Arhiva

Posts Tagged ‘SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV’

Vederea pacatului propriu – Sfantul Ignatie Briancianinov

briancianinov

Va veni acel timp infricosat, va sosi acel ceas plin de groaza in care toate pacatele mele vor sta dezgolite in fata lui Dumnezeu Judecatorul, in fata ingerilor Lui, in fata intregii omeniri. Presimtind starea sufletului meu in aceste clipe cutremuratoare, ma umplu de spaima. Sub inraurirea presimtirii vii si puternice ma grabesc cu frica sa ma adancesc in cercetarea de sine, ma grabesc sa caut in cartea constiintei mele gresa­lele insemnate si savarsite cu lucrul, cu cuvan­tul, cu gandul.

Cartile necitite de multa vreme, care zac de timp indelungat prin dulapuri, sunt macinate de carii. Cel ce ia o astfel de carte intampina o mare greutate in citirea ei. Fiind necercetata de multa vreme, nu s-a putut deschide decat cu ane­voie. Asa este si constiinta mea – deschizand-o, nu aflu multumirea asteptata. Numai pacatele mari se cunosc destul de lamurit; insemnarile marunte, care sunt foarte multe la numar, aproape ca s-au sters, ba nici nu mai poti pricepe acum ce au inchipuit ele.

Numai Dumnezeu, Unul Dumnezeu, poate sa intoarca insemnarile galbejite si sa le dea claritate si astfel sa-l izbaveasca pe om de constiinta vicleana (Evrei 10, 22). Singur Dumnezeu poate sa-i dea omului darul de a-si vedea pacatele si pacatul, caderea lui in care se afla radacina, samanta, gandurile, samburele, manunchiul tuturor gresalelor omenesti. Chemand in ajutor mila si puterea lui Dumnezeu, chemandu-le in ajutor prin cea mai calda rugaciune, unita cu post bine chibzuit, unita cu lacrimile si plansul inimii, deschid din nou cartea constiintei, din nou cercetez cu luare aminte cantitatea si calitatea pacatelor mele, cercetez ca sa vad la ce au dat nastere gresalele facute de mine.

Vad ca “faradelegile mele covarsesc capul meu si ca o povara grea apasa peste mine. In­multitu-s-au mai mult decat perii capului meu” (Psalmul 37, 5; 39, 13). Care este urmarea unei asemenea stari de pacatosenie? “Ajunsu-m-au faradelegile mele de nu mai pot sa vad; inima mea m-a parasit” (Psalmul 39, 13). Citește mai mult…

Scrisoarea Sfântului Ignatie către o cucoană care nu accepta că sunt „mulţi chemaţi, puţini aleşi” şi că aleşii sunt tocmai adevăraţii ortodocşi

Ce spectacol vrednic de plâns si de plâns în hohote: creştinii care nu ştiu în ce constă propriu zis creştinis­mul! Privirea noastră întâlneşte acest spectacol neîncetat; rareori vedem câte o excepţie, rareori putem în­tâlni  în numeroasa gloată a celor ce se numesc creştini, unul care e creştin nu doar cu numele, ci şi în fapt. Întrebarea pe care o puneţi dumneavoastră a devenit o întrebare obişnuită astăzi: „De ce să nu se mântuie, în­trebaţi dumneavoastră, „păgânii, mahomedanii si aşa numiţii eretici. Printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu.”… Mai mult, aceasta e contrar chiar raţiunii umane sănătoase! Doar ereticii sunt si ei creştini. Să te socoţi mântuit iar pe membrii altor cre­dinţe – pierduţi, este o nebunie, este o trufie fără mar­gini!” Mă voi strădui să vă răspund cât se poate mai scurt.

Creştinilor! Voi vorbiţi despre mântuire dar habar nu aveţi ce este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de mântuire şi, în sfârşit, nu-L cunoaşteţi pe Hristos – sin­gurul mijloc al mântuirii noastre! Iată adevărata învă­ţătură despre acest obiect, învăţătura Sfintei, Univer­salei Biserici: Mântuirea constă în restituirea părtăşiei cu Dumnezeu. Această comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc prin căderea în păcat a proto-părinţilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinţe pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor virtuoşi cât şi a răufăcătorilor. Ne zămislim în fărădelegi, ne naştem în păcat. „Voi pogorî la fiul meu, plângând, în iad” zice sfântul patriarh Iacov despre el însuşi şi despre sfântul său fiu Iosif, cel cast şi minunat. Coborau în iad, după sfârşirea pribegiei pământeşti, nu doar păcătoşii ci şi drepţii Vechiului Testament. La atâ­ta se limitează puterea faptelor bune omeneşti. Acesta e preţul virtuţilor firii noastre căzute! Ca să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul să obţină mântuirea era necesară răscumpăra­rea. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârşită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinţă şi mai înaltă dar mărginită si creată – ci a fost săvârşită de însuşi nemărginitul Dumnezeu. Citește mai mult…

Cuvântul Sfântului Ignatie Briancianinov – Despre citirea Evangheliei, a Sfintilor Parinti si despre pazirea de cartile care cuprind invataturi mincinoase

Despre citirea Evangheliei

 

Cînd citeşti Evanghelia, nu căuta desfătări, nu căuta extaze, nu căuta cugetări sclipitoare: caută să vezi adevărul cel sfînt, singurul infailibil. Nu te mulţumi doar cu citirea neroditoare a Evangheliei; străduieşte-te să împlineşti poruncile ei, citeşte-o cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită. Nu socoti că din întîmplare cea mai sfîntă dintre cărţi. „Tetra-Evanghelia” începe cu Evanghelia după Matei şi sfîrşeşte cu Evanghelia după Ioan. Matei ne învaţă mai mult cum să împlinim voia lui Dumnezeu şi poveţele lui sînt deosebit de potrivite cu cel ce face primii paşi pe calea lui Dumnezeu; Ioan arată chipul unirii dintre Dumnezeu şi omul înnoit prin porunci, unire la care pot ajunge doar cei ce au sporit în calea lui Dumnezeu.

Deschizînd Sfînta Evanghelie pentru a o citi, adu-ţi aminte că ea hotărăşte soarta ta veşnică. După ea vom fi judecaţi şi după felul în care ne-am potrivit pe pămînt cu îndreptarul ei vom primi fie fericirea veşnică, fie chinurile veşnice (Ioan 12, 48).

Dumnezeu Şi-a descoperit voia unui nevrednic firicel de praf, omul! Cartea în care e înfăţişată această mare şi atotsfintă voie se află în mîinile tale. Poţi să primeşti ori să lepezi voia Ziditorului şi Mîntuitorului tău, după cum îţi place. Viaţa ta veşnică şi moartea ta veşnică sînt în mîinile tale: judecă singur de cîtă prevedere şi înţelepciune ai nevoie. Nu te juca cu soarta ta veşnică! Citește mai mult…

Sfantul Ignatie Briancianinov – Despre inselare


Despre inselare

 

A cazut in inselare mintea ta: a gustat din fructul oprit de Dumnezeu. Fructul a parut minunat privirii iscoditoare si nesocotite; minunat a parut el celui nestiutor, neincercat si lesne crezator; sfatul cel cu gand rau, sfatul viclean indemnand la gustare; gustarea fructului a adus moartea asupra celui ce a gustat. Amaraciunea mancarii otravite fierbe, inca, pe buzele tale; launtrul tau se sfasie din pricina otravii care lucreaza in el. Tulburarea, nedumerirea, intunecarea, necredinta cuprind sufletul tau. Istovit, ravasit de pacat, te uiti „indarat”, dupa ce, mai inainte, erai „indreptat spre Imparatia lui Dumnezeu” (Lc. IX, 62; Plansul I).        

Episcopul IGNATIE (Briancianinov)

 

 

 

Despre inselare

Partea I

 

Ucenicul: Fa-ma sa inteleg intocmai si in amanunt cele despre inselare. Ce este inselarea ?

Staretul: Inselarea este vatamarea firii omenesti prin minciuna. Inselarea este starea in care se afla toti oamenii, pana la unul, stare nascuta din caderea pro- toparintilor nostri. Cu totii suntem in inselare (incepu- tul celui de-al treilea Cuvant al Preacuviosului Si- meon, Nou! Teolog, ed. Pustiei Optina, l852). Consti- inta acestui fapt este cea mai de nadejde pavaza im- potriva inselarii. Cea mai mare inselare este a te crede liber de inselare. Cu totii suntem inselati, cu totii sun- tem amagiti, cu totii ne aflam intr-o stare mincinoasa, avand nevoie sa fim sloboziti de catre adevar; iar Adevarul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32). Sa ne facem ai acestui Adevar prin credinta in El; sa strigam prin rugaciune catre acest Adevar – si El ne va scoate din prapastia amagirii de sine si a amagirii de catre demoni. Jalnica este starea noastra. Ea este temnita din care ne rugam sa fie scos sufletul nostru, „ca sa se marturiseasca numelui” Domnului. (Ps. l4l, l0). Ea este acel pamant intunecat in care a fost surpata viata noastra de catre vrajmasul care ne pizmuieste si ne prigoneste (Ps. l42, 3). Ea este cu­getarea trupeasca (Rom. 8, 6) si stiinta cea cu nume mincinos ( l Tim. 6, 20), de care a fost molipsita in­treaga lume, care nu-si recunoaste boala, numind-o sus si tare sanatate infloritoare. Ea este „trupul si san­gele”, care „nu pot sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu” ( l Cor. l5, 50). Ea este moartea vesnica, tamaduita si nimicita de Domnul Iisus, Care este „In­vierea si Viata” (Ioan ll, 25). Astfel este starea noas­tra. Privelistea ei este o noua pricina de plans. Cu plangere sa strigam catre Domnul Iisus ca sa ne scoata din inchisoare, sa ne traga din prapastiile pamantului, sa ne smulga din falcile mortii. „Domnul nostru Iisus Hristos”, spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, „de aceea S-a si pogorat la noi, pentru ca a vrut sa ne scoata din robie si din cea mai amarnica inselare” (Inceputui Cuvantului al 3-lea). Citește mai mult…

Sfantul Ignatie Briancianinov DESPRE ÎMPOTRIVIREA SUFLETELOR CĂZUTE FAŢĂ DE RUGĂCIUNE

Mai jos, putem citi un cuvant de invatatura adresat calugarilor, dar valabil pentru orice crestin:
Spiritele căzute se opun cu violenţă la toate poruncile Evangheliei, dar în mod deosebit rugăciunii, ca şi maică a virtuţilor. Proorocul Zaharia l-a văzut “pe Iosua, marele preot, stând înaintea îngerului Domnului, şi pe Satana, stând la dreapta lui ca să-l învinuiască” (Zaharia 3,l). La fel şi astăzi diavolul se ţine mereu aproape de fiecare slujitor al lui Dumnezeu cu intenţia de a-l împrăştia şi de a-i pângări ofranda duhovnicească, de a nu-i îngădui să aducă jertfă, de a o întrerupe sau a o suprima total. “îngerii căzuţi sunt roşi de invidie faţă de noi, zice Sfântul Antonie cel Mare, şi nu încetează de a pune în lucrare toată răutatea lor pentru a ne împiedica să le ocupăm vechile lor tronuri din cer”. în mod deosebit “dracul este foarte invidios, spune Sfântul Nil Sinaitul, faţă de omul ce se roagă, şi recurge la toate vicleniile imaginabile pentru a-l întrerupe”. Citește mai mult…

Este cu neputinţă ca fără mare luare-aminte la sine să sporească omul în vreo faptă bună

Sufletul tuturor îndeletnicirilor în Domnul este luarea-aminte. Fără luare-aminte toate aceste îndeletniciri sunt sterpe, moarte. Cel ce voieşte să se mântuiască trebuie să-şi rânduiască viaţa în aşa fel ca să poată păstra luarea-aminte la sine nu numai în însingurare, ci chiar şi în împrăştierea în care împrejurările îl trag uneori împotriva voinţei sale. Frica de Dumnezeu să tragă în cumpăna inimii mai greu decât toate celelalte simţiri: atunci va fi uşor să păstrezi luarea-aminte la sine atât în liniştea chiliei, cât şi în mijlocul zarvei care te împresoară din toate părţile.
Înfrânarea cu dreaptă-socotinţă de la mâncare, micşorând aprinderea sângelui, ajută foarte mult luării-aminte la sine; iar înfierbântarea sângelui – care vine fie din prisosul de mâncare, fie din mişcările puternice ale trupului, fie din focul mâniei, fie din beţia slavei deşarte, precum şi din multe alte pricini – naşte o mulţime de gânduri şi închipuiri; altfel spus, naşte împrăştiere. Prima poruncă pe care Sfinţii Părinţi o dau celui ce vrea să ia aminte la sine e înfrânarea cu măsură, egală, statornică, de la mâncare.
După trezirea ta din somn – ce preînchipuie deşteptarea din morţi a tuturor oamenilor – îndreaptă-ţi gândul către Dumnezeu, adu jertfă lui Dumnezeu începăturile gândurilor minţii, care n-a primit încă nici o întipărire deşartă.

În linişte, cu mare luare-aminte, după ce ai împlinit tot ce este de trebuinţă pentru trupul ce se scoală din somn, să citeşti obişnuita pravilă de rugăciune, îngrijindu-te nu atât ca rugăciunea să fie multă, cât ca ea să fie săvârşită cu luare-aminte – şi, din pricina luării-aminte, să sfinţească şi să dea viaţă inimii prin străpungerea şi mângâierea pe care le aduce rugăciunea.

După pravila de rugăciune, îngrijeşte-te iarăşi, din toate puterile, să fii cu luare-aminte; citeşte Noul Testament şi mai ales Evanghelia. Când citeşti acestea, ia aminte la toate poruncile şi sfaturile lui Hristos, ca după îndreptarul lor să îţi poţi rândui toată lucrarea, atât văzută, cât şi nevăzută. Cât de mult să citeşti, asta o hotărăsc puterile omului şi împrejurările. Nu trebuie îngreunată mintea cu citire de prisos a rugăciunilor şi a Scripturii, şi nici nu trebuie ca omul să îşi părăsească îndatoririle pentru a se îndeletnici fără măsură cu rugăciunile şi citirea. Aşa cum prisosul de mâncare aduce în neorânduială pântecele şi îl îmbolnăveşte, şi între­buinţarea fără măsură a hranei duhovniceşti slăbeşte mintea, pricinuindu-i silă faţă de îndeletnicirile evlavioase, şi aduce asupra ei trândăvia.

Pentru începător Părinţii rânduiesc rugăciuni dese, însă nu lungi. Atunci când mintea va creşte cu statura duhovnicească, va fi în stare să se roage neîncetat. De creştinii ce au ajuns la starea vârstei desăvârşite în Domnul vorbeşte Apostolul când spune: „Voiesc, dar, ca sa se roage bărbaţii în tot locul, ridicându-şi mâinile curate, fără mânie şi îndoire” (1 Tim. II, 8), adică fără patimă şi fără nici o împrăştiere sau robire a minţii. Ceea ce se potriveşte bărbatului nu se potriveşte încă pentru prunc. Luminat fiind, prin rugăciune şi citire, de către Soarele Dreptăţii, de Domnul nostru Iisus Hristos, să iasă omul la lucrul său de fie­care zi, luând aminte ca în toate faptele şi cuvintele sale, în toată fiinţa lui să împărătească şi să lucreze atotsfanta voie a lui Dumnezeu, care este descoperită şi lămurită oamenilor în poruncile evanghelice.

De se vor întâmpla minute libere de-a lungul zilei, întrebuinţează-le pentru a citi cu luare aminte rugăciuni alese, ori câteva locuri alese din Sfânta Scriptură, şi prin acestea întăreşte-ţi din nou puterile sufleteşti, istovite de lucrarea desfăşurată în mijlocul deşertăciunii lumii. De nu vei avea asemenea minute de aur, să-ţi pară rău după ele ca după o comoară. Ceea ce ai pierdut astăzi nu trebuie să mai pierzi în ziua următoare, fiindcă inima noastră lesne se dedă nepăsării şi uitării, din care se naşte întunecata necunoştinţă, atât de pierzătoare pentru lucrarea lui Dumnezeu, pentru lucrarea mântuirii oamenilor.

De se va întâmpla să zici ori să faci vreun lucru potrivnic poruncilor lui Dumnezeu, neîntârziat să vindeci greşeala prin pocăinţă şi prin pocăinţă nefăţarnică întoarce-te la calea lui Dumnezeu, de la care te-ai abătut prin călcarea voii Lui. Nu te abate alături de calea lui Dumnezeu! Gândurilor, visărilor şi simţirilor care vin, adu-le împotrivă, cu credinţă şi smerenie, poruncile evanghelice, grăind împreună cu patriarhul Iosif: „Cum voi face eu acest lucru rău, şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu ?” (Fac. XXXIX, 9). Cel ce ia aminte la sine dator este să se ferească de orice închipuire îndeobşte, oricât de atrăgătoare şi cu bun chip ar părea ea; orice închipuire este o rătăcire a minţii în afara adevărului, pe tărâmul nălucilor lipsite de fiinţă şi de putinţa de a lua fiinţă, care linguşesc mintea şi o înşală. Urmările închipuirii şi visării: pierderea luării-aminte la sine, împrăştierea minţii şi împietrirea inimii la rugăciune; de aici se naşte neorânduiala sufletească.

Seara, mergând spre somn (care faţă de viaţa zilei care s-a scurs este asemenea unei morţi), cercetează lucrurile pe care le-ai făcut de-a lungul acelei zile. Pentru cel ce duce viaţă cu luare-aminte, această cercetare nu e anevoioasă – fiindcă din pricina luării-aminte la sine este nimicită uitarea, atât de proprie omului împrăştiat. Aşadar: după ce ţi-ai adus aminte toate păcatele pe care le-ai săvârşit cu lucrul, cu cuvântul, cu gândul, cu simţirea, adu pentru ele pocăinţă lui Dumnezeu cu hotărârea de a te îndrepta, care e chezăşia inimii pentru pocăinţa ta. Apoi, după ce ţi-ai făcut pravila de rugăciune, încheie cugetând la Dumnezeu, ziua pe care ai început-o cugetând la Dumnezeu.

Unde merg toate gândurile şi simţirile omului adormit ? Ce stare tainică este somnul, în timpul căruia sufletul şi trupul sunt vii şi totodată nu trăiesc, sunt străine de conştiinţa vieţii lor, ca şi cum ar fi moarte ? Somnul este la fel de neînţeles ca moartea. în timpul lui sufletul se odihneşte, uitând cele mai crunte amărăciuni şi necazuri lumeşti, după asemănarea odihnei sale veşnice; iar trupul!.. de vreme ce el se scoală din somn, negreşit va şi învia din morţi. Grăit-a marele Agaton: „Este cu neputinţă ca fără mare luare-aminte la sine să sporească omul în vreo faptă bună”.

Sfântul Ignatie Briancianinov,
din „Cuvinte către cei care vor să se mântuiască”.

SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV DESPRE MANTUIREA NECREDINCIOSILOR

Ce este erezia?

– abaterea de la sfintele dogme ale Sfintei Biserici Ortodoxe
– credinta ca, daca esti crestin, daca crezi, daca esti religios, credincios, mistic, spiritual, etc., fara a fi ortodox, te poti mantui
– credinta si marturisirea ca te poti mantui si prin tehnici, asane, meditatii, mantre, gnoza, cunoastere, ratiune, stiinte, filosofii, concepte, doctrine umaniste
– credinta si afirmarea ca Hristos a fost un mare invatat, un mistic, un iluminat, un intelept, un guru, un initiat cu puteri paranormale, oculte, vrajitoresti, un sef spiritual, un fel de mare saman venit din ceruri astrale, ori stralucita personalitate a umanitatii, iar nu Insusi Dumnezeu-Cuvantul
– credinta, parerea si propovaduirea ca mantuirea nu este doar in Biserica si ca nu este nevoie sa fii ortodox ca sa te mantuiesti

Acestora le raspundem cu scrisoarea adresata de Sfantul Ignatie Briancianinov unei femei, care, tot astfel, nu accepta ca sunt „multi chemati si putini alesi” si ca alesii sunt tocmai adevaratiii ortodocsi.
Sfantul Ignatie scrie:
„Ce spectacol vrednic de plans in hohote: crestinii care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat: rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si in fapt!
Intrebarea pe care o puneti dumneavoastra a devenit o intrebare obisnuita astazi: de ce sa nu se mantuiasca paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?. Spuneti ca printre ei se gasesc oamnei cat se poate de buni. A-i pierede pe acesti oameni buni este contrar milei lui Dumnezeu!… Mai multe, spuneti ca: aceasta este contrar chiar ratiunii umane. Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit, iar pe membrii altor credinte pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini… (ii scria acea femeie Sfantului Ignatie).
Crestinilor, ii raspunde Sfantul, voi vorbiti despre mantuire, dar habar n-aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos, singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: Mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intreg neamul omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi cat si a raufacatorilor. Ne zamislim in faradelegi, ne nastem in pacat. Coborau in iad, dupa sfarsirea pribegiei pamantesti, nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atata se limiteaza puterea faptelor bune omenesti. Acesta este pretul virtutilor firii noastre cazute!
Ca sa refaca comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul sa obtina mantuirea era necesara rascumpararea. Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita de Insusi nemarginitul Dumnezeu. Pedepsele, partea neamului omenesc, au fost inlocuite cu pedeapsa luata de El; lipsa meritelor omenesti a fost inlocuita de vrednicia Lui infinita. Toate faptele bune omenesti neputincioase, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Cand iudeii L-au intrebat pe Domnul: Ce sa facem ca sa facem lucrurile lui Dumnezeu? Domnul le-a raspuns: Acesta este lucrul lui Dumnezeu, sa credeti in Cel pe Care L-a trimis El.
Un singur lucru bun ne e necesar pentru mantuire: credinta; dar credinta ca lucrare. Prin credinta si numai prin credinta putem intra in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a daruit El. In desert dar, si cu pacat cugetati si ziceti ca oamenii buni dintre pagani si mahomedani se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu!…
Nu!… Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul! Ea a recunoscut ca cele maimari virtuti ale firii cazute pogoara la iad. Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni, care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina, pogorau in iad, cum va inchipuiti ca paganii si mahomedanii si ateii, care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator vor capata mantuirea, numai pentru ca ei vi se par dumneavoastra draguti si buni, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur, va repet, un singur mijloc, si acesta este credinta in Rascumparatorul.
Crestinilor! Cunoasteti-l pe Hristos! Intelegeti ca voi nu-L cunoasteti, ca va lepadati de El socotind mantuirea posibila fara El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mantuire posibila fara credinta in Hristos este renegat de Hristos si, poate din nestiinta, cade in pacatul greu al hulirii lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Iacov da drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta in care s-a invederat credinta dreptului; iar fapta aceea consta in a aduce jertfa lui Dumnezeu pe fiul sau unul nascut. Sa-ti injunghii fiul spre jertfire nu e deloc o fapta buna dupa firea omeneasca: e o fapta buna ca implinire a poruncii lui Dumnezeu, ca fapta de credinta…
Ciudata e judecata dumneavoastra despre ratiunea sanatoasa. De unde, cu ce drept o gasiti, o descoperiti in dumneavoastra? Daca sunteti crestini trebuie sa aveti notiuni crestine cu privire la acest obiect si nu altele, dupa capul dumneavoastra sau agatate cine stie de pe unde! Evanghelia ne invata ca, prin cadere, noi ne-am agonisit o ratiune pervertita, ca ratiunea firii noastre cazute, oricat de valoroasa ar fi prin natura, oricat de ascutita ar fi prin invatatura lumeasca, isi pastreaza caracterul capatat prin caderea in pacat, continua sa ramana o ratiune pervertita. Trebuie sa o lepezi, sa te dai pe mana calauzitoare a credintei si, sub aceasta conducere, la timpul sau, dupa o insemnata nevointa intru evlavie, Dumnezeu daruieste robului Sau credincios ratiunea Adevarului sau Judecata Duhovniceasca… Temelia judecatii duhovnicesti fiind Dumnezeu… Ceea ce numiti dumneavoastra ratiune sanatoasa, noi, crestinii, cunoastem ca este o ratiune atat de bolnavicioasa, atat de intunecata si ratacita, incat vindecarea ei nu poate avea loc decat prin retezarea cu palosul credintei a tuturor stiintelor si cunostintelor care o compun si prin lepadarea lor. Desarta e ratacirea mintii omenesti, cand cauta sa-L patrunda pe nepatrunsul Dumnezeu! Cand cauta sa explice inexplicabilul, sa-L supuna consideratiilor sale pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea intreprindere este o intreprindere satanica!… Tu, care te numesti crestin si nu ai habar de invatatura lui Hristos…
Dumneavoastra spuneti ca ereticii sunt aceeasi crestini ca si noi. De unde ati scos una ca asta? Doar poate vreunul care se numeste crestin si nu stie nimic despre Hristos, datorita nemarginitei sale ignorante, se va arata de acord sa se recunoasca tot atat de crestin cat si ereticii, fara sa deosebeasca sfanta credinta crestina, de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel jdeca cu privire la acestea adevaratii crestini! Numeroase soboare de Sfinti au primit cununa muceniciei, au ales mai degraba cele mai crancene si mai indelungate chinuri, inchisoarea, exilul, decat sa-si dea acordul la partasania cu ereticii in invatatura lor hulitoare de Dumnezeu. Biserica Universala a recunoscut intotdeauna erezia ca un pacat de moarte, a recunoscut intotdeauna ca omul molipsit de boala groaznica a ereziei e mort sufleteste, strain de har si de mantuire, fiind in comuniune cu diavolul si cu pieirea lui… Cu deosebire se remarca la eretici ura neimpacata catre fiii adevaratei Biserici si setea lor de a se adapa cu sangele acestora! Erezia se conjuga cu incrancenarea inimii, cu o groaznica intunecare si stricare a mintii, erezia se mentine cu incapatanare in sufletul molipsit de ea si cat de trudnica este vindecarea omului de aceasta infirmitate! orice erezie contine intr-insa hula impotriva Duhului Sfant; fie huleste o dogma a Duhului Sfant, fie o lucrare a Duhului Sfant, dar neaparat huleste Duhul Sfant. Esenta oricarei erezii este hulirea de Dumnezeu. […]
Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor masti schimbatoare, tindeau catre un acelasi scop: negau Dumnezeirea Cuvantului si deformau dogma intruparii.
Cele mai noi nazuiesc mai degraba sa nege lucrarile Duhului Sfant. Cu hule ingrozitoare ei negau Dumnezeiasca liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele in care Biserica Universala recunoastea lucrarea Sfantului Duh. Ei le numeau pe aceastea reglementari omenesti, si inca mai nerusinat: superstitii, ratacire! desigur, dumneavoastra nu vedeti in erezie nici o talharie, nici o hotie! Poate nici nu o socotiti un pacat? E renegat fiul lui Dumnezeu, e renegat si hulit Duhul Sfant, nu mai mult! Cel care a primit si se tine de o invatatura hulitoare de Dumnezeu, cel care huleste pe Dumnezeu cu gura, acela nu talhareste, nu fura, face chiar faptele bune ale firii cazute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu sa-i refuze mantuirea?!… toata cauza ultimei dumneavoastra nedumeriri, ca si a tuturor celorlalte, consta in adanca necunoastere a crestinismului!… Esenta nedumeririlor acestora este lepadarea de Hristos! nu va jucati cu mantuirea, nu va jucati! Caci altfel veti plange vesnic! Apucati-va de lectura Noului Testament si a Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe… studiati in scrierile Sfintilor Parinti cum trebuie inteleasa corect Sfanta Scriptura, ce vietuire, ce ganduri si ce simtaminte se cuvine sa aiba un crestin”.
Invitaţie la Ortodoxie

"Teologia ortodoxă nu este rodul unei îndeletniciri abstracte și tihnite, ci fructul neprețuit și binecuvântat al celei mai înalte trude și încordări sufletești." (Părintele Patriarh Teoctist)