerită prezentă.

Uite, Sfântul Chiric cu mama lui, Sfânta Iulita, care era chinuită de păgâni. Sfântul Chiric era mic, până la genunchii lui mamă-sa, si a zis: „Si eu cred în Hristos!” Si i-a trântit ăla o cizmă în burtă si l-a repezit de zid si l-a omorât pe loc. Si-i pus copilul ăla în rândul mărturisitorilor. Sfintele moaste ale lui Chiric, mititelul acela, cu mare cinste le miscă preotul.

Vedeti că într-un cuvânt este cuprinsă toată mântuirea? 0 stare de dispozitie interioară, de ce tristete? A înviat Hristos! Suntem botezati, avem înger păzitor, Dumnezeu ne învată: „Cereti-Mi, că Eu vă dau; cine-ti dă piatră în loc de pâine? Si Eu să nu vă dau vouă pâine, putin credinciosilor?” Asta este putină credintă! încercati, nu vă lăsati deloc! La măsura voastră. Multumiti-vă cu daruri mici, nu cereti daruri mari; este o greseală! Un dar pe care îl ai nu e mic, este tocmai ce-ti trebuie tie! Dar omul, în nesăbuita lui mândrie si dorintă, vrea tot cerul într-o clipă! Nu! Tot cerul este al tău, dacă esti prezent si smerit! Nu se poate fără smerenie nimic. Să stiti!

Există o carte „Viata Sfântului Nifon”. Pe acest sfânt îl caracterizează îndeosebi smerenia. Si să vedeti ce descoperire a avut de la Dumnezeu, nici nu vă dati seama: la moarte au venit sfinti cuviosi si mucenici să-l ia, a venit chiar Mântuitorul. Pentru că el a zis: „Doamne, cât as fi eu de fericit să vii si Tu la moartea mea!” L-au luat dinainte, să-si vadă locul în cer.

Toate aceste lucruri le realizează smerenia. Asta-i singura cale. Dar nu vă desconsiderati că a făcut Sfântul Nifon si nouă ne e cu neputintă. Nu! La măsura ta, străduieste-te si tu. Sfântul Apostol Pavel spune: „Împârâtia cerurilor se ia cu năvală.” La un concurs aleargă multi, dar cine aleargă sincer, nu aleargă degeaba. Cine se duce la concurs, să nu se gândească că nu câstigă; toti câstigă în final, dacă au alergat cinstit, dar doar unii iau premii.

Există pahar mic, pahar mare si pahar foarte mare, care sunt pline toate. Paharul mic nu-i supărat că nu încape în el cât cuprinde paharul mare. Paharul mic este satisfâcut că este plin. La măsura lui, el a luat premiu, si-a umplut paharul. Este în functie de har si harul nu se dă decât dacă este omul smerit. Omul, dacă este sincer si smerit, este plin la măsura lui; este atât de satisfăcut, încât nu-si mai bate capul că altul ar fi mai fericit ca el.

Frătiile voastre ati auzit de Sfântul Ioan, că i s spunea Apostolul pe care-l iubea Iisus. Dar ce, pe ceilalti nu-i iubea Iisus? Îi iubea, dar Sfântul Ioan Evanghelistul avea o putere mai mare, de a acapara mai multă iubire. Dumnezeu trebuia să-l tină plin mereu, că era pahar mare. Dar pe toti Apostolii îi iubea Iisus si toti erau plini la măsura lor. Si atunci nu se mai justifică ticăloasa aia de invidie. Că se constată că niciodată nu te suferă unul care are o viată mai slabă decât a ta. Chiar între mireni si călugări. Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre călugărie că acesta este drumul către care trebuie să vină toti. Dar nu toti se pot duce la mânăstire. Nu-i nimic. Rămân acolo ca paharul cu măsura lor si se desăvârsesc acolo unde sunt. Nu numai călugării se mântuiesc. Ei tin de cuvântul cel mai înalt, vârf al Scripturii: ” Vrei să fii desăvârsit?” Deci au fost invitati. Pentru că poruncile sunt porunci care te mântuiesc. si sunt si sfaturile evanghelice, care te invită mai mult la desăvârsire. Dar asta nu înseamnă că omul care are nevastă nu se mântuieste. Orice mântuit este fericit, e înger. Dar sunt ceruri si ceruri, sunt locasuri si locasuri. Sunt desăvârsiti a la Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, dar asta nu înseamnă că nu sunt fericiti si ucenicii lor, care s-au mântuit; căci orice mântuit este un înger.

Sursa: http://www.sfaturiortodoxe.ro

CREDINŢA NEAMULUI ROMÂNESC

Să ştiţi că rădăcina şi viaţa poporului nostru, înaintea lui Dumnezeu, este credinţa cea dreaptă în Hristos, adică Ortodoxia. Noi ne-am încreştinat de aproape două mii de ani, din timpul Sfântului Apostol Andrei.

Coloniştii romani, cărora le-au predicat Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel la Roma şi cei din Grecia, când au venit aici cu legiunile romane, au adus credinţa ortodoxă. Eram daci pe atunci; strămoşii noştri sunt dacii şi romanii, din care ne tragem noi, românii. De atunci, de când am primit sfânta şi dreapta credinţă în Dumnezeu, poporul nostru a avut viaţă. Până atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viaţa poporului român este dreapta credinţă în Iisus Hristos.

Băgaţi de seamă! Ca popor creştin de două mii de ani de când suntem noi, am avut toată administraţia noastră şi toată tradiţia noastră sfântă. Să ţinem cu tărie la credinţa ortodoxă.
Aţi văzut dumneavoastră, de la primii voievozi creştini ai românilor, de când sunt cele trei Ţări Române, Moldova, Muntenia şi Transilvania, toţi au fost creştini ortodocşi.
Aţi văzut pe Mihai Viteazul? Mama lui a fost călugăriţă. Lângă mormântul lui Mircea cel Bătrân, care a întemeiat Mănăstirea Cozia, veţi găsi o lespede de piatră pe care scrie: „Aici odihneşte Monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul”. Ai auzit? El domn peste trei principate şi mama lui călugăriţă!
Apoi şi Ştefan cel Mare. Dacă mergeţi la Mănăstirea Probota, făcută de Petru Rareş, unde este şi îngropat, veţi vedea lângă dânsul scris: „Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu,Monahia Maria Oltea, mama lui Ştefan cel Mare”. Ei domni şi mamele lor călugăriţe!

Vedeţi voi câtă legătură era atunci între credinţă şi conducere? Cel ce conducea ţara avea mamă călugăriţă şi frate călugăr. Aşa trebuie să murim! Au cunoscut că totul este deşertăciune. Dar erau adevăraţi domni. „Oricât ar fi, viaţa asta este umbră şi vis! Este o scurtă trecere! Dar eu când mor, mă duc la o viaţă care nu are sfârşit. Cine are să se roage pentru mine?” Aşa cugetau înaintaşii…
Ai văzut că toţi îşi făceau câte o mănăstire şi mormânt în mănăstire? Fericiţi şi de trei ori fericiţi au fost domnii noştri ortodocşi: Ştefan cel Mare şi Sfânt, la Putna; Ieremia Movilă şi Gheorghe Movilă, la Suceviţa; Petru Rareş, la Probota; Lapuşneanu, la Slatina; Alexandru cel Bun, la Bistriţa; Mircea cel Bătrân, la Cozia. Ai auzit unde era inima lor? Unde este inima ta, acolo va fi şi comoara ta (Matei 6, 21; Luca 12, 34). Pentru aceea au făcut ei mănăstiri, ca să fie pomeniţi veşnic la Sfânta Liturghie.

Ştefan cel Mare n-a fost baptist! Mircea cel Bătrân n-a fost evanghelist sau adventist! Alexandru cel Bun n-a fost martorul lui Iehova; nebunii ăştia care au ieşit acum. Nici o sectă nu exista în ţara noastră pe atunci. Aceştia au venit din străinătate, plătiţi de masoni, să ne strice dreapta credinţă şi originea şi rădăcina noastră de popor ortodox.
Ce spune Sfântul Efrem Sirul? „Cu omul eretic să nu vorbeşti, în casă să nu-l primeşti, la masă cu el să nu stai, bună ziua să nu-i dai”. Aceştia sunt înaintemergătorii lui Antihrist. Că Mântuitorul a spus efesenilor prin Apostolul Pavel: Biserica este Trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos (Efes. I, 22-23). Fiecare sectar care s-a despărţit de Biserică, s-a despărţit de Hristos. Este om al satanei.

Evanghelia spune: In vremea de apoi vor ieşi hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi pe mulţi vor înşela (Matei 24, 11). Păziţi-vă de sectari, care dau broşuri prin trenuri, prin gări şi prin cutiile de poştă şi unde văd oameni dau gratuit otrava lor. Când vei vedea o carte că nu are aprobarea Sfântului Sinod şi nu are cruce pe ea, dă-o pe foc, chiar Biblie dacă este! Dacă-i sectară şi scrie să nu vă închinaţi la icoane, dă-o pe foc! Nici un păcat nu ai! Aceasta este otrava semănată de înaintemergătorii lui Antihrist. Toate sunt otravă!

Să ţineţi credinţa pe care aţi supt-o de la piepturile maicilor voastre! Să ţineţi credinţa pe care o avem de două mii de ani! Nu vă luaţi după slugile satanei, care vin din Apus cu milioane de dolari. Ei cumpără pe cei proşti şi nelămuriţi în credinţă, să rupă unitatea şi sufletul poporului român şi vor să facă cele mai mari erezii şi nebunii în ţara asta.

Păziţi-vă de nebunii aceştia! Au case de rugăciuni, dar acolo-i casa satanei. Unde nu sunt preoţi şi arhierei, nu este Hristos. Că Mântuitorul a spus aşa la Apostoli: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi (Ioan 20, 22-23). Nu la sectari le-a spus aceasta, ci la Apostoli, la episcopi şi la preoţi. Căci Apostolii, prin punerea mâinilor şi prin succesiunea apostolică, au dat darul Duhului Sfânt la toţi preoţii, prin hirotonii.
Deci băgaţi de seamă, că sectarii nu au ierarhie canonică; n-au pe Duhul Sfânt în ei; n-au cele şapte Sfinte Taine, nu cinstesc pe Maica Domnului şi Sfânta Cruce şi nu au mântuire. De aceea feriţi-vă de sectari. Auzi ce spune Apostolul Pavel preoţilor şi arhiereilor? Luaţi aminte de voi şi de turma voastră, întru care v-a pus pe voi Duhul Sfânt păstori (Fapte 20, 28).

Celor doisprezece Apostoli, pe care i-a ales Hristos, când S-a înălţat la cer, le-a spus: Staţi în Ierusalim până vă veţi îmbrăca cu putere de sus! (Luca 24, 49). Şi la Duminica Mare, după zece zile, a venit peste ei Duhul Sfânt de sus, în chip de limbi ca de foc. Pe urmă, vorbeau toate limbile de sub cer. Şi după ce i-a îmbrăcat cu putere de sus, i-a trimis, zicând: Mergând, propovăduiţi Evanghelia la toată lumea, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cine nu va crede, se va osândi (Matei 28, 19; Marcu 16, 15-16).

Deci Biserica lui Hristos are ierarhie canonică, Duhul Sfânt este în Biserică şi cap al Bisericii este Hristos. Toţi sectarii care s-au rupt de Hristos şi nu merg la Biserică, sunt fiii lui antihrist şi înaintemergători ai satanei. Să nu vă luaţi după ei ! Să nu spuneţi că nu v-am arătat adevărul!

Să ţinem credinţa noastră pe care au ţinut-o toţi voievozii noştri şi toţi protopărinţii noştri şi toţi românii cei adevăraţi. Dacă vrei să fii fiu adevărat al lui Hristos şi al Ţării Româneşti, să ţii credinţa cea dreaptă, ortodoxă, pe care o ţinem de două mii de ani. Dacă nu, nu eşti fiu al lui Hristos şi al Bisericii, ci eşti străin de neamul românesc. Nu poţi fi cetăţean creştin şi român, dacă nu ai dreapta credinţă în Hristos. Eşti străin. Nu eşti fiu al ţării. Că fiu adevărat al României este cel care-i ortodox, pentru că Biserica Ortodoxă predomină în ţara noastră de două mii de ani.

Iar pe cei care sunt sectari să nu-i primim în casele noastre. Ei, care s-au rupt din Biserica Ortodoxă şi s-au făcut sectari, nu sunt fii adevăraţi ai ţării noastre, nici ai Bisericii, ci sunt înaintemergători ai satanei. Aşa să ştiţi! Sunt prooroci mincinoşi, care vor să vă rupă de credinţa cea dreaptă şi să ducă la pierzare poporul nostru blând. Ţineţi dreapta credinţă şi nu ascultaţi de ei!

Ţara noastră românească a fost ortodoxă dintotdeauna şi trebuie să ţină linia Ortodoxiei. Ortodocşi ne-am născut de la origine, de la colonizarea Daciei, ortodocşi am trăit timp de două mii de ani şi ortodocşi trebuie să stăm până la moarte! Asta este adevărata credinţă ortodoxă a României. Nu primiţi nimic din afară, că toţi vor să ne strice unitatea neamului, a credinţei şi a Bisericii. Toţi aceştia sunt vrăjmaşii Crucii lui Hristos.

Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toţi, prin harul Duhului Sfânt, ca să moşteniţi viaţa cea veşnică întru lumina şi slava Preasfintei Treimi. Amin.

Predică extrasă din cartea Ne vorbeşte Părintele Cleopa vol. 3, Episcopia Romanului, 1996, p. 36-41.

Eminescu ne îndeamnă fără încetare să venim la Biserică, Mama Neamului Românesc. “Atâta foc, atâta aur, / Ş’atâtea lucruri sfinte / Peste’ntunericul vieţei / Ai revărsat părinte”…

Eminescu şi-a mărturisit credinţa ortodoxă în mod public.

Mihai Eminescu se bucură de evlavia populară, pentru cei care văd şi ştiu să simtă aşa ceva.

Eminescu ne înfrumuseţează viaţa sufletească, ne învaţă mereu să trăim frumos, oficiază pentru Unire alături de Ştefan cel Mare şi Sfânt, într-un efort evident, din sânul BOR, iar biserica, fără nici o îndoială, în smerita şi jertfelnica ei lucrare liturgică şi misionară, este păstrătoare de Neam, întru Unire.

Eminescu ne îndeamnă fără încetare să venim la Biserică, Mama Neamului Românesc.

Noi creştinii auzim chemarea lui Eminescu, Biserica ortodoxă Română, Mama Neamului Românesc. Şi unii preoţi, la predică întreabă: Ce spune Mihai Eminescu? Biserica Ortodoxă Română este Mama Neamului Românesc. Ne cheamă la  biserică. Duceţi în lume şi celorlalţi creştini această chemare. Formularea aceasta a venit din rândul creştinilor spre toată suflarea româneacă şi spre preoţi, a venit prin Mihai Eminescu. Creştinii au evlavie, au căldură sufletească faţă de Eminescu. Dumineca la altar îl pun în pomelnicul personal,  rostesc şi numele lui Mihai Eminescu. Unii creştini îl roagă pe preot să facă o slujbă de pomenire-e vorba, pentru cei care nu ştiu, de o slujbă de pomenire de aproximativ 15 minute, în continuarea sfintei Liturghii-pentru Mihai Eminescu şi desigur pe lista  de pomenire pot trece pe oricine, dar şi pe cei din familie, trecuţi la viaţa de dincolo. Mihai Eminescu nu este singur, este activ, indiferent de potrivnicii.

În 1888, Veronica Micle reuşeste să-l ia pe Eminescu din Botoşani, din casa Henrietei, sora poetului şi să-l însoţeasca în Bucuresti. Veronica Micle ştia că Eminescu este în deplinătatea facultăţilor sale mintale. Veronica Micle înţelesese că Eminescu trebuia să dispară din vizorul oficialităţilor, care-l arestaseră, îl internaseră la ospiciu, oficialităţi care au pus la cale intimidarea lui prin adevarate torturi fizice-fusese batut cu funia , iarna, in timp ce se arunca pe el, cu găleata, apă rece, a fost tratat medicamentos abuziv şi distructiv cu buna ştiinţă, i s-au adus perturbari grave pe planul existenţei sale fizice, dar organisul său încă mai rezista. Oficialităţile nu ştiau unde dispăruse Eminescu. Fusese arestat ca un autentic deţinut politic, din cauza activitaţii sale de ziarist. Exact la aceasta activitate va reveni acum, din clandestinitate. Incepe să publice din nou o serie de articole, desigur nesemnate, în presa vremii. Viaţa politică se înviorează. Mihai Eminescu, nici înainte de 28 iunie 1883 , când a fost arestat şi nici în timpul detenţiei, nu a acceptat nici un compromis. Era în serviciul poporului român şi în cele ale ţarii nu avea de cedat nimic. În urma unui articol polemic apărut pe data de 13 ianuarie 1889, lumea oficialităţilor politice se dezechilibrează, guvernul de coaliţie format din alianţa conservatorilor cu liberalii, se destramă. Era mâna lui Eminescu. Colegii de breaslă care-i publicau articolele şi-au recâştigat astfel demnitatea. Pentru ei Eminescu era aceeaşi minte luminată pe care o ştiau de dinainte de a fi arestat. Cel mai mare ziarist al Romaniei se întorsese la meseria sa de ziarist. Oficialităţile îşi dau seama că Mihai Eminescu şi-a reocupat locul în viaţa publică. Poliţia, serviciile secrete intră în alertă, căutându-l. Îi descopera adresa unde se refugiase cu Veronica Micle. Este din nou arestat, în aceeaşi manieră brutală ca în 1883 şi internat la ospiciu. Încă din 1883 guvernanţii au călcat în picioare legislaţia ţării, practicând răpirea de persoană, internarea abuzivă, cu toate practicile condamnabile, torturarea fizica şi medicamentoasă. Terorism de stat! Celei mai luminate personalităţi nu i s-a acordat calea unui proces, în urma căruia urma să fie condamnat sau achitat. Celui ce a reuşit să statueze legea şi cinstea ca un dat obligatoriu pentru toţi, i se refuză legile ţării. Politicienii-industriaşii-finanţiştii de atunci, se comportă cu el ca nişte oameni ai fărădelegii. În aceste circumstanţe îl vizitează Alexandru Vlahuţă la ospiciu:(Din articolului Eminescu bolnav, de A. Vlahuţă, din “Curentul Eminescu şi o poezie nouă”, Tip. “Lupta”, 1892, republicat în revista Flacăra, an III, nr. 35-14 iunie 1914) : “M-a cunoscut şi i’a părut bine când m-a văzut. M’a întrebat de prieteni, căinându-i şi vorbind de ei cu milă, ca de nişte oameni pierduţi, sau foarte nenorociţi”.

Cititi si despre adevaratii dusmani ai lui Eminescu si lichidarea lui (pag 12):

Dosare secrete privind războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii

M-a cunoscut. Cu alte cuvinte Vlahuţă se aştepta ca sub efectul medicamentelor să fie într-o stare de letargie, în care să nu-şi mai recunoască prietenii, sau să nu poată vorbi.

M-a întrebat de prieteni, căinându-i. Nu s-a plâns de situaţia în care se afla. Nu şi-a îndreptat cuvintele spre cei făradelege, a căror victimă era. Mintea sa era în purtare de grijă faţă de prieteni. Pe ei îi deplânse. Doamne, ce uriaş, în pace şi linişte sufletească! Numai un om cu sufletul îndumnezeit poate vorbi aşa. Cu un suflet de stâncă. De acolo, din altarul sufletului său, Eminescu oficia. De ce-i compătimea? Ştia că nu sunt destul de îmbunătăţiţi sufleteşte, pentru a face faţă urgiilor lumii acesteia, care acum se vor revărsa şi mai mult peste ei. Vorbind de ei cu milă. De unde atâta mila? Doamne ai milă de noi! Domnul are milă de noi, dar şi noi trebuie să avem milă de cei în dificultate. Şi Eminescu avea.

Oamenii din lume, cât de cât îndumnezeiţi şi călugării încercaţi nu se clatină nici în ultima clipă a vieţii, pentru a nu-l lasa pe vrăjmaş să le intre în cetatea lor sufletească. Eminescu avea trevzia minţii, veghea permanentă la raiul din sufletul său. Avea o viaţa duhovnicească îmbunătăţită. A trăit într-o bogată viaţa religioasă ortodoxă. Familia Eminescu poate să fi fost familia cu cei mai mulţi călugări din secolul XIX, iar Mihai Eminescu, nepotul, cu cei mai mulţi unchi şi mătuşi în călugărie. Bunicul sau, cântăreţ bisericesc… Raluca, mama poetului, a avut doi fraţi călugări, Calinic şi Iachint, trei surori călugăriţe, Olimpiada, Sofia şi Fevronia şi pe Xenia, nepoată de soră, tot călugăriţă. Dar Raluca, mama poetului? De asemenea cu sufletul la cele înalte. A cumpărat o bisericuţă, încât Eminescu a avut, din fragedă copilărie, o biserică a familiei, chiar pe moşia părinteasacă. Ea mai există şi azi. Mai mult, Eminescu, mergea, pe jos pâna la Mânastirea Agafton, din apropierea Botaşanilor, la mătuşile sale măicuţe aici. Şi rămânea în vacanţe în bucuria celor mânăstireşti. Nu e de mirare că pe 28 iunie în timp ce urma să-l aresteze cu forţa, a cerut pantaloni negri. Să fim cu luare aminte la acest moment. Mihai Eminescu spera să aiba o scăpare, să fie lăsat să se retragă din lume, la o mânăstire…

Numai un suflet de creştin îi deplânge pe alţii, deşi, după toate regulile lumeşti, el, Eminescu, părea a fi de plâns.

Vorbind de ei cu milă, ca de nişte oameni pierduţi. Ştia că nu reuşiseră, încă, să sesizeze Calea şi să meargă pe ea. Doar pe această Cale păcaele se mai pierd, slăbesc, iar cei cu o viaţă mai îndumnerzeită, le ţin la distanţă, nu se lasă înrobiţi de simţuri şi tentaţii. La Eminescu starea sufleteasca a fost toată viaţa într-o evoluţie continuă inclusiv în timpul cumplitei lui detenţii, ceea ce de bună seamă l-a ajutat să nu înebuneasca, aşa cum ar fi dorit unii din cei care-l ţineau în captivitate. Câţi dintre noi pot spune că au evoluat ca Eminescu, pas cu pas, spre cele sfinte? Numai creştinii autentici merg până la jertfa de sine pentru neamul lor. Numai creştinismul plămădeşte oameni de un astfel de caracter. Aceştia nu participă la opresarea propriului neam, dimpotriva. Mihai Eminescu, în momentele evocate în rândurile de mai jos, cu sufletul luminat de Dumnezeu:

“Atâta foc, atâta aur,

Ş’atâtea lucruri sfinte

Peste’ntunericul vieţei

                                               Ai revărsat părinte”…

Atâta foc, atâta aur-din planul ideal, celelst. Intunericul vieţii-planul material. Acest plan material, cu întunericul lui, este sub darurile divinităţii. Focul Sfântului Duh, aurul bogăţiilor spirituale ale raiului. Ai revărsat-generozitatea făra margini a darurilor divine. Lucruri sfinte-învăţăturile Noului Testament, Fecioara Maria, sfinţii, liturghia şi altele. Peste-ntunericul vieţii…Ş toate acestea de la Dumnezeu, pe care, în poemul Luceafărul, îl numeşte Părinte şi Doamne, iar Fecioara Maria este idealul suprem de frumuseţe, cu strălucirile ei dumnezeieşti, între cetele de sfinţi.

Dogma Biserici este clară şi categorică, doar Domnul nostrum Iisus Hristos este fără de păcat. Nu există om fără de păcat. Deci nici Mihai Eminescu nu este fără de păcat. Dacă este cineva fără de păcat, să ridice piatra si să-l lovească. Dintre potrivnicii lui se poate compara vreunul cu viaţa lui Eminescu? S-au căutat cu îndărătnicie momentele care-i pot fi socotite greşeli, păcate. Anii de cumplite suferinţi, 1883-1889, martirajul la care a fost supus nu i-au întunecat lumina lăuntrică, bunătatea, mila faţă de semeni, iar rugăciunea către Dumnezeu a rămas altarul sufletului său. Iertate i-au fost păcatele, prin spovedanie şi împărtăşanie.  Ştiut este că prin jertfa de sânge, pentru credinţă-trecând astfel din viaţa aceasta la Cer-au fost  iertate păcatele martirilor,  azi fiind  sfinţi canonizaţi. Avansăm ideea că Eminescu a pătimit ca un martir şi a murit prin moarte martirică, atât otrăvit, cît şi datorită ultimei lovituri, fatale, în uma căreia a fost plin de sânge. Nu a renunţat cu nici un preţ la idealul unirii tuturor românilor de pe pământul lor  strămoşesc într-o singură ţară, ideal apostolic mântuitor de neam. Suferinţele la care a fost supus nu i-au mutilat sufletul, dimpotrivă. E vorba de profilul spiritual al unui om într-un process de continuă înduhovnicire, îndumnezeire.

După câteva minute de tăcere  îşi împreună mâinile şi, ridicându-şi aiurit ochii în sus, oftă din adânc şi repetă rar, cu’n glas nespus de sfâşietor: “Of, Doamne, Doamne!…” Era în acest suspin al a lui şi în aceste cuvinte sinteza întregei lui vieţi, şi poate, c’o ultimă fulgerare de conştiinţa, a străbătut în clipa aceea lanţul tuturor suferinţelor lui din copilarie şi până în ceasul în care se afla. M’a podidit plânsul ş’am plecat. De-atunci nu l’am mai putut vedea…”

   Da, i-au sfărâmat organele trupului. Aceasta a fost ordinea de atac împotriva captivului Eminescu. Ajunsese în captivitate perfect sănătos. Dovadă ca a rezistat supliciilor timp de şapte ani.

  Da, un zeu învins , dar zeul acesta era în lanţuri. În lanţuri fiind, l-au lovit…

   Of, Doamne, Doamne!…cât i-am iubit şi cât îi iubesc! Şi iată ce i-au făcut, dragi cititori-îl răstigniră, pâna la moarte, pe crucea suferinţei. Dar intunecimile acestei vieţi nu l-au biruit. Bate la porţile sufletelor noastre să fie primit. Împreună vom birui.

Eminescu a fost mai aproape de Dumnezeu, de aceea iubirea sa a fost mai tare, a supravieţuit, atât în faţa greutăţilor vieţii, cât şi în timpul anilor de martirizare şi faţă de asasinii săi din umbră, sau văzuţi. Eminescu a fost un creştin de cea mai autentică trăire. Mihai Eminescu a construit lumea verbului său, din iubire, atât în timpul vieţii sale ca om liber, cât şi în timpul captivităţii şi martirizării sale. Nu i-a urât nici pe cei care l-au martirizat. Documentaţia nu lasă loc de nici o îndoială. Arma lui Eminescu nu a fost ura, ci adevărul. Avea tăria sfinţilor. N-a urât pe nimeni, dar nici nu a renunţat la lumina adevărului. N-a trădat iubirea, n-a abandonat-o. Iubirea e de sus, de la Părintele luminilor. Cu uşurinţă se poate constata că Eminescu are o influenţă benefică de excepţie asupra Neamului, îl adună din risipire, îi întăreşte capacităţile de solidarizare, îl ajută să-şi trăiască frumos viaţa, îi împodobeşte sufletul, îl fortifică în faţa greutăţilor şi provocărilor vieţii, îl îndeamnă să contribuie la dăinuirea, la eternizarea lui ca neam, dar toate acestea vin de la Eminescu în sufletul nostru, fără ură. Din înălţimile nimbului carpatin, Mihai Eminescu îşi exercită calităţile de sfânt protector al Neamului Românesc! Dinamica prezenţei spirituale eminesciene în viaţa Românilor, ne obligă să fim cu luare aminte. Iar potrivnicii au alte interese. Bate-voi păstorul şi se va pierde turma. Şi Iisus a fost bătut şi răstignit, dar nu şi-a pierdut turma şi nici turma nu s-a pierdut de El. Isus e un model de urmat. Şi Eminescu a fost bătut şi asasinat, dar nu ne-a pierdut şi nici noi nu ne-am pierdut de el.

Veronica Micle şi Mihai Eminescu

Ştefan Micle: 1820-4 august 1879.

Veronica Micle: 22 aprilie 1850-6 august 1889.

Mihai Eminescu: 15 ianuarie 1850-15 iunie 1889.

Veronica Micle este ardeleancă din Năsăud. Tatăl ei, Ilie Câmpeanu, cade eroic , pe câmpul de luptă, sub steagul lui Avram Iancu. Mama sa ,Ana Câmpeanu şi Veronica se refugiază la Iaşi.Veronica termină Şcoala Centrală de Fete din Iaşi în 1863, impresionând prin buna sa pregătire. Cine asistă la acest examen? Ardeleanul Ştefan Micle, profesor universitar,  rectorul Universităţii din Iaşi. Câţi ani avea  prof. Ştefan Micle? Cu treizeci de ani mai mult ca Veronica. O cere în căsătorie. La vârsta de 14 ani Veronica devine soţia profesorului Micle. Au doi copii, Valeria şi Virginia. Când o cunoaşte Mihai Eminescu? In anul 1872, la Viena, unde era student. Intre 1872-1874 a fost student la Berlin. Da, Eminescu se îndrăgostise de Veronica. Ştiţi, dragi cititori câţi poeţi, prozatori, compozitori, pictori, s-au inspirat şi  au creat capodopere,  în astfel de situaţii? Avem în vedere înamorarea pe plan afectiv, romantic, nu iubirea trăită pe plan terestru. Şi Dumneavoastră, în adolescenţă, în tinereţe, aţi fost îndrăgostiţi cu înflăcărare de vreo fată, fără să ştie ea, sau ştiind, dar totul a rămas în imperiul trăirilor sufleteşti. Lui Eminescu de ce îi refuzaţi aşa ceva? Iubirea Dvs. a fost ardentă, fără să fie pământească. Într-un anume fel, aceste trări au fos stocate de Eminescu în amorul înflăcărat(cuvântul e folosit de Eminescu în loc de dragoste, de iubire) al Luceafărului faţă de Cătălina, amor rămas în totalitate pe planurile celeste, sacre. Şi din sufletul poetului, din aceste trăiri, apare poemul Luceafărul, versul genial al spiritualităţii româneşti. A înobilat pentru totdeauna Neamul Românesc. Din rana iubirii neîmpărtăşite. Dragostea terestră, dintre Cătălin şi Cătălina este altceva.

Avea şi Eminescu un chip feminin, care-l inspira. Revenit la Iaşi , in 1875 frecventează şi salonul literar al familiei Micle. Dragostea  lor se manifesta pe planul  înaltei  creaţii poetice. Din această perioada au început să-şi dedice poezii. Pe când, dragi contemporani, asemenea saloane literare şi în anii pe care îi trăim ? Cum de în educaţia altor neamuri astfel de situaţii sunt cunoscute pâna la nivelul unor oameni mai puţin informaţi, iar la noi, sublimul este bagatelizat?

Profesorul Ştefan Micle se stinge din viaţă la 4 august 1879. După această dată Mihai Eminescu îşi exprimă dorinţa de a se căsători cu Veronica Micle.

Impotriva acestei posibile familii s-a viclenit, impidecând-o, Eminescu fiind supus unei adevarate torturi sufletesti. Mai târziu devenise o imposibilitate. Eminescu,  Mirele Neamului Romanesc, ajunsese la  confruntarea finală cu cei ce se impotriveau sfintelor aspiraţii româneşti. De va fi nevoit să-i înfrunte cu preţul propriei vieţi, o va face, dar fără să rişte şi viaţa celei dragi. Tragismul acestei perechi fara pereche va străbate veacurile. Iubirea lui Eminescu a acces în orizontul divinităţii, iubindu-şi restaurator familia cea mare, a tuturor românilor.                                                                                                                

Bibliografie

Valeriu Anania,

Drama divină a lui Hyperion
Imn Eminescului
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu,

„Biografia Fiului lui Dumnezeu”, a „Blândului Nazarinean”, în conştiinţa lui Eminescu
Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui
Pr. prof. dr. Petru Rezuş,

Mihai Eminescu şi Biserica StrămoşeascăMihai Eminescu

Psa. Drd. Gianina Picioruş,
I. Eminescu şi Ortodoxia. Sfânta Scriptură: punctul de plecare în alcătuirea unei viziuni eshatologice în poezie
II. Eminescu şi Ortodoxia. „Cântarea cântărilor” şi „Oda (în metru antic)”
III. Eminescu şi Ortodoxia: Vise de tipul vedeniilor duhovniceşti în poezia eminesciană
IV. Eminescu şi Ortodoxia. Perspectiva eshatologică
V. Eminescu şi Ortodoxia. Gândul lui Dumnezeu
VI. Eminescu şi Ortodoxia. Parafraze scripturale sau din cărţile Bisericii în poemele eminesciene
VII. Eminescu şi Ortodoxia. Poeme şi fragmente cu temă creştină
VIII. Eminescu şi Ortodoxia. Dacia şi Cetatea raiului
IX. Eminescu şi Ortodoxia. Influenţe creştine în „Luceafărul”
Eminescu şi Ortodoxia.
 Dovezi ale unei gândiri fundamental ortodoxe [X]
Eminescu şi Ortodoxia. Eminescu versifică
 învăţăturile isihaste ale Sfântului Nicodim Aghioritul [XI]
Eminescu şi Ortodoxia. Exemple de gândire teologică [XII]
Eminescu şi Ortodoxia. “Rugăciunea unui dac” [XIII]
Eminescu şi Ortodoxia. “Rugăciunea unui dac” [XIV]
Eminescu şi Ortodoxia. Iubirea şi ispita desfrânării. Versificarea pedagogiei Sfântului Ioan Gură de Aur [XV]
Eminescu şi Ortodoxia. Despre „demonism” în poezia lui Eminescu [XVI]
Eminescu şi Ortodoxia. Despre “demonism” în poezia lui Eminescu [XVII]
Eminescu şi Ortodoxia. Despre “demonism” în poezia lui Eminescu [XVIII]
Eminescu şi Ortodoxia. Între idealul ascetico-monastic şi cel al feminităţii angelice [XIX]

Eminescu şi Ortodoxia. “O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!” [XX]
Eminescu şi Ortodoxia. Începuturile ideologice ale modernităţii în poezia română [XXI]
Eminescu şi Ortodoxia. Cosmogeneza [XXII]
Eminescu şi Ortodoxia. De unde „budism”?! [XXIII]
Eminescu şi Ortodoxia. Surse ortodoxe pentru viziunile cosmice din “Sărmanul Dionis” [XXIV]

Ierom. Ghelasie Gheorghe       şi      Fratele Vasile Dragoş Pâslaru, 

Acatistul Poetului Neamului ROMÂNESC Mihai Eminescu 

Sursa: http://www.hamangia.ro