Arhiva

Posts Tagged ‘Sfântul Iustin Popovici’

Biserica este nu numai una, ci şi unică !

sfantul-justin-popoviciConform gîndirii unitare a Părinţilor şi a Sinoadelor, Biserica este nu numai una, ci şi unică… Biserica este una şi unică, pentru că ea este trupul Unuia şi Unicului Hristos. Unde nu este Dumnezeul-Om, acolo nu există Biserica, iar unde nu există Biserica, acolo nici Euharistia nu există. În afară acestei identităţi, adică a Bisericii şi a Euharistiei, se află erezia, falsa biserică şi antibiserica. Biserica, prin dumnezeiasca Euharistie, este unitate sobornicească şi unirea lui Hristos cu credincioşii şi a credincioşilor cu Hristos. Şi în Euharistie şi în Biserică, Dumnezeul-Om Hristos este Unul şi, de asemenea, este “toate şi întru toţi.” (Col. 3:11).

Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost… romano-catolicii şi protestanţii şi uniţii şi toată cealaltă legiune eretică şi schismatică. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află cu inimă lor toate umanismele europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeului-Om Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeul-Om în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”. Citește mai mult…

Despre rugăciune – Sfântul Iustin Popovici

Atunci când nu e împreună cu Dumnezeu, omul este tot­deauna jucărie a diavolului. Şi diavolul se distrează cu el: fie îi umple sufletul cu gânduri necurate, fie îi aşază în ini­mă dorinţe rele, fie îi aprinde limba de vorbe murdare, fie îl predispune spre clevetire, bârfe, tâlhărie, desfrânare şi orice altă faptă rea. Şi în acest fel se continuă până când omul îşi va aminti de Dumnezeu, va veni la biserica lui Dumnezeu şi va cădea înaintea lui Dumnezeu. Atunci el este în întregi­me în cer, nu-l pot ajunge nici păcatele, nici dracii, nici răul omenesc pământesc. Atunci este apărat de către îngeri, de către Sfinţii lui Dumnezeu, care prin focul rugăciunilor lor ard tot răul care se ridică împotriva lui din lume şi din iad, de la oameni şi de la diavol.

Ştiţi oare, fraţilor, care este cea mai înfricoşătoare ar­mă omenească pe pământ, armă nebiruită şi atotbiruitoare? Rugăciunea! Căci prin rugăciune omul îşi încredinţează lui Dumnezeu întregul suflet, toată inima, toată viaţa, şi Dumnezeu devine Apărătorul şi Purtătorul lui de grijă. Ce pot face atunci oamenii sau dracii? Nimic! De aceea Domnul ne-a şi poruncit: „Rugaţi-vă neîncetat“. Citește mai mult…

SFANTUL IUSTIN POPOVICI DESPRE DOGMA INFAILIBILITATII PAPALE

Fara indoiala ca, dupa Dumnezeu, omul este fiinta cea mai tainica si mai enigmatica din toate lumile cunoscute gindirii omenesti. in nemarginirile fara de fund ale fiintei umane traiesc si se inviforeaza antiteze ireconciliabile: viata si moartea, binele si raul, Dumnezeu si diavolul – si tot ce exista in ele si in jurul lor. Prin toate religiile, filozofiile, stiintele, culturile si civilizatiile lui, neamul omenesc s-a straduit, in esenta, sa dezlege o singura problema – suprema problema: cea a omului. Si din toate chinurile si muceniciile lui si-a faurit o divinitate suprema, pe care a slujit-o ca pe valoarea si criteriul sau suprem. Dar care e divinitatea aceasta? Iat-o: „masura tuturor este omul” [Protagoras], adica omul este masura tuturor fiintelor si lucrurilor. Dar, in felul acesta maiestatea sa omul, n-a rezolvat problema omului, pentru ca masurindu-se pe sine prin sine insusi, nu s-a inteles pe sine si nu a inteles nici lumea din jurul sau (vezi II Corint. 10, 12). De fapt, s-a straduit in zadar: a oglindit o oglinda in alta oglinda. Si totul s-a adunat in strigatul zguduitor si in marturisirea infioratoare: „Nimic nu stiu prin mine” – (I Cor. 4, 4). Nimic nu stiu prin mine insumi: nu stiu nici ce e omul, nici ce e Dumnezeu, nici ce e moartea, nici ce e viata. Pe linga asta, cu toata fiinta mea simt ca sunt robul mortii, robul rautatii si, prin pacat, robul diavolului. Prin toate felurile de activitate omeneasca, din intregul neam omenesc s-a urzit un singur trup: „trupul mortii” – si fiecare om a devenit de un trup cu acest trup al mortii. Iar in acest trup al mortii ce se ascunde? Putoare, putoare, putoare, putreziciune, putreziciune, putreziciune, viermi, viermi, viermi… „Ticalos om sunt eu! Cine ma va izbavi din trupul mortii acesteia” – (Rom. 7, 24).
Nimeni, nimeni afara de Dumnezeul-om, fiindca Dumnezeul-om Hristos biruind moartea prin inviere a desfiintat „trupul mortii” ca realitate ontologica (vezi Apoc. 20, 14; 10), a izbavit neamul omenesc din moarte si i-a daruit Viata vesnica, Adevarul vesnic, Dragostea vesnica, Dreptatea vesnica, Bucuria vesnica si toate celelalte vesnice bunatati Dumnezeiesti, pe care numai Dumnezeul Dragostei si al Iubirii de oameni le poate darui. Si in felul acesta a fost rezolvata toata problema omului, imensa problema a omului. Si cu adevarat, de cind Dumnezeu S-a facut om si S-a aratat ca Dumnezeul-om in lumea paminteasca, El a devenit cu adevarat si a ramas pentru totdeauna suprema valoare si criteriul ultim al neamului omenesc. El este Singurul Dumnezeu Adevarat si Singurul Om Adevarat, Singurul Dumnezeu Desavirsit si Singurul Om Desavirsit din toate lumile cunoscute. Ca atare, El este singura valoare si singurul criteriu suprem al omului insusi in realitatea lui psiho-somatica si in potentialitatea lui divino-umana, si a tot ce este omenesc si ce este al omului. Doar in Dumnezeul-om s-a vazut omul pentru prima data, desavirsit si vesnic, si s-a cunoscut pe sine in toate dimensiunile sale. De aici noul principiu axiologic si gnoseologic universal al neamului omenesc: „masura tuturor este Dumnezeul-om”, insa principiul: „masura tuturor este omul” continua sa imparateasca si sa stapineasca, de cele mai multe ori „ferro ignique” [prin fier si prin foc], in lumea pagina, politeista si aflata in afara lui Hristos. Drept aceea, preainteleptitul de Dumnezeu cunoscator al omului si al Dumnezeului-om, Apostolul Pavel, rezuma toate filozofiile neamului omenesc la doua: filozofia cea dupa om si la filozofia cea dupa Dumnezeul-om (Col. 2, 8).
Numai Dumnezeul-om e om desavirsit si implinit, dar in acelasi timp este si Dumnezeu desavirsit si Om desavirsit. Aici Ipostasul lui Dumnezeu-Logosul este factorul cel mai insemnat. Lucrul acesta l-au marturisit limpede si l-au tilcuit cu Dumnezeiasca insuflare Sfintii Parinti cei de Dumnezeu inteleptiti ai Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon. in Dumnezeul-om Hristos, omul a atins toate desavirsirile sale iar prin Dumnezeu si-a desavirsit si a implinit si sufletul, si constiinta, si vointa, si mintea, si inima, si trupul, intr-un cuvint, pe sine insusi in intregime. Si s-a savirsit cea mai insemnata si mai draga minune: Dumnezeul-om S-a lasat pe Sine in lumea noastra paminteasca si in toate lumile ca Biserica – Trup al Sau, ca fiecare om sa poata deveni „de acelasi trup” cu trupul Dumnezeului-om si, in felul acesta, sa poata ajunge la toate desavirsirile Lui (vezi Ef. 3,6). Doar in Dumnezeul-om si prin Dumnezeul-om fiecare fiinta omeneasca poate deveni om adevarat, om desavirsit, om deplin. Numai prin El, prin Biserica, „dimpreuna cu toti sfintii” se poate ajunge „intru barbat desavirsit, la masura virstei plinirii lui Hristos” (Ef. 3, 13; 4, 11-16). in Dumnezeul-om Hristos „locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii”, ca fiecare dintre noi sa se poata umple, in Biserica si prin Biserica, cu plinirea aceasta a Dumezeirii (Col. 2, 9-10). Si lucrul acesta putem sa-l realizam fiecare dintre noi doar impreuna „cu toti sfintii”, prin sfintele taine si sfintele virtuti, in frunte cu sfinta credinta si cu sfinta dragoste (Ef. 3, 17-20).
Fara Dumnezeul-om, omul este intr-adevar fara cap, si chiar mai mult, fara sine, fara vesnicul lui sine, fara nemuritorul lui sine, fara sinele sau cel dupa chipul lui Dumnezeu. in afara de Dumnezeul-om nu exista om ci numai sub-om, jumatate de om sau ne-om. Aici trebuie adaugat si urmatorul adevar: fara Dumnezeul-om, omul este intotdeauna rob al pacatului, rob al mortii, rob al diavolului. Doar prin Dumnezeul-om ajunge omul la scopul pe care i l-a rinduit Dumnezeu: devine „dumnezeu dupa har” si in felul acesta ajunge la desavirsita plinatate a fiintei si personalitatii sale, ajunge la vesnicia sa Dumnezeiasca prin divino-umanizare. Traind in trupul divino-uman al Bisericii impreuna „cu toti sfintii”, omul se divino-umanizeaza treptat prin Sfintele Taine si Sfintele Virtuti. Se umple de bucuria acelei sfinte binevestiri si a inaltatoarei la cer porunci a Sfintului Vasile cel Mare: „Omul este o fiinta careia i-a fost rinduit sa devina Dumnezeu” . Fiind creat ca Dumnezeu-om potential, omul se straduieste in cadrul trupului divino-uman al Bisericii sa isi aduca mintea la asemanarea cu Dumnezeu, sa o schimbe la fata in minte-de-Dumnezeu („Noi avem mintea lui Hristos” – I Cor. 2, 16), sa-si aduca constiinta la asemanarea cu Dumnezeu, sa o schimbe la fata in constiinta-de-Dumnezeu, sa isi aduca voia la asemanarea cu Dumnezeu, sa o schimbe la fata in voie-de-Dumnezeu, sa isi aduca trupul la asemanarea cu Dumnezeu, sa il schimbe la fata in trup al lui Dumnezeu -„Trupul e pentru Domnul si Domnul pentru trup” (I Cor. 6, 13). divino-umanizat prin Biserica si in Biserica, omul se intoarce la asemanarea cu Dumnezeu cea dinainte de cadere, completind-o somptuos cu Dumnezeiestile frumuseti ale fermecatoarei asemanari cu Hristos (Gal. 4, 19; 3, 27; Rom. 8, 29). Fara Dumnezeul-om si in afara Dumnezeului-om, omul se afla totdeauna in primejdia de a deveni asemanator cu diavolul, fiindca pacatul e totodata si putere si chip al diavolului. Robindu-se pacatului in afara Dumnezeului-om, omul devine de buna voie asemanator diavolului, se impropriaza diavolului: „Cel ce savirseste pacatul, de la diavolul este” (I Ioan 3, 8). Nu trebuie sa ne scape din vedere ca scopul principal al diavolului este acela de a-l lipsi pe om de asemanarea cu Dumnezeu, de a-l dez-divino-umaniza, de a-l dezlipi de Dumnezeu, si in felul acesta de a-l transforma intr-o fiinta asemanatoare cu el. Antropocentrismul umanist e in esenta diavolocentrism, fiindca atit unul cit si celalalt nu vor decit un singur lucru: sa fie doar in sine si pentru sine. in felul acesta, insa, ele stramuta de fapt pe oameni in imparatia „mortii celei de a doua”, unde nu este Dumnezeu, nici ceva din cele ale lui Dumnezeu (Apoc. 21, 8; 20, 14). Ceea ce s-a spus aici nu este altceva decit divino-umanismul (theantropismul) evanghelic, apostolic, patristic, ortodox.
Toate umanismele europene, de la cel mai primitiv pina la cel mai subtil, de la cel fetisist pina la cel papal, se intemeiaza pe credinta in om, asa cum este el in datul lui psihofizic si istoricitatea lui psihofizica. in fapt, toata esenta oricarui umanism este omul – homo. Redus la ontologia sa, oricare umanism nu este altceva decit „hominism” (homo-hominis). Omul este cea mai inalta valoare – valoarea totala, omul este criteriul cel mai inalt – criteriul total: „omul este masura tuturor fiintelor si lucrurilor”. Aceasta este „in nuce”, orice umanism, orice hominism. Asadar, toate umanismele, toate hominismele sunt in ultima analiza, de origine idolatra, politeista. Toate umanismele europene, de la cele prerenascentiste, cele renascentiste si mai departe, cele protestante, filozofice, religioase, sociale, stiintifice, culturale, politice au urmarit si urmaresc neintrerupt, cu stiinta sau fara stiinta, un singur lucru: sa inlocuiasca credinta in Dumnezeul-om cu credinta in om, sa inlocuiasca Evanghelia Dumnezeului-om cu evanghelia dupa om, filozofia dupa Dumnezeul-om cu filozofia cea dupa om, cultura dupa Dumnezeul-om cu cultura cea dupa om, intr-un cuvint, sa inlocuiasca viata dupa Dumnezeul-om cu viata cea dupa om. Si asa a fost timp de veacuri, pina cind in veacul trecut in anul 1870, la Primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit in dogma infailibilitatii papei. De atunci aceasta a devenit dogma centrala a papismului. De aceea in zilele noastre la Al Doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat si aparat atit de staruitor si de abil intangibilitatea si imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o insemnatate cit se poate de epocala pentru intreaga soarta a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, in care deja a pasit. Prin dogma aceasta toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost declarat divinitate suprema, divinitate universala. Panteonul european umanist si-a dobindit Zeusul sau.
Sinceritatea e limba Adevarului: dogma infailibilitatii papei din secolul al XIX-lea, respectiv a omului, nu este altceva decit renasterea paginismului si a politeismului, renasterea axiologiei si criteriologiei idolatre. „Horribile dictu”, dar si urmatorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilitatii papei a fost ridicat la rangul de dogma umanismul inchinator la idoli, si in primul rind cel elin. A fost ridicat la rangul de dogma valoarea universala, a fost ridicata la rangul de dogma criteriul universal al culturii, civilizatiei, poeziei, filozofiei, artei, politicii si stiintei eline. Si toate acestea ce sunt? Paginatate ridicata la rangul de dogma. in felul acesta a ajuns sa fie dogma autarhia omului european, dupa care timp de veacuri au nazuit cu infocare toate umanismele europene.
Dogma infailibilitatii papei e nietzscheana „Ja-Sagung” (afirmare) a intregii creatii a omului european umanist, acel „Ja-Sagung” al culturii si civilizatiei lui, care prin scopurile si metodele lor predominant pagine si politeiste umbresc binevestirea si porunca Dumnezeului-om: „Cautati mai intii imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate (celelalte) se vor adauga voua” (Mt. 6, 33). Si ce nu a proclamat ca scop al existentei omenesti si ca metoda de activitate a omului cultura si civilizatia umanista europeana? Dumnezeul-om, Singurul care mintuieste pe om de pacat, de moarte si de diavol, Singurul care invesniceste si indumnezeieste si divino-umanizeaza pe om in toate lumile, prescrie raspicat si limpede ca scop primordial al fiintei si al vietii omului este sa devina desavirsit ca Dumnezeu (Mt. 5, 48). Iar omul umanist european ce nu a tot asezat si consfintit ca scop al existentei omenesti in locul acestui scop! Este un adevar evanghelic cu neputinta de tagaduit: „toata lumea zace in rau” chiar si dupa nevointa Dumnezeului-om in lumea noastra paminteasca (I In. 5, 19-21). Si nu numai atit, ci dupa Sfintul Apostol Pavel, diavolul este „dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4, 4). intre o astfel de lume care de buna voie „zace in rautate” si omul care urmeaza pe Dumnezeul-om Hristos, nu exista compromis. Cel care urmeaza pe Dumnezeul-om nu poate face compromis in dauna Adevarului Evanghelic, cu omul umanist care justifica toate cele aratate mai inainte si le ridica la rangul de dogma. Aici este vorba intotdeauna de cea mai hotaritoare si definitorie dilema si alegere: Dumnezeul-om sau omul. Fiindca omul umanist prin toata activitatea lui se evidentiaza si se poarta ca actionind autarhic (autosuficient), ca valoare suprema si masura suprema. Aici nu exista loc pentru Dumnezeul-om. Ca atare, in imparatia umanista locul Dumnezeului-om il ocupa „Vicarius Christi” [Loctiitorul lui Hristos], iar Dumnezeul-om a fost surghiunit in cer. in orice caz, aceasta este o dez-intrupare sui generis a Dumnezeului-om Hristos, nu-i asa?
Uzurpind prin dogma infailibilitatii in favoarea sa, adica in favoarea omului, toata puterea si toate drepturile care apartin numai Dumnezeului-om Domnului Hristos, papa s-a autodeclarat in fapt, Biserica in Biserica papista si a devenit in ea totul in toate. Un „Atottiitor universal” sui generis. De aceea dogma infailibilitatii papei a si devenit pan-dogma papismului iar papa nu se poate lepada de ea in nici un chip cita vreme va fi papa al papismului umanist.
in istoria neamului omenesc exista trei caderi principale: a lui Adam, a lui Iuda si a papei. Esenta caderii in pacat e intotdeauna aceeasi: vointa de a deveni bun prin sine, vointa de a deveni desavirsit prin sine, vointa de a deveni Dumnezeu prin sine. Dar in felul acesta omul se asimileaza, fara sa-si dea seama, diavolului, fiindca si acesta a vrut sa devina Dumnezeu prin sine insusi, sa inlocuiasca pe Dumnezeu cu sine insusi, si in aceasta ingimfare a lui a devenit dintr-o data diavol, cu desavirsire despartit de Dumnezeu si cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai in aceasta inselare de sine plina de trufie consta esenta pacatului, pacatul universal. in aceasta consta si esenta diavolului, a capeteniei diavolului – satana. Aceasta nu e altceva decit vointa de a ramine in firea proprie, de a nu primi in sine altceva decit pe sine. Toata esenta diavolului este in faptul ca nu-L vrea citusi de putin pe Dumnezeu in launtrul lui, vrea sa ramina totdeauna singur, totdeauna cu totul in sine, tot pentru sine, totdeauna inchis ermetic fata de Dumnezeu si tot ce apartine lui Dumnezeu. Si ce este aceasta? Egoismul si dragostea de sine imbratisate pentru intreaga vesnicie. Asa e in esenta lui omul umanist: el ramine tot in sine insusi, cu sine insusi, pentru sine insusi, totdeauna inchis cu indirjire fata de Dumnezeu. in aceasta consta orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism demonizat este vointa de a deveni bun cu ajutorul raului, de a deveni dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici si fagaduinta facuta in rai de diavolul catre stramosii nostri: „Veti fi ca niste dumnezei” (Fac. 3, 5).
Omul a fost zidit de Iubitorul de oameni Dumnezeu ca virtual dumnezeu-om, ca pe temeiul chipului dumnezeiesc pe care il poarta fiinta lui sa se zideasca de buna voie prin Dumnezeu intru Dumnezeu-om. Dar omul prin libera sa alegere a cautat sa ajunga prin pacat la nepacatosenie, prin diavol la starea de Dumnezeu, si desigur ca urmind calea aceasta el ar fi devenit un diavol sui generis daca Dumnezeu, prin nesfirsita Sa iubire de oameni si „dupa mare mila Sa”, n-ar fi intervenit facindu-Se om, adica Dumnezeu-om, aducindu-l astfel pe om la Dumnezeul-om. L-a introdus prin Biserica – Trupul Sau in nevointa divino-umanizarii prin sfintele taine si sfintele virtuti, si in felul acesta a dat omului putinta de a ajunge „intru barbat desavirsit, la masura virstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13), si de a-si atinge astfel menirea sa dumnezeiasca de a deveni de buna voie Dumnezeu-om dupa har.
Ce este caderea papei decit numai vointa de a-L inlocui pe Dumnezeul-om cu omul?
in lumea noastra omeneasca, dupa spusele Sfintului vazator al tainelor Ioan Damaschin, numai Dumnezeul-om Hristos este „singurul lucru nou sub soare”. Si acesta e vesnic nou prin Persoana Sa divino-umana, prin nevointa Sa divino-umana si prin Trupul Sau divino-uman – Biserica. insa si omul numai in Dumnezeul-om este nou, pururea nou, vesnic nou in toate trairile sale divino-umane pe calea mintuirii, sfinteniei, schimbarii la fata, indumnezeirii, divino-umanizarii. in aceasta lume paminteasca toate imbatrinesc si toate mor, numai omul divino-umanizat cel „de acelasi trup cu Hristos”, si imbisericit prin Dumnezeul-om, nu imbatrineste si nu moare, fiindca a devenit un madular viu si organic al Sfintului si vesnicului Trup divino-uman al lui Hristos, al Bisericii, in care persoana omeneasca se dezvolta si fara incetare „creste cresterea lui Dumnezeu” (Col. 2, 19) „intru barbat desavirsit, la masura virstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Aceasta inseamna ca el creste si se dezvolta nesfirsit si nemasurat, potrivit cu dimensiunile cele dupa chipul lui Dumnezeu ale Dumnezeiestii nesfirsiri si nemarginiri date fiintei omenesti de catre Domnul Cel in Trei Sori atunci cind l-a zidit pe om dupa chipul lui Dumnezeu.
Dumnezeul-om Hristos e atit de exceptional de nou, si de exceptional de unul, si de exceptional de unic, incit in fapt „Adevarul” de la El a aparut (Ioan 1,17) si prin El a ramas in lumea noastra omeneasca. Mai inainte de El si in afara de El, acum si totdeauna Adevarul e ca si cum n-ar exista. Si intr-adevar nu exista, caci numai Ipostasul divino-uman este Adevarul: „Eu sunt Adevarul!” (In. 14, 6). Pentru om nu exista adevar fara Dumnezeul-om, fiindca nu exista om fara Dumnezeul-om. Toate sunt noi in Dumnezeul-om si prin Dumnezeul-om, El insusi in primul rind, iar in consecinta si mintuirea, si invatatura despre mintuire, si metoda de mintuire. Este cu totul nou pentru neamul omenesc mesajul Dumnezeului-om: sa despartim pacatul de pacatos, sa urim pacatul si sa iubim pe pacatos, sa ucidem pacatul dar sa mintuim pe pacatos, sa nu identificam pe pacatos cu pacatul, sa nu ucidem pe pacatos pentru pacat ci sa il mintuim de pacat. O pilda cutremuratoare despre aceasta este femeia prinsa in adulter. Atotmilostivul Mintuitor a despartit pacatul femeii de fiinta ei cea dupa chipul lui Dumnezeu, a osindit pacatul si a miluit pe pacatoasa: „Nici eu nu te osindesc; mergi si nu mai pacatui” (In. 8, 11). Aceasta este metoda Ortodoxiei ridicata la rangul de „dogma” in lucrarea mintuirii pacatosului de pacat – metoda Sfintei Traditii in chip de Dumnezeu inteleptit dezvoltata si legiuita in Biserica Ortodoxa de catre Sfintii Parinti si formulata cu dumnezeiasca insuflare de catre Sfintul Simeon Noul Teolog: „Binele nu este bine, atunci cind nu se face bine”.
in lumina acestei evanghelice si sfinte Traditii ortodoxe e o atrocitate antievanghelica si anticrestina a-l omori pe pacatos pentru pacat. Aici nici o inchizitie nu se poate declara sfinta. in ultima instanta, toate umanismele omoara pe pacatos pentru pacat, nimicesc pe om impreuna cu pacatul – fiindca nu il vor pe Dumnezeul-om Care-i singura mintuire a omului si de pacat, si de moarte, si de diavol. Cel ce nu e pentru Dumnezeul-om e prin aceasta impotriva omului si este un asasin al omului, prin urmare un sinucigas caci il lasa pe om in deplina putere a pacatului, a mortii si a diavolului, de care poate sa-l mintuiasca numai Dumnezeul-om si nimeni altul sub soare. Procedind cu pacatosul in felul acesta, omul umanist in chip inevitabil savirseste o crima: ucide propriul sau suflet, se preda singur iadului, spre vesnica petrecere laolalta cu diavolul, cu acest „ucigator de oameni dintru inceput” (In. 8, 44). Iar prin aceasta imparateste si stapineste in mod absolut monstruoasa si universala dogma etica iezuito-umanista: „scopul scuza mijloacele”.
Ce da omului Dumnezeul-om si nimeni altul nu ii poate da? Biruinta asupra mortii, asupra pacatului, asupra diavolului, Viata Vesnica, Adevarul Vesnic, Dreptatea Vesnica, Binele Vesnic, Dragostea Vesnica, Bucuria Vesnica, intreaga plinatate a Dumnezeirii si a desavirsirilor dumnezeiesti. Vorbind apostoleste, Dumnezeul-om da oamenilor „cele ce ochiul nu a vazut si urechea nu a auzit si la inima omului nu s-au suit cite a pregatit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El” (I Cor. 2, 9; Isaia 64,3; Ieremia 3,6). intr-adevar, numai El, minunatul Dumnezeul-om, este „singurul lucru de trebuinta” (vezi Lc. 10, 42) pentru om, in toate lumile lui si in toata viata lui. Drept aceea, numai Dumnezeul-om este indreptatit sa ceara de la oameni ceea ce nimeni altul nu a indraznit sa ceara, adica sa il iubeasca fiecare om mai mult decit pe parinti, decit pe frati, decit pe surori, decit pe copii, decit pe prieteni, decit pamintul, decit pe ingeri, decit pe oricine si orice din lumile vazute si nevazute (Mt. 10, 37-39; Lc. 14, 26; Rom. 8, 31-39).
Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican e o renastere a tuturor umanismelor europene, o renastere de cadavre, fiindca de cind Dumnezeul-om Hristos este prezent in lumea paminteasca, orice umanism este un cadavru. Si asa stau lucrurile, intrucit Conciliul a ramas cu incapatinare la dogma infailibilitatii papei – a omului. Privite din punctul de vedere al Dumnezeului-om Celui Vesnic Viu, al Domnului Iisus istoric, toate umanismele seamana mai mult sau mai putin cu niste utopii criminale, fiindca in numele omului ucid si nimicesc pe om in felurite chipuri ca entitate psiho-fizica. Toate umanismele savirsesc o lucrare nebunesc de tragica: strecoara tintarul si inghit camila, iar prin dogma infailibilitatii papale lucrarea aceasta a fost ridicata la rangul de dogma. Toate acestea sunt infricosatoare, infricosatoare pina la groaza desavirsita. De ce? Fiindca insasi dogma despre infailibilitatea omului nu este altceva decit cumplitul prohod a oricarui umanism, de la acela al Vaticanului ridicat la rangul de dogma, si pina la umanismul satanizat al lui Sartre. in panteonul umanist al Europei toti zeii sunt morti, in frunte cu Zeus-ul european. Sunt morti pina ce in inima lor vestejita va rasari pocainta cea cu desavirsita lepadare de sine, cu fulgerele si durerile Golgotei sale, cu cutremurele si schimbarile la fata ale invierii sale, cu viforele si inaltarile ei aducatoare de roade. Si atunci? Atunci nesfirsite vor fi slavosloviile lor catre Cel Ce in veci este de viata Facator si de minuni Lucrator Dumnezeul-om, cu adevarat Singurul Iubitor de oameni din toate lumile.
Care este inima dogmei cu privire la infailibilitatea papei respectiv a omului? Dez-divino-umanizarea omului. Lucrul acesta il urmaresc toate umanismele, chiar si cele religioase. Toate il intorc pe om la paginism, la politeism, la indoita moarte, duhovniceasca si fizica. indepartindu-se de Dumnezeul-om, tot umanismul s-a preschimbat treptat in nihilism. Lucrul acesta il arata crahul contemporan al tuturor umanismelor in frunte cu papismul, parintele direct sau indirect, cu voie sau fara voie, al tuturor umanismelor europene. Iar crahul, crahul catastrofal al papismului consta in dogma infailibilitatii papei si tocmai dogma asta e culmea nihilismului. Prin dogma aceasta omul european a dogmatisit si hotarit dogma autarhicitatii (autosuficientei) omului european, si in felul acesta pina la urma a aratat ca nu are nevoie de Dumnezeul-om si ca pe pamint nu exista loc pentru Dumnezeul-om caci „Vicarius Christi” il inlocuieste in chip desavirsit. in fapt, din dogma aceasta traieste, pe aceasta o urmeaza si o marturiseste cu incapatinare oricare umanism european.
Toate umanismele omului european nu sunt altceva, in esenta lor, decit o razvratire necontenita impotriva Dumnezeului-om Hristos. in toate chipurile cu putinta se savirseste „Die Umwertung aller Werte” [rasturnarea tuturor valorilor – Nietzche]. Dumnezeul-om este inlocuit pretutindeni cu omul, pe toate tronurile europene se inscauneaza omul umanismului european. Ca atare, nici nu mai exista un singur „Vicarius Christi” ci nenumarati, deosebindu-se doar la straie, fiindca in ultima instanta, prin dogma despre infailibilitatea papei a fost proclamat infailibil omul in general. De aici si nenumaratii papi din toata Europa si de la Vatican, si din protestantism, intre ei nefiind vreo deosebire esentiala, fiindca papismul e cel dintii protestantism, precum a spus vizionarul Homiakov.
Infailibilitatea este o insusire naturala divino-umana si o functie naturala divino-umana a Bisericii, in calitatea ei de Trup divino-uman al lui Hristos, al carui vesnic cap – Adevarul = Atoateadevarul – e Cel de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos.
Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserica si el, un om, a luat locul Dumnezeului-om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este in acelasi timp si „moartea a doua” (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papismului iar prin el si cu el, a oricarui umanism. Totusi, inaintea Adevaratei Biserici a lui Hristos care de la aratarea Dumnezeului-om Hristos exista in lumea noastra paminteasca ca trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie , fiindca nici o erezie nu s-a ridicat atit de radical si atit de integral impotriva Dumnezeului-om Hristos si a Bisericii Lui, asa cum a facut aceasta papismul prin dogma despre infailibilitatea papei – om. Nu exista nici o indoiala ca dogma aceasta este erezia ereziilor, chinul chinurilor, o razvratire nemaivazuta impotriva Dumnezeului-om Hristos. Dogma aceasta este, vai, cea mai ingrozitoare surghiunire a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pamint, o noua tradare a lui Hristos, o noua rastignire a Domnului – numai ca nu pe crucea cea de lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papist. Si toate acestea sunt iad, iad, iad pentru sarmana fiinta paminteasca ce se numeste om. Exista oare vreo iesire din toate aceste nenumarate iaduri umaniste? Exista oare vreo inviere din toate aceste nenumarate morminte europene? Exista oare leac pentru toate aceste nenumarate boli aducatoare de moarte? Exista, exista, exista: pocainta. Ea e binevestirea fara de moarte a Evangheliei Dumnezeului-om: „pocainta spre cunostinta adevarului” (II Tim. 2, 25). Altminteri nu poate cineva sa creada in mintuitoarea Evanghelie a Dumnezeului-om: „Pocaiti-va si credeti in Evanghelie” (Mc. 1, 15). Pocainta inaintea Dumnezeului-om este singurul leac impotriva pacatului, singurul leac universal pentru tot pacatul, chiar si pentru pacatul universal. Fara indoiala ca pocainta e si leacul pentru acest „pacat suprem” al papismului ce e cuprins in trufasa dogma a infailibilitatii papei, si prin aceasta este si leacul pentru orice pacat al oricarui umanism in parte si al tuturor umanismelor laolalta. Da, da, da, din pacatul atit de iubit lui al „infailibilitatii”, „infailibilul” om european, omul european umanist se poate mintui numai prin pocainta din toata inima si schimbarea totala la fata inaintea Minunatului si Atotinduratului si Atotbunului Domn Iisus Hristos Dumnezeul-om, cu adevarat Singurul Mintuitor al neamului omenesc de tot pacatul, de tot raul, de tot iadul, de tot diavolul, de tot rationalismul umanist, si indeobste de toate pacatele pe care inchipuirea omeneasca le poate nascoci.
Pentru aceste pricini, toti sfintii de-Dumnezeu-purtatori si de-Dumnezeu-inteleptiti Parinti ai celor sapte sfinte Sinoade Ecumenice reduc toate problemele din Biserica lui Hristos la problema persoanei Dumnezeului-om Hristos, ca la cea mai mare si singura valoare suprema pentru orice fiinta omeneasca, fie aceasta pe pamint sau in vreo alta lume a lui Dumnezeu. Da, pentru ei Dumnezeul-om Hristos este totul si toate in lumile omenesti. Problema hristologica este marea problema a lor. Dumnezeul-om Hristos este singura valoare universala a Bisericii lui Hristos in toate lumile. Deviza fara sfirsit si fara de moarte este: Da toate pentru Hristos, iar pe Hristos nu-L da pentru nimic! – iar in jurul acestei sfinte devize a lor rasuna netacuta binevestire: Nu umanism, ci divino-umanitate indumnezeita! Nu omul, ci Dumnezeul-om! Hristos mai inainte de toate si mai presus de toate!
Cum se simte ortodoxul inaintea Persoanei Dumnezeului-om Hristos? Din toate punctele de vedere, prea pacatos. Acesta este simtamintul lui, pozitia lui, gindirea lui, ratiunea lui, constiinta lui, marturisirea lui, el insusi, in intregime. Simtamintul acesta al desavirsitei sale pacatosenii personale inaintea Prea Dulcelui Domn este sufletul sufletului lui si inima inimii lui. Aruncati-va o privire in rugaciunile de pocainta, in cintarile, in troparele, in stihirile de luni si marti, sau in „Paraclis” si indata veti constata ca simtamintul acesta constituie o datorie sfinta si o realitate in care se desfasoara rugaciunea oricarui crestin ortodox, fara exceptie. Catre acesta merg in fruntea noastra si ne calauzesc intotdeauna nemuritorii nostri pedagogi, Sfintii Parinti. Sa ne aducem aminte cel putin de doi dintre ei, de Sfintul Damaschin si de Sfintul Simeon Noul Teolog. Sfintenia lor este fara indoiala heruvimica, iar rugaciunea lor serafimica. Cu toate acestea, ei insisi au un simtamint si o cunoastere deplina a pacatoseniei lor personale si universale si, in acelasi timp, o dispozitie foarte adinca de pocainta. Aceasta este antinomia de viata a credintei noastre ortodoxe, evanghelice, apostolice si a smereniei noastre in credinta aceasta.
Omul „infailibil” si inaintea lui omul cel mai pacatos – smerenia de o parte si ingimfarea de alta. Privighetoarea cea neintrecuta a Evangheliei Dumnezeului-om, Sfintul Ioan Gura de Aur, binevesteste: „Smerenia este piatra de temelie a filozofiei noastre”. Smerenia este piatra de temelie a filozofiei noastre despre viata si lume, despre timp si vesnicie, despre Dumnezeu si Biserica, in timp ce piatra de temelie a oricarui umanism, chiar si a aceluia ridicat la rangul de dogma, este trufia, credinta in ratiunea omului, in mintea si logica lui. Trufia este boala fara leac a mintii diavolului. inlauntrul ei se gasesc si din ea izvorasc toate celelalte rele diavolesti, in timp ce smerenia noastra ne invata sa ne punem nadejdea si sa avem absoluta incredere in sfinta, soborniceasca, divino-umana minte a Bisericii, mintea lui Hristos. „Noi avem mintea lui Hristos” (I Cor. 2, 16). Noi suntem in Trupul divino-uman al lui Hristos, Biserica Ortodoxa in care Dumnezeul-om Hristos este totul: si Capul, si Trupul, si Viata, si Adevarul, si Dragostea, si Dreptatea, si timpul, si vesnicia; dar si noi, prin credinta in El si prin viata in El (Efes. 4, 11-21). Pentru ca „toate prin El si in El s-au zidit; si El este mai inainte de toate si toate in El viaza; si El este Capul trupului Bisericii, ca El sa fie intru toate Cel mai intii” (Col. 1, 16-18): El, Dumnezeul-om, si nu doar omul, orisicum ar fi acesta. Ecumenismul e numele de obste pentru toate pseudo-crestinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. in el se afla cu inima lor toate umanismele europene cu papismul in frunte, iar toate aceste pseudo-crestinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decit erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obste este acela de „pan-erezie” (erezie universala). De ce? Fiindca in cursul istoriei feluritele erezii tagaduiau sau denaturau anumite insusiri ale Dumnezeului-om Domnului Hristos, in timp ce ereziile acestea europene indeparteaza pe Dumnezeul-om in intregime si pun in locul Lui pe omul european. in aceasta privinta nu e nici o deosebire esentiala intre papism, protestantism, ecumenism si celelalte secte, al caror nume este „legiune”.
Dogma ortodoxa in general si dogma centrala despre Biserica in special a fost respinsa si inlocuita cu dogma universala eretica latina despre primatul si infailibilitatea papei, a omului. Din aceasta erezie universala s-au nascut si se nasc fara incetare alte erezii: Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului creat, azimele, purgatoriul, depozitul de merite suprarogatorii (prisositoare), invatatura mecanicista despre mintuire si prin aceasta invatatura mecanicista despre viata, papocentrismul, „sfinta” inchizitie, indulgentele, uciderea pacatosului pentru pacatul savirsit, iezuistica, scolastica, cazuistica, monarhistica, umanismul social…
Dar protestantismul? Este cea mai apropiata si credincioasa odrasla a papismului, care prin scolastica sa rationalista se arunca din erezie in erezie si se ineaca fara incetare in feluritele otravuri ale ratacirilor eretice. Pe linga asta, trufia papista si nebunia „infailibila” domnesc in chip absolut in sufletele credinciosilor protestantismului, pustiindu-le. in principiu, orice protestant este un papa independent, papa infailibil in toate chestiunile de credinta, iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovniceasca in alta si nu mai e sfirsit acestei morti, fiindca numarul mortilor duhovnicesti ale omului sunt fara numar.
Asa stind lucrurile, ecumenismul papisto-protestant cu pseudo-biserica sa si cu pseudo-crestinismul sau, nu are iesire din moarte si din chin daca nu se va pocai din toata inima inaintea Dumnezeului-om Domnul Hristos si a Bisericii Lui Ortodoxe. Pocainta este leacul pentru orice pacat, leacul dat fiintei omenesti celei dupa chipul lui Dumnezeu, de catre Singurul Iubitor de oameni.
Fara de pocainta si de intrarea in Adevarata Biserica a lui Hristos este un lucru nefiresc si lipsit de noima sa vorbeasca cineva de vreo unire a „bisericilor”, de dialog al dragostei, de „intercommunio”. Lucrul cel mai de seama este a deveni omul parte din trupul divino-uman al Bisericii lui Hristos, si prin aceasta partas la sufletul Bisericii – Sfintul Duh – si mostenitor al tuturor bunatatilor fara de moarte ale Dumnezeului-om.
„Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se realizeaza in forma unui sentimentalism gaunos, este in realitate refuzul pornit din putinatatea de credinta al „sfintirii Duhului si a credintei Adevarului” (II Tes. 2, 18), adica a singurei „iubiri de Adevar” (II Tes. 2, 10) mintuitoare. Esenta dragostei este Adevarul si dragostea viaza doar umblind intru adevar. Adevarul este inima fiecarei virtuti divino-umane deci si a dragostei, si fiecare din acestea arata si binevesteste pe Dumnezeul-om Domnul Hristos, Care Singur este intruparea si personificarea Adevarului Dumnezeiesc, a Adevarului universal. Daca Adevarul ar fi fost altceva decit Dumnezeul-om Hristos, el ar fi fost mic, insuficient, trecator, muritor. Astfel ar fi fost adevarul daca el ar fi fost un concept, sau o idee, sau o teorie, sau o schema, sau ratiunea, sau stiinta, sau filozofia, sau cultura, sau omul, sau omenirea, sau lumea, sau toate lumile, sau orisicine, sau orisice, sau toate acestea laolalta. Adevarul insa este Persoana si anume Persoana Dumnezeului-om Hristos, cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi si, ca atare, el e desavirsit, netrecator si vesnic, fiindca in Domnul Iisus Adevarul si Viata sunt de o fiinta: Adevarul vesnic si Viata vesnica (vezi In. 14, 6; 1, 4-17). Cel ce crede in Domnul Hristos creste mereu prin Adevarul Lui in dumnezeiestile Lui nemarginiri. El creste cu toata fiinta lui, cu toata mintea lui, cu toata inima si cu tot sufletul lui. in Hristos traim „adevarati fiind intru dragoste”, fiindca numai in felul acesta putem „sa crestem in toate intru Dinsul, Care este Capul, Hristos” (Efes. 4, 15). Mai mult, aceasta se infaptuieste totdeauna impreuna „cu toti sfintii” (Efes. 3, 18), totdeauna in Biserica si prin Biserica, fiindca altminteri omul nu poate sa creasca in Acela Care este Capul trupului Bisericii, adica in Hristos. Nemarginitele puteri ce sunt neaparat trebuincioase pentru cresterea tuturor Crestinilor in trupul divino-uman al Bisericii sunt dobindite de catre Biserica nemijlocit de la Capul ei – Domnul Hristos, fiindca doar El, Dumnezeu si Domnul, are aceste nenumarate puteri nemarginite si le iconomiseste in chip intelept.
Sa nu ne amagim. Exista si un „dialog al minciunii”, atunci cind cei care dialogheaza se inseala, cu stiinta sau fara stiinta, unii pe altii. Un astfel de dialog e propriu tatalui minciunii, diavolul, caci mincinos este si parintele minciunii (In. 8, 44). Propriu este si pentru toti impreuna-lucratorii lui cei de buna voie sau fara de voie, atunci cind ei voiesc sa realizeze binele lor cu ajutorul raului, sa ajunga la „adevarul” lor cu ajutorul minciunii. Nu exista „dialog al dragostei” fara dialogul Adevarului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc si mincinos. De aceea si porunca purtatorului de Hristos Apostol cere ca „dragostea sa fie nefatarnica” (Rom. 12, 9).
Separarea si diferentierea umanista eretica intre Dragoste si Adevar este ea insasi o dovada a lipsei credintei divino-umane si a pierderii echilibrului si gindirii sanatoase duhovnicesti, divino-umane. in orice caz, aceasta nu a fost niciodata si nu este calea Sfintilor Parinti. Ortodocsii, cu totul inradacinati si intemeiati impreuna „cu toti sfintii” in Adevar si Dragoste, au si vestesc din vremurile Apostolilor pina astazi aceasta dragoste mintuitoare divino-umana fata de lume si fata de toate zidirile lui Dumnezeu. Minimalismul moral si pacifismul umanist gaunos al ecumenismului contemporan nu fac decit un singur lucru: vadesc radacinile lor umaniste ftizice, filozofia lor morbida si etica lor neputincioasa cea „dupa predania oamenilor” (vezi Colos. 2, 8). Si mai mult: vadesc criza evidenta a credintei lor umaniste in Adevar si nesimtirea lor dochetista fata de istoria Bisericii, fata de continuitatea ei apostolica si soborniceasca, divino-umana in adevar si in har. Iar cugetarea indumnezeita si gindirea sanatoasa apostolica si patristica binevestesc prin gura Sfintului Maxim Marturisitorul adevarul credintei divino-umane: „Credinta e temelia nadejdii si a dragostei… Caci credinta face neindoielnic insusi adevarul”.
Nu exista nici o indoiala ca masura patristica, mostenita de la Apostoli, a dragostei fata de oameni si a raporturilor cu ereticii are in intregime un caracter divino-uman. Lucrul acesta il exprima de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiasi Sfint: „Eu nu doresc ca ereticii sa se chinuiasca, nici nu ma bucur de raul lor – fereasca Dumnezeu! – ci mai degraba ma bucur si impreuna ma veselesc de intoarcerea lor: caci ce e mai placut celor credinciosi decit sa vada adunati impreuna pe copiii cei risipiti ai lui Dumnezeu? Nu le scriu nici indemnindu-va sa puneti asprimea inaintea iubirii de oameni – nu as putea sa fiu atit de salbatic – ci rugindu-va sa faceti si sa lucrati cele bune pentru toti oamenii cu luare aminte si cu cercare multa si facindu-va tuturor toate, dupa cum are nevoie fiecare de voi. Numai un lucru il voiesc de la voi, si va rog sa fiti aspri si neindurati fata de orice ar putea sa ajute la dainuirea credintei lor nebunesti, caci socotesc ura fata de oameni si despartire de dumnezeiasca dragoste ajutorul dat ratacirii ereticesti spre mai mare pierzanie a celor ce se tin de aceasta ratacire”.
invatatura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeului-om Hristos formulata de catre Sfintii Apostoli, de catre Sfintii Parinti si de catre Sfintele Sinoade cu privire la eretici, este urmatoarea: ereziile nu sunt Biserica si nici nu pot fi Biserica. Ca atare, in ele nici nu pot exista sfinte taine, si mai cu seama taina Euharistiei – aceasta taina a tainelor, fiindca tocmai Sfinta Euharistie este totul si toate in Biserica, insusi Dumnezeul-om Domnul Hristos, insasi Biserica in calitate de trup al Lui si indeobste tot ce este divino-uman.
„Intercommunio” – comuniunea cu ereticii in sfintele taine si indeosebi in Sfinta Euharistie – este cea mai rusinoasa tradare a Domnului Hristos, tradare de Iuda. Si mai mult, tradare a intregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii divino-umane, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfintilor Parinti, a Bisericii Sfintei Traditii, a Bisericii celei Una. Aici ar trebui omul sa-si opreasca mintea si constiinta increstinata asupra citorva sfinte fapte, sfinte binevestiri, sfinte porunci.
Mai inainte de toate trebuie sa ne intrebam pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Biserica se intemeiaza asa-zisa „intercommunio”? Fiindca intreaga teologie ortodoxa a Bisericii despre Biserica se bazeaza si se intemeiaza nu pe „intercommunio” (reciproca impartasire), ci pe realitatea divino-umana a lui „communio”, pe comuniunea divino-umana, (I Cor. 1, 9; 10, 16-17; II Cor. 13, 13; Evr. 2, 14; 3, 14; I In. 1, 3), in timp ce notiunea „inter-communio” (inter-impartasire) este in ea insasi contradictorie si cu totul neinteleasa pentru constiinta ortodoxa soborniceasca. Al doilea fapt, sfint fapt al credintei ortodoxe, este urmatorul: in invatatura ortodoxa despre Biserica si Sfintele Taine, singura si unica Taina este Biserica insasi, trupul Dumnezeului-om Hristos, in asa fel ca ea este si unicul izvor si continutul tuturor Sfintelor Taine. in afara de Taina aceasta divino-umana si a-toate-cuprinzatoare a Bisericii care este taina universala, nu exista si nici nu pot sa existe „Taine”. Ca atare, nu poate exista nici o intercomuniune in ceea ce priveste Tainele. De aici rezulta ca numai in Biserica, in aceasta unica Taina universala a lui Hristos poate fi vorba despre Taine, fiindca Biserica Ortodoxa ca Trup al lui Hristos este izvorul si criteriul Tainelor si nu viceversa. Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii si nici nu pot fi considerate in afara de Trupul Bisericii.
Pentru aceasta, in conformitate cu cugetul Bisericii Sobornicesti a lui Hristos si potrivit cu intreaga Traditie Ortodoxa, Biserica Ortodoxa nu accepta existenta altor taine in afara de ea, nici nu le considera taine, pina la venirea prin pocainta din „biserica” eretica, adica dintr-o pseudo-biserica in Biserica Ortodoxa a lui Hristos. Cita vreme cineva ramine in afara de Biserica neunit cu ea prin pocainta, unul ca acesta este pentru Biserica un eretic si, in chip inevitabil, se gaseste in afara comuniunii mintuitoare: fiindca „ce partasie poate fi intre dreptate si nelegiuire? Ce partasie poate sa fie intre lumina si intuneric?” (II Cor. 6, 14).
Marele Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeul-om, da porunca: „De omul eretic, dupa una si a doua sfatuire, desparte-te” (Tit. 3, 10). Acela deci, care nu numai ca nu se desparte de „omul eretic”, ci-i da acestuia si pe Domnul insusi in Sfinta Euharistie, se mai gaseste oare in sfinta credinta apostolica si divino-umana? Chiar mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Iisus, Apostolul dragostei, da urmatoarea porunca: pe omul care nu crede in intruparea lui Hristos si nu accepta invatatura evanghelica cu privire la El, ca Dumnezeu-om, „sa nu-l primiti in casa” (II In. 1, 10).
Canonul 45 al Sfintilor Apostoli porunceste cu glas de tunet: „Episcopul, sau presviterul, sau diaconul, care fie ca si numai se roaga impreuna cu ereticii sa se afuriseasca; iar daca le-a ingaduit acestora sa savirseasca ceva ca clerici (sa savirseasca cele sfinte) sa se cateriseasca”. Porunca aceasta este limpede chiar si pentru o constiinta de tintar. Oare nu?
Canonul 64 al Sfintilor Apostoli porunceste: „Daca vreun cleric sau laic intra in sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca sa se roage, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca”. Si lucrul acesta este limpede chiar si pentru constiinta cea mai primitiva. Oare nu?
Canonul 46 al Sfintilor Apostoli: „Episcopul sau presviterul care primesc botezul sau jertfa ereticilor, poruncim sa se cateriseasca. Caci ce intelegere poate sa fie intre Hristos si Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”. Este un lucru batator la ochi chiar si pentru cei lipsiti de ochi: aceasta porunca hotaraste in mod imperativ ca nu trebuie sa recunoastem ereticilor nici o sfinta taina si ca trebuie sa le consideram pe acestea ca nevalabile si lipsite de har.
De Dumnezeu insuflatul purtator de cuvint al Traditiei sobornicesti, apostolice si patristice a Bisericii lui Hristos, Sfintul Ioan Damaschin, binevesteste din inima tuturor Sfintilor Parinti, tuturor Sfintilor Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii urmatorul adevar divino-uman: „Piinea Euharistiei (Sfintei impartasanii) nu este simpla piine, ci e unita cu Dumnezeirea… Curatindu-ne prin ea, ne unim cu Trupul Domnului si cu Duhul Lui si devenim trupul lui Hristos – Biserica… Taina Euharistiei se numeste impartasanie fiindca prin ea ne impartasim de Dumnezeirea lui Iisus; si se numeste comuniune, si este cu adevarat astfel, fiindca prin ea intram in comuniune cu Hristos si luam parte la Trupul si la Dumnezeirea Lui, iar pe de alta parte, prin ea intram in comuniune unii cu altii si ne unim intre noi. Si intrucit ne impartasim cu toti dintr-o singura piine, devenim un singur trup si un singur singe al lui Hristos, si madulare unii altora, fiind de un trup cu Hristos. Deci, sa ne ferim din toate puterile ca sa nu luam impartasanie de la eretici, nici sa le dam ereticilor impartasanie. „Nu dati cele sfinte ciinilor”, zice Domnul, „si nici nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor” (Mt. 7, 6), ca sa nu ne facem partasi invataturii lor gresite si osindei lor, caci daca este o unire cu Hristos si a unora cu altii, inseamna ca ne unim de buna voie cu toti cei ce se impartasesc impreuna cu noi. Unirea aceasta se face de buna voie, iar nu fara conglasuirea noastra, caci un trup suntem toti, fiindca dintr-o singura piine ne impartasim, precum zice Apostolul (I Cor. 10, 17)”.
Neinfricatul marturisitor al adevarurilor divino-umane al ortodocsilor Sfintul Atanasie cel Mare vesteste oamenilor din toate lumile: „impartasania de la eretic instraineaza pe om de Dumnezeu si il preda diavolului”. in Euharistie, „piinea ereticilor nici nu e trupul lui Hristos”. „Dupa masura deosebirii dintre lumina si intuneric, asa e si deosebirea dintre impartasania drept slavitoare si cea ereticeasca: cea drept slavitoare lumineaza, cea ereticeasca intuneca, una il uneste cu Hristos iar cealalta cu diavolul, una da viata sufletului iar cealalta il ucide”. „impartasania din mina eretica este otrava, nu simpla piine”.

fragment din cartea Biserica si Ecumenismul, Sfantul Iustin Popovici

Despre cele două porunci mai mari – Sfântul Iustin Popovici

„Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe lisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă.

Iar a doua la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Matei 22, 35-40).

Da, în lumea pământească nu există o altă lege în afară de aceste două mai importante porunci, date prin Domnul Hristos. Prima poruncă se referă la iubirea de Dumnezeu, a doua la iubirea de oameni.

Ce înseamnă să-l iubeşti pe Dumnezeu? Înseamnă să-i aduci jertfă lui Dumnezeu inima ta, întreg sufletul tău, tot gândul, toată puterea; să-i întorci lui Dumnezeu chipul Lui, ceea ce este în tine al Lui. Deci, a-l iubi pe Dumnezeu în­seamnă a te întoarce pe tine, omul, lui Dumnezeu. Să zici: Doamne, iată eu – sunt în întregime de la Tine, sunt chipul Tău; iată sufletul meu, iată toată fiinţa mea: ale Tale sunt.

Prin urmare, această poruncă este aducerea deplină şi dedicarea de sine lui Dumnezeu. De unde dar se întoarce omul ca să se încredinţeze lui Dumnezeu? Se întoarce din ţara în­depărtată, ca fiul risipitor, se întoarce din păcat, din moarte şi învie duhovniceşte prin pocăinţă. Orice om care împlineşte prima poruncă se întoarce pe sine lui Dumnezeu şi împărăţiei lui Dumnezeu din împărăţia răului şi morţii, din împărăţia diavolului.

Întoarcerea aceasta către Dumnezeu are loc prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Mântuitorul a zis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 21, 23). Sf. Ioan Teologul, numit apostol al dragostei, spune: „Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: Să păzim poruncile Lui” (I Ioan 5, 3). Aceasta este mărturia că-l iubeşti pe Dumnezeu, dacă respecţi poruncile Lui… Nu minţi că îl iubeşti pe Dumnezeu dacă faci ticăloşenii şi răutăţi. Te minţi pe tine însuţi, te înşeli pe tine însuţi.

Ce înseamnă să-l iubeşti pe aproapele tău? Înseamnă să salvezi chipul lui Dumnezeu de ceea ce este împotriva lui Dumnezeu, de ceea ce nu este de la Dumnezeu, iar acestea sunt patima, păcatul, moartea şi diavolul. Când îl iubim pe om, când îl iubim cu adevărat? Doar atunci când îl salvăm de păcat şi de iad… Aceasta este adevărata dragoste către om…

Iar dragostea părinţilor pentru copii, dragostea soţilor, dragostea omului pentru patrie? Toate acestea nu sunt dra­goste, dacă Hristos nu este Puterea prin care iubim. Dacă tatăl nu-şi iubeşte copiii cu dragostea lui Hristos, dacă nu îi educă în bunătate, dacă nu îi îndrumă pe calea bună ca ei să se mântuiască de păcat, ci doar îi îngrijeşte şi îi răsfaţă, înseamnă că îi urăşte şi îi omoară. Şi dacă soţii se iubesc unul pe altul doar trupeşte, atunci ei se fac ucigaşi unul al­tuia. Aşa se întâmplă şi cu oricare altă dragoste pământeas­că, trupească.

A doua poruncă este asemeni celei dintâi. Doar atunci când sufletul este în întregime în Hristos îl vei îndrepta pe om şi să ştii că îl vei iubi cu dragoste veşnică… Fără aceasta dragostea ta este falsă, ucide. Doar iubirea de Hristos este esenţa şi izvorul adevăratei dragoste. Doar dragostea către Dumnezeu dă putere să-l iubeşti pe om, să-l iubeşti în păcatul lui, urând păcatul. Aceasta este ştiinţa Evangheliei şi creştin este acela care împlineşte aceste două porunci.

…Întreabă-te pe tine dacă astăzi ai împlinit aceste două po­runci. Dacă nu, atunci spune-ţi: „înseamnă că astăzi n-am fost creştin. Doamne, dă-mi putere să fiu creştin mâine, ca din toată puterea să te iubesc pe Tine, Domnul Dumnezeul meu, şi să-l iubesc pe fratele meu”.

Sfântul Iustin Popovici

Sursa: “Cum să te mântuieşti în lumea contemporană”, Editura Platytera, Bucureşti, 2007

Despre credinţa Ortodoxă – Sfântul Iustin Popovici

Bogăţia noastră nemăsurată şi nesecată este credinţa noastră Ortodoxă. Prin ea se întăresc toate cerurile, toate ale lui Dumnezeu sunt ale noastre şi ceea ce e mai preţios decât orice – însuşi Preadulcele nostru Domn Iisus Hristos, iar împreună cu El toate fericirile şi bucuriile veşnice.

…De când Domnul lisus Hristos este pe pământ, nu mai există prăpastie între pământ şi cer, între Dumnezeu şi om; unite sunt cele ale lui Dumnezeu cu omul, cele cereşti cu cele pământeşti, cele veşnice cu cele vremelnice.

Trupul divino-uman al lui Hristos – Biserica – este palatul ceresc-pământesc în care se trăieşte viaţa veşnică divino-umană prin credinţa ortodoxă, adevărată, apostolică, divino-umană, pa­tristică în Domnul Iisus Hristos. Nu există morţi în biserica lui Hristos. Toţi cei din ea sunt vii, şi încă vii fără de moar­te; încă pe pământ sunt nemuritori prin har, iar după stră­mutarea în acea lume sunt încă şi mai deplini, mai puternici, cu neputinţă de învins, nemuritori.

Aici (în Biserică) înge­rii trăiesc între oameni, „bucuria şi adevărul s-au întâlnit”, timpul se măsoară cu veşnicia, credinţa se uneşte cu nemurirea. Iar omul între toate aceste sfinţenii se împărtăşeşte de nemurire şi veşnicie, trăind cu sfintele lui Hristos Taine şi cu sfintele lui Hristos fapte; hrănitoarea tuturor mai ne­muritoare decât însăşi nemurirea e sfânta credinţă ortodoxă apostolească şi a sfinţilor părinţi. Ea este cea mai mare co­moară a fiinţei omeneşti în cer şi pe pământ.

Pe pământ creştinul nu are loc pentru deznădejde, că­ci dacă Domnul a coborât în lume şi prin Biserica Sa a ră­mas în ea, cum atunci poţi să laşi loc deznădejdii în sufle­tul tău? Căci însuşi Domnul este aici, lângă noi, în mijlocul nostru! Strigă către El numai şi priveşte – eşti în întregime în îmbrăţişările Lui! Şi cine poate să te ia atunci din mâini­le Lui – care duşman, care om, care diavol, care iad? Nici o putere, nici o putere rea nu ne poate despărţi de dragostea Sa.

Prin El suntem totdeauna mai puternici decât orice rău, decât orice păcat, decât orice iad, decât orice demon şi de­cât toţi aceştia luaţi împreună. Toată înţelepciunea creştinu­lui constă în aceasta: să se ţină necontenit de Domnul Iisus Hristos, să se ţină prin rugăciune, prin post, prin milostenie, prin dragoste, prin blândeţe, prin smerenie, prin răbdare, prin pocăinţă, prin sfânta împărtăşanie, prin sfânta spovedanie – prin toate acestea să se ţină de El, nedespărţit prin nimic şi de către nimeni de dragostea Dumnezeului şi Dom­nului nostru – prin fiecare Sfântă Taină şi prin fiecare fap­tă plăcută lui Dumnezeu. Atunci peste toate morţile, peste toate chinurile totdeauna vei triumfa prin bucurie – bucuria credinţei, bucuria mântuirii…

Sfântul Iustin Popovici 

Sursa: “Cum să te mântuieşti în lumea contemporană”, Editura Platytera, Bucureşti, 2007

Invitaţie la Ortodoxie

"Teologia ortodoxă nu este rodul unei îndeletniciri abstracte și tihnite, ci fructul neprețuit și binecuvântat al celei mai înalte trude și încordări sufletești." (Părintele Patriarh Teoctist)